Jocurile copilariei

Demult, tare demult, pe vremea când copiii nu reprezentau un target pentru marile companii care
produc jocuri electronice, bucuriile copilăriei arătau altfel, purtau alte nume şi aveau alte reguli.
Scriitorul Tudor Pamfile (1883-1923) a publicat în anul 1907, sub egida Academiei Române, un studiu
amplu numit "Jocurile copilăriei". Datorită lui putem afla cum se jucau copiii din România în urmă cu
aproape 100 de ani. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Scos în faţă la „Cântarea României“ pentru că „era
frumuşel“ ca pionie... INTERVIU Filip Florian, scriitor: „Dacă trăieşti intens scrisul, ajung... Tudor Pamfile
a căutat să cuprindă în cartea sa tot ceea ce însemna joc şi bucurie în viaţa copiilor de pe meleagurile
noastre la început de secol XX, de la distracţia ţâncilor care scurmă în ţărână şi până la flăcăii care fac
glume pe la nunţi şi pe la priveghiuri. Între jocurile copiilor de acum 100 de ani se numărau şi câteva
care au supravieţuit până astăzi, precum v-aţi ascunselea (numită pe atunci "de-a cucul") sau bâza (care
se numea "de-a leafa"), dar majoritatea dintre ele au dispărut aproape complet odată cu trecerea
timpului. Iată o parte a jocurilor practicate de copiii de odinioară, aşa cum apar descrise în cartea lui
Tudor Pamfile din anul 1907: Baba şi uncheşul, care se joacă pe la priveghiuri. „Baba şi uncheşul, rătăciţi
fiind, se caută prin lume unul pe altul şi poposind în casa cu mortul se tocmeşte uncheşul la coasă. Şi
atâta coseşte uncheşul cu un ciomag prin dreapta şi prin stânga, de cotonogeşte pe cei de prin prejur".
De-a butea cu curechiu sau, în traducerea limbajului de azi, „de-a putina cu varză". "Cel care ţine în
braţe se cheamă bute, iar ceilalţi curechi. Unul însă e liber şi apropiindu-se de bute zice: «Am venit să-mi
dai o căpăţână de curechiu». «Despre mine numai de vei putea scoate, căci e foarte îngheţat». Acesta se
trudeşte să scoată din şir pe unul. Dacă poate vine şi a doua oară, slujindu-i la scoaterea căpăţânii şi cel
deja scos. Jocul urmează".

De-a dracu-n cânepă. „Mai mulţi copii se pun roata. Unul, numit «dracul», se ascunde în mijlocul lor.
Unul, numit «Dumnezeu», umblă pe la spatele roţii, de jur împrejur, tot întrebând: «N-aţi văzut pe
dracul?». Cei din roată ridică câte un picior şi zic: «Poate aista-i». De la o vreme iese dracul din cânepă
(din mijloc), iar Dumnezeu dă fuga după el. Dacă-l prinde până nu se ascunde din nou în cânepă, intră el
drac. Aşa se continuă cu alţii. Clopotul. „Se aşează flăcăii roată cuprinşi cu braţele pe după cap. Amăgesc
pe unul care nu ştie cum e urmarea şi-l pun în mijlocul lor. Unul se suie deasupra pe umerii lor şi
apucând cu mâinile de cap pe cel din mijloc îl trage în toate părţile, zicând că trage clopotul. Pe când
acesta răcneşte să-l lase de cap, ceilalţi fac haz".