1.

FACTORII NESPECIFICI AI IMUNITĂŢII

Dintre factorii nespecifici ai imunităţii fac parte: rezistenţa specifică a celulelor,
receptivitatea determinată de vârstă, acţiunea inhibatorilor nespecifici, fagocitoza, temperatura
corpului, interferonul.
Receptivitatea dependentă de vârstă este determinată de particularităţile metabolice:
sinteza unor substanţe ce stimulează reproducerea virusurilor la copii, numiți stimuloni, sinteza
substanţelor ce inhibează reproducerea virusurilor (interferoni), acţiunea hormonilor
gonadotropici stimulează imunitatea, iar castrarea – o reduce, însă inocularea cortizonului şi a
hormonului gonado-corticotropic o reduce, deoarece se stopează sinteza Ac.
Inhibatorii antivirali reprezintă substanţe de natură lipo- şi mucoproteică, care se conţin
în ser, salivă şi în ţesuturile omului şi animalelor și pot inhiba reproducerea virusurilor. După
rezistenţa la temperatură pot fi: termolabili se descompun la 62-65 0C, termomoderaţi se
inhibează la 66-750C, termostabili se desccompun la 75-100 grade.
Funcţia de protecţie a temperaturii. Temperatura înaltă inactivează virusurile, iar cea
joasă reduce rezistenţa corpului. Temperatura acţionează indirect prin schimbarea
metabolismului. Se explică prin reducerea pH. Are lor inactivarea virusurilor extracelulare,
inhibarea proceselor de reproducere a virusurilor în celulă, intensificarea sintezei interferonului,
activizarea proceselor metabolice, reducerea pH mediului.
Interferonii. Existenţa fenomenului de interferenţă a fost demonstrat atât experimental
cât şi în natură. Prin interferenţă se înţelege fenomenul prin care un virus de suprainfecţie este
împiedicat să pătrundă sau să se multiplice într-o celula care este deja infectata cu alt virus
Virusul impiedicat poartă numele de virus exclus in timp ce virusul infectat existent se numeste
virus interferent.
In fenomenul de interferenţă virusul iniţial modifică receptorii celulei gazdă sau căile
metabolice care devin astfel inaccesibile virusului următor. De asemenea primul virus stimuleaza
celula infectata sa sintetizeze interferoni care impiedica replicarea celui de-al doilea virus.
Interferonul ca factor nespecific al imunității reprezintă proteine sintetizate in mod
normal in unele celule din organism, avand rolul de protecţie impotriva infectiilor bacteriene,
virale si parazitare, precum şi a celor canceroase.
A fost descoperit de savanții americani Isaacs A., Lindenmann J. (1957) la inhibarea
virusului gripei inactivat termic cu membrana corioalantoică a embrionului de găină cu scopul de
a cerceta capacitatea lui de a interfera cu virusul omolog, infecţios. Ei considerau că particulele
virale, care cauzau interferenţa vor fi eliminate pe calea adsorbţiei, însă spre mirarea lor ei au
constatat, că capacitatea mediului de a stopa reproducerea virusului nu numai că nu se reduce, ci
din contra, se amplifică. S-a demonstrat că această interferenţă este condiţionată de un nou
inhibator, numit interferon.
Diversitatea interferonilor. Actualmente în cercetare și practica medicală s e aplică o
gamă impunătoare de preparate interferonice: IFN alfa 1, 2 si 4 fiind cele mai utilizate in
tratament; IFN-beta 2 larg utilizat in tratament; IFN-delta; IFN-epsilon; IFN-gamma -utilizat
in tratament in unele situatii; IFN-kappa; IFN-lambda-1, 2, 3; IFN-omega; IFN-tau; IFN-zeta.
Interferonul alfa, beta şi omega sunt incadrate în tipul I de interferoni, iar interferonul gamma în
tipul II, fiind şi cele mai utilizate în tratamentul curent al unor boli.
Particularităţi de producere şi aplicare. Cele mai importante forme de interferon se
produc in: leucocite - interferonul alfa, fibroblaști - interferonul beta, limfocite - interferonul
gamma, E.coli – IFN genoingineric.
Efectele interferonului pentru tratament. Cele mai importante acţiuni fiziologice sunt:
antivirală/antimicrobiană/antiparazitară, antiproliferativă (anticanceroasă), imunomodulatoare
(de control al mecanismelor imune de apărare a organismului).
Sinteza interferonului. Se formează in vivo şi in vitro la interacţiunea cu virusul nativ
sau inactivat cu raze UV. Se sintetizează la inocularea virusurilor, microorganismelor,
endotoxinelor, polizaharidelor şi lipopolizaharidelor. Se depistează după 1-2 ore de la inocularea
virusului. Se conţine în sânge, urină, lichidul intracefalic, conţinutul nazofaringelui, organele
interne. Intensitatea producerii interferonului depinde de specia şi vârsta animalului, crescând
odată cu vârsta. În organismele imunizate interferonul se sintetizează mai lent. La pătrunderea
virusului în celulă se pot forma şi diferiţi stimulatori și antagonişti ai interferonului: blocheri și
stimuloni.
Proprietăţile interferonilor. Indiferent de condiţiile de sinteză (specie, tipul celulelor,
temperatura de cultivare, originea şi proprietăţile inductorilor) interferonii au proprietăţi comune:
sunt proteine simple cu masa moleculară mică (20000-30000), se inactivează la congelare şi
decongelare, la acţiunea UV, se descompun la acţiunea tripsinului şi pepsinei, dar nu se
descompun la acţiunea ribonucleazei, dezoxiribonucleazei, rămâne rezistent la acţiunea
temperaturilor înalte (60-80 grade timp de una oră), acţionează atât în mediu acid (pH 2), cât şi
bazic (pH 10).
Specificitatea interferonului se manifestă prin protecția mai eficientă a organismelor din
specia în care a fost sintetizat şi de specia de virus., care la indus. Spre deosebire de Ac au un
spectru mai larg de acţiune. Interferonul nu este toxic şi are acţiune antigenică slabă, ceea ce
permite inocularea multiplă în doze mari.
Mecanismele de formare a interferonilor. Formarea interferonului este indusă de AN
viral. Acizii nucleici bicatenari sunt mai activi decât cei monocatenari. Informaţia despre sinteza
interferonului este codificată în ADN celular. În celulele neinfectate funcţiile genelor
responsabile de sinteza interferonului sunt blocate. La pătrunderea virusului în celulă, AN virali
depresează funcţia genelor structurale corespunzătoare şi în rezultat celula sintetizează interferon
(în conformitate cu teoria Jacob şi Monot, 1961). Reglarea sintezei interferonului pare se
realizază prin următoarele mecanisme: acțiunea unor represori (blocheri, depresori), care intervin
ca mecanisme de control precoce și tardiv; retroinhibiția proteinei antivirale asupra genei
responsabile de sinteza interferonului; acțiunea directă a preteinei antivirale asupra acidului
nucleic inductor; acțiunea combinantă a mecanismelor nominalizate.
Sinteza interferonilor este determinată genetic de secvențele genomului celular, care sunt
concentrate într-un mic cromozom subtelocentric. Acesta codifică sinteza interferonului,
neavând, însă, nici o responsabilitate în determinismul rezistenței antivirale, ceea ce constituie un
argument în plus pentru independența sintezei interferonului față de infecția virală.
Mecanismele de acțiune a interferonilor. Interferonul nu are acţiune directă, asupra
virusurilor, ci participă la blocarea reproducerii lor. Astfel, virusurile deja existente în organism
sunt controlate de mijloacele de protecţie a organismului, si altele noi nu se mai produc, infecţia
stopându-se. Acţiunea interferonului se manifestă doar la pătrunderea virusului in celulă.
Interferonul nu stopează adsorbţia virusurilor pe celulă, iar pentru acţiune lui e necesară
integritatea celulei, dar acţionează ca inhibator a sintezei polimerazelor. Interferonul
derepresează sinteza altor proteine celulare, care posedă activitate antivirală.
Mecanismul de acțiune al interferonilor atnge fixarea lor pe receptorii de la suprafața
celulelor. Interferonii nu acționează asupre virusurilor direct, ci printr-un mecanism cooperant
între receptori și un sistem activator, care declanșează sinteza unei proteine antivirale.
Mecanismul nu implică pătrunderea interferonilor în interiorul celulei, fiind suficient numai
contactul lor cu receptorii. Deja după 4 ore de la tratarea cu interferon se înregistrează sinteza
proteinei antivirale, care exercită acțiune asupra sintezei proteinelor virale timpurii, îndeosebi
asupra celor cu proprietăți enzimatice, adică ARN polimeraze, în cazul virusurilor ARN și ADN
polimeraze, în cazul virusurilor ADN. Interferonii sunt lipsiți de specificitate față de un anumit
virus, având în general specificitate relativă de celulă și de specie. Interferonii produși de
celulele unei specii pot fi activi și în celulele altei specii. Efectele inhibitorii ale interferonilor
asupra sintezei de proteine nu se rezumă numai la cele virale, extinzându-se și asupra proteinelor
celulare, fapt care determină diminuarea capacității de multiplicare a celulelor, în special a celor
canceroase. Acțiunea interferonului “in vitro” este diferită ca durată și intensitate, de cea “in
vivo”, având caracter trecător în componența organismului și manifestând durabilitate,
transmițându-se la 5-6 generații consecutive, în condiții “in vitro”.
 Interferonii, ca inductori ai altor proteine cu acţiune antivirală, blochează formarea
polizomilor, inactivează funcţionalitatea ribozomilor și pătrunde în alte celule, inducând sinteza
proteinelor represoare.
Aplicarea interferonilor este orientată la profilactica şi tratarea virozelor pe calea
inoculării exogene a interferonilor sau a stimulatorilor de formare a lor, numiţi interferonogeni.
În acest sens se folosesc vaccinuri vii sau inactivate şi interferonogeni sintetici, aplicând 2
metode posibile de tratament, aplicând monoterapia (interferon pegylat alfa) sau terapia
combinată (interferon pegylat alfa şi ribavirina).
Aplicabilitatea interferonilor în terapia antivirală deocamdată nu a fost manifestată din
plin, deoarece se mai înregistrează dificultăți în extracția și purificarea interferonilor, apariția
unor probleme legate de specificitatea de specie și celulă, eliminarea rapidă prin excreții,
fragilitatea la acțiunea factorilor de mediu. Utilizarea perspectivă a interferonilor este orientată în
următoarele direcții:
 Stimularea producției de interferon endogen prin inocularea de virusuri inactivate ori
temperate, a acizilor nucleici de sinteză sau a altor interferonogeni. Vaccinarea cu virusuri vii și
atenuate, îndeosebi a virusurilor ARN, pe lângă imunizarea activă și inducția de interferon,
produce efecte profilactic a vaccinului.
 Administrarea de interferoni sintetizați în celulele speciei omoloage pe calea injectării
intravenoase, ceea ce asigură rezultate bune în cazul virusurilor oncogene.
Interferonii înregistrează un şir de avantaje faţă de imunizarea cu vaccinuri. Rezistenţa
organismelor se manifestă repede după inoculare şi inhibă toate virusurile. Interferonul se
elimină rapid din organism, ceea ce permite reinocularea după 7-10 zile.
Efecte secundare ale interferonului. Deşi este o substanţă a organismului şi ar trebui să
fie bine tolerată, interferonul are numeroase efecte secundare. Cu toate acestea, efectele
secundare nu sunt atât de severe încât să se întrerupă tratamentul. Cele mai importante efecte
secundare: manifestări asemănătoare virozelor (subfebra, dureri de muşchi, secreţie nazală);
depresie, uneori severă; scăderea masei corporale, reducerea apetitului; căderea parului
(alopecie); diaree; dureri abdominale; reducerea numărului de leucocite, globule roşii şi
trombocite; edeme (umflarea gambelor); insomnie; greţuri; dureri la locul de injectare; tulburări
ale funcţiei tiroidei; dureri osoase; eruptii cutanate; scăderea capacităţii de muncă.
Aplicarea substanțelor chimioterapeutice. În scopul reducerii impactului infecțiilor
virale se testează și se propun diferite mijloace, inclusiv substanțe de uz curent utilizate pe larg
pentru terapia antibacteriană (sulfamidele, penicilina, streptomicina, tetraciclinele), care sunt
inactive față de virusuri. Ele se utilizează de obicei pentru aseptizarea materialelor virale și intră
în compoziția mediilor pentru culturile celulare în scopul evitării contaminării bacteriene. Cu
toate că nici o substanță chimioterapeutică sau antibiotică n-a intrat până în prezent în practica
largă a terapiei antivirale, s-au studiat în ultimii ani numeroase substanțe care acționează prin
diferite mecanisme asupra ciclului de multiplicare al virusurilor, dintre care unele cu perspective
de introducere în terapie. Acestea se pot clasifica, pe baza mecanismului lor de acțiune, în trei
categorii mai importante: inhibitori ai pătrunderii virusurilor în celulă, inhibitori ai replicării sau
biosintezei și inductori de interferoni.
Inhibitori ai pătrunderii virusului în celulă reprezintă o grupă impunătoare de
substanțe, care sunt testate pentru stoparea proceselor inițiale de reproducere a virusurilor.
Printre acestea putem evidenția izochinolinele, care inhibează activitatea antineuraminidazei.
Acțiunea se manifestă supra myxovirusurilor, la care adeziunea și pătrunderea agentului viral
este facilitată de fermentul neuraminidaza amplasat în structurile anvelopei. La testarea
preparatelor “in vivo” s-a demostrat că izochinolinele acționează asupra proceselor de
decapsidere. Un alt inhibitor al pătrunderii virusurilor în celulele gazdă este amantadina, care
reprezintă o amină triciclică, care acționează prin blocare sau interferare a procesului de
pătrundere a virusului în celulă, la nivelul membranei celulare, blocând proccesele de
decapsidare. Amantadina este activă asupra orthomyxovirusurilor, fiind inactivă asupra
paramyxovirusurilor. Efecte similare a demonstrate și Ciclooctilamina hidroclorică asupra unui
număr mare de virusuri ARN.
Inhibitori ai proceselor de replicare reprezintă substanțe, care acționează prin mai
multe mecanisme asupra bazelor azotate și inhibă transcrierea informației, stopând biosinteza
proteinelor. Cel mai frecvent se aplică derivații halogenați ai deoxiuridinei din care fac parte
iododeoxiuridina, fluorina, bromine, care intervin în momentul replicării ADN, împiedicând
transcrierea timinei pe lanțul complementară. Un alt mod de acțiune poate fi inhibarea acțiunii
ARN polimerazei ADN dependente, ceea ce împiedică sinteza ARNm viral.
O altă grupă de substanțe inhibitoare ale transcrierii sunt tiosemicarbazonele, care
acționează în timpul traducerii informației genetice la faza biosintezei proteinelor tardive,
împiedicând constituirea poliribozomilor. Guanidina acționează numai “in vitro” prin inhibarea
codificării ARN monocatenar la diferite virusuri. Hidroxibenzilbenzimidazolul are un mod de
acțiune identic cu guanidina. Ambele substanțe sunt total lipsite de toxicitate pentru celula
animală, dar perspectivele introducerii lor în terapia antivirală sunt limitate de ușurința cu care
virusurile dau nuanțe rezistente. Acesștea și alți inhibitori ai proceselor de transcriere a
informației genetice sunt introduse în practica terapeutică, dar manifestă efecte citotoxice.
Antibioticele permanent au fost testate în vederea acțiunii lor asupra proceselor de
reproducere a virusurilor. Rifampicina reprezintă un antibiotice produs de Streptomyces
mediterranei, care blochează acțiunea ARN polimerazei ADN dependente, fiind experimentat la
tratamentul leucemiei și al altor boli tumorale cu etiologie virotică. În acest scop sunt testate
diferite substanțe biologic active de origine natural, cum este Aranotina extrasă din ciuperca
Arachniotus aureus, care inhibează sinteza ARN polimerazei ARN dependente, fără a afecta
ARN polimerazele ADN dependente.
Inductori de interferoni, sau interferonogenii, reprezintă substanțe care pot substitui
virusurile care îndeplinesc același rol. Aceștea s-au dovedit a fi mult mai rentabil decât extracția
și purificarea interferonilor din celule. Practica testătii a demonstrate că cei mai eficace în
inducerea interferonilor sunt polinucleotidele sintetice (analogi ai acizilor nucleici), diferite
substanțe chimice de sinteză și unele antibiotice.
Dintre polinucleotidele sintetice ceil mai frevcent aplicați sunt acidul poliriboinozinic și
acidul poliribocitidilic, care induc interferoni activi pentru virusurile ARN. La om s-au obținut
rezultatele bune prin administrarea pe cale intranazală în cazul unor rhinovirusuri. Au fost
obținute rezultate povitive în protecția diferitor animale față de virusul rabic, precum și în
inhibarea procesului oncogen. Pe lângă acțiunea lor antivirală, aceste substanțe s-au dovedit a
avea și un efect supresiv față de dezvoltarea unor tumori cu etiologie nevirală și unele proprietăți
antibacteriene.
În inducerea interferonilor sunt propuși și unii compușii chimici de sinteză, cum este
tilorona, care induce biosinteza interferonului cu masă moleculară redusă. În condiții
experimentale acest compus sintetic asigură protecție față de mai multe virusuri, dar are un grad
considerabil de toxicitate față de sistemul hematopoetic.
Aplicarea antibioticelor în inducerea interferonilor a fost experimentată timp îndelungat.
Mai semnificative au fost regultatele înregistrate la testarea statolonului, care este un extract din
Penicillium stoloniferum, care manifestă un spectru mai larg, cuprinzând virusuri ARN, cât și
ADN. În mod analogic a fost înaintat un alt antibiotice, helenina, care este extras dintr-o altă
specie de ciuperci din genul Penicillium, care a demonstrt efecte similare. Rezultatele modeste
înregistrate în aplicarea interferonogenilor și imposibilitatea reproducerii transfecției la mai
multe grupe de virusuri pot fi explicate prin dificultățile înregistrate la purificarea acizilor
nucleici, prezența în genomul viral a transcriptazei legate de ADN, care intervine sau ajută
transcrierea informației genetice, existența unui anumit situs intracelular care determină o
topografie precisă, corelată cu capacitatea de substituire a genomului celular cu cel viral.
Lărgirea spectrului de infecțiozitate al acizilor nucleici deschide noi perspective în dezvoltarea
biologiei și medicinei datorită crerii posibilităților de vindecare a unor leziuni metabolice și
genetice prin materialul genetic necesar remedierii cu ajutorul ADN de origine virală.
Interferența prin interferoni reprezintă mecanismul cel mai bine studiat și mai răspândit și
se bazează pe biosinteza de către celula infectată sub acțiunea virusului inductor a interferonilor.