TEMA 7. AXIOLOGIA DREPTULUI.

PRAXIOLOGIA DREPTULUI
1. Originea şi geneza axiologiei
2. Sistemul de valori şi funcţionalitatea lui.
3. Specificul valorilor juridice.
4. Praxiologia dreptului

Axiologia este disciplina filosofică care se ocupă cu studiul valorilor. Deşi studiul valorilor este vechi,
începuturile sale datând din perioada antichităţii (îndeosebi în filosofia lui Platon şi Aristotel),
constituirea axiologiei ca teorie generală a valorilor se datorează filosofului german Lotze şi
reprezentanţilor şcolii de la Baden – Windelband şi Rickert.
În axiologie problema de bază constă în precizarea naturii, originii, genezei şi funcţiei valorilor.
Aceasta a constituit criteriul de diferenţiere între mai multe concepţii cu privire la statutul valorilor:
1. concepţia obiectivă autonomistă – susţine că valorile sunt entităţi distincte de lumea reală,
existând în afara societăţii, într-o lume supranaturală. Neavând o existenţă reală, valorile nu se nasc şi nu
mor, ele sunt a priori şi eterne, atemporale şi aspaţiale. Ele există independent de om şi omenire şi reiese
dintr-o valoare supremă, care este Divinitatea – Platon, Hartmann, Husserl, Windelband, Rickert, Senne
etc.;
2. concepţia subiectivă psihologică – consideră că valorile sunt instituiri subiective ale conştiinţei
individului. Individul este sursa valorilor, fiind cel care „a pus valori în lucruri”, prin voinţa sa
(Nietzsche). La originea valorii stă voinţa individuală care generează valoarea. Fiecare individ îşi creează
propriile sale valori şi îşi constituie propriul său sistem de valori după care acţionează în cadrul societăţii
– Descartes, Hobbes, Spinoza, Sartre, Lipps etc.;
3. concepţia relaţională – consideră valoarea ca rezultînd din raportul dintre obiect şi subiect,
instituit în cadrul vieţii sociale. Conform acestei viziuni valorile nefiind înnăscute, au o determinare
socială, ele constituindu-se în cadrul activităţii umane în legătură cu necesităţile sociale ale oamenilor.
Valorile îşi au izvorul în activitatea socială a omului – Emile Durkheim, Max Weber, Parsons, Linton,
Moles.
Valoarea este acea relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor lucruri, însuşiri, procese,
acţiuni de către o comunitatea umană în virtutea unor corespondenţe cu necesităţile sociale şi idealurile
generate de acestea.

2. Sistemul de valori şi funcţionalitatea lui.

Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluritate de valori şi de raporturi reciproce care formează
o totalitate organică, un sistem. Registrul valorilor cuprinde practic întreaga existenţă umană, distribuite
pe domenii şi organizate ierarhic, ce constituie reperele de bază ale vieţii spirituale şi ale
comportamentului şi activităţii umane.

1
 Clasificarea valorilor:
1. după suportul lor: valori materiale şi valori spirituale.
2. după natura domeniului: valori economice (proprietate, bunăstare, prosperitate);
 valori politice (democraţie, libertate, pluralism);
 valori juridice (dreptate, legalitate, justiţie);
 valori morale (bine, cinste, datorie, omenie);
 valori artistice (frumos, comic);
 valori ştiinţifice (adevăr, obiectivitate);
 valori religioase (divin, sacru).
3. după rolul lor: valori scop (fundamentale) – fericirea, pacea internaţională;
 valori mijloc (derivate, instrumentale) – valorile economice care ajută la realizarea
valorilor politice;
4. după gradul de impact cu societatea: valori sociale – valorile politice, morale;
 valori individuale – sănătatea, dragostea.
5. după sensul lor: valori pozitive şi valori negative.

3.Specificul valorilor juridice.

Legătura dintre drept şi valori constituie o corelaţie reciproc translativă, translaţie în care pe de o parte,
dreptul preia, consacră şi apără valorile sociale şi pe de altă parte, sistemul de valori integrează în sine
valorile din perimetrul juridic. Această intercondiţionare are loc fie direct, fie indirect atît dinspre drept
către valori, cît şi dinspre acestea spre drept.
Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de autorităţile statului în vederea uniformizării
comportamentului indivizilor, astfel încît aceştia să nu încalce anumite reguli, fără de care societatea s-ar
dezintegra în anarhie.
Trăsăturile distinctive ale valorilor juridice:
a) valorile juridice au un grad ridicat de obiectivitate şi sunt bilaterale şi multilaterale, accentul
căzând pe relaţiile dintre indivizi;
b) valorile juridice sunt generale;
c) valorile juridice au un caracter imperativ;
d) valorile juridice au un caracter coercitiv.
Astfel, sfera dreptului este alcătuită din cîteva valori fundamentale privind funcţionarea democraţiei şi
a statului de drept şi dintr-o pluritate de valori instrumentale. Valoarea cardinală este dreptatea, iar
valorile juridice satelit sunt, printre altele, legalitatea, legitimitatea, echitatea, onoarea, proprietatea etc.
Evoluţia valorilor juridice în gândirea filosofică: Binele (Platon) – Justiţia (Aristotel), - Ordinea
(Cicero) – Pacea (Sf. Augustin) – Binele comun (Sf. Thomas) – Puterea (Machiavelli) – Certitudinea

2
(Bacon) – Securitatea (Hobbes) – Egalitatea (Rousseau) – Libertatea (Kant) – Utilitatea generală
(Bentham) – Statul (Hegel) – Previziunea (Comte) – Solidaritatea (Duguit).

4. Praxiologia dreptului
Praxiologia constituie teoria acţiunii eficiente sau ştiinţa eficienţei acţiunii. Astfel, sarcinile
praxiologiei sunt să formuleze şi să verifice recomandările privind ceea ce trebuie de făcut, privind ceea
ce este indicat să se facă în anumite condiţii pentru a atinge rezultatele propuse în modul cel mai eficient.
Sarcina praxiologiei este de a cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă. Kotarbinski – prin
praxiologie, filosofia coboară din ceruri pe pământ.
Cele mai mari contribuţii la fundamentarea praxiologiei le-a avut sociologii Emil Durkheim, Max
Weber şi Vilfredo Pareto, Talcott Parsons. Cu toate că contribuţii în domeniul acţiunii practice au avut şi
Aristotel, Toma D'Aquino, Hegel, Peirce, James.
Structura acţiunii sociale:
1. agentul sau agenţii sociali animaţi de o motivaţie complexă (interese, aspiraţii);
2. plecând de la o anumită situaţie determinată;
3. îşi propune anumite obiective;
4. care reclamă un anumit obiect, conţinut şi formă ale acţiunii;
5. care este abordată ținând seama de anumite prescripţii şi norme;
6. folosind diferite metode, mijloace, tehnici;
7. desfășurând anumite operaţii;
8. pentru a obţine un rezultat;
9. care este supus evaluării, în funcţie de obiectivele de la care s-a pornit.