TEMA 5.

ONTOLOGIA DREPTULUI

Ontologia dreptului este acea disciplină filosofică care se ocupă cu studiul fenomenelor
existenţei dreptului, cu nivelurile, modurile şi formele esenţiale de manifestare ale acestuia. În
opinia unora (Constantin Stroe) ontologia este căutarea absolutului şi scopul suprem al oricărei
filosofii.
Pentru Aristotel ontologia este „filosofia primă” care are drept scop cercetarea primelor
principii, a fundamentelor existenţei. Adică ontologia cercetează principiile şi cauzele
responsabile de tot ceea ce există, cauze ce se află dincolo de ceea ce percepem nemijlocit prin
simţuri şi care nu pot fi surprinse decît prin forţa gîndirii abstracte. Or, ontologia dreptului
cercetează fundamentul dreptului, adică acea idee care se află la baza lui (menirea filosofiei
dreptului).
Problema ontologiei dreptului este cea mai discutată dintre problemele pe care le abordează
filosofia dreptului. Spre exemplu, pentru adepţii pozitivismului juridic dreptul este opera
legiuitorului, pentru adepţii pozitivismului sociologic dreptul este un produs al faptelor, pentru
curentul istoric – un produs al poporului, pentru cel biologic – al selecţiei şi eredităţii etc. de
aceea, spre a evita arbitrarul legiuitorului, pe de o parte, sau pentru a înlătura explicaţia ce
întemeiază dreptul pe concursul faptelor, pe de altă parte, abordarea filosofică admite existenţa
unui drept a priori ce reiese din raţiunea umană şi care se impune tuturor. Or, dreptul fiind
constituit din norme de conduită trebuie să indice care sînt normele cele mai potrivite pentru
societate în scopul realizării intereselor comune ale acesteia (interesului general).

Concepte ontologice fundamentale: existenţa şi domeniile ei; realitatea şi genurile realităţii

Obiectul principal al ontologiei îl constituie problema conceptului existenţei. Toate curentele
filosofice din toate timpurile (materialiste şi idealiste, moniste, dualiste sau pluraliste, teologice
şi ateiste etc.) au admis şi au argumentat o existenţă, adică un anumit conţinut al lumii. Existenţa
este alcătuită din totalitatea proceselor materiale şi ideale, naturale şi sociale ce fiinţează într-o
necontenită structurare şi restructurare.
Astfel, putem vorbi despre două domenii fundamentale ale existenţei:
 Existenţa naturală –latura realităţii obiective, materiale care este anterioară omului şi
independentă de el, necondiţionată şi necreată. Ea este primară în raport cu omul şi societatea,
fiind suportul şi originea existenţei umane şi sociale;
 Existenţa socială – a luat naştere ca urmare a dezvoltării existenţei naturale. Pe măsura
constituirii şi dezvoltării sale, societatea îşi dezvoltă tot mai mult însuşirile sale specifice care o
deosebesc de natură. Societatea nu este dată obiectiv de natură, care există şi va exista
întotdeauna, ci este un produs nemijlocit al activităţii umane. Or, societatea nu se compune din
obiecte, ci din indivizi înzestraţi cu voinţă şi conştiinţă şi din ansamblu de relaţii ce se stabilesc
între ei. Existenţa socială este guvernată de legi care, spre deosebire de cele care acţionează în
natură, au un caracter specific deoarece acţiunea lor se realizează prin intermediul activităţii
oamenilor, indivizi ca au interese, îşi propun scopuri şi militează pentru atingerea lor.
Realitatea este ceea ce există în sine, independent de faptul dacă o gîndeşte cineva.
Distingem realitatea obiectivă şi cea subiectivă.
Realitatea obiectivă cuprinde acele domenii şi nivele ale existenţei care sînt independente de
conştiinţa şi voinţa arbitrară a omului.
Realitatea subiectivă este formată de procesele şi conţinutul conştiinţei umane. Este derivată
din cea obiectivă existând doar prin activitatea creierului uman, a facultăţilor cognitiv reflectorii
ale omului. Existenţele subiective sînt de natură materială, ideală şi în conţinutul lor ele reproduc
existenţele obiective, dar nu aşa cum există acestea ci aşa cum le reflectă omul, cum le acordă
semnificaţie în funcţie de necesităţile, idealurile şi aspiraţiile sale.
În afara acestor două genuri de realităţi întîlnim zone ce întrunesc ambele realităţi – omul
(organism biologic şi conştiinţă) şi realitatea juridică care îmbină factori independenţi de natura
omului şi factori ce ţin de natura voluntară a omului. Astfel, realitatea juridică vizează, în
principal, raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc fundamentul ontologic al dreptului. În
prezent filosofia juridică evidenţiază existenţa a trei modele ontologice privind explicarea
naturii, esenţei şi modalităţii de fiinţare a juridicului:
1. modelul ontologic naturalist ce susţine că normele juridice şi instituţiile juridice trebuie
să fie privite aşa cum sînt privite lucrurile în ştiinţele naturii, accentul fiind pus pe obiectivitatea
şi exterioritatea lor în raport cu subiectivitatea individului;
2. modelul ontologic imanentist conform căruia natura realităţii juridice nu se află în
lumea exterioară individului ci, dimpotrivă, în interioritatea şi subiectivitatea sa. Prin urmare
normele juridice sînt imanente subiectivităţii umane. Acest model nu poate explica dreptul ca
fiind valabil pentru întreaga comunitate, ci doar pentru o voinţă şi un scop particular;
3. modelul ontologic ambifactorial – care ia în considerare în explicarea dreptului
interacţiunea factorului obiectiv cu cel subiectiv. Elementele obiective – fapte juridice care
produc efecte juridice, acre pot fi de ordin fizic-geografic (cosmosul, marea, canale),
demografic; evenimentele. Factori subiectivi – acţiunile. Astfel raportul juridic are întotdeauna
un substrat real în lucruri şi persoane. Dreptul nu creează elementele sau termenii raportului, ci îi
găseşte un chip natural. Elementul definitoriu, constructiv, fundamental al realităţii juridice îl
constituie faptul juridic.
Conţinutul realităţii juridice este structurat pe următoarele componente:
  conştiinţa juridică – ca premisă a dreptului;
 dreptul pozitiv – ca fenomen normativ;
ordinea de drept (ordinea juridică pozitivă)– ca totalitate a raporturilor juridice între oameni ci
privesc finalitatea şi eficienţa dreptului.