Iurie MIHALACHE

„Căsătoria înseamnă uniunea dintre bărbat şi femeie, o asociere pentru întreaga viaţă, o
împărtăşire a dreptului divin şi
uman”.
(Modestin)
Tema 5. RAPORTURI JURIDICE FAMILIALE (FAMILIA)
Planul
1. Definirea şi caracterizarea familiei romane
2. Rudenia de sânge şi rudenia civilă
3. Căsătoria:
3.1. Noţiunea de căsătorie. Logodna
3.2. Condiţii cerute pentru încheierea căsătoriei:
3.2.1. Condiţii de formă
3.2.2. Condiţii de fond
3.3. Tipuri de căsătorie:
3.3.1. Căsătoria cu manus. Dota
3.3.2. Căsătoria fără manus
3.4. Desfacerea căsătoriei
4. Puterea părintească în familia romană:
4.1. Noţiunea de putere părintească
4.2. Adrogaţiunea şi adopţiunea
4.3. Legitimarea
4.4. Emanciparea
4.5. Încetarea puterii părinteşti
5. Tutela şi curatela:
5.1. Noţiuni generale
5.2. Tutela
5.3. Curatela
 Iurie MIHALACHE

1. Definirea şi caracterizarea familiei romane

Familia romană a purtat de la origine germenii unei dezvoltări mai înalte datorită
relaţiilor morale care au apropiat membrii ei unul de celălalt. O casa şi mulţi copii erau
scopul şi esenţa vieţii fiecărui roman. Moartea pentru un cetăţean roman nu reprezenta o
nenorocire, întrucât era firească, în schimb stingerea familiei sau a neamului constituia o
mare nenorocire pentru întreaga societatea romană.
Dacă astăzi pentru noi este uşor să definim termenul de familie, nu putem spune
acelaşi lucru şi despre familia romană. Romanii nu făceau o distincţie clară între familie ca
formă de comunitate umană şi familia ca formă de proprietate. Ajungem la această
concluzie deoarece în textele romane, cuvântul „familia” avea trei sensuri:
• totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;
• totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi pater familias;
• totalitatea persoanelor şi bunurilor care se aflau sub puterea aceluiaşi pater
familias.
Organizată pe baze patriarhale, familia se axa în jurul unei puteri, cea a şefului de
familie, numit pater families234. Sub puterea lui se aflau soţia, copiii, nepoţii, sclavii şi
lucrurile.
Pater familias era tot timpul de parte masculină, fiind considerat singurul conducător şi
judecător în casă; avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor membrilor familiei; era
proprietarul întregului patrimoniu familial; singurul judecător al celor de sub puterea sa.
Cu timpul, în procesul dezvoltării relaţiilor sociale, puterea lui pater familias s-a
dezmembrat în mai multe puteri distincte. Astfel, cuvântul manus a desemnat numai
puterea soţului asupra soţiei. Puterea asupra copiilor şi nepoţilor era numită patria
potestas, puterea asupra sclavilor dominica potestas, iar asupra bunurilor dominium.
Averea unei familii romane consta din casa de locuit, terenul din jurul casei, un teren în
afara cetăţii destinat agriculturii, sclavii, animalele mari şi mici, metalele, banii etc.
Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris. Persoanele care se aflau sub puterea şefului
de familie erau numite alieni iuris, iar persoanele care nu se aflau sub această putere se
numeau sui iuris. Doar şeful de familie era persoană sui iuris, pe când soţia, copiii şi nepoţii
lui intrau în categoria persoanelor alieni iuris235.
La moartea lui pater familias, soţia, copiii şi nepoţii lui deveneau sui iuris, dar nu pe
mult timp, ci până se alegea un nou şef de familie.
Rudenia de sânge şi rudenia civilă
În epoca veche, familiile din Roma erau numeroase. Din cadrul unei familii faceau parte
persoanele ce aveau legături de sânge între ele - cognaţii. dar şi persoanele care nu aveau
legături de sânge - agnaţii.
Rudenia de sânge (cognaţiunea) avea la bază legătura de sânge care uneşte toate
persoanele cu autor comun, indiferent dacă se aflau sau nu sub aceiaşi putere, fără
 Iurie MIHALACHE
importanţă dacă proveneau pe linie masculină sau feminină.
Rudele de sânge nu erau întotdeauna şi rude civile. Astfel, sora trecea prin căsătorie sub
puterea soţului şi înceta să mai fie rudă civilă cu fratele ei rămas sub puterea tatălui, dar
continua să fie rudă de sânge cu el236.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi avea izvorul în natură, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Izvorul cognaţiunii fictive se afla în regula că toţi agnaţii sunt cognaţi.
Prin urmare, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau în mod automat şi
cognaţi. Astfel, adoptatul devenea agnat cu membrii familiei adoptantului, întrucât se afla
sub aceeaşi putere. Fiind agnat, devenea şi cognat cu membrii familiei adoptive, cu toate că
nu era şi rudă de sânge. Aşadar, dacă toţi agnaţii erau cognaţi, nu toţi cognaţii erau rude de
237
sânge (cognaţii fictivi) .
Rudenia civilă (agitaţiunea) reprezenta legătura dintre persoanele aflate la un moment
dat sub aceeaşi putere, dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut şi dintre
238
persoanele care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă mai trăia pater familias .
Aşadar, în dreptul roman existau trei categorii de agnaţi:
a) în prima categorie intrau cei care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias la un
moment dat, precum fraţii şi surorile, atât timp cât trăia tatăl lor;
b) din a doua categorie faceau parte cei care au fost în trecut sub puterea aceluiaşi
pater familias, dar care apoi au devenit persoane sui iuris (de exemplu, fraţii după moartea
tatălui lor);
c) cea de-a treia categorie de agnaţi era formată din persoane care nu s- au aflat
vreodată sub aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor (de exemplu, verii primari care s-au născut după moartea bunicului).
Aceste trei cercuri de agnaţi nu erau fixe, ci mobile, fiindcă aceleaşi persoane, în funcţie
de împrejurări, se puteau afla în oricare categorie de agnaţi. De exemplu, doi fraţi intrau în
primul cerc atâta vreme cât le trăia tatăl; după moartea tatălui ei treceau în al doilea cerc;
dacă se năşteau după moartea tatălui, făceau parte din al treilea cerc.
Deşi la moartea şefului de familie, familia sa se diviza în atâtea familii câţi descendenţi
masculini erau, aceştia devenind pater familias, totuşi legăturile de rudenie agnatică
existente nu dispăreau. Persoanele care s-au aflat în puterea aceluiaşi şef de familie şi care
s-ar fi găsit încă sub ea, dacă ar fi continuat să trăiască, rămâneau mai departe rude
agnatice (agnaţi), putând dovedi oricând legătura lor comună cu acelaşi cap de familie.
Persoanele care nu puteau dovedi o asemenea legătură, dar puteau invoca unele
prezumţii ce pledau pentru o apartenenţă îndepărtată faţă de un şef de familie comun, cum
ar fi existenţa aceluiaşi nume de familie sau participarea la acelaşi cult religios, erau socotite
rude civile îndepărtate şi purtau numele de gentili (gentiles); denumirea aminteşte de
marile comunităţi familiale din epoca străveche, cunoscute sub numele de ginţi(gentes)239.
Era foarte important să se ştie din ce categorie de agnaţi făcea parte o persoană sau
alta, pentru că în epoca veche agnaţiunea a fost singurul criteriu de stabilire a moştenirii.
Rudele civile luau parte la moştenire în ordinea celor trei categorii descrise mai sus.
 Iurie MIHALACHE
Determinarea gradului de rudenie. Gradele de rudenie se calculau în felul următor. Se
numărau generaţiile care despart pe una dintre cele două persoane de autorul comun, apoi
generaţiile care despart pe autorul comun de cealaltă persoană, iar la urmă se face suma
celor două numere240.
Astfel, fraţii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate până la părintele lor
este un grad, iar de la acesta până la celălalt frate al doilea grad. Verii sunt rude de gradul
patru, deoarece de la fiecare din ei până la autorul comun (bunicul) sunt câte două grade, în
total patru grade.
Această modalitate de calculare a gradului de rudenie este valabilă pentru ambele tipuri
de rudenie, civilă şi de sânge.
2. Căsătoria
2.1. Noţiunea de căsătorie. Logodna
La fel ca în prezent, familia la romani putea să apară numai în baza căsătoriei. Însă felul
cum se făcea căsătoria la romani se deosebeşte foarte mult de cea cu care ne-am obişnuit
în prezent.
În familia romană bărbatul şi femeia nu erau la acelaşi nivel. Femeia tot timpul se
supunea bărbatului. Chiar şi în epoca clasică, când dreptul a cunoscut cel mai înalt grad de
dezvoltare, femeia nu a fost egală în drepturi cu bărbatul.
Căsătoria romană se încheia în baza consimţământului celor doi şefi de familie, după
care femeia trecea sub puterea bărbatului. Uneori, căsătoria era precedată de o logodnă,
care se încheia în fomă verbală, între pater faini lias al fetei şi pater familias al băiatului,
după care urma căsătoria propriu-zisă.
Logodna reprezenta un angajament solemn şi religios al ambelor familii. După
consultarea zeilor, se schimbau inelele cu valoare simbolică. Toţi prietenii familiei erau de
faţă la logodnă, ca martori ai legământului. Multă vreme logodna producea doar efecte
morale, dar începând din epoca împăratului Constantin cel Mare, a devenit un raport de
drept cu consecinţe juridice. Desfacerea nejustificată a logodnei îl obliga pe vinovat la
despăgubiri materiale faţă de cealaltă parte.
De obicei, logodna şi căsătoria se făceau în cadrul aceleiaşi ceremonii. Alteori se
obişnuia ca actul căsătoriei să fie făcut după logodnă.
2.2. Condiţii cerute pentru încheierea căsătoriei
Pentru ca o căsătorie să fie considerată legal încheiată, se cereau respectate anumite
condiţii de formă şi de fond.
2.2.1. Condiţii de formă
Căsătoria cu manus se încheia prin una din următoarele trei forme: confarreatio, usus şi
coemptio. In toate cazurile trebuiau respectate anumite solemnităţi.
Confarreatio era o formă de încheiere a căsătoriei ce prezintă asemănări cu cununia
religioasă din zilele noastre: se realiza în faţa preotului, în prezenţa martorilor, mireasa era
 Iurie MIHALACHE
acoperită cu un voal roşu. În cadrul acestei ceremonii, zeului suprem Jupiter i se aducea ca
jertfa o pâine specială, cu scopul de a atrage favoarea lui asupra viitorilor soţi. La acest tip
de căsătorie aveau acces numai patricienii.
Usus consta din veţuirea în comun, timp de un an, a viitorilor soţi, iar după expirarea
termenului de un an femeia trecea automat sub puterea soţului. Era numită şi căsătoria de
probă. Se aplica regula celor trei nopţi: dacă femeia lipsea trei nopţi de la domiciliul soţului,
căsătoria se întrerupea, reluându-se doar cu acordul soţului.
Coemptio („cumpărare”) se realiza printr-o cumpărarea fictivă a viitoarei soţii. La
această formă de căsătorie recurgeau cetăţenii simpli şi plebeii. În mod simbolic, în prezenţa
242
a cinci martori, viitorul soţ „cumpăra” de la pater familias, în schimbul monedei de un as ,
fata care urma să-i fie soţie.
Căsătoria fără manus nu presupunea forme solemne, se realiza prin aducerea femeii în
casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere.
2.2.2. Condiţii de fond
La romani, condiţiile de fond cerute pentru încheierea unei căsătorii erau:
consimţământul, vârsta şi dreptul legal de a se căsători.
Consimţământul. În epoca veche a dreptului roman, căsătoria avea loc numai în baza
consimţământului exprimat de pater familias al bărbatului şi de pater familias al femeii.
Dacă pater familias refuza să-şi de-a consimţământul şi, respectiv, nu aducea dovezi
serioase care să justifice refuzul său, el putea fi dat în judecată.
Mai târziu, în epoca clasică, în afară de consimţământul dat de către pater familias, se
cerea şi consimţământul viitorilor soţi.
La fel, în situaţia când pater familias lipsea mult timp de la domiciliu, avea dereglări
psihice sau din alte motive nu putea să-şi dea consimţământul, s-a permis ca bărbatul şi
femeia să se căsătorească tară a avea acest consimţământ.
Dacă bărbatul şi femeia erau persoane sui iuris (nu se aflau sub nicio putere) şi doreau
să se căsătorească, o puteau face singuri, fără a cere acordul cuiva.
Vârsta. La momentul încheierii căsătoriei, fata trebuia să aibă minimum 12 ani (să fie
nubilă, aptă pentru căsătorie). În privinţa băieţilor (aşa-zisa pubertate), sabinienii o fixau de
la caz la caz, luând în considerare nu vârsta, ci dezvoltarea fizică a tânărului, pe când
proculienii o fixau la 14 ani.
Dreptul legal de a se căsători (ius conubii). Soţul trebuia să aibă în conformitate cu legile
romane dreptul de a încheia o căsătorie. Existau următoarele cerinţe:
a) viitorii soţi să nu fie rude între ei - între rudele de linie dreaptă căsătoria era
interzisă, iar între rudele de linie colaterală căsătoria era interzisă până la gradul patru.
b) viitorii soţi să nu fie afini între ei - afinitatea înseamnă raportul dintre soţ şi rudele
celuilalt soţ;
c) nici unul dintre soţi să nu fie căsătorit - poligamia era interzisă de lege;
 Iurie MIHALACHE

d) văduva nu se putea recăsători timp de 1 an (în epoca veche) de la moartea soţului -

acest termen era introdus din considerente morale (doliul datorat bărbatului). O altă raţiune
era de a evita discuţiile asupra paternităţii copilului care s-ar naşte în acest interval;
e) categoria socială constituia o piedică la căsătorie - de exemplu, mult timp căsătoria
243
dintre plebei şi patricieni a fost oprită prin lege ;
f) motivele politice, de exemplu căsătoria guvernatorului de provincie cu o femeie din
provincia respectivă era interzisă.
2.3. Tipuri de căsătorie
Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea bărbatului. Ca
şi alte creaţii ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al spiritului individualist,
generat de proprietatea privată.
În epoca veche se practica căsătoria cu manus, caracterizată prin trecerea femeii în
puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, familia romană şi-a schimbat aspectul. Căsătoria
cu manus a căzut treptat în desuetitudine, locul ei fiind luat de căsătoria fără manus, în care
femeia nu mai trecea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias de
origine244.
DREPT PRIVAT ROMAN. Note de curs

2.3.1. Căsătoria cu manus. Dota

La căsătoria cu manus, femeia părăsea casa părintească, ieşea de sub puterea lui pater
familias al familiei sale şi intra sub puterea soţului, dacă soţul era pater familias, sau sub
puterea lui pater familias din familia soţului, dacă soţul însuşi se afla sub puterea unui pater
familias.
Odată cu ieşirea de sub această putere pater familias trebuia să-i acorde femeii o dotă
(dos).
Dota, numită şi zestre, era alcătuită din diverse bunuri mobile sau imobile şi era menită
„să susţină sarcinile căsătoriei”. Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era
245
considerată drept o dovadă de dezonoare .
În perioada timpurie, regula generală era că soţul devenea stăpânul absolut al bunurilor
şi al fructelor provenite din acestea. El putea să le înstrăineze sau să le administreze în alt
mod (să le folosească, să consume fructele acestora), nefiind obligat să le înapoieze la divorţ
ori la decesul soţiei.
În aşa mod, mulţi bărbaţi făceau avere pe seama zestrei: cereau intenţionat desfacerea
căsătoriei ca să obţină zestrea. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii neplăcute, în
epoca clasică s-a hotărât că în momentul încheierii căsătoriei, mirele trebuie să facă o
promisiune scrisă, precum că la desfacerea căsătoriei zestrea va fi întoarsă soţiei. O astfel de
zestre era numită dota returnabilă (receptitia).
2.3.2. Căsătoria fără manus
În cazul căsătoriei fără manus, soţia nu se supunea puterii soţului ei, ci se afla sub
puterea lui pater familias din familia de origine. Ea avea o dublă poziţie: pe de o parte, era
sui iuris, aflându-se sub tutelă în familia soţului ei, iar pe de altă parte, era alieni iuris fiindcă
se supunea lui pater familias din familia sa de origine246.
Soţia rămânea sub puterea lui pater familias al familiei din care provenea. În scurt timp,
această formă de căsătorie a devenit cea mai răspândită, iar căsătoria cu manus a dispărut
definitiv.
Soţul trebuia să se comporte cu soţia ca şi cum ar fi egală cu el. Soţului îi era interzis de a
mai trata soţia ca pe o sclavă. Nu se accepta abuzul asupra soţiei de către soţ. Soţia se ridică
la rangul soţului, având aceleaşi drepturi şi obligaţii.
Soţia avea dreptul să divorţeze, ca şi soţul. Încheierea căsătoriei se făcea fără de
solemnităţi. Soţii îşi datorau fidelitate unul celuilalr247, fiind obligaţi să se respecte reciproc,
dar dacă soţia dorea să divorţeze, avea tot dreptul să o facă. Cu toate acestea, soţii nu se
puteau judeca. Din acest considerent, neînţelegerile legate de divorţ nu puteau fi
soluţionate pe cale judecătorească, conflictele dintre soţi urmând să fie soluţionate pe cale
paşnică.
Dacă soţul dorea să folosească lucrurile soţiei, trebuia să ceară permisiunea ei. Soţul nu
putea să dispună de zestrea soţiei decât cu acordul ei. Numai soţia putea să decidă ce va
face cu zestrea primită la nuntă. În caz de moarte a soţiei, soţul trebuia să întoarcă zestrea
lui pater familias.

123
 Iurie MIHALACHE

La fel şi cu lucrurile pe care soţia le dobândea de la data încheierii căsătoriei acestea

constituiau averea ei personală şi soţul nu le putea lua.
Deşi au acordat multe drepturi pentru soţii în căsătoria fără manus, romanii nu au dus
până la bun sfârşit această schimbare. Or, soţia avea îndatorire de a demonstra cu dovezi
precum că lucrurile din familie aparţin anume ei. Orice lucru se prezuma din start că era al
soţului. Un lucru putea să treacă la soţie doar dacă ea aducea probe convingătoare că i-a
fost dat ca zestre ori l-a dobândit din munca sa. Aşadar, legislaţia îl avantaja uşor pe soţ,
soţia având de fiecare dată dreptul să răstoarne în favoare ei această prezumţie.
Mai târziu, romanii şi-au dat seama că modul cum se făcea împărţirea averii în caz de
divorţ le crea multe probleme şi au recurs la încheierea unui contract matrimonial. De
fiecare dată când un bărbat şi o femeie se căsătoreau tară manus, era întocmit şi un
contract, în formă scrisă, în care se indica zestrea primită de femeie, costurile ş.a.m.d.
Este necesar a cunoaşte cum se proceda la romani cu darurile primite de ambii soţi la
nuntă (darurile de nuntă). Astfel, darurile primite la nuntă se transmiteau soţului, iar acesta
le putea folosi fără a cere acordul soţiei. În caz de divorţ, darurile de nuntă reveneau soţului.
Acestea puteau ajunge în posesia soţiei numai dacă desfacerea căsătoriei s-a făcut din vina
soţului248.
247
În epoca clasică, numai adulterul soţiei era pedepsit, iar pater familias era singurul în
drept s-o pedepsească pe soţia infidelă. Mai târziu, prin lege, dreptul de a sancţiona a trecut
asupra statului. 248Сафаров P.A. Римское право. Ростов-на-Дону: „Феникс”, 2008, р.201.
2.4. Desfacerea căsătoriei
Căsătoria la romani putea fi desfăcută în următoarele situaţii:
• decesul unuia dintre soţi;
• absenţa unuia dintre soţi de la domiciliu timp de 5 ani fără ca să fie cunoscută vreo
informaţie despre locul aflării lui;
• constatarea faptului că la încheierea căsătoriei nu au fost respectate condiţiile de
fond cerute de lege;
• pierderea libertăţii sau a cetăţeniei de către unul dintre soţi;
• divorţul propriu-zis.
Divorţul înseamnă desfacerea căsătoriei prin acordul ambilor soţi (din limba latină,
divortium). Se consideră că în Roma primul divorţ a avut loc în anul 231 î.Hr. Cicero ne spune
cum se facea pe atunci un divorţ: un cetăţean roman, „ţinând cont de Legea celor XII Table,
îi spunea femeii sale să ia lucrurile care îi aparţin ei şi, luând de la ea cheile, o alunga”.
Simplitatea cu care se făceau divorţurile ducea la eşuarea multor căsătorii. Văzând
aceasta, împăratul Iustinian a cerut ca divorţurile să fie justificate, de exemplu, căderea în
prizonierat, adulterul, atentarea la viaţa soţului, impotenţa sexuală, violenţa bărbatului faţă
de femeie. în celelalte cazuri, declarate „nejustificate”, soţul (bărbatul sau femeia) vinovat
de desfacerea căsătoriei era ţinut la plata unei amenzi.

124
 DREPT PRIVAT ROMAN. Note de curs

În epoca clasică, soţii erau liberi să desfacă căsătoria dacă ambii îşi doreau acest lucru.
Divorţul avea loc şi atunci când unul dintre soţi facea o declaraţie de refuz de a trăi
împreună cu celălalt. Acestei desfaceri unilaterale a căsătoriei i se spunea repudium. Se
cerea ca declaraţia făcută de soţ să exprime cu adevărat intenţia sa de a desface căsătoria.
Dacă repudium se făcea atunci când soţul era „într-о stare de mânie sau de nervozitate,
se aştepta ca soţul să redobândească o starea de linişte sufletească şi numai atunci
căsătoria se considera desfăcută. în aşa mod, dacă femeia spunea că divorţează de soţul ei,
249
dar apoi se întorcea la el, declaraţia făcută de femeie nu putea fi luată ca divorţ” .
În perioada monarhiei absolute au intervenit o serie de schimbări. Divorţul prin acordul
de voinţă al soţilor a fost interzis de către împăratul Iustinian. Declaraţia unilaterală de
divorţ a fost permisă numai în cazul când celălalt soţ a fost infidel, a atentat la viaţa soţului
ori a admis cu vinovăţie alte acţiuni din partea sa.
Divorţul se permitea şi fără vinovăţia celuilalt soţ, însă numai dacă exista un temei
serios (de exemplu, dorinţa de a se retrage la o mănăstire pentru a se călugări). Dacă soţul
divorţa de unul singur, fără a avea la bază un temei serios, era obligat să plătească o
amendă (căsătoria nu se mai restabilea) 250.
La fel, în cazul desfacerii căsătoriei, se ţinea cont de felul acesteia - cu manus sau tară
manus. Căsătoria cu manus se desfăcea prin forma inversă celei prin care s-a încheiat.
Astfel, la desfacerea căsătoriei încheiate în faţa zeului Jupiter şi a zece martori, se cerea
respectarea întocmai a acestei solemnităţi; la desfacerea căsătoriei în care soţia a fost
vândută soţului pentru o sumă de bani, soţului îi era restituită suma de bani, respectiv el
trebuia să întoarcă soţia. La desfacerea căsătoriei fără manus nu se cerea respectarea
condiţiilor de formă.
După desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau de dreptul de a încheia noi căsătorii. Cu
referire la copii, aceştea rămâneau la soţul nevinovat.
Soţul era obligat să restituie imediat dota. Dacă nu o făcea, rudele soţiei aveau la
dispoziţie acţiunea în restituirea dotei, cu care se adresau în judecată împotriva soţului.
Reieşind din situaţia materială a soţului, judecătorul putea dispune restituirea eşalonată
a dotei, iar dacă se constata că nu avea de unde, soţul putea fi scutit de această obligaţie.
3. Puterea părintească în familia romană
3.1. Noţiunea de putere părintească
Puterea părintească era puterea pe care pater familias o avea asupra celorlalţi membri
ai familiei sale (soţia, copii, nepoţii etc.), desemnaţi cu toţii prin expresia fii de familie,
indiferent dacă erau băieţi sau fete, dacă erau născuţi din familia respectivă sau deveniseră
membri ai familiei printr- un act juridic ca, de pildă, o adopţie, o căsătorie etc.
În epoca veche, puterea şefului de familie în privinţa supuşilor lui era nelimitată. Şeful
de familie putea să-i alunge din casă, să-i vândă, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri
nefolositoare, să-i căsătorească fără a le cere asentimentul şi chiar să-i omoare. Şeful de
familie era judecător suprem pentm membrii familiei sale.
250
Новицкий И.Б. Римское право. Москва: Изд-во „ТЕИС”, 1998, р.65.

125
 Iurie MIHALACHE

Oricare ar fi fost vârsta cetăţeanului roman şi orice funcţie politică nu ar fi ocupat în stat
(consul, pretor, magistrat etc.), el rămânea sub puterea unui şef de familie.
Cine putea fi şef de familie? În primul rând, este important să ştim că pater familias
însemna şef de familie şi nu tată de familie. Pater familias putea fi tatăl, bunicul, străbunicul
sau altcineva dintre membrii familiei pe linie masculină. Astfel, uneori se întâmpla ca pater
251
familias să fie un tânăr sau chiar un copil .
Dat fiind că puterea pe care o avea şeful familiei asupra celorlalţi membri din familia sa
era foarte mare, deseori se întâmpla ca acesta să intre în conflict cu organele statului, care
aveau o putere încă mai mare şi puteau să- l pedepsească dacă făcea abuz de puterea ce o
avea asupra copiilor, soţiei şi celorlalţi supuşi ai lui.
Pe de o parte, şeful familiei avea puteri absolute asupra supuşilor săi, inclusiv dreptul de
viaţă şi de moarte asupra lor, însă pe de altă parte, dacă se constata că a exagerat în
puterea pe care o avea, statul îl sancţiona 252.
Şeful de familie avea dreptul să pedepsească cu moartea pe fiii săi care comiteau o
infracţiune. Însă dacă mai târziu se constata că moartea fiului a fost dispusă neîntemeiat,
şeful familiei putea fi supus la aceeaşi pedeapsă, moartea.
Începând cu secolul al IV-lea, şefului de familie i s-a interzis de a mai condamna la
moarte pe membrii familiei sale. De acum înainte, dacă se constata că un şef de familie a
pedepsit cu moartea pe vreun supus de-al său, trebuia să fie dus la închisoare şi judecat
pentru săvârşirea unui omor253.
Membrii familiei erau obligaţi ca prin toate acţiunile lor să îmbunătăţească situaţia
materială a lui pater familias. Ei nu puteau dobândi nimic pentru ei şi nici nu puteau să
înrăutăţească situaţia materială a şefului de familie, ci numai să-l îmbogăţească, făcându-l
creditor, proprietar etc.
De la această regulă strictă a fost admisă totuşi o excepţie. La sfârşitul republicii s-a permis
ca fiul de familie încadrat în legiunile romane să poată dispune de bunurile sale. Asemenea
254
bunuri purtau numele de peculiu ostăşesc (peculium castrense) .

-------------------------
251
Un copil putea avea calitatea de pater familias deoarece familia romană nu consta neapărat dintr- un grup
de persoane, ci putea fi compusă şi dintr-o masă de lucruri. Deci, un copil care nu se afla sub puterea cuiva
devenea pater familias, în sensul că avea o proprietate, familia lui fiind alcătuită doar din bunurile pe care le
stăpânea cu titlu de proprietate.
252
Este ştiut că şeful de familie putea să împrumute pe fii săi ca să muncească pentru bani, însă avea dreptul,
conform Legii celor XII Table, să o facă numai de trei ori. Nu avea dreptul să trimită la o astfel de muncă pe fiul care
era deja căsătorit. Dacă nu respecta aceste interdicţii, el era sancţionat dur, inclusiv cu retragerea puterii.
253
Сафаров P.A., op.cit., p.190-191.

126
 DREPT PRIVAT ROMAN. Note de curs

3.2. Adrogaţiunea şi adopţiunea

Adrogaţiunea era actul prin care un pater familias lua în puterea sa un alt pater familias.
Adrogaţiunea se utiliza pentru a crea în mod artificial puterea părintească prin introducerea
în sânul familiei persoane dintr-un alt grup familial. Scopul principal al adrogaţiunii era de a
nu lăsa să se stingă cultul familial atunci când o familie nu avea descendenţi pe cale
naturală.
Acest act se realiza cu încuviinţarea colegiului pontifilor care verifica următoarele
aspecte: dacă adrogaţiunea este cu adevărat necesară; dacă este utilă adrogatului; dacă
este onestă; dacă nu ascunde speculaţii din partea adrogatorului; dacă etatea adrogatului şi
a celui care adrogă sunt respectate.
Avizul pontifilor era instituit în vederea unui control al adrogaţiunii. pentru a se vedea în
ce măsură interesele invocate de adrogant justifică trecerea unui alt cap de familie (pater
familias) în puterea sa şi ce consecinţe putea avea un astfel de act pentru cetate.
Adrogaţiunea putea să aibă loc numai între bărbaţi pentru că doar ei puteau fi pater
familias. Bărbatul care adroga trebuia să nu aibă moştenitori pe linie bărbătească şi nici
speranţa că va mai avea. În acest context, se cerea ca:
• vârsta lui pater familias care adroga să fie de cel puţin 60 de ani;
• adrogatul să fie mai tânăr decât pater familias care îl adroga.
Adrogatul intra cu întreaga familie şi avere în familia noului pater familias.
Datoriile adrogatului se stingeau, întrucât, pe de o parte acesta şi-a pierdut vechea sa
calitate juridică de sui iuris (pe temeiul căreia a contractat vechile datorii); pe de alta,
întrucât a câştigat o altă calitate, de alierii iuris45. Deja nu putea fi urmărit de creditori,
fiindcă în această nouă calitate el nu a contractat nimic şi, ca urmare, nu avea datorii 256.
Adopţiunea (adopţia, înfierea) reprezenta actul prin care un fiu de familie trecea de sub
puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias46. Pentru aceasta, trebuia ca

254
Din dorinţa de a menţine o oaste puternică. împăraţii romani au îngăduit fiilor de familie să devină proprietari
ai bunurilor dobândite cu ocazia serviciului militar. În timpul împăratului Constantin cel Mare, bunurile pe care fiii
de familie le dobândeau în exerciţiul slujbelor publice sau bisericeşti au fost asimilate cu peculiul ostăşesc. Tot sub
acelaşi împărat, copiii capătă un drept de proprietate asupra bunurilor moştenite de la mama lor şi de la rudele din
partea mamei. În timpul lui Iustinian, se stabileşte că ceea ce dobândesc copiii devine proprietatea lor. În aşa mod,
capacitatea juridică a copiilor de sub putere a devenit completă.
255
Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan. Curs de drept privat roman. Bucureşti: „Wolters Kluwer”, 2005,
p.94-95.
256
Această stare de lucruri îi defavoriza pe creditori. De aceea, pentru a proteja cumva interesele creditorilor, pretorul
a intervenit, acordând acestora o acţiune fictivă de urmărire a datoriilor. Acţiunea cuprindea o ficţiune că
adrogaţiunea nu a avut loc. În aşa mod, creditorii aveau posibilitatea de a-1 urmări pe fostul debitor cerând restituirea
datoriilor, ca şi cum acesta nu ar fi suferit nici o schimbare de stare civilă.
257
Кружалова JI.B. Римское частное право. 2-е изд. Санкт-Петербург: „Питер”. 2009. р.90.

127
 Iurie MIHALACHE

puterea lui pater familias asupra fiului să înceteze, în caz contrar, fiul de familie nu putea
intra sub puterea altui pater familias.
Aşadar, pentru ca adopţiunea să aibă loc, fiul de familie trebuia să iasă din familia de
origine, după care să intre într-o nouă familie. Pentru ca fiul de familie să iasă de sub
puterea părintească, trebuia să fie făcute nişte vânzări fictive la care să ia parte şi un
vânzător.
Intrarea în noua familie se făcea printr-un proces de judecată simulat în faţa
magistratului, la care participau fiul de familie, vânzătorul şi adoptantul.
Adoptantul, în calitate de reclamant, afirma că fiul de familie este al său, iar
cumpărătorul tăcea, fără a-1 contrazice. Faţă de afirmaţiile adoptantului, magistratul
258
pronunţa cuvântul „addico”, prin care ratifica declaraţia acestuia . În Roma adopţiunea a
avut un rol însemnat din punct de vedere social şi politic deoarece, pe de o parte, după un
vechi obicei nu era îngăduit cetăţeanului roman să moară fără copii, iar pe de altă parte,
prin adopţie se asigura continuitatea numelui şi al cultului familiei.
Adopţiunea a servit şi scopurilor politice. Deseori împăraţii ca să-şi asigure moştenitorul
tronului adoptau o anumită persoană. De exemplu, Octavian August a adoptat pe Tiberiu,
iar împăratul Claudiu pe Nero.
Tehnic vorbind, adopţia persoanelor alieni iuris era adopţia propriu-zisă. iar adopţia
persoanelor sui iuris purta numele de adrogaţiune.
Condiţiile adopţiunii. Adopţiunea cerea respectarea unor condiţii de fond, şi anume:
era necesar consimţământul celor doi pater familias;
era necesară o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani dintre adoptator şi persoana
adoptată. În acest sens romanii spuneau că „adopţia imită natura: cel mic nu poate adopta
pe unul mare”.
Efectele adopţiunii:
• pe plan personal, persoana adoptată ieşea din familia din care a provenit şi intra
într-o altă familie, sub puterea unui nou pater familias;
• pe plan patrimonial, dreptul la moştenire al persoanei adoptate se stingea în raport
cu vechea sa familie şi se dobândea în cadrul noii familii.

Procedeul adipţiunii se desfăşura in două etape. Prima etapă consta în ieşirea fiului de familie din
familia sa de origine. Şeful de familie de folosea de instituţia mancipaţiunii prin care „vindea” copilul de
3 ori către un prieten. După fiecare vânzare, prietenul elibera copilul iar la a 3-a vânzare, conform Legii
celor XII Table, legăturile dintre şeful familiei şi copil erau rupte. Din acel moment copilul se afla deja
în puterea viitorului tată adoptiv. A doua etapă avea loc în faţa magistratului la care participa tatăl
natural, copilul şi viitorul tată adoptiv. În această fază, viitorul tată adoptiv folosea o procedură solemnă
(in iure cessio) în faţa magistratului declarând că copilul este fiul său conform dreptului quiriţilor. Tatăl
natural nu se opunea, iar pretorul pronunţând cuvântul addico atribuia fiul adoptiv. Din acel moment fiul
adoptat pierdea toate legăturile cu familia sa de origine şi devenea agnat în noua familie.
128
DREPT PRIVAT ROMAN. Note de curs

4.3. Legitimarea
Legitimarea reprezenta o instituţie apărută în epoca postclasică, sub influenţa
259
creştinismului, constând în asimilarea copiilor născuţi în afara căsătoriei cu cei legitimi .
Dreptul creştinesc, care nu accepta concubinajul dintre bărbat şi femeie,
considerându-1 imoral, a oferit şefului de familie posibilitatea să dobândească autoritate
asupra copilului născut din concubinaj, pentru a-i legaliza situaţia prin legitimare.
Legitimarea se făcea sub trei forme:
a) prin căsătoria părţilor când soţii trebuiau să se căsătorească intr-un interval de timp
determinat şi să nu mai aibă pe viitor copii nelegitimi;
b) prin lege - printr-un rescript imperial, împăratul Iustinian a oferit posibilitatea
legitimării şi atunci când căsătoria părinţilor nu se putea realiza. De exemplu, dacă mama
decedase, se călugărise, se căsătorise cu altcineva etc. se cerea ca tatăl să facă o petiţie
către împărat;
c) prin prezentare făcută cariei - a fost creată din motive fiscale în anul 442 d.Hr., de
către împăraţii Teodosie al Il-lea şi Valentinian al IlI-lea. În acele vremuri statul avea mari
greutăţi cu strângerea impozitelor de la populaţie. Funcţionarii care colectau impozite
(decurioni) nu doreau să lucreze. Cu fiecare an numărul lor devenea tot mai mic, astfel încât
nu avea cine strânge impozite pentru stat.
Pentru a putea angaja mai mulţi decurioni, s-a permis legitimarea copiilor născuţi din
concubinaj, dar numai dacă tatăl îi înscria pe lista decurionilor încă de mici copii. Dacă era
vorba de o fiică, tatăl care dorea s-o legitimeze, trebuia să o căsătorească după un decurion.
4.4. Emanciparea
Emanciparea reprezenta actul prin care fiul de familie ieşea de sub puterea părintească.
Emanciparea a început să fie folosită la sfârşitul republicii. Dezvoltarea economiei de schimb
şi a relaţiilor de piaţă făcea ca pater familias să aibă de rezolvat multe probleme în acelaşi
timp şi în locuri diferite. Fiindcă nu reuşea, era cointeresat să fie ajutat de fiii de familie. Dar
aceştea nu puteau încheia acte juridice fiindcă erau persoane alierii iuris şi atunci s-a recurs
la actul emancipării. După emancipare, fiii de familie deveneau persoane sui iuris şi puteau
încheia acte juridice.
Emanciparea se realiza, practic, printr-o vânzare fictivă. Pentru emanciparea unui fiu era
nevoie de trei vânzări succesive: pater familias vindea, în mod fictiv, prin procedeul numit
mancipaţiune, pe fiul său de trei ori consecutiv, unui terţ. După a treia vânzare, fiul ieşea de
sub puterea paternă, iar teiţul proceda la eliberarea fiului, care astfel devenea sui iuris47. Cu
timpul însă, procedura a fost simplificată. Astfel, în anul 502 d.Hr. împăratul Anastasie a
adăugat că emanciparea se putea realiza şi prin rescript imperial, iar lustinian a stabilit că
este suficientă o simplă declaraţie a lui pater familias în faţa magistratului.
Emancipatul realiza un avantaj, în sensul că dobândea capacitate juridică, adică devenea

260
Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan. op.cit., p.98.

129
 Iurie MIHALACHE

persoană sui iuris şi putea încheia acte juridice în nume propriu. Dar în acelaşi timp suferea
şi un dezavantaj prin faptul că, ieşind de sub puterea părintească, înceta de a mai fi rudă cu
tatăl său şi pierdea astfel dreptul la moştenire. Pentru a pune capăt acestui dezavantaj,
pretorul a intervenit în sprijinul emancipatului, creând un nou drept - dreptul asupra bunu-
rilor care i se cuveneau ca fiu emancipat (collatio emancipaţi). În virtutea acestui drept, la
moartea tatălui, emancipatul primea bunurile care i se cuveneau ca persoană sui iuris, după
care venea la moştenire alături de fraţii şi surorile rămaşi sub puterea părintească.
4.5. Încetarea puterii părinteşti
Încetarea puterii lui pater familias avea loc în următoarele situaţii: moartea, căderea în
prizonierat, condamnarea pentru infracţiuni grave, ocuparea de către un membru al familiei
sale a unei funcţii de conducere în stat ori în biserică, căsătoria cu manus a fiicei şi
emanciparea.
• Moartea lui pater familias. Din momentul morţii lui pater familias, membrii familiei
sale deveneau independenţi (sui iuris), dar nu pe mult timp, ci până era ales un nou şef de
familie. La fel, puterea lui pater familias înceta dacă avea în supunerea lui o singură
persoană (alieni iuris) şi aceasta a decedat. Neavând asupra cui să-şi exercite autoritatea, lui
pater familias i se retrăgea puterea.
• Puterea mai înceta atunci când pater familias cădea în prizonierat şi drept consecinţă
devenea sclav. Deseori se întâmpla ca pater familias să facă parte din armata romană şi să
fie luat prizonier. Căderea lui pater familias în captivitate producea următoarele consecinţe
juridice: dacă pater familias se întorcea din captivitate, el redobândea puterea pe care o
avuse până atunci, ca şi cum ea nici nu a fost întreruptă; dacă pater familias murea în
prizonierat, se considera că puterea lui a încetat din ziua în care a fost luat ca prizonier261.
Asemenea situaţii erau frecvente în timpul războaielor pe care armata romană le ducea
cu alte popoare, fiindcă printre soldaţii romani existau mulţi pater familias. Aceştea erau
prinşi de duşmani şi transformaţi în prizonieri.
• Când pater familias era condamnat pentru infracţiuni grave, pierzând totodată şi
cetăţenia.
• Dacă un membru de familie îndeplinea o funcţie de conducere în stat ori în biserică
(prefect de oraş, consul, episcop, arhiepiscop etc.), puterea părintească asupra lui înceta.
Aceasta era privită ca o excepţie de la regula generală şi a apărut în epoca lui Iustinian, când
autoritatea lui pater familias slăbise mult, fiind pe cale de dispariţie.
5. Tutela şi curatela
5.1. Noţiuni generale
În trecut, la fel ca în prezent, nu orice om era în stare să conştientizeze acţiunile pe care
le desfăşura, deoarece unii oameni erau bolnavi mintal, în timp ce alţii erau copii ori
posedau o vârstă înaintată. Despre aceste categorii de persoane spunem că sunt incapabili,
iar neputinţele lor (bătrâneţea, boala,
261
Кружалова Л.В. Римское частное право. 2-е изд. Санкт-Петербург: „Питер”, 2009, р.92.

130
DREPT PRIVAT ROMAN, Note de curs
vârsta fragedă) le numim incapacităţi. La aceste categorii se mai adăugau şi femeile, socotite
în dreptul roman ca fiind nestatornice în gândire.
Incapacităţile erau împărţite în două categorii: fireşti (naturale), cum ar fi vârsta
fragedă, bătrâneţea, şi nefireşti (accidentale), cum ar fi o boală psihică. Se considera normal
ca un copil să nu-şi dea seama de urmarea faptelor sale, dar nu putea fi normală situaţia în
care un om era bolnav psihic, dependent de alcool sau risipitor de bani.
Romanii i-au pus sub protecţie juridică pe toţi cei afectaţi de incapacităţi: cei cu
incapacităţi fireşti - prin tutelă, cei cu incapacităţi nefireşti - prin curatelă.
Sub tutelă şi curatelă erau puşi numai incapabilii „independenţi” (sui iuris), căci cei
„dependenţi” (alieni iuris), aflându-se sub puterea capului de familie (pater familias), se
bucurau de supravegherea şi ajutorul lui.
5.2. Tutela
Tutela se instituia asupra impuberilor şi femeilor.
Tutela impuberilor se exercita asupra copiilor „independenţi” (care nu se aflau sub
puterea părintească, sui iuris) până la vârsta de 14 ani262.
Ţinând seama de greutăţile pe care le puteau întâmpina în viaţă, s-a hotărât că acestor
copii să li se dea un ocrotitor, adică un tutore. Tutorele avea ca sarcină să administreze
averea impuberilor şi să încheie în locul lor acte juridice.
Tutela femeii a fost instituită deoarece femeia era considerată tot timpul incapabilă263.
Tutorele femeii nu administra patrimoniul acesteia. Singura lui menire era să-şi dea
încuviinţarea când femeia încheia anumite acte pat- rimomale mai importante264. Astfel,
femeia avea nevoie de încuviinţarea tutorelui pentru a-şi înstrăina bunurile mai de preţ,
pentru a lăsa testament, pentru a contracta o obligaţie etc.
Constituirea tutelei. Tutela se putea constitui prin mai multe procedee juridice:
o Prin testament. De acest drept se putea folosi numai capul familiei (pater faini Has),
căci numai el avea dreptul. înainte de a deceda, de a desemna pentru impuberii ca urmau să
devină sui iuris la moartea sa, un tutore;
o Prin lege. Dacă pe parcursul vieţii pater familias nu a instituit prin testament un tutore,
se deschidea, potrivit legii, tutelă legitimă. în calitate de tutore era numită una dintre rude,
aflată în gradul cel mai apropiat de rudenie cu defunctul;
o Prin autoritatea de stat. În lipsa de tutori testamentari şi legitimi, autoritatea de stat
(de regulă, pretorul) putea numi un tutore impuberului şi femeii.
5.3. Curatela
Spre deosebire de tutelă, care îi proteja pe cei afectaţi de incapacităţi fireşti, curatela
asigură protejarea persoanelor ajunse incapabile din motive accidentale (de exemplu,
curatela asupra celor alienaţi mintal). Astfel existau:
a) Curatela nebunilor (alienaţilor mintal) - întrucât nebunul era lipsit de discernământ,
nu-şi dădea seama ce face. Era necesar ca asupra lui să fie numită o persoană care să aibă
grijă de avere. Treptat acest fel de curatelă s-a extins asupra tuturor persoanelor care aveau

131
 Iurie MIHALACHE
nevoie de ocrotire: debilii mintal, surzii, muţii, precum şi restul persoanelor care sufereau
de boli grave.
b) Curatela risipitorilor (prodigilor) - se socotea drept risipitor persoana care-şi cheltuia
într-un mod nechibzuit moştenirea pe care o avea. Curatela risipitorului se punea printr-un
decret al magistratului şi lua sfârşit tot printr- un decret, numai dacă risipitorul revenea la
normal.
Bunurile risipitorului erau administrate de către curator, iar la sfârşitul curatelei acesta
trebuia să dea socoteală cu privire la modul cum a gestionat.
c) Curatela tinerilor lipsiţi de experienţă până ta 25 de ani. Luând în considerare faptul
că tinerii până la vârsta de 25 de ani nu aveau întotdeauna o suficientă experienţă a vieţii
(de exemplu, cumpărau prea scump sau vindeau prea ieftin), s-a decis ca toţi cei care vor
48
abuza de neexperienţa acestora, să fie sancţionaţi cu o amendă .
Pentru ca tinerii fără experienţă să poată fi protejaţi, ori de câte ori trebuiau să încheie
vreun act (de exemplu, să vândă o casă), li se acorda şi un curator. La început, curatorul era
numit pentru un act determinat şi veghea ca interesele tânărului să nu fie lezate. Mai târziu
s-a obişnuit ca în locul unui curator temporar tinerilor fără experienţă să li se dea un curator
permanent.
Curatela putea fi instituită prin lege (legitimă) şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu
exista curatelă testamentară.
VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR
Cine putea fi pater familias în familia romană?
Ce drepturi avea pater familias în privinţa membrilor familiei?
Descrieţi condiţiile de formă şi de fond ale căsătoriei.
Care este deosebirea dintre căsătoria cu manus şi căsătoria fără manus?
Ce reprezenta dota?
În ce constă emanciparea şi cum se realiza ea?
Comparaţi rudenia agnată cu rudenia cognată.
Enumeraţi şi descrieţi categoriile de tutelă.
Care este deosebirea dintre tutelă şi curatelă?

48
S-a introdus prin Legea Plaetoria, v otată în anul 192 î.Hr. în baza acestei legi, tinerii fără experienţă
care au fost înşelaţi printr-un act juridic de un terţ se puteau adresa pretorului cerând să li se facă
dreptate. Dacă obligaţia la care s-au îndatorat nu fusese încă executată, puteau să refuze executarea ei. În
cazul în care tânărul executase obligaţia respectivă, pretorul putea să-i vină în ajutor acor- dându-i o
„repunere in starea de mai înainte” (restitutio in integrum). Actul încheiat era socotit nevalabil, iar
lucrurile reveneau la starea anterioară. Pentru ca tânărul să poată cere de la pretor o repunere în starea
anterioară, se cerea ca el să fi suferit o pagubă cu ocazia încheierii actului (de exemplu, a vândut casa
prea ieftin).
132