Ministerul Educației Naționale, România

Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea: Transfrontalieră
Specialitatea: Relații internaționale și studii europene

Prezentare generală: Aprecieri și concluzii

Student: Pavel Margarita

Grupa: RISE III

Cahul 2020
 Tema: Înființarea și activitatea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord

Prezentare:
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută și ca Alianța Atlanticului de Nord,
este o alianță politico-militară ce reunește 30 de țări din Europa și America de Nord. Organizația a
fost înființată în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4
aprilie 1949, cu obiectivul principal de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva
unui atac provenit din exterior. Sediul general NATO se află la Bruxelles, în Belgia, iar Sediul
Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons, în Belgia.
Textul Tratatului Atlanticului de Nord, actul constitutiv al organizaţiei, cuprinde un
preambul şi paisprezece articole ce trasează liniile generale ale activităţii organizaţiei. Tratatul
NATO reuşeşte să contureze câteva elemente specifice. In primul rând, scopul şi principiile sale se
disting încă de la începutul documentului - menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a bunăstării
şi stabilităţii în zona nord-atlantică, toate acestea având la bază principiile Cartei ONU.
Obiectivul esenţial al NATO este să protejeze libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi,
prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Principiul
fundamental operant al Alianţei este acela al unei angajări comune în sprijinul unei cooperări
reciproce între state suverane, bazată pe indivizibilitatea şi securitatea membrilor săi.
Scopul Alianţei a fost asigurarea păcii în Europa, promovarea cooperării între membrii săi şi
protejarea libertăţii acestora. Toate acestea în contextul combaterii ameninţării rezultate în urma
politicii şi creşterii capacităţii militare ale fostei Uniuni Sovietice.
Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere unite prin determinarea lor de a-şi proteja
securitatea, prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări. Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată
de securitatea Europei.1
Scopul NATO este de a garanta libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice
şi militare:
 POLITICE - NATO promovează valorile democratice şi dă membrilor săi
posibilitatea de a se consulta şi de a coopera în aspecte privind apărarea şi securitatea
pentru a soluţiona probleme, a clădi încrederea şi, pe termen lung, a preveni
conflictele.
 MILITARE - NATO se angajează să soluţioneze paşnic disputele. În cazul în care
eforturile diplomatice eşuează, Alianţa dispune de puterea militară de a întreprinde
operaţiuni de management al crizelor.
NATO este diferită de celelalte organizaţii guvernamentale regionale tocmai prin specificul
politico-militar. Aceasta presupune că, pe lângă principiile ce figurează în Carta ONU şi pe care
organizaţia le preia, mai întâlnim şi un alt principiu: atunci când unul dintre membri se află în
situaţia de a fi atacat, ceilalţi membri ai organizaţiei vor considera acest fapt o ameninţare la adresa
tuturor şi, asemenea muşchetarilor, vor acţiona „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Este afirmată.
în acest sens, necesitatea securităţii colective şi, implicit, a acţiunii colective, „în concert” , nu însă
tară acordul Consiliului de Securitate al ONU.2
Tratatul angajează fiecare dintre statele membre să împartă riscurile, responsabilităţile şi beneficiile
securităţii colective. Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau
1 Răzvan Munteanu, NATO pe înțelesul tinerilor, Bucureşti: Top Form, 2020.
2 Anton Carpinschi, Organizații Internaționale, Editura POLIROM, 2011
împreună, prin intermediul autoajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi
dezvolta capacitatea individuală şi colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat (art. 3, Tratatul
Atlanticului de Nord). In virtutea principiului subsidiarităţii, un stat trebuie să recurgă la ajutorul
NATO după ce, prin forţele proprii, a încercat, fără succes, să elimine pericolul.3
Concluzii și aprecieri:
În urma celui al doi-lea Război Mondial, lumea devenise bipolară, iar actorii principali în
mâna căror se concentra puterea se dovedeau a fi URSS și SUA. Fiecare dintre aceste puteri încerca
să-și extindă influența și să-și găsească adepți prin diverse metode radicale sau mai puțin radicale.
Creând noi alianțe, ocupând state, promovând doctrine și ideologii etc. Principala deosebire dintre
politica celor două mari puteri constă în faptul că spre deosebire de SUA, care și-a câștigat adepții
prin oferirea sprijinului, ajutoarelor ( Doctrina Truman și Planul Marschal) și cooperării reciproce;
URSS a dus o politică de ofensivă, asuprire și ocupație ( instituirea Cortinei de Fier, ocuparea
Europei de Est etc.)
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a apărut ca urmare a încheierii celui de-al Doilea
război mondial. De fapt, NATO a fost înființat ca un răspuns la extinderea comunismului și al
instaurării URSS în calitate de unul dintre cei doi poli de putere în sistemul relațiilor internaționale.
Astfel, ONU în frunte cu SUA încearcă să-și unifice și să-și consolideze puterile împotriva
eventualei ofensive a URSS de a-și extinte regimul și ideologia pe întreaga planetă. În acest context
istoric nu putem diviza partea albă sau neagră de care jucau actorii politici mondiali, putem însă
constata că fiecare încerca să-și afirme influența și puterea sa pe arena politică internațională
promovându-și valorile și viziunile sale.
Afirmația potrivit căreia NATO promovează pacea și securitatea pe planeta devastată de
război pare să fie un pretext bine formulat pentru a crea un garant al puterii, stabilității și menținerii
influenței a marilor puteri pe scena politică de atunci. Odată cu apariția NATO ca organizație
internațională (Care în mare parte promovează interesele SUA) începe și războiul rece,
reprezentând o confruntare politico-ideologică dintre URSS, SUA și aliații lor. NATO în acest
context reprezenta garantul de securitate și armata ce avea să apere și să promoveze interesele SUA.
De asemeni fiind o organizație puternic afectată și chiar în unele cazuri dirijată de SUA, NATO
poate fi privită ca un instrument de putere al acesteia, utilizat pentru promovarea, apărarea și
extinderea influenței acestui stat.
Deși de la finisarea Războiului Rece au trecut deja 30 de ani, NATO a reușit să-și mențină
integritatea structurală dovedindu-se a fi o alianță politico-militară stabilă cu valori și principii bine
determinate dar și cu capacitatea de a interveni și a apăra interesele aliaților săi. Totuși, ne cătând la
faptul că NATO are ca scop promovarea și menținerea păcii și securității, aceasta se poate dovedi
doar un frumos obiectiv ce are ca scop întruchiparea valorilor statelor membre NATO. În contextul
în care există mai multe asemenea grupări și alianțe de state care îi sunt rivale s-ar putea ca într-un
moment să apară o ciocnire de interese ideologice, politice sau militare, iar noțiunea de ”apărare a
păcii” să devină doar un pretext pentru a intra în război.
Plus la toate cele menționate anterior, obiectivul NATO se poate dovedi să fie unul prea
general, iar provocările contemporane prea ample (ameninţările la adresa păcii şi securităţii
internaţionale, împărţirea resurselor şi decalajele economice, discriminările sociale, etnice,
religioase, de gen, poluarea şi dezechilibrele climatice, încălcarea drepturilor omului). De fapt,
Organizația Atlanticului de Nord a avut o importanță crucială în derularea evenimentelor
internaționale având și un impact important în restabilirea echilibrului politic mondial. Chiar dacă
eforturile cele mai mari se îndreaptă către misiuni de instaurare şi menţinere a păcii, nu putem
3 Tratatul Atlanticului de Nord din 04.04.1949, Art.3
neglija rolul acestei organizații în rezolvarea numeroaselor probleme internaționale precum:
protejarea mediului, respectarea drepturilor omului, lupta împotriva înarmării etc.
”În numele securităţii colective, NATO trebuie să demonstreze capacitatea de a se apăra de
ameninţările militare şi neconvenţionale, armele nucleare şi atacurile cibernetice, de a menţine
politica uşilor deschise către noi state membre, de a şi consolida parteneriatele cu UE, ONU, OSCE,
Rusia, Georgia şi Ucraina, zona mediteraneeană şi Orientul Mijlociu. ”(Anton Carpinschi,
Organizații Internaționale, p 52.)

Autor: Pavel Margarita