INTRODUCERE

Învăţământul ca domeniu prioritar al vieţii sociale, ca ,,întreprindere” de lungă

durată, de care depinde formarea celui mai important factor al naţiunii – omul
pregătit prin studii, forţă de muncă şi specialişti – nu se poate şi nici nu trebuie să-şi
permită să aibă eşecuri. Conducerea competentă şi eficientă a învăţământului, atât la
nivelul sistemului, cât şi al instituţiei de învăţământ necesită fundamentarea ei
ştiinţifică. La baza acestei fundamentări stă ştiinţa conducerii învăţământului sau
managementul educaţional. Funcţia de conducător (manager) al învăţământului este
o profesie şi ca orice profesie, trebuie învăţată.
Managementul întruneşte condiţiile unei profesiuni pentru că necesită o
pregătire, urmăreşte obţinerea unor rezultate, prin eforturi comune, solicită
participarea continuă.
,,Meseria” are astăzi un profil mai larg decât profesia, pentru că pornind de la
meserii, prin diversificare, s-au creat numeroase ramuri de activitate şi evoluţia
meseriei de ,,educator” este edificatoare: de la pedagogul din Antichitate, până la cel
de astăzi, care poate împlini numeroase profesiuni în domeniul educaţiei.
,,Meseria” desemnează un anume gen de activitate, în ansamblul de acţiuni şi operaţii
împlinite, pentru a obţine un produs, în mod de sine stătător. Este o acţiune
specializată bazată pe o pregătire care permite realizarea întregului lanţ de operaţii
specifice, un meşteşug care necesită o anumită formare teoretică şi mai ales practică,
iniţială şi continuă.

Etimologia cuvântului management :

Management echivalează cu a ține în mână, a stăpâni, a conduce. Este un
cuvânt împrumutat din limba engleză, to manage =a administra, a conduce. În limba
engleză, verbul to manage, cu substantivul derivat din el, management, inițial a avut
sensul de a struni caii, folosit ca expresie în stiința militară, apoi preluat în economie
și de acolo în toate domeniile, cu sensul de conducere raționala, eficientă, modernă.

1
 Capitolul I. Managementul educațional
- aspecte conceptuale
1.1 Definiţia managementului educaţional

Managementul educaţiei reprezintă teoria şi practica, ştiinţa şi arta

proiectării, organizării, coordonării, evaluării, reglării elementelor activităţii
educative (nu numai a resurselor), ca activitate de dezvoltare liberă, integrală,
armonioasă, a individualităţii umane, în mod permanent, pentru afirmarea autonomă
şi creativă a personalităţii sale, conform idealului stabilit la nivelul politicii
educaţionale.
Managementul educaţional ar reprezenta o metodologie de abordare globală
– optimă – strategică a activităţii de educaţie, dar nu şi un model de conducere a
unităţii de bază a sistemului de învăţământ, aplicabil la nivelul organizaţiei şcolare
complexe.
Managementul educaţiei/pedagogic, apare ca disciplină pedagogică
interdisciplinară, care studiază ,,evenimentele ce intervin în decizia organizării unei
activităţi pedagogice determinate şi în gestiunea programelor educative”.
S. Cristea evidenţiază că managementul educaţional, ca activitate
psihologică, se bazează pe trei caracteristici:
- Conducere de sistem primar (abordare globală a tuturor elementelor
educaţiei şi a aplicaţiilor specifice funcţiei conducerii, la diverse niveluri);
- Conducere de tip pilotaj (valorificarea optimă a resurselor pedagogice ale
sistemului educaţiei, prin funcţiile manageriale: planificare – organizare, orientare
metodologică, de reglare – autoreglare);
- Conducere strategică (evoluţie inovatoare de perspectivă a sistemului la
diferite niveluri de organizare).

I. Jinga considera că managementul pedagogic e definit ca ştiinţa şi arta de a

pregăti resursele umane, de a forma personalităţi, potrivit unor finalităţi acceptate de
individ şi de societate.
Apoi e definit ca ,,un ansamblu de principii şi funcţii, de norme şi metode de
conducere care asigură realizarea obiectivelor sistemului educativ, la standarde de
calitate şi eficienţă cât mai înalte, iar la nivelul fiecărui sistem educativ se afirmă note
specifice”.
Managementul indică o anumită mentalitate, o maniera proprie, dar şi o artă
de dirijare, de antrenare a resurselor (umane), a elementelor organizaţiei, ceea ce

2
corespunde cu însăşi considerarea educaţiei ca ştiinţă şi artă. Managementul
educaţional întâmpină dificultăţi în asigurarea ţinutei sale ştiinţifice, raţionale şi
creative, datorită caracteristicilor specifice educaţiei: ca proces, acţiune, relaţie,
determinare, diversificare, realitate socială specială, rezultat al variatelor influenţe,
definire în perspectivă, un specific axiologic, determinat şi psihologic – subiectiv,
permanenţa intervenţiilor şi relaţia obiectiv – subiectivă, educatul ca obiect şi subiect.
Managementul educaţiei vizează realizarea, ca activitate conştientă, raţională, dar
trebuie să ţină seama şi de relaţia între tipurile de educaţie ca specific şi dinamică
(formală, non formală şi informală), gradul lor de intenţionalitate şi organizare, aria
de acţiune şi de influenţare.
Conducerea empirică are în prim plan personalitatea conducătorului, intuiţia şi
însuşirile necesare găsirii soluţiilor la situaţii, fără conştientizarea raţională a unor
principii, norme, proiecte, metodologii.

Principiile managementului educaţional

a. principii generale: • eficacitate şi eficienţă;
• participare;
• corelaţia resurse – nevoi;
b. principii comune • subordonarea resurselor faţă de obiective;
• unitatea dintre decizie şi acţiunea practică;
c. principii specifice învăţământului:
• Principiul asigurării şi garantării dreptului la învăţătură;
• Principiul organizării învăţământului de stat, a învăţământului particular şi
confesional;
• Principiul desfăşurării învăţământului de toate gradele în limba română, dar şi
în limba minorităţilor naţionale şi într-o limbă de circulaţie internaţională;
• Principiul învăţământului general şi obligatoriu.
• Principiul învăţământului de stat gratuit.

3
1.2. Tipologia managementului educațional

Tipuri

Tipurile sau formele managementului educațional pe care le întâlnim în școli

sunt:
- Managementul clasei de elevi
- Managementul conflictelor
- Managementul timpului și stresului
- Managementul activităților extracurriculare
- Managementul calității
- Mnagementul activității didactice și de cercetare științifice
- Managementul activităților cu păriții (lectoratele)
- Managementul resurselor și relațiilor umane
- Managementul marketingului educațional (promovarea școlii, a
activităților)
- Managementul proiectelor educaționale
- Managementul activităților sde perfecționare continuă

Niveluri

Managementul educațional se manifestă la diferite niveluri:

• macro - managementul sistemului de învăţământ şi al procesului de învăţământ, pe
ţări şi pe niveluri: european, naţional, local;
• intermediar - managementul organizaţiilor şcolare, care se referă la coordonarea
structurilor educaționale de către managerii de vârf din învăţământ, de la ministru la
director de şcoală;
• micro - managementul claselor de elevi care analizează modurile de organizare a
lecţiilor şi a claselor de către managerii operaţionali din învăţământ (profesorii).
Problematica managementului educațional are o semnificație deosebită în
contextul societății moderne constituită dintr-un ansamblu de organizaţii care
reglementează sau facilitează aproape toate aspectele existenţei umane. În acest
context, este tot mai larg acceptată ideea că școala trebuie analizată ca un tip
complex de organizație, un sistem cu un set de obiective proprii, cu o anume
distribuire a puterii și autorității, cu funcții și responsabilități specifice, format din
părţi integrate necesare care-i permit să funcționeze în încercarea de a-și îndeplini
obiectivele.
Considerăm, prin urmare, că nivelurile la care se manifestă managementul într-
o unitate de învăţământ sunt aceleași ca în cadrul oricărei organizații funcționale și
anume:
4
• managementul de vârf – top management (nivelul conducerii);
• managementul pe domenii – middle management (nivelul comisiilor/catedrelor/
compartimentelor);
• managementul clasei - first level management (nivelul colectivelor de elevi).
Din această perspectivă, managerii educaționali sunt persoane care,
folosindu-se de o serie de legi, principii, metode etc., în funcţie de abilităţile
personale, conduc un anumit nivel ierarhic al organizaţiei școlare către atingerea
scopurile urmărite.
În acest sens, literatura de specialitate prezintă următoarea ordine a tipurilor
de manageri educaționali:
1.educatoare, învățător, profesor: conduce activitatea didactică la nivelul unui
colectiv - clasă sau grupă;
2. profesorul-diriginte: conduce activitatea educativă la nivelul unei clase sau grupe
de elevi;
3. profesorul-logoped: conduce procesul de formare a limbajului și de asistență
psihopedagogică specifică elevilor și părinților la nivel teritorial și județean prin
centrele logopedice și la nivel interșcolar prin cabinete logopedice;
4. profesorul-consilier: conduce activitatea psihopedagogică a elevilor, cadrelor
didactice și părinților la nivel teritorial-județean prin centrele de asistență
psihopedagogică și la nivel interșcolar, prin cabinetele de asistență psihopedagogică;
5. profesorul-metodist: conduce activitatea metodică la nivel teritorial și județean
prin Casele corpului didactic și la nivel interșcolar prin comisiile și catedrele
metodice;
6. profesorul-director: conduce activitatea unei unități de învățământ la nivel global;
7. profesorul-inspector școlar: conduce inspecțiile de diferite tipuri: școlară,
generală, teritorială;
8. profesorul – învățământ superior: preparator, asistent, lector, conferențiar,
profesor;
9. profesor – manager învățământ superior: rector, prorector, decan, prodecan, șef
catedră, director, director adjunct, secretar științific.

Funcții

Funcţia de management reprezintă o activitate îndreptată către un anumit

scop, specifică din punct de vedere al caracterului său şi care, în interacţiune cu alte
activităţi, este obiectiv necesară pentru conducerea eficientă a organizaţiei.
Tipologia cea mai frecvent utilizată (după modelul creat de cercetătorul Henry
Fayol2) stabilește următoarele funcţii ale managementului:

5
 -funcţia de proiectare;
- funcţia de organizare;
- funcţia de coordonare;
- funcţia de antrenare – motivare;
-funcţia de controlevaluare.

Proiectarea reprezintă procesul de stabilire a obiectivelor şi a ceea ce trebuie

făcut pentru a atinge respectivele obiective.

Proiectarea se face:
- pe termen lung (10 ani) prin studii de prognoză;
- pe termen mediu și scurt prin planuri operaționale care cuprind obiective, activităţi,
responsabilităţi, termene, resurse, indicatori de evaluare;
- pe termen foarte scurt (de ex., o săptămână) prin programe care descriu foarte
amănunţit acţiunile ce vor fi întreprinse, precum şi mijloacele şi resursele utilizate
pentru realizarea planului.
Organizarea vizează acțiunile de creare a structurii care va permite realizarea
obiectivelor și acțiunilor de coordonare efectivă a resurselor de către manager.
Organizarea cuprinde:
- repartizarea sarcinilor, gruparea acestora în departamente funcționale;
- alocarea resurselor pe departamente;
- stabilirea modului de colaborare dintre grupuri sau persoane
Coordonarea personalului reprezintă un ansamblu de procese prin care se
realizează legătura dintre obiectivele, resursele umane, structura organizatorică și
tehnologia instituţiei
Coordonarea:
- armonizează deciziile şi acţiunile la nivelul structurilor organizației;
- se realizează prin întâlniri periodice cu subordonaţii;
- necesită existenţa unui flux informaţional capabil să transmită mesajul dorit rapid şi
nedistorsionat la toate şi între toate unităţile structurii organizatorice.
Antrenarea - motivarea constă în capacitatea managerului de a-i determina
pe subordonaţi să participe activ, responsabil şi creator la îndeplinirea sarcinilor ce le
revin.
Motivarea:
- are în vedere corelarea satisfacerii nevoilor cu atingerea obiectivelor organizației;
- nu se realizează într-un mod nivelatoriu, ci diferențiat, în funcție de caracteristicile
fiecărui angajat;
- combină alternativ stimulentele moral spirituale cu cele materiale, în funcţie de
situaţia concretă.

6
 Controlul/evaluarea are drept scop verificarea ritmică a îndeplinirii
sarcinilor, remedierea operativă a disfuncţiilor şi promovarea experienţei pozitive.
Controlul:
- se realizează prin instrumente adecvate aplicate în mod consecvent;
- are un scop de îndrumare și ameliorare;
- se realizează în mod curent, periodic, axat pe un obiectiv sau pe mai multe

1.3 Managementul activităților din grădiniță

prin strategii educaționale

Activitațile educative în gradiniță constau în activități extrașcolare și

extracurriculare precum programe educaționale, proiecte educaționale, parteneriate
educaționale, competitiile școlare, excursii, vizite, serbari și voluntariate.

Managerul activitaților educative, responsabilul din cadrul fiecarei instituții de

învatamant trebuie să țină seama de urmatorii pași în activitatea sa:

1. Întocmirea planului managerial la începutul anului scolar .

2. Descoperirea și promovarea de noi activitați educaționale.
3. Desfășurarea în condiții optime și monitorizarea activităților.
4. Întocmirea raportului de evaluare a activităților educative la sfarșitul
primului semestru și la sfarșitul anului scolar.

Planul managerial presupune planificarea activităților educative și stabilirea

unor obiective didactice ce vor fi urmarite pe tot parcursul anului scolar. Acesta fiind
parte componenta planului managerial al activitatii unitatii de invatamant.
Descoperirea presupune căutarea unor programe, proiecte sau concursuri
aparute recent, și încheierea de noi parteneriate. Promovarea este etapa în care o
activitate noua este prezentată cadrelor didactice și de catre acestea părinților care își
exprimă acceptul cu privire la desfășurarea activitaților educative în cadrul grupei.
Monitorizarea activitaților se va realiza prin consemnarea unor date specific
fiecarui tip de activitate pe tot parcursul anului școlar în vederea întocmirii unui
raport cât mai complet.
Este ideal ca în organizarea datelor responsabilul cu activitatile educative să
utilizeze p.c.-ul în completarea periodică a unor tabele .

7
 Strategii

“Strategia este determinarea scopurilor şi a obiectivelor organizaţiei pe termen

lung, adoptarea politicilor determinate şi alocarea resurselor pentru atingerea acestor
scopuri.”(Chandler, 1989) Această definiţie indică, practic, problemele majore la care
trebuie să răspundă procesul strategic:
- Încotro se doreşte să se avanseze?
- Prin ce parametri se pot traduce scopurile organizaţiei?
- Ce politici particulare vor implica aceste scopuri?
- Ce mijloace umane şi financiare vor trebui angajate?
Aşadar, strategia unei organizaţii conturează căile prin care aceasta îşi
urmăreşte scopurile, în condiţiile date de oportunităţile şi ameninţările existente în
mediul său de acţiune, precum şi ale resurselor şi capacităţilor sale.
În organizaţie există niveluri succesive de obiective care dau naştere la acţiuni
specifice, realizabile la niveluri agregate de conducere, fiecare nivel determinând
obiectivele nivelului inferior şi controlând, prin conexiunea inversă, realizarea lor.
Managementul strategic este procesul prin care conducerea de vârf a
organizaţiei determină evoluţia pe termen lung şi performanţele acesteia, asigurând
formularea, aplicarea şi evaluarea continuă a strategiei stabilite.
Diferenţa dintre a avea doar o strategie şi a practica efectiv management
strategic este tot atât de mare uneori ca cea dintre eşec şi succes.
Strategiile didactice cuprind: metode/procedee/tehnici, mijloace de
învățământ, forma de organizare.

Metode folosite în activitățile din grădiniță

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele  obţinute depind de
metodele utilizate. Marii pedagogi au evidenţiat  faptul că, folosindu-se metode
diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi 
cunoştinţe se poate realiza mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate. 
Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia cadrului didactic, de
a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Educatorul, 
cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele
pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a valorifica pe deplin
personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie de articulare a strategiilor,
metodelor şi procedeelor didactice.  
Antrenarea permanentă a elevilor la un efort intelectual susţinut şi înrămarea
acestora cu capacităţi necesare unei activităţi de învăţare productivă reprezintă
modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini 

8
conştiente active. Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune .Piaget,
este de a asigura o metodologie diversificată, bazată pe îmbinarea activităţilor de
învăţare cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de muncă independentă. 
Deşi învăţarea este eminamente o activitate proprie, ţinând cont de efortul individual
depus în înţelegerea şi conştientizarea semnificaţiilor ştiinţei, nu este mai
puţin adevărat că relaţiile interpersonale, de grup, sunt un factor  indispensabil
apariţiei şi construirii învăţării personale şi  colective. 
Învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de  iniţiativă, dă o notă
mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitidinilor şi talentelor,
ceea ce sigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte 
multe elemente de emulaţie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă. Specific
metodelor interactive de grup este faptul  că ele promovează interacţiunea dintre
minţile participanţilor,dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă  şi cu
rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină, identificarea subiectului cu
situaţia de învăţare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea elevului
în stăpânul propriei transformări şi formări.
Metodele de învăţământ (odos- cale, drum; metha- către, spre) reprezintă căile
folosite în şcoală de către educator, cu scopul de ai îndruma şi sprijini pe elevi
să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile,, ştiinţa. Ele sunt totodată mijloace prin
care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a
acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii, transformând exteriorul în
facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea.
Prin ,,metodă de învăţământ`` se înţelege, aşadar, o modalitate comună de acţiune a
cadrului didactic şi a elevilor, în vederea realizării obiectivelor pedagogice.
Cu alte cuvinte, metoda reprezintă un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul
într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată. Sub raportul structurării,
metoda este un ansamblu organizat de operaţii, de procedee.
Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul
de învăţământ, precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare 
natura, funcţiile, clasificarea metodelor de învăţământ,precum şi caracterizarea,
descrierea lor, cu precizarea cerinţelor de utilizare. 
Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în
strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor.
De aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor
metode de învăţământ specifice. Totodată , metodele de învăţământ fac parte din
condiţiile externe ale învăţării, care determină eficienţa acesteia. De aici decurge

9
importanţa alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activităţi
didactice. 

Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii: 

A. după criteriul istoric: 

a) metode clasice(tradiţionale): expunerea, conversaţia, exerciţiul, etc; 
b) metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, etc; 

B. după funcţia didactică prioritară pe care o  îndeplinesc: 

a) metode de predare- învăţare propriu-zise: de transmitere şi dobândire a
cunoştinţelor: expunerea, lectura, problematizarea, etc; 

b)de formare a priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrări practice,etc.

C. după modul de organizare a activităţilor elevilor: 

a) metode frontale: expunerea, demonstraţia, etc. 
b) metode de activitate individuală: lectura 
c) metode de activitate în grup: studiul caz, jocul de rol; 
d) metode combinate: experimental

D. după criteriul de strategie didactică: 

a) algoritmice: exerciţiul, demonstraţia 
b) euristice: problematizarea 

E. După sursa cunoaşterii: 

a) metode de comunicare orală: expozitive, interrogative (conversative sau
dialogate), discuţiile, dezbaterile, problematizarea; 
b) metode de comunicare bazate pe limbajul intern: reflecţia personală; 
c) metode de explorare a realităţii: 
- explorare nemijlocită: observare sistematică şi independentă, experimentul,
cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice; 
- explorare mijlocită: metode demonstrative, metode de modelare 
d)metode bazate pe acţiune ( operaţionale sau practice): 
-metode bazate pe acţiune reală, autentică: exerciţiul, studiul de caz, proiectul, lucrări
practice; 
- metode de simulare, bazate pe acţiune fictică: dramatizări, jocuri de rol. 

10
Acestor categori li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de
raţionalizare, instruire programată, instruire asistată de calculator.

În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele

de învăţământ este caracterul lor activ, adică măsura în care sunt capabile să
declanşeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze
motivaţia, capacităţile cognitiveşi creatoare. Un criteriu de apreciere a eficiențelor îl
reprezintă valnțele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării
personalității elevilor.

Metodele interactive
Metodele interactive de grup sunt modalităţi moderne de stimulare a învăţării
şi dezvoltării personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care
favorizează interschimbul de idei, de experienţe, de cunoştinţe. 
Ineractivitatea presupune o învăţare prin comunicare, prin colaborare, produce o
confruntare de idei, opinii şi argumente, creează situaţii de învăţare centrate pe 
disponibilitatea şi dorinţa de cooperare a copiilor, pe implicarea lor directă şi activă,
pe influenţa reciprocă din interiorul microgrupurilor şi interacţiunea socială a
membrilor unui grup. Implementarea acestor instrumente didactice moderne 
presupune un cumul de calităţi şi disponibilităţi din partea cadrului didactic:
receptivitate la nou, adaptarea stilului didactic, mobilizare, dorinţă de
autoperfecţionare, gândire reflexivă şi modernă, creativitate, flexibilitate în
concepţii. 

Uneori considerăm educaţia ca o activitate în care continuitatea e mai importantă

decât schimbarea. Devine însă evident că trăim într-un mediu a cărui mişcare este nu
numai rapidă, ci şi imprevizibilă, chiar ambiguă. Nu mai ştim dacă  ceea ce ni se
întâmplă este ,,bine``sau ,,rău``.Cu cât mediul este mai instabil şi mai complex , cu
atât creşte gradul de incertitudine. Datorită progresului tehnologic şi accesul sporit 
la cunoaştere şi la resurse, ne putem propune şi realiza schimbări la care, cu câtva
timp în urmă nici nu ne puteam gândi. Trebuie, deci, să ne modificăm modul în care
gândim  prezentul şi viitorul educaţiei pe care le dăm generaţiilor  următoare, având
în vedere aceste aspecte. Nu ne mai putem  permite o unitate şcolară ,,muzeu``,
orientată spre trecut, care  pune accent pe cunoştinţe, ci avem nevoie de o şcoală ce-i 
pregăteşe pe copii pentru viitor, punând accent pe competenţele sociale şi de

11
comunicare. Un învăţământ modern, bine conceput, permite iniţiativa, spontaneitatea
şi creativitatea copiilor, dar şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul educatorului captând
noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin care era un furnizor de informaţii. 
Utilizarea metodelor interactive de predare-învăţare în activitatea didactică contribuie
îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv-educativ, având un caracter activ-
participativ şi o reală valoare activ-formativă asupra personalităţii elevului. 
Creierul funcţionează asemenea unui computer, acesta din urmă fiind proiectat după
modelul de funcţionare al creierului. Un computer nu reţine informaţia decât dacă 
acţionăm butonul ,,salvare``. Creierul nostru trebuie să testeze informaţia sau să o
explice cuiva pentru a o stoca. De multe ori educatorii îşi inundă elevii cu 
propriile lor gânduri profunde şi bine organizate, recurg prea des la explicaţii şi
demonstraţii de genul,,hai -să-ţi-arăt-cum``.Desigur că prezentarea poate face o
impresie imediată asupra creierului, dar în absenţa unue memorii excepţionale, elevii
nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare. 
Un educator, oricât de strălucitor ar fi nu se poate substitui creierelor elevilor şi,deci,
nu poate face activitatea care se desfăşoară individual în mintea fiecăruia. 
Elevii înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin
de semnificaţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii
şi eventual, a predării, atunci învăţarea nu are loc.

Metode traditionale
Dintre metodele frecvent utilizate în grădiniţă amintim:

Observarea – contribuie la îmbogăţirea vocabularului, este o metodă de

cunoaştere pe cale intuitivă, presupune însuşirea unor noţiuni legate de mediul
ambiant, de viaţa socială şi de natură.

Convorbirile după imagini aduc o contribuţie însemnată la fixarea şi

precizarea cunştinţelor copiilor, în activizarea vocabularului şi în formarea unei
exprimări orale corecte şi coerente.

Prin convorbiri se realizează verificarea cunoştinţelor, sistematizarea lor,

perfecţionarea exprimării într-o formă gramaticală corectă”.

Povestirea – Copilul poate dobândi informaţii din întâmplări veridice sau verosimile
prezentate în povestiri, poveşti, basme sau balade.

12
 Povestirea este o specie a genului epic, căreia îi este caracteristică prezentarea
unei întâmplări simple, exemplare, de către un participant la fapte, deci la persoana I.

Povestea sau basmul presupun o desfăşurare epică amplă, cu mai multe

episoade, în versuri sau în proză, în care intervin evenimente supranaturale, personaje
fantastice, şi are rol distractiv, de încurajare a isteţimii ce învinge prostia, sau
moralizator, de condamnare a răului, care este întotdeauna înfrânt de bine. Caracterul
antitetic al personajelor le face uşor de distins şi de reţinut. “Morala alb-negru”
corespunde înţelegerii preşcolarului.

La grupa mică se utilizează o povestire simplă, neîncărcată de comentarii, fără

multe episoade. Treptat se trece la povestiri mai ample. Copilul trebuie să cunoască
toate cuvintele şi expresiile folosite în povestire sau să i se explice cuvintele
necunoscute pe parcursul povestirii, altfel existând riscul de a memora cuvinte al
căror sens nu îl cunoaşte şi de a le atribui semnificaţii eronate.

Prin povestire se realizează îmbogăţirea vocabularului copiilor cu unele

expresii literare, cu expresii din folclor.

Activitatea de repovestire este foarte îndrăgită de copii pentru că le dă

posibiliteta de a pătrunde în lumea imaginarului, de a fi ascultaţi şi de a se afirma.
Rezultatele copilului în activitatea de repovestire depind în cea mai mare măsură de
calitatea povestirii educatoarei şi de ajutorul acordat copilului la primele reluări.
Educatoarea intervine în momentele de impas sau îi aminteşte episodul. La grupa
mare, copiii pot ajunge să stăpânească foarte bine mai multe poveşti. Preşcolarul cere
celui care repovesteşte, oricine ar fi el, fidelitate faţă de prima versiune a povestirii.
Explicaţia o constituie caracterul relativ rigid al gândirii copilului.

Povestirea cu început dat prefigurează în parte desfăşurarea acţiunii,

copilului revenindu-i sarcina să creeze un plan de desfăşurare în concordanţă cu
premisele din partea povestită de educatoare. De obicei copilul nu-şi face un plan
riguros care să dea linia de desfăşurare a întregii povestiri, ci pentru unul-două
episoade. În povestirea cu început dat, copilul este scutit de momentele tensionale de
la început, când trebuie să aleagă un subiect, un personaj, are mai mult timp pentru
imaginaţie. Copilul are resurse creatoare, îi place să inventeze fapte şi întâmplări, este
păcat ca acest potenţial să nu fie exploatat.

13
 Povestirile create de copii sunt un important mijloc pentru exersarea
cunoştinţelor, cât şi pentru stimularea imaginaţiei creatoare, pentru exersarea
exprimării orale corecte, pentru formularea de propoziţii.

Memorizările contribuie la dezvoltarea vorbirii clare, corecte şi expresive, la

dezvoltarea memoriei.

Jocurile didactice satisfac nevoia de joc a copilului, chiar dacă nu este vorba
de joc drept activitate motrică. Şi în această formă de activitate dirijată, copiii se
implică afectiv foarte puternic, sunt uşor de captat şi de antrenat. Ele îmbină
spontanul şi imaginarul, elementele specifice acestei vârste, cu efortul solicitat şi
programat de procesul învăţării. Se pot utiliza jocuri pentru dezvoltarea vorbirii, de
imaginaţie, de creaţie, jocuri de materiale, jocuri orale, jocuri-ghicitori. Organizarea
învăţării sub forma unor activităţi cu caracter de joc aduce voioşie şi destindere,
plăcere şi bucurie, înviorând procesul de învăţământ.

Jocurile didactice pot fi folosite pentru deprinderea unei pronunţii corecte,

pentru îmbogăţirea sau consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii
corecte şi coerente.

Aceste metode se utilizează în grădiniţă şi ca activităţi de sine stătătoare cu un

tipic de desfăşurare adecvat fiecăreia .

Conversaţia este o metodă verbală de învăţare cu ajutorul întrebărilor şi al

răspunsurilor. Bazându-se pe cuvânt, este o metodă de cunoaştere imediată. Noile
cunoştinţe sunt derivate din cunoştinţele anterioare. Este indispensabilă copilului, în
ciuda cunoaşterii sărace de care dispune şi a limbajului insuficient dezvoltat al
acestuia.

Există două forme principale ale conversaţiei: cea euristică şi cea de

verificare- examinatoare. La copilul mic se întâlneşte conversaţia-joc.

Conversaţia-joc are la origine nevoia copilului de a-şi afirma posibilitatea de a pune

întrebări.

Conversaţia preşcolarului este marcată de particularităţile limbajului şi ale

gândirii sale: sărăcia vocabularului, insuficiența structurii gramaticale, egocentrismul.
După opinia psihologului Jean Piaget, egocentrismul conduce pe copil la forme de

14
manifestare verbală cum sunt monologul, monologul colectiv, adică vorbire “pentru
sine” în prezenţa celorlalţi”.

Relaţiile dintre adult şi copil, pe de o parte, şi cele dintre copii, pe de altă parte,
imprimă caracteristici specifice conversaţiei. După Jean Piaget, adultul este mai mult
sursă de cunoştinţe, pe când, cu ceilalţi copii preşcolarul poate coopera în activitatea
sa obişnuită, poate dialoga ca partener egal..

Conversaţia dintre copii poate fi stimulată în cadrul activităţilor alese

desfăşurate pe sectoare de activitate şi care conţin cărţi, reviste şi materiale
stimulative.

Descrierea este o modalitate de particularizare a unui individ, obiect, fenomen,

prin prezentarea însuşirilor neesenţiale mai pregnante, pe fondul însuşirilor generale,
esenţiale ale clasei din care face parte.

Preşcolarul foloseşte descrierea incomplet, doar puţine aspecte găseşte de

cuviinţă să prezinte. Cu ajutorul adultului copilul îşi poate forma adevăraţi algoritmi
de descriere pentru ceea ce este interesant şi obişnuit pentru copil. Dacă este solicitat,
copilul preşcolar poate descrie: persoane, animale, plante, obiecte, prezentându-le
părţile principale.

Educatoarei îi revine rolul de a orienta copilul spre sesizarea a ceea ce este

comun, general, esenţial într-un exemplar particular, deci spre noţiune, cât şi spre
sesizarea a ceea ce este foarte deosebit, specific, individual”

Activitatea cu cartea. Deşi majoritatea nu ştiu să citească, preşcolarii

folosesc, incipient, această metodă. Răsfoind cărţi de poveşti cunoscute, cu text
alăturat imaginilor, memorează poveşti, privesc desenele, le comentează. Însăşi
ţinerea corectă a cărţii în mână, răsfoirea filă cu filă de la început până la sfârşit,
cunoaşterea sensului evolutiv al poveştilor din fiecare carte sunt achiziţii importante
pentru preşcolari.

Vor recunoaşte, de asemenea: poziţia corectă a rândului scris, litere, cuvinte,

semne, simboluri, sintagme, cum ar fi titlurile povestirilor”.

Dramatizarea presupune interpretarea unor personaje din poveşti sau

povestiri. Dorinţa copiilor este foarte mare de a se identifica cu personajele favorite şi

15
de “a intra în pielea lor”. Participarea afectivă este puternică, reţin cu rapiditate
replicile personajelor şi gesturile, povestirea se fixează cu uşurinţă şi de mai lungă
durată, îşi exersează limbajul şi capacitatea de comunicare.

Mijloacele de învăţământ
Resursele tehnice contribuie la crearea situaţiilor de învăţare, la favorizarea
unei învăţări rapide, conştiente, accesibile, sistematice şi temeinice.

Mijloacele de învăţământ constituie una din componentele procesului de

învăţământ. Constituie un subsistem cu funcţionalitate precisă, al căror potenţial
pedagogic este valorificat în funcţie de metodele şi procedeele de instruire, pentru
realizarea eficientă a sarcinilor proiectate la nivelul activităţii de predare-învăţare-
evaluare. Dupa natura şi funcţionalitatea lor, distingem mai multe categorii de
mijloace de învăţământ:

- Mijloacele de învatamânt reale, ca mijloace naturale, sunt: obiecte, plante,

animale, roci, substante chimice, caiete didactice pentru exerciţii. Toate materialele
didactice folosite trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive, bine
executate, cu un design corespunzator. Materialele să se folosească când si cum
trebuie. Sa se faca un instructaj corect pentru observarea şi pentru folosirea lor.
- Mijloacele de substituţie sunt modele obiectuale, grafice, schematice
- Mijloace obiectuale: mulaje, corpuri geometrice, machete, steme, peceti etc;
- Mijloace iconice (figurative): fotografii, desene didactice, scheme, diagrame,
planse, harti, panouri etc. Materialele didactice sa fie corect realizate, să aibă un
aspect estetic; să se foloseasca la momentul potrivit; să se explice şi să se
demonstreze prin intermediul lor.
- Mijloace ideative – conceptele, rationamentele, teoriile. Ele devin suporturi
mintale de cooperare pentru însusirea altor cunoştinţe. Învăţarea interdisciplinară
obligă la deplasarea învăţării în planuri diferite de cunoaştere. Teoriile dintr-un
domeniu devin elemente de sprijin pentru teorii din alte domenii. Transferurile
cognitive fac posibile colaborările interdisciplinare. În procesul didactic trebuie să se
elaboreze, să se construiască noţiunile, conceptele, teoriile; să se dezvaluie, pe plan
mintal, conţinutul şi sfera lor; ulterior numai se definesc şi se clasifică (daca este
cazul).
- Mijloace actionale: modele experimentale, de organizare a experientelor;
modele de concepere si realizare a lucrarilor de laborator, atelier, de proiectare,
practica în productie; modele pentru simulatoare; modele informatice –
calculatoarele. Conceperea şi calitatea realizării lor contribuie la însuşirea

16
cunoştintelor, formarea priceperilor şi deprinderilor şi, mai cu seamă, la formarea
atitudinilor de cunoaştere.
Principalele condiţii de eficacitate sunt:
- să se selecteze modelele de actiune în concordanta cu specificul disciplinelor, vârsta
si nivelul de pregatire al elevilor;
-să fie relevante pentru fe nomenele studiate;
-să se asigure învăţarea dirijată a modelelor acţionale;
-să se formeze şi să se consolideze atitudini pozitive de cunoaştere.
- Mijloacele informatice. Calculatoarele. Mijloacele informatice sunt absolut
necesare învatamântului.
Sunt folosite pentru:
- instruirea asistata de calculator necesara pentru însusirea cunostintelor,
formarea priceperilor si deprinderilor;
- exersarea asistata de calculator: pentru fixarea cunostintelor;
- verificarea asistata de calculator- se realizează cu ajutorul programelor pentru
testarea nivelului de învăţare şi pentru evaluarea răspunsurilor pe baza algoritmilor.
Calculatorul, cu toate avantajele incontestabile, rămâne un mijloc de învatamânt
integrat sistemului uman de învăţare, ramâne un auxiliar pretios.
- Mijloace de evaluare:
- modele de evaluare orală;
- chestionarea individuală şi de grup;
- modele de evaluare scrisă – lucrari de control, teze, teste de cunoştinţe;
- modele de evaluare practică – de apreciere şi notare a obiectelor sau a
activităţilor desfăşurate;
- modele de evaluare informatizată – cu ajutorul calculatorului.
- Mijloace tehnice audiovizuale:
- auditive: discuri, benzi, imprimari radio, casete, compact-discuri, vizuale:
folii transparente, diapozitive, diafilme;
- audiovizuale: filme si montaje de televiziune si prin sateliti, videocasete.
Mijloacele auditive se realizează cu picup, magnetofon, emitator radio, radio
casetofon, casetofon

Materiale didactice
Materialele didactice reprezintă ansamblul de obiecte, produse documente şi
instrumente naturale şi de substituţie folosite în actul predării-învăţării, pentru
îndeplinirea unor obiective instructiv- formativ-educative.

17
 Exemple de materiale didactice: roci, plante, animale, piese, dispozitive,
unelte, maşini-unelte, instalaţii tehnice, reprezentări grafice, reprezentări audio-
vizuale, instrumente logico-matematice şi informatice.

1.4. Managementul activităților din grădiniță

prin exemple de bună proiecție

Dintre metodele interactive frecvent utilizate in activitatile de educarea

limbajului la copiii prescolari, specificam:

1. BRAINSTORMINGUL

 In traducere directă "furtună în creier" sau "asalt de idei", este o metodă

utilizată pentru a ajuta pe copii să emită cât mai repede, cât mai multe idei, fără a se
lua iniţial în consideraţie valoarea acestor idei.
 Este cea mai simplă metodă de a stimula creativitatea şi de a genera noi idei
într-un grup; se poate practica oral şi se foloseşte pentru a găsi cât mai multe soluţii
la o problemă.
Etapele brainstormingu-lui:
1. Se hotăreşte tema brainstorming-ului şi se formulează ca întrebare
2. Comunicarea sarcinii de lucru
3. Comunicarea regulilor
4. Activitate frontală de prezentare a ideilor
5. Inregistrarea ideilor
6. Evaluarea ideilor
 Educatoarea va nota pe tablă toate ideile generate (inclusiv pe cele care nu au
legătură cu subiectul sau par "trăsnite") în ordinea rostirii lor

18
 Nimeni nu va face nici un fel de apreciere la adresa ideilor emise, nimeni nu va
fi obligat să vorbească
 Sunt permise asociaţiile de idei (auzind ideea unui participant, alt participant o
poate dezvolta).
 Evaluarea se face când ideile par să fi „secat“, se opreste exerciţiul şi se trece
la etapa calitativă (analiza soluţiilor, ordonarea lor în funcţie de realismul lor,
eliminarea celor incompatibile cu problema sau cu posibilităţile momentane etc.)
Aplicaţii practice:

Întrebări adresate la diferite activităţi::

 Ce s-ar întâmpla dacă nu ar ploua niciodată?

 Ce putem face pentru a avea un oraş curat?
 Ce s-ar întămpla daca nu ar exista alfabetul?
 Căutaţi sinonime pentru cuvântul “toc”,etc
 Cum putem ajuta copiii aflaţi în dificultate?
 De ce ne bucurăm că am intrat în U.E?
 Ce drepturi credeţi că au copiii?
 Cum putem să ajutăm iarna păsările?
 Ce aţi observat când am fost în vizită la…..
Activitate de prezentare a ideilor:

 Educatoarea va scrie toate răspunsurile copiilor,unul sub celălalt

 Dacă copiii nu se implică în activitate vor fi solicitaţi pe rând, sau numai
unii dintre ei

19
Evaluarea ideilor:
 Copiii sunt invitaţi să reflecteze asupra ideilor şi să se pronunţe care sunt mai
aproape de realitate
 Fiecare copil optează pentru o idee / se poate vota, se numara voturile şi se află
ideea cu numarul cel mai mare de voturi
 Evaluarea nu este obligatorie, pot fi acceptate toate ideile, iar în diferite
activităţi ele pot fi confirmate sau infirmate

2. METODA “PĂLĂRIILOR GÂNDITOARE”

Definitie: Tehnica interactiva de stimulare a creativitatii are la baza

interpretarea de roluri prin care copiii isi exprima liber gandirea, dar in acord cu
semnificatia culorii palariutelor care definesc rolul.

Etape:

 Se formeaza un grup de 6 copii.

 Se impart palariutele ganditoare;
 Se prezinta de catre educatoare o situatie cat mai concis formulata pentru a fi
inteleasa de copii.
 Copiii dezbat situatia/ cazul expus tinand cont de culoarea palariei care
defineste rolul.

Semnificatia culorilor

 Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă

cu controlul discuţiilor, extrage concluzii – clarifică

20
  Pălăria albă – este povestitorul, cel ce redă pe scurt conţinutul textului, exact
cum s-a întâmplat acţiunea, este neutru – informează
 Pălăria roşie – îşi exprimă emoţiile, sentimentele, supărarea, faţă de
personajele întâlnite, nu se justifică – spune ce simte
 Pălăria neagră – este criticul, prezintă aspectele negative a întâmplărilor,
exprimă doar judecăţi negative – identifică greşelile
 Pălăria verde – este gânditorul, care oferă soluţii alternative, idei noi, dă frâu
imaginaţiei {Ce trebuie făcut?} – generează idei noi
 Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive şi constructive,
explorează optimist posibilităţile, crează finalul – efortul aduce beneficii

Aplicaţie: “Scufiţa Roşie” – Povestirea copiilor

Pălăria albă – povesteşte pe scurt textul povestirii;

Pălăria albastră – o caracterizează pe Scufiţa Roşie în contradicţie cu lupul:

veselă, prietenoasă, bună la suflet, gata să sară în ajutor, dar neascultătoare, în timp
ce lupul este rău, lacom, şiret, preocupat să pară sensibil la situaţie; arată ce se
întâmplă când un copil nu ascultă sfaturile părinţilor

Pălăria roşie – arată cum Scufiţa îşi iubea mama şi bunica, de care a ascultat
întotdeauna, iubeşte mult florile, animalele, îi place să se joace în natură, îşi exprimă
compasiunea faţă de bunica, bucuria pentru vânător şi supărarea faţă de lup

Pălăria neagră – critică atitudinea Scufiţei, care trebuia să asculte sfaturile

mamei, trebuia să ajungă repede la bunica bolnavă. Consideră că nu trebuia să aibă
încredere în animale, nu trebuia să dea informaţii despre intenţiile ei. Este suparată pe
vicleşugul lupului.

21
 Pălăria verde – acordă variante Scufiţei: dacă dorea să ofere flori bunicii
trebuia să ceară mamei să-i cumpere un buchet de flori; dacă dorea să culeagă flori
trebuia să ceară mamei să o însoţească în pădure; lupul o putea ajuta să culeagă mai
repede flori, sau ciuperci pentru bunica,etc

Pălăria galbenă – găseşte alt final textului: Scufiţa putea să refuze să meargă la
bunica ştiind că trece prin pădure; Scufiţa nu ascultă de lup; lupul îi arată Scufiţei
drumul cel mai scurt spre bunica; lupul o ajută să culeagă flori bunicii aflând că
aceasta este bolnavă; animalele din pădure o sfătuiesc pe Scufiţa să nu asculte de lup,
etc

Beneficiile metodei:

Copiii invata :

 Sa comunice ce simt fara retinere;

 Sa comunice liber gandurile, dar din perspectiva semnificatiei culorii;
 Sa-si exteriorizeze emotiile, sentimentele;
 Sa evite greselile;
 Sa ia decizii;
 Sa cunoasca semnificatia fiecarei culori;
 Sa-si schimbe modul de a gandi experimentand un altul.

In cadrul disciplinei educarea limbajului, metoda poate fi integrata in diferite

momente ale activitatilor:
 povestirea,
 memorizarea,
 convorbirea,
 lectura dupa imagini

22
3. METODA BULGĂRELUI DE ZĂPADĂ

Definitie: Presupune împletirea activităţii individuale cu cea desfăşurată în

mod cooperativ în cadrul grupelor.

Faze de desfăşurare:

1. Faza introductivă
Expunerea problemei.
2. Faza lucrului individual
Copiii lucrează individual 5 minute.
3. Faza lucrului în perechi
Discutarea rezultatelor la care a ajuns fiecare. Se solicită răspunsuri la
întrebările individuale din partea colegilor.
4. Faza reuniunii în grupuri mai mari
Se alcătuiesc grupuri egale cu numărul de participanţi formate din grupurile
mai mici formate anterior şi se discută despre situaţiile la care s-a ajuns.
5. Faza raportării soluţiilor în colectiv
Întregul grup, reunit, analizează şi concluzionează asupra ideilor emise.
6. Faza decizională
Se alege situaţia finală şi se stabilesc concluziile.

Aplicaţie: Lectură după imagini ” Pădurea”

1. S-au obţinut mai multe informaţii prin lectura dupa imagini “Pădurea”;
2. Copiii lucrează individual 2 minute timp în care au formulat întrebări de
tipul: Ce se întâmplă cu plantele dacă dispar pădurile? Dar cu animalele? De ce

23
 verile sunt foarte călduroase, iar iernile foarte friguroase? Ce se întâmplă dacă se
taie copacii din pădure?
3. Se lucrează apoi în perechi discutându-se rezultatele la care au ajuns şi se
solicită răspunsuri la problemele pe care nu le-au putut explica.
4. Copiii se grupează, în grupuri mai mari, extrăgând dintr-un plic (Mâna
oarbă) jetoane cu: brazi, iepuri,ciuperci, veveriţe şi discută rezultatele la care au
ajuns. Se răspunde la întrebările rămase nesoluţionate.
5. Copiii reuniţi analizează şi concluzionează rezultatele obţinute iar,
educatoarea stabileşte că:
6. Tăierea abuzivă a pădurilor are efecte negative:
- dispariţia unor plante;
- dispariţia unor animale;
- alunecări de teren;
- călduri mari;
- secetă
- poluare

4. PREDICŢIILE
Această metodă se poate aplica cu succes la povestiri sau lecturi.
Copiilor li se vor da câteva cuvinte cheie, iar ei trebuie să spună ce cred că se
întâmplă legat de cuvintele respective ; răspunsurile se trec în coloana 1 şi 2 din
Tabelul predicţiilor
Se citeşte sau povesteşte primul fragment, se scot câteva idei despre ce s-a
întâmplat şi se trec în coloana 3.
Se pune întrebarea: ce credeţi că se întâmplă în continuare?
Predicţiile copiilor se trec în coloana 1 şi 2, apoi se citeşte următorul fragment,
se formulează 2-3 idei, se trec în coloana 3, apoi se merge mai departe cu întrebarea: ce

24
credeţi că se va întâmpla, se notează predicţiile şi motivaţia: de ce credeţi că aşa se va
întâmpla…..până se termină povestea.
Activitatea predictivă poate fi făcută o singură dată în decursul unei lecturi sau
povestiri, permiţându-le copiilor să-şi modifice predicţiile pe măsură ce se povesteşte.

Tabelul predicţiilor

Ce credeţi că se va întâmpla? De ce credeţi asta? Ce s-a întâmplat de fapt ?

     

5. CIORCHINELE

Definitie: Este o tehnica care exerseaza gandirea libera a copiilor asupra unei
teme si faciliteaza realizarea unor conexiuni intre idei deschizand caile de acces si
actualizand cunostintele anterioare.
Obiective:
 Stimulează realizarea unor asociaţii noi de idei
 Permite cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă si integrarea
informatiilor dobandite pe parcursul invatarii in cierchinele realizat initial si
completarea acestuia cu noi informatii.

Etape:
1.Se scrie un cuvânt sau se desenează un obiect în mijlocul, sau în partea de sus a
tablei / foaie de hârtie
2.Copiii, individual sau în grupuri mici, emit idei, prin cuvinte sau desene, legate
de tema dată

25
 3.Se fac conecxiuni, de la titlu la lucrarile copiilor, acestea se pot face cu linii
trasate de la nucleu la contribuţiile copiilor sau a grupurilor
4.Este bine ca tema propusă să fie cunoscută copiilor, mai ales când se realizează
individual

Aplicaţii practice - Alfabetul

 Se stabileşte cu copiii din ce este format alfabetul (consoane, vocale; litere
mari, mici)
 Fiecare copil ia o literă (sau desenează o literă), desenează cuvinte care încep
cu sunetul indicat de literă
 Aşează litera la locul potrivit: consoană sau vocală
 La Turul galeriei se evaluează lucrările, se corectează eventualele greşeli sau
omisiuni

6. TEHNICA LOTUS
(Floarea de nufar)
Definitie : Este o modalitate interaciva de lucru in grup care ofera posibilitatea
stabilirii de relatii intre notiuni pe baza unei teme principale din care deriva alte 8
teme.
Obiective:
Stimularea inteligentelor multiple si a potentialului creativ in activitati
individuale si de grup pe teme din domenii diferite.

Descrierea metodei: Tehnica “Floare de nufar” porneste de la o tema

principala dinn care deriva 8 teme secundare concretizate in 8 idei ce vor deveni teme
abordate in activitatea pe grupuri mici.
26
 Etape:
Pasii parcursi in demersul tehnicii sunt:
 Construirea schemei/diagramei tehnicii de lucru;
 Plasarea temei principale in mijlocul schemei grafice;
 Grupa de copii se gandeste la continuturile/ideile/cunostintele legate de
tema pricipala. Acestea se trec in spatiile desenate de la 1-8 inconjurand astfel tema
principala.
 Stabilirea in grupuri mici de noi legaturi , relatii, conexiuni, pentru aceste 8
teme si trecerea lor in diagrama.
 Prezentarea rezultatelor muncii in grup. Are loc analiza produselor
activitatii, aprecierea in mod evaluativ, sublinierea ideilor noi ce pot avea aplicatii
intr-o etapa viitoare.
Beneficii:
 Stimuleaza potentialul creativ;
 Dezvolta capacitati si abilitati:
- cognitive;
- de relationare;
- de lider de grup;
- de autoevaluare si de autoapreciere
Reprezentarea ideilor prin desen este o modalitate care se utilizează la
nivelul preşcolarilor. Ceea ce copiii simt redau prin desen. De aceea în activitatea
individuală sau de grup, în etapa alegerii variantelor de soluţionare a cazului, a
investigaţiilor, copiii pot să vină cu soluţii reprezentate grafic mai ales când cazurile
vizează comportamentele:
• Şi-a prins mâna în uşă.
• A lovit colegul.
• A tras fata de codiţe.
27
• A stricat cuibul de rândunică;
• S-a înecat cu mâncare la masă etc.

Exemplele pot fi luate din poveşti

• Comportamentul: fetei babei din povestea lui I. Creangă al Scufiţei Roşii faţă
de lup", al copilului din poezia "Gândăcelul", al "Căţeluşului şchiop" din poezia cu
acelaşi nume.
Lucrul în perechi
Intrebarea "Ce s-ar fi întâmplat dacă..." conduce la analiză şi dezbatere
concomitent cu reprezentarea grafică - în timp ce unul analizează celălalt copil
pereche redă grafic.
In felul acesta activizarea este deplină.

Capitolul II. Practica educativă pe centre

28
 Grădiniţa trebuie să fie pentru copii un spaţiu dorit, cu activităţi care să-i
implice, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta într-o atmosferă deschisă,
stimulatoare. Prima impresie se formează în primele 20 de secunde, aşa că, un copil
care intră pentru prima dată într-o sală de grupă, ar trebui să găsească sala în aşa fel
încât să vină, în fiecare zi, cu plăcere, la grădiniţă.
Organizată pe zone, centre de interes, centre de activitate sau arii de stimulare
(aşa cum au fost denumite în timp şi în funcţie de specificul grupei), sala de grupă
devine un cadru adecvat situaţiilor de învăţare. Prin felul în care este amenajată, ea
oferă copilului ocazia să se simtă bine în intimitatea lui, stimulându-i interesul şi
invitându-l la învăţare prin descoperire şi explorare. Sala de grupă îi vorbeşte
copilului prin ceea ce îi oferă ca posibilitate de acţiune şi experienţă. Noul curriculum
structurează experienţele copilului pe domenii experienţiale. Astfel, având în vedere
setul de interese şi aspiraţii ale copilului, nevoile acestuia, sala de grupă poate fi
delimitată în mai multe centre de activitate/interes: Alfabtizare, Ştiinţă, Arte,
Construcţii, Joc de rol, Nisip şi apă.

Centrul „Alfabetizare” este spaţiul în care copiii îşi exersează limbajul sub
toate aspectele sale (vocabular, gramatică, sintaxă, înţelegerea mesajului), în timp ce
comunică (verbal sau nonverbal) sau asimilează limbajul scris. Deşi se adresează
preponderent domeniului „Limbă şi comunicare”, contribuţiile asupra dezvoltării
globale sunt multiple şi pot include: dezvoltare motricităţi fine, dezvoltarea
abilităţilor de interacţiune cu copiii de vârstă apropiată, curiozitatea şi interesul,
iniţiativa şi creativitatea. Acest centru trebuie să fie de dimensiuni medii, dotat cu
scaune, covoraşe, perne, o masă de scris şi desenat unde copiii pot scrie felicitări.
Aşezate ordonat pe rafturi, cărţile trebuie expuse astfel încât, copiii să le găsească cu
uşurinţă, să aibă acces la ele şi să-şi poată alege una la care să privească în linişte,
aşezaţi pe covor. Pentru a-i stimula pentru citit şi scris, centrul poate fi decorat cu
diverse forme ale cuvântului scris sau tipărit, căci imaginile şi cuvintele ajută copilul
de toate vârstele să înţeleagă importanţa scrisului şi cititului. Alături de cărţi,
educatoarea poate îmbogăţi centru cu alte materiale: litere din autocolant, litere
decupate din ziare, reviste, ambalaje, pe care copiii le decupează şi formează silabe
sau cuvinte. De asemenea copilul are la îndemână, în acest centru, o mulţime de
creioane, carioca, hârtie liniată şi neliniată. În acest centru copiii creează poveşti cu
ajutorul materialelor şi a păpuşilor pe degete, care pot fi înregistrate şi apoi audiate cu
toată grupa. La masă, copiii pot confecţiona cărţi, scrie, dar mai ales, desena. Multe
29
săli de grupă sunt dotate cu televizoare, dar utilizarea acestora trebuie făcută cu multă
precauţie. Televizorul trebuie introdus pentru a completa cunoştinţele copiilor şi nu
ca un element concurent pentru activităţile din sala de grupă, în scopul vizionării
desenelor animate.

30
31
 Centrul „Ştiinţe” subsumează elementele care aparţin de”Domeniul Ştiinţe”,
respectiv, dezvoltarea gândirii logice, înţelegerea relaţiilor dintre obiecte şi
fenomene, exersarea capacităţii de a rezolva probleme, familiarizarea şi aplicarea
cunoştinţelor şi deprinderilor elementare matematice sau a celor care privesc
cunoaşterea şi înţelegerea lumii vii. În acest centru este util să existe un spaţiu pentru
expunerea permanentă a materialelor din natură (ghinde, pietre, scoici, seminţe,
fructe, legume, cereale, colecţii de insecte, ierbare ş.a.), un loc pentru animale vii
(acvariu cu peşti sau cu broscuţe ţestoase), dar şi mulaje din plastic, reprezentând
animale sau păsări. De asemenea, nu trebuie să lipsească diverse pliante, imagini,
planşe, atlase de anatomie, botanică, zoologie, enciclopedii, hărţi ş.a. Copiii sunt
oameni de ştiinţă, care caută permanent să se informeze în legătură cu lumea care-i
înconjoară, de aceea este necesar să existe şi un loc pentru instrumentele de
investigaţie: magneţi, oglinzi, termometru, recipienţi, clepsidră, diferite obiecte de
măsurare. Totodată, în acest centru, copiii îşi construiesc cunoştinţele matematice,
durabile şi utile, prin utilizarea de jocuri cu numere, dominouri, puzzle-uri, jocuri
Lotto, jocuri matematice, rigle, rulete, cântare, balanţe, piese lego, table magnetice cu
numere, etc.

32
33
 Centrul „Artă” are influenţe asupra dezvoltării copiilor în toate domeniile,
deoarece acestea se întrepătrund în sarcinile şi tipurile de activităţi de aici şi pot
asigura dezvoltarea globală a copilului. Gama de materiale din acest centru poate
cuprinde: blocuri de desen, hârtie de toate dimensiunile şi culorile, creioane colorate,
acuarele, foarfece, pastă de lipit, planşete, plastilină, cocă, coloranţi alimentari,
autocolant, sfoară, sârmă, gheme de lână divers colorate, casetofon, radio, casete sau
CD-uri cu muzică, muzicuţe, fluiere, tamburine. În acest centru li se oferă copiilor
posibilitatea să exerseze pictura cu degetele, cu buretele, cu dopuri sau rulouri de
carton, imprimă materiale textile, pictează cu ceară, modelează, confecţionează
colaje. Aşadar, în amenajarea acestui spaţiu, educatorul se va asigura de confortul şi
intimitatea în care copiii lucrează.

34
 Centrul „Joc de rol” este spaţiul în care dezvoltarea socio-emoţională se
regăseşte din plin. Aici, copilul se regăseşte într-un mediu ideal şi poate să înveţe cu
plăcere. Prin jocul în acest centru, copiii refac locuri, evenimente, imită
comportamentul părinţilor sau joacă roluri ale unor persoane cunoscute; reproduc
lumea aşa cum o înţeleg ei, repetă, reinterpretează, reproduc şi retrăiesc experienţe.
Jocul de rol îi ajută pe copii să-şi exprime şi să-şi gestioneze emoţiile, să comunice cu
ceilalţi, să accepte diversitatea. În acest centru se pot desfăşura activităţi de gătit şi de
cunoaşterea hranei. Este necesar un spaţiu în care să nu se joace în mod frecvent
copiii, să fie un loc sigur şi uşor de supravegheat. Aici, activităţile de gătit reprezintă
o distracţie şi o relaxare pentru copii, aceştia exersându-şi toate simţurile, dar în mod
special cel olfactiv şi gustativ.

35
36
 Centrul „Construcţii” mijloceşte dezvoltarea cognitivă, socio-emoţională,
fizică, dar şi iniţiativa, creativitatea şi perseverenţa, prin activităţile individuale sau
de grup. Spaţiul alocat acestui centru trebuie să fie destul de mare pentru ca un grup
de copii să poată lucra aici împreună sau fiecare separat, fără ca şantierele lor să se
intersecteze. E de preferat să existe un covor care să acopere podeaua, pentru a
reduce zgomotul făcut de blocurile de lemn sau cele de plastic în cădere, iar copiii şi
adulţii vor putea sta mai comod. Este ideal ca toate cuburile să fie aşezate pe rafturi,
sortate după formă şi mărime, iar rafturile cu materiale de construcţii să fie marcate şi
etichetate cu forma şi mărimea pieselor. De asemenea, centrul poate fi decorat cu
imagini care reprezintă construcţiile pe care le vor realiza copiii: poduri, nave
cosmice, vapoare, blocuri etc. Centrul trebuie dotat şi cu jucării de tip mijloace de
locomoţie, de diferite mărimi. Dezvoltându-şi gândirea creatoare, imaginaţia, copiii
îşi formează concepte matematice referitoare la mărime, formă, înălţime, volum,
spaţiu, direcţie, echilibru, măsurare, numărătoare, ordonare.

37
 Centrul „Nisip şi apă” este gazda experienţelor care asigură dezvoltarea
fizică a copiilor preşcolari. În sala de grupă, copiilor trebuie să li se ofere posibilitatea
de a explora senzaţia atingerii nisipului şi apei şi fiecare sală ar trebui să fie dotată cu
suporturi pentru nisip sub diverse forme, cuve din plastic, ligheane, deoarece copiii se
simt atraşi de nisip şi apă, indiferent de vârstă. Masa cu nisip şi apă trebuie să fie
înaltă, până la talia copilului, iar podeaua unde aceasta este plasată trebuie acoperită
deoarece se risipeşte nisip şi apă şi devine alunecoasă. La dispoziţia copiilor trebuie
puse prosoape, mături şi făraşe pentru a strânge nisipul şi apa, ori de câte ori este
nevoie. Materialele şi accesoriile care se folosesc la acest centru cuprind: vase şi
unelte, materiale din natură, substanţe lichide sau solide, care se dizolvă. Masa cu
nisip trebuie pusă într-un loc mai retras, nu în drumul copiilor, deoarece pot
transporta pe încălţăminte nisip, sau pot luneca din cauza apei. Din acest motiv şi
materialele de curăţenie trebuie aşezate la îndemâna copiilor şi, mai mult decât atât,
aceştia trebuie învăţaţi să le folosească. Ambianţa în care copilul îşi trăieşte direct
experienţa de viaţă trebuie să pregătească un climat socio-afectiv, punând preşcolarul
în faţa mai multor posibilităţi dintre care el trebuie să aleagă, să decidă ceea ce i se
potriveşte. Criteriul principal care stă la baza amenajării unei săli de grupă este
spiritul critic al copilului. Acesta trebuie să exploreze posibilitatea rămânerii în sală
pentru mai mult timp, precum şi a revenirii în spaţiul educaţional. Ochiul critic al

38
copilului vede, explorează, analizează şi interpretează încă din primele secunde
spaţiul în care urmează să fie primit şi îşi exprimă acordul sau dezacordul de a intra
în sală prin intenţia de a face sau nu primii paşi. Pe lângă o educatoare prietenoasă,
zâmbitoare şi primitoare, existenţa altor copii cu care se poate interacţiona, precum şi
prezenţa pentru un anumit timp a părinţilor în sală, face posibilă dorinţa copiilor de a
rămâne la grădiniţă. Însă toate aceste lucruri nu sunt de ajuns dacă preşcolarul nu
găseşte o sală amenajată pe placul său, adică în concordanţă cu particularităţile
vârstei sale. Aceasta înseamnă că sala de grupă trebuie să fie un spaţiu larg, luminos,
aerisit, curat, zugrăvit în culori vesele calde, îmbinate armonios. Chiar şi mobilierul
trebuie să fie dimensionat specific vârstei preşcolare, dotat cu o varietate de materiale
şi jucării, toate aflate la îndemâna copiilor, iar spaţiul trebuie să fie delimitat astfel
încât să dea impresia mai multor universuri care aşteaptă să fie descoperite şi
explorate.
Organizarea spaţiului educativ prin delimitarea centrelor oferă atât părinţilor
cât şi educatoarelor oportunitatea de a-i observa mai bine pe copii în interacţiunea cu
materialele, cu alţi copii sau cu adulţii. În organizarea pe centre a spaţiului educativ
educatoarea trebuie să asigure: securitatea şi protecţia copiilor, confortul prin
mobilier, canapele, pernuţe, existenţa unui spaţiu suficient studiului şi întâlnirii cu alţi
copii, existenţa unui material adecvat oricărei situaţii de învăţare, poziţionarea
adecvată a centrelor respectând reguli specifice. Acestea se referă, în special, la
posibilitatea supravegherii oricărui centru din orice loc în care se află educatoarea în
sala de grupă. Nu trebuie omisă nici poziţionarea centrelor în sala de grupă, respectiv
separarea centrelor zgomotoase de cele mai liniştite, dar şi asigurarea suficientă de
lumină naturală. Mijlocul sălii trebuie să fie permanent liber pentru fluidizarea
circulaţiei copiilor şi pentru a putea desfăşura întâlnirea de dimineaţă sau alte
activităţi de grup. Este totodată necesar ca mobilierul, mesele, scaunele, covoraşele,
perniţele existente la fiecare centru de activitate, să fie dimensionate potrivit vârstei
copiilor şi poziţionate astfel încât să se poată lucra în grup, dar să nu se creeze
conflicte între membrii grupului. De menţionat este faptul că, pentru preşcolari, este
foarte important să existe un loc special amenajat unde se pot expune în fiecare zi
lucrările acestora: desene, cântece, poezii învăţate, picturi macheta ş.a. Acest spaţiu
trebuie să fie destinat exclusiv creaţiilor copiilor şi trebuie amenajat undeva la
îndemâna părinţilor, însă având grijă să nu se suprapună cu spaţiile de joacă ale
copiilor sau cu centrele de interes. Preşcolarii au nevoie şi de aprecieri ale părinţilor
cu privire la activităţile pe care ei le-au desfăşurat în fiecare zi. Fiecare obiect sau
39
jucărie din sala de grupă trebuie să îşi păstreze locul dinainte stabilit şi cunoscut de
preşcolari. Aceştia trebuie responsabilizaţi în ceea ce priveşte aranjarea obiectelor şi
jucăriilor pe care le folosesc şi trebuie să cunoască locul fiecăreia în sala de grupă. În
cazul în care educatoarea decide să schimbe locul unui obiect, va face acest lucru prin
anunţarea întregului grup şi prezentarea motivului care a dus la luarea respectivei
decizii. Nu în ultimul rând, pereţii sălii de grupă trebuie decoraţi ţinând cont de
particularităţile individuale ale copiilor. Fie că se vor confecţiona personaje din
poveşti, peisaje din diferite anotimpuri, cifre sau litere animate sau orice alte
decoraţii, se va avea în vedere specificul grupului, nivelul de cunoştinţe şi vârsta
preşcolarilor. Evident, pavoazarea se va schimba în fiecare anotimp şi se va
îmbunătăţii ori de câte ori este nevoie. Respectând toate aceste condiţii şi criterii,
cadrul didactic va amenaja sala de grupă astfel încât copilul preşcolar va păşi cu
optimism şi îşi va dori să rămână în acest mediu special amenajat pentru el şi pentru
activităţile în care acesta ocupă rolul principal. Aşadar, se poate concluziona faptul că
amenajarea corespunzătoare a sălii de grupă reprezintă o condiţie necesară pentru ca
un preşcolar să aibă curaj să păşească pentru prima dată într-o sală de grupă, iar
cadrul didactic are obligaţia de a respecta particularităţile de vârstă şi individuale ale
copiilor, tocmai pentru ca educaţia timpurie să se poată desfăşura în condiţii optime şi
pentru ca personalitatea copiilor să se poată forma încă de la cea mai fragedă vârstă.
Deci, se poate afirma că, dintre dimensiunile managementului clasei de elevi,
dimensiunea ergonomică nu este lipsită de importanţă, ci ocupă un loc frontal pentru
succesul profesional al cadrului didactic.

40
Atasez proiectul cu meserii in care am folosit
metoda LOTUS

41
 Concluzii

Managementul educaţiei reprezintă o treaptă metodologică necesară pentru

realizarea corectă, eficientă social, a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii
umane, la nivelul sistemului de învăţământ, în perspectiva secolului XXI.
Pedagogia general propune o treaptă epistemologică necesară pentru
realizarea corectă, eficientă social, a activităţii de formare iniţială şi continuă a
cadrelor didactice din învăţământul preşcolar, primar, secundar ori superior.
Managementul educaţiei sau managementul pedagogic defineşte, astfel, un tip
de conducere superioară a sistemului de învăţămăţământ la nivel global, optim,
strategic, în concordanţă cu cerinţele modelului cultural al societăţii informaţionale
democratice şi ale paradigmei curriculumului (Sorin Cristea, 2000).
Miza socială a reformei învăţământului vizează tocmai sinteza originală,
posibilă şi necesară, la nivelul unui nou model cultural, între conceptele de bază,
stabilizate de pedagogia generală şi descinderile metodologice, proiectate de
managementul educaţiei, cu aplicaţii speciale la nivelul conducerii globale-optime-
strategice a organizaţiei şcolare. - Conducerea şcolii, Managementul organizaţiei
şcolare.

42
 BIBLIOGRAFIE

 Cristea Sorin, Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera. Litera

Internaţional, Chişinău, Bucureşti, 2002;
 Cristea Sorin, Fundamentele Pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2010;
 Cristea Sorin, Managementul organizaţiei şcolare, ediţia a II-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003;
 Cristea Sorin, Studii de pedagogie general, ediţia a II-a, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2009;
 Cucoş Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 Radu Ioan, Juncan Dana, Tratat de didactică modernă, ediţia a II-a,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
 Ioan, Cerghit- Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 2005 
Corjan, Maria- Metode şi tehnici active de învăţăre, C,C.D, 
Suceava, 2003
 Mihăescu, Mirela şi colaboratorii- Metode activ-participative 
aplicate în învăţământul primar, D.P.H, Bucureşti,2010
 Ioan, Cerghit- Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 2005 Corjan,
Maria- Metode şi tehnici active de învăţăre, C,C.D, Suceava, 2003 

 Mihăescu, Mirela şi colaboratorii- Metode activ-participative 

aplicate în învăţământul primar, D.P.H, Bucureşti,2010
 Cartea Educatoarei
 Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani
 PRET- Noi repere ale educaţiei timpurii în grădiniţă

43