Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
HOTEL IRIS
Capitolul 1
Capitolul 2
Capitolul 3
Capitolul 4
Capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
Capitolul 10
Capitolul 11
Capitolul 12
Capitolul 13
YŌKO OGAWA
HOTERU AIRISU
Copyright © 996 by Yōko Ogawa
First published in Japan in 2003 by Gakken Co., Ltd., Tokyo
Romanian translation rights arranged with Yōko Ogawa through Japan Foreign-Rights Centre /
Simona Kessler International Copyright Agency.
All rights reserved.
Prima dată când bărbatul acela a venit la Hotelul Iris a fost cu puţin înainte de începerea sezonului
estival. Ploua fără contenire încă din zori, iar pe seară ploaia se înteţise. Marea fremăta, înecată în
cenuşiu. Rafalele răbufneau înăuntru ori de câte ori vreun client deschidea uşa, iar covorul de la
intrare era jilav. Neoanele de la firmele magazinelor din preajmă erau toate stinse şi pe stradă nu se
zărea nici ţipenie de om. Când trecea câte o maşină, stropii de ploaie se vedeau în lumina farurilor.
Mă pregăteam să închid casa de marcat şi să sting luminile în hol, ca să mă retrag, când am auzit
deodată o bufnitură, ca şi cum ceva greu s-ar fi izbit de podea, urmată imediat de ţipătul unei femei.
Ţipătul a continuat să răsune la nesfârşit, atât de prelung, încât am început să mă întreb dacă nu
cumva râdea.
— Pervers nenorocit!
O femeie a ţâşnit din camera 202.
— Moş scârbos ce eşti!
Femeia s-a împiedicat în marginea covorului şi s-a prăvălit pe palier, dar a continuat să arunce un
potop de înjurături în direcţia camerei.
— Îţi baţi joc de oameni! Tu nici n-ar trebui să te atingi de femei! Escrocule ce eşti! Împuţitule!
Impotentule!
Era o prostituată. Măcar de atâta lucru mi-am dat şi eu seama. Nu era neapărat tânără. Părul i se
lipise de gâtul ridat şi rujul lucios i se întinsese până pe obraz. Rimelul îi cursese de la transpiraţie şi
lacrimi şi i se adunase la coada ochilor. Sânul stâng îi ieşise cu totul din bluza descheiată, iar de sub
fusta scurtă i se vedeau pulpele trandafirii, încinse. Ici şi colo, pielea ei păstra urmele unor mâini
care o atinseseră. În picioare mai avea un singur pantof ieftin de vinilin cu toc.
Chiar în clipa în care femeia a tăcut, din cameră a zburat o pernă care a lovit-o drept în faţă.
Ţipetele au început din nou. Perna aterizată pe palier era mânjită de ruj.
Atraşi de gălăgie, ceilalţi clienţi au început să iasă pe hol, îmbrăcaţi în pijamale. A apărut şi mama
din spate.
— Idiotule! Cine crezi tu că se uită la tine? Tu du-te la o mâţă sălbatică să te rezolve! Că asta ţi s-
ar potrivi!
Ţipetele femeii, răguşite şi întretăiate de lacrimi, s-au stins într-un amestec de suspine, salivă şi
tuse.
Din încăpere au continuat să zboare fără milă un umeraş, un sutien mototolit, celălalt pantof cu toc
şi poşeta. Poşeta s-a deschis şi tot conţinutul i s-a împrăştiat pe jos. Femeia a dat să fugă pe scări,
dar, din cauza agitaţiei sau poate a unei glezne scrântite, nu reuşea să se ţină pe picioare.
— Ce e cu gălăgia asta? Potoliţi-vă!
— Faceţi linişte! Nu se poate dormi!
Ceilalţi clienţi au început să protesteze în cor, creând şi mai multă larmă. Doar în spatele uşii cu
numărul 202 era o tăcere deplină.
De unde mă aflam eu, bărbatul nu se vedea. Încă nu suflase nici un cuvânt. Doar direcţia în care
femeia privea cu furie şi obiectele care veneau zburând dintr-acolo îi trădau prezenţa. Femeia
continua să se tânguiască spre gaura aceea de tăcere.
— Să ştiţi că deranjaţi, zise mama. Dacă vreţi să vă certaţi, vă rog să ieşiţi afară.
— Ştiu, nu mai e nevoie să-mi spui! Mă car imediat şi nu mai calc pe-aici niciodată! urlă femeia,
de data aceasta către mama.
— Nu vreau probleme cu poliţia, dar va trebui să mă despăgubiţi. Păi, ce mai e şi asta? Haideţi, vă
rog frumos pe toţi să vă liniştiţi şi să mergeţi la culcare. Îmi cer scuze pentru tot deranjul. Tu, ascultă,
mi-ai provocat pagube! N-ajunge doar să achiţi camera.
Urcând scările, mama a trecut pe lângă femeia care îşi adunase lucrurile la loc în geantă şi acum
cobora în goană fără să-şi fi încheiat măcar nasturii de la bluză. Sânul dezvelit îi sălta, iar un client a
fluierat.
— Hei, tu! N-ai de gând să plăteşti? Vrei să profiţi de vânzoleală şi să te furişezi?
Prima grijă a mamei erau banii. Femeia a deschis uşa de la intrare fără să se sinchisească. În acel
moment s-a auzit o voce.
— Taci, târfă!
Vocea bărbatului a săgetat drept printre noi. Zarva a încetat. Era o voce puternică şi pătrunzătoare,
dar în ea nu se simţea iritare sau furie. Din contră, avea o notă discretă. Îţi dădea iluzia că un
violoncel sau un corn cântase preţ de o clipă.
M-am întors şi l-am văzut pe palier. Era trecut de vârsta mijlocie, poate chiar în pragul bătrâneţii.
Purta o cămaşă albă călcată, pantaloni maro închis şi ţinea în mână un sacou din acelaşi material. În
contrast cu femeia atât de răvăşită, el nu era transpirat şi nici nu răsufla agitat. Nu părea nici stânjenit.
Doar câteva şuviţe de păr îi cădeau în dezordine pe frunte.
M-am gândit atunci că nu mai auzisem niciodată un ordin rostit cu un glas atât de frumos. Era calm,
impozant, ferm. Până şi cuvântul „târfă“ sunase fermecător.
„Taci, târfă!“ i-am repetat eu cuvintele în sinea mea. Însă bărbatul nu a mai spus nimic.
Deşi nu avea cum să ajungă până la el, femeia a scuipat în direcţia lui şi a ieşit din hotel. Saliva a
aterizat pe covor.
— Atunci va trebui să achiţi tu tot, a tăbărât mama pe el. Şi o să-mi dai în plus pentru deranj şi
curăţenie, ca să fim chit. Iar altă dată să nu mai calci pe aici! Eu nu primesc clienţi care provoacă
scandal. Ai priceput?
Ceilalţi muşterii au început să se îndrepte agale către camerele lor. Bărbatul a coborât scările
trăgându-şi sacoul pe el, fără să ridice privirea. A scos două bancnote din buzunarul de la pantaloni
şi le-a aruncat pe tejgheaua de la recepţie. Arătau jalnic, mototolite. Le-am luat şi le-am netezit cu
grijă, apăsându-le cu palma.
Mi s-a părut că simt vag în ele căldura trupului său. Bărbatul a ieşit în ploaie şi s-a îndepărtat fără
să-mi arunce vreo privire.
Întotdeauna m-am întrebat cine şi de ce alesese pentru Hotelul Iris un nume atât de straniu. Toate
celelalte hoteluri din zonă aveau nume legate de mare. Doar al nostru se numea Iris.
— Se referă la stânjenel, care e o floare foarte frumoasă, nu? Face trimitere şi la zeiţa curcubeului
din mitologia greacă. Elegant, nu ţi se pare?
Aşa îmi explicase bunicul mândru, când eram mică.
Însă în grădina hotelului nu aveam stânjenei. Nici trandafiri, panseluţe sau narcise. Aveam doar un
corn lăsat să crească în voie, un arbore zelkova şi în rest numai buruieni.
Singurul punct de atracţie îl reprezenta o mică fântână arteziană din cărămidă, secată cu mult timp
în urmă. În mijlocul ei se afla o statuetă de ipsos, acoperită cu găinaţ, înfăţişând un băieţel cârlionţat,
îmbrăcat în frac, care cânta la harpă cu capul înclinat gânditor într-o parte. Nu avea buze şi pleoape,
lucru care îi dădea un aer foarte trist.
Oare de unde ştia bunicul meu de zeiţă? Noi nici măcar nu aveam o bibliotecă în casă, darămite
cărţi de mitologie greacă.
Am încercat să mi-o imaginez pe zeiţa curcubeului – ceafă delicată, sâni generoşi, ochi privind în
depărtare, straie diafane, pictate în cele şapte culori. Cu un singur fâlfâit al veşmântului său, putea să
vrăjească întreaga lume.
Dacă zeiţa curcubeului ar fi poposit la noi, în orice ungher al hotelului, băiatul din fântână n-ar mai
fi cântat la harpă cu atâta tristeţe, mă gândeam eu.
Agăţată de acoperiş era o firmă pe care scria „HOTEL IRIS“. Litera R se desprinsese şi stătea
înclinată către dreapta. Arăta caraghios, cumva împiedicată, dar în acelaşi timp şi cufundată în
gânduri negre. Însă nimeni nu se sinchisea s-o îndrepte.
Bunicul a murit cu doi ani în urmă. A făcut cancer la pancreas sau la bilă, undeva prin burtă, cancer
care i s-a răspândit în oase, plămâni şi creier, încât până la urmă n-a mai contat de unde pornise. S-a
stins în patul lui, după şase luni de suferinţă.
Noi locuiam în cele trei cămăruţe întunecoase din spatele recepţiei. Când m-am născut eu, eram
cinci cu toţii. Prima care s-a dus dintre noi a fost bunica, dar eu eram bebeluş şi nu-mi amintesc
nimic. Se pare că a murit de inimă. A urmat tata. De data aceasta aveam opt ani şi îmi amintesc foarte
bine. Ştiu tot, până la cel mai mic detaliu.
Apoi a venit rândul bunicului. El dormea într-un pat adus dintr-una din camerele de oaspeţi, care
avea arcurile rupte şi nu se mai putea folosi. Când se întorcea de pe o parte pe alta, se auzea de parcă
ar fi strivit o broască.
Imediat cum veneam de la şcoală, mama mă punea să sterilizez tubul înfipt în partea lui dreaptă şi
să golesc lichidul colectat în punga de la capătul lui. Îmi era groază să ating tubul acela. Aveam
senzaţia că, dacă îl loveam câtuşi de puţin, s-ar fi desfăcut cu totul şi prin gaura aia i s-ar fi vărsat
afară toate măruntaiele. Lichidul era de un galben superb, care mă făcea să mă minunez cum de exista
ceva atât de frumos colorat ascuns în corpul uman. Îl deşertam în fântâna din curte, motiv pentru care
băiatul cu harpa avea mereu degetele de la picioare ude.
Bunicul era în chinuri toată ziua. Cel mai rău se simţea chiar înainte de revărsatul zorilor.
Gemetele lui, amestecate cu orăcăitul saltelei, colcăiau neîncetat prin adâncurile întunericului.
Ţineam două rânduri de storuri trase peste geam, dar uneori clienţii tot se mai plângeau de zgomotele
neplăcute.
— Ne cerem scuze, sunt nişte pisici în călduri care se adună în curte, noapte de noapte, le
răspundea mama mieros, bătând în tejghea cu capacul de la pix.
Hotelul nu s-a închis nici în ziua în care a murit bunicul. Nefiind sezon, de obicei era pustiu, dar
tocmai atunci ne pomeniserăm cu un cor de femei, aflate în excursie. În pauzele dintre rugăciunile
preotului, se auzea Edelweiss, When It’s Lamp Lighting Time in the Valley sau Lorelei. Preotul şi-a
văzut de slujbă cu ochii plecaţi în pământ, prefăcându-se că nu bagă de seamă. La un moment dat,
patroana magazinului cu produse de import, o prietenă de pahar a bunicului, a slobozit un suspin şi
chiar atunci o voce de soprană s-a înălţat deodată, parcă armonizându-se cu ea. Glasurile femeilor
răsunau de peste tot, din baie, din sala de mese, din balcoane, revărsând cântece peste trupul
neînsufleţit. Zeiţa curcubeului n-a binevoit să-şi fluture straiele în şapte culori pentru bunicul nici
până în ultima clipă.
L-am revăzut pe bărbatul acela la două săptămâni după incident. Era o după-amiază de duminică,
iar mama mă trimisese în oraş după nişte cumpărături. Era senin şi atât de cald, încât începusem să
transpir. La malul mării se zăreau câţiva tineri în costume de baie, nerăbdători să facă plajă. Marea
era la reflux, iar şirul de stânci care ducea până la zidurile de apărare ale castelului erau dezvelite în
întregime. Pe la pontonul pentru vapoarele de agrement şi pe terasele restaurantelor începeau să
apară turiştii. Apa mării părea încă rece, dar în felul în care lumina strălucea pe zidurile ude şi în
freamătul oraşului se ghicea apropierea verii.
Oraşul nostru învia doar pe parcursul celor trei luni de vară. În rest, stătea încremenit ca o fosilă.
Odată cu venirea verii, marea liniştită învăluia oraşul, iar plaja care se întindea de la răsărit la apus
sclipea auriu. Zidurile părăginite ale castelului, care se iveau din apă doar la reflux, şi dealurile
verzi, care se întindeau până la baza promontoriului, dădeau ţărmului un farmec aparte. Străzile erau
înţesate de oameni veniţi în vacanţă. Umbrelele de soare se deschideau, duşurile porneau, dopurile
de la sticlele de şampanie zburau, artificiile umpleau văzduhul. Restaurantele, barurile, hotelurile,
vapoarele de agrement, magazinele de suveniruri, debarcaderul şi chiar şi Hotelul Iris, toate se
găteau vesel, fiecare în felul său. Deşi, în cazul hotelului nostru, doar se ridicau copertinele de pe
terasă, se aprindeau mai multe lumini în hol şi se agăţa în perete lista de preţuri pentru sezonul
estival.
Anotimpul amorţit venea pe nepusă masă. Direcţia vântului se schimba, iar valurile căpătau alte
forme. Oamenii plecau cu toţii în depărtări neştiute de mine. Ambalajele de îngheţată, care până mai
ieri străluceau la marginea drumului, peste noapte ajungeau una cu asfaltul.
L-am văzut din profil şi l-am recunoscut imediat. Eram la magazinul universal şi cumpăram praf de
dinţi. În noaptea aceea nu-i cercetasem chipul pe îndelete, dar, aşa cum stătea sub lumina palidă a
neoanelor din magazin, am recunoscut ceva familiar în silueta şi în mâinile lui. Bărbatul îşi alegea un
săpun de rufe.
A ezitat multă vreme. A luat fiecare sortiment pe rând, inspectând eticheta şi preţul. A pus un săpun
în coş, dar, după ce a mai citit o dată eticheta cu un aer preocupat, l-a pus înapoi. Se uita doar la
săpunurile de rufe. În cele din urmă, l-a ales pe cel mai ieftin.
Nu-mi explic nici eu ce m-a făcut să-l urmăresc. Nu a fost din pricina celor întâmplate la hotel.
Pur şi simplu, vorbele lui încă îmi mai stăruiau în urechi. Tonul acela poruncitor mă trăgea către el.
După magazinul universal, bărbatul a intrat în farmacie. A înmânat o hârtie care părea să fie o
reţetă şi a primit două plicuri cu medicamente. Le-a pus în buzunarul de la sacou, apoi s-a îndreptat
către papetărie, două uşi mai încolo. Eu am rămas pe trotuar, sprijinită de un stâlp de iluminat, şi m-
am uitat pe geam. A stat mult de vorbă cu proprietarul, din câte îmi dădeam eu seama cerând să i se
repare un stilou. Desfăcuse stiloul în bucăţele şi arăta către fiecare în parte, plângându-se de ceva.
Proprietarul era vădit încurcat, dar bărbatul vorbea mai departe fără să se sinchisească. Aş fi vrut să-
i aud vocea, dar nu răzbătea până la mine. În cele din urmă, l-am văzut pe proprietar încuviinţând fără
tragere de inimă.
După aceea a luat-o pe drumul de faleză, către est. Deşi era cald, bărbatul purta costum şi cravată
şi păşea repede, cu spatele drept, privind doar în faţă. În mâna stângă ţinea punga de plastic cu
săpunul de rufe. Buzunarul de la sacou îi stătea umflat de la plicurile cu medicamente. Din când în
când, punga cu săpunul lovea câte un trecător, dar nimeni nu se întorcea către el. Eu eram singura care
îl privea. Gândul acesta m-a făcut să mă las tot mai acaparată de straniul meu joc.
Un băiat cam de-o vârstă cu mine cânta la acordeon în faţa ceasului de flori din piaţă. Cântecul
suna firav şi trist, poate din cauza instrumentului vechi sau a nepriceperii lui.
Bărbatul s-a oprit şi a ascultat o vreme. Toată lumea trecea mai departe, aruncându-i doar o privire
fugară. Eu m-am oprit ceva mai departe. Nimeni nu aplauda, nimeni nu-i cerea să cânte ceva anume.
Bărbatul stătea învăluit în sunetul acordeonului, iar băiatul cânta mai departe. În spatele lui, limbile
ceasului de flori se mişcau alene.
Bărbatul a aruncat o monedă în cutia de la acordeon. Banul a aterizat cu un clinchet uşor. Băiatul a
făcut o plecăciune, dar el i-a întors spatele fără să-şi schimbe expresia feţei şi a plecat mai departe.
Chipul băiatului mi-a părut că seamănă cu cel al statuetei de la fântâna din grădină.
Cât mai aveam de gând să mă ţin după el? Dintre cumpărăturile pe care trebuia să le fac luasem
doar praf de dinţi. Am început să mă neliniştesc. Mama avea să mă certe că m-am lălăit tocmai la ora
când sosesc clienţii. Dar nu reuşeam să-mi desprind privirea de la spatele lui.
Bărbatul a intrat în sala de aşteptare pentru vapoarele de agrement. Acum voia să se plimbe? Sala
era plină de cupluri şi de familii cu copii. Vaporul se ducea în larg, dădea un ocol în jurul insuliţei F.,
făcea o oprire acolo, apoi se întorcea o jumătate de oră mai târziu. Mai erau douăzeci şi cinci de
minute până la următoarea cursă.
Mama m-a pedepsit. Trecuse de ora cinci când m-am întors la hotel şi, în plus, ameţită cum eram,
uitasem să-i iau rochia de la curăţătorie.
— Eu ce mă fac acum? m-a luat ea la rost. Ştii bine că aveam de gând s-o port diseară, la recitalul
de dans!
Un client a sunat clopoţelul de la recepţie.
— Ştii bine că e singura rochie de dans pe care o am! Cum mai dansez eu fără ea? Recitalul începe
la cinci şi jumătate, nici nu mai am cum să ajung la timp. Te-am aşteptat de mi s-au lungit urechile!
Gata, s-a dus totul de râpă. Şi e numai vina ta!
— Îmi pare rău, mamă! Am dat în oraş de o bătrână care nu se simţea bine. Era pământie la faţă,
tremura din tot corpul, îi era tare rău. Aşa că am dus-o până la spital. Pur şi simplu n-am putut s-o las
aşa. De-asta am întârziat.
Născocisem această minciună în timp ce mă întorceam acasă. Clopoţelul continua să sune,
enervând-o şi mai tare pe mama.
— Du-te şi vezi ce e! a ţipat ea la mine.
Recitalul de dans era, de fapt, o simplă reuniune la care nişte neveste de negustori din zonă,
muncitori de la fabrica de prelucrare a peştelui şi pensionari, în jur de zece la număr, se adunau şi
dansau cu stângăcie. Nu era mare lucru. Dacă aş fi ascultat-o şi aş fi venit acasă cu rochia, poate ar fi
zis că nici n-are chef să se ducă.
Eu n-am văzut-o niciodată pe mama dansând. Gambele tremurând la fiecare piruetă, picioarele
revărsându-i-se din pantofi, talia cuprinsă de braţele unui necunoscut, machiajul întins de la
transpiraţie… Mi se făcea rău numai imaginându-mi aşa ceva.
De când eram mică, mama s-a fălit mereu cu felul în care arăt. Printre clienţii ei preferaţi, pe
primul loc erau, desigur, cei care plăteau la timp, dar pe locul doi veneau cei care îi lăudau
frumuseţea fiicei, chiar dacă doar din politeţe.
Aţi mai văzut vreodată o piele atât de transparentă? Te şi sperii cum se vede prin ea! De când era
bebeluş are genele astea lungi şi ochii mari şi negri. Mergeam pe stradă cu ea în braţe şi din cinci în
cinci minute auzeam pe câte cineva exclamând ce frumoasă e. A pozat şi pentru un sculptor… cum îl
chema? A câştigat şi un premiu în bani la un concurs!
Mama se laudă cu mine în fel şi chip, însă jumătate dintre poveşti sunt fabulaţii. Acel aşa numit
sculptor era de fapt un violator, iar eu fusesem la un pas s-o păţesc.
Indiferent câte laude are mama la adresa mea, nu înseamnă că afecţiunea ei faţă de mine e pe
măsură. Dimpotrivă, cu cât mă complimentează mai mult, cu atât simt că mă urâţesc mai tare. Eu nu
m-am considerat frumoasă nici măcar o clipă.
Chiar şi acum, în fiecare dimineaţă, ea îmi aranjează părul. Mă aşază la oglindă, mi-l adună în
coadă şi o apucă strâns, încât nu mai pot să mişc. Îmi trece peria prin păr de aud cum îmi scrâşneşte
pielea capului. Dacă mişc câtuşi de puţin, mă strânge şi mai tare cu mâna stângă. Odată ce pune
stăpânire pe părul meu, îmi pierd libertatea cu totul.
Înmoaie coada periei în sticluţa cu ulei de camelie şi-mi prinde părul în coc. Nu lasă să-i scape
nici o şuviţă. Uleiul de camelie miroase rău. Uneori adaugă şi câte o clamă ieftină sau nişte agrafe.
— Gata!
Când îi aud vocea plină de satisfacţie, mă simt rănită şi neputincioasă.
În seara aceea nu mi-a dat să mănânc. Aceasta era pedeapsa pe care o primeam mereu, încă din
copilărie. În nopţile când merg la culcare cu burta goală, întunericul îmi pare mult mai adânc. Am
încercat iar şi iar să proiectez în bezna aceea forma spatelui şi a urechii bărbatului.
Dimineaţa, după ce am fost pedepsită, mama îmi aranjează părul cu şi mai multă grijă, punând din
plin şi ulei de camelie. Apoi mă laudă cât sunt de frumoasă.
Hotelul Iris a luat fiinţă când străbunicul meu a renovat o pensiune veche. Asta se întâmpla acum
vreo sută de ani. În zona aceasta, ca să fie considerate de primă mână, restaurantele şi hotelurile
trebuiau să se afle pe drumul de faleză şi să fie situate cât mai aproape de zidurile de apărare ale
castelului care se înălţau din mare. Hotelul Iris nu îndeplinea nici una dintre aceste condiţii. Era la
mai bine de o jumătate de oră de mers de plajă şi avea doar două camere din care se zărea marea.
Celelalte încăperi aveau vedere către fabrica de prelucrare a peştelui.
După ce a murit bunicul, mama m-a pus să abandonez şcoala şi să ajut la hotel.
Încep treaba în bucătărie, unde pregătesc micul dejun. Spăl fructele, tai şunca şi caşcavalul, apoi
pun iaurturile pe pat de gheaţă. Când aud primul client coborând scările, râşnesc cafeaua şi încălzesc
pâinea.
Când se apropie ora la care se eliberează camerele, merg la recepţie şi mă ocup de notele de plată.
Lucrez în tăcere. Unii clienţi mai pălăvrăgesc, dar eu le întorc doar un zâmbet şi un răspuns scurt. Îmi
vine greu să vorbesc cu oameni pe care nu-i cunosc, iar dacă fac vreo greşeală când calculez nota de
plată şi nu ies banii la socoteală, mă ceartă mama.
La prânz vine slujnica şi începe curăţenia în camere, alături de mama. Între timp, eu fac ordine în
bucătărie şi în sala de mese. Răspund la telefon şi fac rezervări, vorbesc cu firma care se ocupă de
aşternuturi sau cu Biroul de Turism. Dacă am vreo şuviţă de păr rebelă, mama mi-o îndreaptă imediat
cu pieptenele. Apoi întâmpin clienţii noi.
Cea mai mare parte a zilei mi-o petrec la recepţie. Spaţiul e atât de îngust, încât pot să ajung la
orice fără să mă ridic de pe scaun – clopoţel, casa veche de marcat, registrul de cazare, pix, telefon,
pliante. Tejgheaua, atinsă de mâinile a nenumăraţi clienţi, e înnegrită şi plină de zgârieturi.
Stând distrată în spatele tejghelei, la nări îmi ajunge iz de peşte crud de la fabrica de peste drum.
Văd cum aburul de la prepararea pastei de peşte se strecoară afară prin crăpătura ferestrelor. Pisicile
vagaboande dau mereu târcoale, aşteptând să le pice câte un peşte de pe platforma camioanelor.
Simţurile mele se ascut cel mai mult după ce se cazează noii clienţi, se instalează în camere şi se
pregătesc de culcare. Aşezată pe taburetul de la recepţie, aud, miros şi simt ce se întâmplă în tot
hotelul.
Stând acolo, înghesuită în spatele tejghelei, în mintea mea se perindă scene însufleţite cu cei care
petrec noaptea la Hotel Iris. Le alung din minte una câte una, găsesc un locşor liniştit, mă întind şi mă
cufund şi eu în somn.
Vineri dimineaţă a sosit o scrisoare de la traducător. Avea un scris foarte frumos. Am citit-o
ascunsă în spatele tejghelei.
P.S. Vă rog să mă scuzaţi, dar mi-am permis să mă interesez cum vă numiţi. Din întâmplare,
numele eroinei din romanul pe care îl traduc acum este Marie.
Capitolul 2
A fost foarte drăguţă cu mine. Mi-a dat prăjituri şi ceai pe săturate. Choux à la crème, tartă cu
fructe, îngheţată… Numai prăjituri din străinătate, cum n-am mai văzut niciodată. E o doamnă foarte
drăguţă şi stilată. Locuieşte într-un bloc superb, în spatele pieţei centrale. Are cinci camere, dar stă
singură. Mi-a mulţumit de nenumărate ori. E prima dată când cineva mi-e atât de recunoscător, iar eu
doar am ajutat-o să ajungă la spital. Cred că se simte singură. A scos albumele vechi cu fotografii,
mi-a arătat colecţia ei de desene, a pus discuri cu muzică… A fost tare atentă cu mine. Am dat de mai
multe ori să plec, dar m-a tot oprit şi de-asta s-a făcut aşa târziu. Îmi pare rău, mama…
Am îndrugat toată povestea asta cu un aer mult mai natural decât mă aşteptam şi nu m-am simţit
vinovată. Eram mai degrabă intrigată de felul în care minciuna mea iniţială prindea proporţii. În timp
ce povesteam despre un apartament şi nişte prăjituri pe care nu le văzusem niciodată, în sinea mea mă
gândeam la traducător. La cravata lui boţită, la fluturaşul alb care zbura pe la picioarele lui…
— A, da? a zis mama fără prea mult interes, dar n-a uitat să adauge: Şi nu ţi-a dat absolut nimic la
plecare? Nu mi se pare prea atentă.
— Am mâncat aşa de mult că mă simt plină, m-am grăbit eu să zic, temându-mă că mama are
suspiciuni. Nici n-o să mai mănânc de seară.
Voiam să fiu singură cât mai repede. Să mă ascund în spatele recepţiei şi să derulez în minte tot ce
se întâmplase astăzi. Aveam senzaţia că, dacă nu fac asta, tot ce văzusem s-ar fi transformat într-o
închipuire.
În curând, mi-am făcut un obicei din a-l aştepta pe poştaş, care sosea în fiecare dimineaţă la ora
unsprezece. Traducătorul născocise un nume de cucoană bogată. Dacă mama mă lua la întrebări, urma
să-i spun că ea era cea cu care corespondam. Dar, din fericire, la ora unsprezece mama se afla
întotdeauna departe de recepţie.
Poştaşul era un tip drăguţ, care îmi lăsa corespondenţa pe tejghea şi-mi adresa mereu câteva vorbe
legate de vreme sau de hotel. Eu doar îl ascultam şi dădeam din cap.
Nici după ce bicicleta poştaşului dispărea în zare nu întindeam mâna către teancul de scrisori de
pe tejghea. Voiam să amân cât mai mult momentul în care descopeream scrisoarea de la el. Deşi, în
acelaşi timp, mă şi temeam că n-o să găsesc nimic.
Parcă mi se mai întâmplase şi altă dată să aştept ceva cu înfrigurare. Da, întoarcerea tatei. Noapte
de noapte mă rugam ca tata să nu se îmbete şi să vină acasă. Stăteam în pat, cu urechea ciulită la cel
mai mic zgomot. Aşteptarea era ocupaţia mea pe timp de noapte.
Însă de cele mai multe ori adormeam, răpusă de oboseală. Mă trezeam înainte de zori, auzindu-i pe
mama şi tata cum se ceartă, şi atunci îmi dădeam seama că ruga nu-mi fusese ascultată.
Într-o zi, tata nu s-a mai întors. A mai trecut o zi şi pe seară încă nu ştiam unde este. Nerăbdătoare
să-l văd cât mai repede apărând pe drum, mă tot fâţâiam prin hol şi mama m-a certat.
În cele din urmă, mai târziu în noaptea aceea, tata a fost adus acasă mort. Avea faţa umflată şi plină
de sânge, de nici nu ziceai că e el. De atunci n-a mai fost nevoie să aştept nimic.
Scrisorile lui nu conţineau cine ştie ce. Doar îmi vorbea despre schimbarea anotimpului, despre
cum îi mergea lucrul, despre Marie, rememora plimbarea noastră pe promontoriu, îşi exprima
îngrijorarea faţă de sănătatea mea, totul într-un limbaj aproape rigid de politicos.
Cu toate acestea, momentul în care îi descopeream scrisul pe plic şi mă ascundeam în spatele
tejghelei ca să-i citesc scrisoarea era momentul din zi pe care îl preţuiam cel mai mult. Desfăceam
plicul cu grijă, citeam scrisoarea de trei, patru ori la rând, apoi o împătuream la loc, exact pe pliurile
făcute de el.
Nu reuşeam să-mi amintesc chipul lui. În afară de umbra bătrâneţii, nu avea vreo trăsătură
distinctivă. Ce-mi aminteam erau privirea lui aţintită în jos, gesturile mărunte ale mâinilor, respiraţia,
vocea lui. Deşi reuşeam să-mi aduc aminte perfect şi cele mai fine nuanţe ale fiecărei părţi, în
momentul în care încercam să le leg între ele îşi pierdeau claritatea.
În după-amiezile în care mama pleca la lecţiile de dans şi mai rămânea încă timp până începeau să
sosească clienţii, scoteam scrisorile din buzunar şi parcurgeam cu privirea literele lui îngrijite,
aşternute cu cerneală albastră, de la „Dragă Mari“ până la ultimul rând.
Făcând asta, aveam senzaţia că fiecare literă în parte mă priveşte la rândul ei şi îi simţeam
degetele atingându-mi părul. Simţeam că mă doreşte. Reciteam scrisorile ca să pot gusta iar şi iar
clipa aceea petrecută în sala de aşteptare.
Clienta pe care mi-o amintesc cel mai bine a fost o străină pe nume Iris. Într-o bună zi, am primit
un fax în limba engleză.
„Vă rog să-mi rezervaţi o cameră de o persoană pentru două nopţi, de pe 17 septembrie până pe
19, cu mic dejun. Sosesc cu taxiul, în jurul orei cinci după-amiaza.“
I-am tradus mamei ce scria.
Femeia a sosit la ora anunţată, cu o valiză în mână şi o pălărie cu boruri largi pe cap, împodobită
cu o fundă mare.
— Ne bucurăm să avem pe cineva venit de departe. V-am pregătit cea mai bună cameră. Poftiţi,
poftiţi!
Străinii nu ne călcau des pragul, iar mama era neobişnuit de amabilă.
— Eu nu vorbesc boabă de engleză, dar fiica mea ştie un pic, aşa că vă rog să vă adresaţi ei cu
orice aveţi nevoie.
Nu ştiu dacă femeia a înţeles ce spunea mama, dar şi-a scos pălăria, şi-a netezit părul castaniu şi a
zâmbit cald. Era suplă, cu braţe şi picioare lungi şi purta o rochie simplă.
La un moment dat, aerul din jur a scrâşnit surd şi o clipă aspră de certitudine a coborât asupra
noastră. Femeia era oarbă.
— Abia aşteptam să stau la hotelul care poartă acelaşi nume ca mine. Îmi puteţi explica, vă rog, în
mare, cum sunt dispuse camerele din clădire şi mobila din încăperi? Mai departe nu e nici o
problemă. Mă descurc singură cu orice.
Avea o pronunţie uşor de înţeles.
— Da, desigur, am răspuns eu.
Mama mă tot înghiontea, aşa că i-am dat câteva explicaţii sumare. S-a sprijinit cu coatele pe
tejghea şi i-a inspectat chipul. Zâmbetul amabil de mai devreme îi dispăruse. Acum se încrunta şi îşi
apăsa tâmplele cu degetele arătătoare. I-a întins apoi o cheie, dar nu de la cea mai bună cameră, pe
care o avea pregătită, ci de la cea mai mică, fără vedere, cu aerisire proastă şi la care ajungea greu
apa caldă.
Când i-am luat valiza, femeia mi-a mulţumit politicos. Am vrut să-i spun să apeleze la mine fără
nici o ezitare dacă avea nevoie de ceva, dar mi-a fost imposibil cu engleza mea. În schimb, am prins-
o de încheietura mâinii în care îşi ţinea pălăria şi i-am condus-o către cârligul din perete. Funda care
împodobea pălăria aducea un strop de decor în camera întunecoasă.
Am zăbovit un pic în faţa pălăriei, pierzând momentul oportun de a părăsi încăperea. Femeia avea
ochi albaştri deschis, atât de frumoşi încât păreau ireali.
— De ce nu i-ai dat camera 301? Doar avem atâtea libere! i-am reproşat eu mamei.
— Nu fi proastă! Nu vezi că e oarbă? Ce contează dacă se vede sau nu marea de la fereastră? mi-a
şoptit ea, încercând să-mi atragă atenţia să am grijă, pentru că ne aude.
Domnişoara Iris a parcurs hotelul explorând fiecare ungher. A numărat treptele de la scări, a
măsurat în paşi lungimea coridoarelor, a inspectat intrarea de la sala de mese. Degetele ei nu au omis
nici cel mai mic detaliu – întrerupătoarele de curent, ramele prăfuite, balamalele de la uşi, draperiile
şi cordoanele de la draperii, balustradele zgâriate, tapetul scorojit. A luat rând pe rând lucruri de
mult uitate de noi, le-a mângâiat şi le-a încălzit cu palmele ei. Parcă venise în locul zeiţei curcubeului
ca să ofere tandreţe acestui loc.
Ea a fost singura care a iubit cu adevărat Hotelul Iris.
N-a fost singura zi în care m-am bucurat că mama îmi aranjează părul.
Îi promisesem traducătorului să luăm prânzul împreună, iar el făcuse rezervare la cel mai luxos
restaurant din oraş, în care eu nu călcasem niciodată.
Mulţumită mamei, nu aveam de ce să-mi fac griji în privinţa coafurii. Aş fi vrut să-mi prindă o
fundă în păr, dar n-am spus nimic de teamă să nu mă ia la întrebări că mă gătesc prea mult pentru o
întâlnire cu o bătrână.
Mi-am ales o rochie galbenă, cu un imprimeu cu floricele. Avea o croială cam demodată, dar era
singura mea rochie mai bună. Gentuţa mea era ieftină şi cam copilărească, iar pălăria de paie,
decolorată.
Însă pantofii erau din piele adevărată. Îi uitase o clientă la hotel şi, pentru că în registrul de cazare
trecuse o adresă falsă şi n-am putut lua legătura cu ea, mama mi-a spus să-i păstrez. Mă strângeau un
pic în faţă, dar altfel erau perfecţi.
M-am dus pe furiş la măsuţa de toaletă a mamei. Avea patru sau cinci rujuri începute. Toate mi s-au
părut stridente, dar m-am hotărât să încerc unul, gândindu-mă că nu se întâmplă nimic dacă îmi dau
doar puţin. Avea vârful mulat după forma buzelor mamei. L-am lipit şi eu de ale mele. Mirosul lui
plin de mister mi-a înteţit bătăile inimii. M-am întrebat dacă la fel se simţea şi slujnica atunci când
fura ceva.
Am aplicat rujul cu grijă, dar imediat buzele mele au prins un luciu strident şi ieftin. M-am frecat
în grabă cu un şerveţel, dar mai rău l-am întins.
Stăteam ca pe ghimpi, pentru că mama putea să intre oricând în cameră. Se apropia şi ora la care
trebuia să mă întâlnesc cu el. M-am pus serios pe treabă, de parcă cea mai mare aşteptare pe care
traducătorul o avea de la mine era să mă pricep la rujat.
Îmi era teamă să nu-l dezamăgesc. La cât de timid încercase să mă atingă, nici nu voiam să-mi
imaginez cât de trist ar fi fost dacă nu-i ofeream ce îşi doreşte.
Am reuşit cumva să estompez rujul. Mi-am pus dresurile, pălăria de paie şi am verificat din nou să
am fermoarul de la rochie închis bine. M-am gândit atunci că mai exista cineva în afară de mine care
se îndrepta, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, către acelaşi loc. Era un fapt mărunt care mă bucura.
Le-am strigat că plec mamei şi slujnicei, care făceau curat în camerele de la etajul doi, am
străbătut grădina, iar de la poarta din spate şi până la ceasul de flori din piaţa centrală am ţinut-o într-
o fugă.
Ieşind de acolo, locul în care ne-am întors nu mai semăna cu cel din care venisem. Deşi culoarea
mării, razele soarelui şi freamătul verii nu se schimbaseră cu nimic, dispăruse scânteierea
efervescentă care ne învăluise înainte să intrăm în restaurant. Parcă am fi căzut într-o peşteră
întunecoasă şi umedă.
— Îmi pare rău, a zis el.
Îşi revenise rapid. Îşi recăpătase conturul neîntrerupt. Sudoarea i se zvântase şi braţul lui îmi
cuprindea din nou umerii.
— Nu-i nimic.
Doar lacrimile mele încă nu se opriseră. Vorbele urâte ale femeii, felul în care ne trataseră la
restaurant, transformarea lui, dorinţa ascunsă care îmi dăduse ghes atunci… Toate mă luaseră cu asalt
şi mă bulversaseră cumplit.
— Îmi pare tare rău că te-am supărat. Nu mi-am imaginat că o să se întâmple aşa ceva.
— Nu-ţi mai cere scuze.
— Hai, şterge-ţi lacrimile!
A scos o batistă din buzunarul de la piept şi mi-a atins cu ea obrazul. Era o batistă albă-albă, fără
urmă de cută.
— N-ai de ce să-ţi ceri scuze, că n-ai greşit cu nimic. A fost doar un ghinion. Şi nu plâng pentru că
sunt tristă.
Simţind mirosul batistei, m-au podidit şi mai tare lacrimile.
Când am ieşit din restaurant, nimeni n-a spus nimic, ci doar ne-au privit cu un dispreţ amestecat cu
indignare. Clienţii şi-au reluat masa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar şeful de sală a ridicat
registrul de rezervări de pe jos şi i-a şters coperta. Uşierul, poate din milă pentru noi, ne-a ţinut totuşi
uşa.
Am mers până ce restaurantul a dispărut din zare, apoi ne-am aşezat pe digul de beton şi am
aşteptat să mă opresc din plâns. Pe cer nu era nici urmă de nor, iar razele soarelui dogoreau tot mai
puternic. Câte o pală de vânt dinspre sud îmi flutura poalele rochiei.
Traducătorul se tot uita iscoditor la mine pe sub borul pălăriei şi încerca să-mi fie de folos cumva.
M-a mângâiat pe spate, a reîmpăturit batista, mi-a curăţat nisipul de pe pantofi.
O minge gonflabilă a venit în zbor dinspre plajă şi s-a rostogolit la picioarele noastre. Un copil cu
faţa mânjită de îngheţată ne privea curios. Nişte tineri în costume de scufundări au trecut pe drum,
lăsând dâre de apă în urma lor. S-a auzit sirena vaporului de agrement care părăsea pontonul.
— Ce vrei să facem? m-a întrebat el. Facem orice vrei tu.
Am tras adânc aer în piept şi am aşteptat să-mi dispară ultimele lacrimi din ochi.
— Mi-e foame, am recunoscut eu.
Până să intrăm în restaurant nu-mi fusese foame, dar, când lucrurile au luat întorsătura aceea urâtă,
m-am simţit deodată hămesită.
— Cred şi eu! E deja trecut de ora unu. Hai să mâncăm ceva delicios! Mai sunt şi alte restaurante
pe aici. Ia zi, de ce ţi-e poftă?
— De asta, am zis eu, arătând cu degetul către ghereta ponosită cu pizza din faţa noastră.
— Dacă vrei pizza, ştiu eu un restaurant bun şi liniştit, chiar în apropiere. Te duc acolo?
— Nu. Vreau aici, am spus eu fără să-mi clintesc arătătorul.
Simţeam nevoia să mă îndop cu ceva unsuros, să-mi umplu gura până simt că mă înec. Genul acesta
de mâncare mi se părea mai potrivit pentru noi în acel moment.
Am mâncat pizza şi am băut cola stând în picioare, la un capăt al tejghelei. Traducătorul a ronţăit
din felia de pizza puţin câte puţin, cu capul plecat, de parcă se gândea la ceva. Cum se murdărea pe
mâini cât de puţin, se ştergea numaidecât cu un şerveţel pe care apoi îl mototolea şi-l arunca în
scrumieră. Din când în când se uita la mine şi dădea să spună ceva, dar îşi înghiţea cuvintele odată cu
cola.
Eu înfulecam felie după felie, fără să scot un cuvânt. Degetele de la picioare îmi zvâcneau de
durere, sugrumate în pantofii de piele.
Tejgheaua de lemn era şi mai ponosită decât cea de la Iris, lipicioasă, pătată cu ulei, suc de roşii şi
sos Tabasco. Înăuntru era întuneric, plin de fum de ţigară, iar chelnerul ursuz. Un gândac mic se
plimba printre borcănelele cu condimente.
Caşcavalul topit mi s-a lipit de dinţi şi m-am fript cu ciupercile încinse. Rujul, cu care mă
muncisem atât de dimineaţă, mi se ştersese complet. Oricât mâncam, nu reuşeam să astup golul în
care plonjaserăm.
Capitolul 4
Nu ştiu dacă ceea ce mi-a făcut traducătorul era ceva normal sau nu. Nu am nici cum să aflu.
Cred totuşi că era ceva neobişnuit, pentru că se deosebea mult de ceea ce îmi imaginam eu
ascultând sunetele misterioase care răzbăteau noaptea până la recepţia hotelului.
— Dezbracă-te! a zis el.
Era prima poruncă pe care mi-o dădea. Gândul că tonul acela era menit numai pentru mine mi-a dat
fiori.
Am clătinat din cap, dar nu în semn de refuz, ci ca să-mi maschez tremurul.
— Dezbracă-te de tot! a repetat el.
Sub expresia lui calmă, mustea de nerăbdare şi dorinţă. Deşi până atunci se purtase timid cu mine,
din clipa în care am ajuns pe insulă a început să mă domine.
— Nu vreau…
Am străbătut încăperea şi am dat să deschid uşa. Ceştile de ceai pe care le pregătise au clănţănit.
— Vrei să pleci?
Deşi nu-l observasem mişcându-se, acum stătea în faţa uşii şi mă prinsese de încheietura mâinii.
— Mai e o jumătate de oră până la următorul vapor.
Durerea din încheietură devenea tot mai puternică. Degetele lui îmi intrau în carne. Nu-mi venea să
cred că un bărbat mic de statură şi de vârsta lui avea atâta forţă.
Ştiam că nici nu se gândea să mă lase să plec. Simţisem de la bun început că nu mai aveam scăpare
de acolo.
— Dă-mi drumul!
Şi totuşi tot ce spuneam era opusul a ceea ce simţeam. Aşa, poruncile lui aveau să fie şi mai ferme,
şi mai copleşitoare.
A încercat să mă tragă înapoi către mijlocul camerei, dar a făcut-o atât de violent, încât m-am
împiedicat şi ne-am prăvălit pe podea. În faţa ochilor mi-au apărut picioarele canapelei, o pereche de
papuci azvârliţi pe jos, o frântură de mare iţindu-se prin crăpătura perdelei.
— Hai să te învăţ cum se scot hainele!
Bărbatul m-a întins pe burtă, mi-a lipit faţa de podea şi mi-a desfăcut fermoarul dintr-o mişcare, cu
un sunet ascuţit, de parcă mi-ar fi spintecat spatele cu cuţitul. Am tresărit şi am încercat să mă
ghemuiesc, dar nu mi-a dat voie. Nu-mi permitea nici o mişcare, nici să clipesc, nici să clintesc vreun
deget.
Furia nu i se domolise încă. Voia să se răzbune pe femeia aia şi pe şeful de sală de la restaurant, în
felul lui, folosindu-se de trupul meu.
Urechea mi se sucise, sânii îmi erau zdrobiţi, gura pe jumătate deschisă, fără să pot s-o închid.
Firele din covor care îmi înţepau buzele aveau un gust amar.
Durerea ar fi trebuit să-mi cuprindă tot corpul, dar simţurile mele o luaseră razna. Nervii mi se
încâlciseră cumplit. Când durerea pe care mi-o provoca el pătrundea dincolo de bariera pielii, îmi
răspândea în trup o aromă dulce.
Rochia pe care bărbatul a smuls-o de pe mine şi a azvârlit-o s-a preschimbat într-un ghemotoc
galben abandonat într-un ungher. Senzaţia atingerii ei mi-a dispărut de pe trup într-o clipită.
Jupa, dresurile, sutienul au zburat apoi de pe mine. Ştia exact de ce să tragă şi de unde să desfacă.
Braţele, picioarele, degetele lui se precipitau necontenit asupra mea. Fără să ezite, fără să dea greş.
La sfârşit, când mi-a tras chiloţii peste glezne, am ţipat. Mi-am dat seama că scosese absolut totul
de pe mine şi că rămăsesem doar un boţ de carne neajutorat.
Am vrut să urlu din rărunchi, însă n-am scos decât un geamăt. Bărbatul mi-a apăsat şi mai tare faţa
de podea. Mi-am văzut chipul desfigurat în vitrina de la bibliotecă. În spatele geamului erau înşiruite
cărţi în limba rusă.
Era prima oară când vedeam ceva scris în limba rusă. Când mă condusese în cameră, primul lucru
pe care îl remarcasem fusese masa lui de lucru. Era un birou simplu, vechi, pe care se găseau
aranjate în ordine cinci creioane ascuţite, două dicţionare îndelung folosite, un prespapier, o lupă şi
un coupe-papier, o carte groasă şi un caiet lăsate deschise.
Scrisul din caiet era şi el ordonat la milimetru. Literele mărunte se înşirau cu o precizie calculată,
fără nici o ştersătură sau corectură. Arăta ca o miniatură elaborată.
— Este romanul cu Marie?
Am întins mâna către carte, dar mi-a oprit-o, prinzând-o în palma lui. Probabil nu voia să o ating.
Sau poate voia doar să mă ţină de mână.
— Da, a răspuns el.
— Nu înţeleg ce scrie, dar, la cum arată, rusa îmi pare interesantă.
— De ce?
— Arată ca un cod care ţine ascunse nişte secrete romantice.
Încă îmi mai ţinea mâna într-a lui.
— Ce mai face Marie acum?
— Tocmai s-a întâlnit, în sfârşit, cu instructorul de călărie. Se află într-un colţ al grajdului, el
având încă în mână cravaşa, îmbrăţişaţi. Caii fornăie iar hamurile lor scot un zornăit uşor. Paiele
foşnesc sub picioare. O rază de soare pătrunde printr-o crăpătură şi străpunge oblic întunericul. Iar ei
doi…
Bărbatul m-a tras lângă el şi şi-a lipit buzele de ale mele. Într-o clipă le-am simţit pe de-a întregul.
Căldura lor moale, uscăciunea lor cu iz de bătrâneţe, totul.
A fost un sărut domol. Până şi vuietul valurilor încetase. Era o linişte care părea să ne tragă în
adâncuri.
Dorinţa i s-a înteţit. Mâinile i-au coborât de pe umeri pe spatele meu, către coapse, urmărind
conturul oaselor. Nu ştiam cum să reacţionez, dar nici nu puteam să fac decât aşa cum îmi poruncea
el.
Când dorinţa lui a atins apogeul, mi-a spus:
— Dezbracă-te!
Cu toată căldura de afară, înăuntru era răcoare. Nu pentru că eram eu dezbrăcată, ci pentru că aerul
din încăpere era rece. La fereastra dinspre sud, lăsată deschisă, perdeaua flutura când şi când, însă
vântul cald nu răzbătea până la noi. În faţa ei, terasa văruită în alb, gazonul, grădina, marea care se
întindea dincolo de ea păreau să aparţină unei lumi îndepărtate. Eram singuri.
Bărbatul m-a prins de păr şi m-a tras pe canapea. Am vrut să-mi protejez capul cu mâinile, dar nu
am apucat. Părul aranjat de mama mi s-a desfăcut şi mi-a căzut pe faţă. Agrafele desprinse au rămas
agăţate prin el.
— N-are sens să te opui.
Nu numai durerea, dar şi vocea lui îmi provoca plăcere. Am vrut să dau din cap, dar n-am putut să-
l mişc.
— Răspunde-mi!
— Da, am reuşit eu să îngaim.
— Nu te aud!
— Da, am înţeles.
Am repetat cuvintele de mai multe ori, ca să-l mulţumesc.
Bărbatul a scos de undeva o frânghie cu o formă ciudată şi a înfăşurat-o în jurul meu. Era
rezistentă, mai groasă şi mai flexibilă decât sfoara de plastic care se foloseşte la colete. Avea un vag
miros de chimicale.
Era izul care se simţea în laboratorul de chimie după sfârşitul orelor. Sau poate mirosul bunicului
meu când murise. Mă ducea cu gândul la tubul prin care se drena lichidul galben din burta lui.
Frânghia îmi intra adânc în carne, strângându-mă cu putere. Bărbatul o mânuia cu pricepere, cu
mişcări line şi sigure. Fiecare deget îşi făcea treaba conştiincios, vrăjindu-mă.
Nu reuşeam să-mi dau seama cum arăta corpul meu în acel moment. Ca să mă văd, nu-mi rămânea
decât să mă privesc în geamul de la bibliotecă.
Aveam mâinile răsucite la spate, legate de încheieturi. Sânii îmi erau deformaţi, striviţi, dar
sfârcurile aveau o tentă rozalie, aşteptând parcă să fie mângâiate. Frânghia care îmi ţinea genunchii
îndoiţi era legată de coapse şi de şolduri, ca să-mi desfacă larg picioarele. Dacă încercam să mi le
apropii, se strângea şi mai tare şi îmi intra adânc în carnea moale. Lumina pătrundea înăuntrul unui
pliu care până acum stătuse cufundat în întuneric.
Deşi nu mai încercam să scap, deşi făceam totul aşa cum îmi spunea, încă nu avea încredere în
mine. Trebuia să-mi răpească şi ultima fărâmă de libertate.
— De ce tremuri?
Bărbatul m-a prins de bărbie. Doar un pic mi-a mişcat capul într-o parte şi frânghia a pârâit. Ştiam
că trebuie să-i dau exact răspunsul pe care îl aştepta, dar tot ce-am reuşit să fac a fost să expir.
Bărbatul a tras şi mai tare de nodul de la încheieturi şi un val de durere mi-a cuprins întreg corpul.
— Îmi pare rău!
Durerea m-a făcut să-mi recapăt vocea. Bărbatul nu şi-a slăbit strânsoarea.
— Îmi pare rău! Iartă-mă!
Erau cuvintele pe care i le tot repetam mamei încă de când eram mică. Eu doar le invocam
strigând, fără să ştiu ce înseamnă să primesc iertare. Acum, în sfârşit înţelegeam. Şi voiam din tot
sufletul să fiu iertată.
— Te rog, iartă-mă! N-o să mai tremur! Sunt cuminte!
Bărbatul m-a privit de sus. Cerceta fiecare părticică din mine, fără să clipească.
În casa aceasta în care totul era bine rânduit, de la dulapul cu vase, cuvertură, birou şi până la
scrisul din caiet, eu eram singura care strica ordinea. Rochia şi lenjeria mea zăceau împrăştiate peste
tot, iar eu eram un corp străin, răvăşit pe canapea.
Mă vedeam în geam – o insectă care trage să moară, o găină atârnată în cârligul măcelarului.
După ce am coborât de pe vapor, am luat-o pe drumul care mergea de-a lungul ţărmului, în direcţia
opusă turiştilor, care se îndreptau către magazinul de scufundări, şi după o vreme am ajuns la un mic
golf. Casa lui se afla chiar pe malul acestuia.
Era o casă modestă, cu acoperiş verde. Avea un gazon tuns frumos, o terasă strălucitoare, parcă
proaspăt văruită, şi perdele albe ca laptele la geamuri, însă pe ici şi colo tot se zăreau semne de
dărăpănare. Pereţii, cercevelele, uşa de la intrare purtau amprenta aerului sărat la care fuseseră
îndelung expuse.
Nişte trepte de beton cu scoici încastrate duceau până la intrare.
— Ai grijă, mi-a zis el şi m-a luat de mână.
Durerea din picioare, strânse în pantofii incomozi, devenise insuportabilă.
Însă aceasta nu era durere adevărată. Nu-mi închipuisem că tocmai mâinile atât de grijulii să nu
cad aveau să mă iubească în felul acela.
— Ce cameră frumoasă! am exclamat eu, aşezându-mă pe canapea.
Dar nu fusesem sinceră. Încă din clipa în care intrasem pe uşă, mă cuprinsese o stranie senzaţie de
nelinişte.
— Mulţumesc, a răspuns el încântat.
Aerul mohorât pe care îl avusese încontinuu de la restaurant şi până la ghereta cu pizza în sfârşit se
risipise. Acum zâmbea, poate gândindu-se la momentul în care avea să-mi dea prima poruncă.
Încăperea servea drept sufragerie şi birou. Pe unul dintre pereţi era o bibliotecă. Dădea către o
cămăruţă în care se zăreau un dulap de haine şi un pat. Uşa glisantă din sticlă era lăsată deschisă şi se
vedea până în bucătărie. Aparatele erau toate învechite, dar bucătăria avea un aspect curat.
Nicăieri în toată casa nu exista vreun obiect în plus. Nu am văzut tablouri, vaze sau obiecte
decorative. Nu erau decât lucruri practice, folositoare.
Însă nota distinctivă a casei consta în meticulozitatea absolută. Nici un volum din bibliotecă nu era
ieşit din linie, aragazul era curat lună, iar cuvertura nu avea nici urmă de cută. Totul era făcut cu o
meticulozitate mai degrabă sufocantă decât primitoare. Am pus uşurel la loc perna pe care o luasem
în braţe.
— Hai să-ţi pregătesc ceva de băut, a zis el şi s-a dus în bucătărie, de unde a apărut cu un serviciu
de ceai. Toate cele necesare erau aranjate pe tavă într-o ordine deplină.
L-am privit cum pregătea ceaiul. A încălzit ceştile, a pus frunzele în ceainic şi a turnat apă
fierbinte. A aşezat capacul şi a aşteptat. Apoi, cu mâna care se odihnea pe marginea tăvii a vărsat în
ceşti o cantitate numai potrivită de lapte, după care a luat capacul şi a turnat ceaiul de sus, astfel încât
să se amestece bine cu laptele.
— Poftim!
A ridicat capacul de la zaharniţă şi, răsucind ceaşca spre mine, şi-a încheiat seria de mişcări.
Atunci am remarcat pentru prima dată eleganţa cu care acţionau degetele lui. Nu erau robuste, ci
mai degrabă delicate, cu unghii decolorate, pline de pete şi negi, însă în momentul în care se puneau
în mişcare năuceau orice atingeau, învăluind totul într-un aer straniu, care subjuga.
Am luat o gură de ceai. O barcă pentru scufundări traversa golfuleţul. Oraşul se vedea înceţoşat,
tulburat de sclipirea valurilor. O pasăre maronie a poposit pe terasă, dar imediat şi-a luat zborul.
Nu era oare dezamăgit de părul meu pubian năclăit de sudoare, de firele nerase de la subsuoară, de
culoarea şi de forma sexului meu, atât de departe de a fi frumos, de sânii mei prea de copil? Nu îl
frapa cât de urâtă era forma pe care o crea în timp ce mă lega? Nu ar fi preferat-o pe femeia aceea, cu
toate ocările ei?
Bărbatul s-a întins peste mine. Nu se grăbea deloc. Se mişca încet, ca să-şi prelungească plăcerea
cât mai mult şi ca să-mi arate că frânghia nu putea să se desfacă.
Buzele i-au alunecat pe gâtul meu, pe ureche, apoi s-au oprit peste gura mea. N-a mai fost ca
sărutul de mai devreme. Gura lui udă s-a frecat de a mea şi salivă cu gust de caşcaval din pizza mi s-
a prelins printre buze.
Mâinile lui se jucau cu sânii mei. Strânşi şi chinuiţi de frânghie, erau sensibili la cea mai mică
atingere, cu sfârcurile întărite, aşteptând apăsarea degetelor lui.
Nici acum nu-şi scosese sacoul. Încă mai avea cravata la gât şi butonii nedesfăcuţi. Era exact ca
atunci când ne-am întâlnit în faţa ceasului de flori. Doar eu arătam cu totul altfel.
Mă atingea doar cu buzele, cu limba şi cu degetele. Dar îi era suficient.
Nu neglija nici o părticică din mine. Era prima dată când simţeam că am omoplaţi, tâmple, glezne,
lobi la ureche, anus. Le mângâia pe toate cu atenţie, le uda cu salivă, le gusta.
Am închis ochii. Aşa simţeam şi mai intens cât de ruşinos era ceea ce-mi făcea. Spatele mi se
lipise neplăcut de canapeaua din vinilin. Ar fi trebuit să-mi fie frig, însă corpul meu continua să se
umple de sudoare.
Deodată a început să exploreze prin părul meu pubian. Când i-am simţit respiraţia între picioare,
nervii mi s-au încordat. Teama de ce avea să-mi facă mai departe şi dorinţa de a mă umili şi mai
nemilos mă sfâşiau pe din două, iar din rana aceea se prelingea un şuvoi de plăcere, pulsând ca
sângele.
Degetele lui desfăceau fiecare pliu, unul câte unul. Când limba i-a alunecat pe micul grăunte ascuns
în spatele lor, am încercat să ţip şi să mă zvârcolesc, însă limba nu i s-a dezlipit de mine. Din
mucoasa umedă, grăuntele acela sensibil pulsa înspăimântat.
Degetele lui au căutat intrarea în locul acela întunecat. Simţeam că nu mai rezist. Între picioarele
mele, totul stătea să erupă. Am încercat să mă strâng cumva, speriată că o să explodez într-un şuvoi
de plăcere, însă frânghia nu mă lăsa nici să clintesc.
Degetele lui au pătruns înăuntru. Au intrat fără să ezite, atingând locuri pe care nici eu nu le
atinsesem vreodată, răsucindu-se printre pliuri calde de carne.
— Opreşte-te! am reuşit eu să strig.
Bărbatul m-a plesnit peste faţă, amuţindu-mă şi aducându-mi un val nou de durere. M-am gândit la
scena cu Marie din grajd. Oare şi pe ea o lovise aşa, cu biciul?
Bărbatul şi-a şters pe obrajii mei degetele care până atunci fuseseră înăuntrul meu, lăsându-mi pe
faţă ceva vâscos.
— Îţi place? m-a întrebat el.
Mi-am clătinat bărbia, nemaipăsându-mi dacă în semn că da sau nu.
— Îţi place, nu?
Şi-a înfipt deodată patru degete în gura mea. M-am înecat şi mi-a venit să vomit.
— Ce gust au?
Am încercat să le împing afară cu limba. Saliva mi se prelingea prin colţul gurii.
— Aşa de bun că-ţi curg balele?
Am încuviinţat din răsputeri.
— Târfo!
Bărbatul m-a plesnit din nou.
— Îmi place. Mai vreau, te rog!
Când am ajuns înapoi la Iris, soarele asfinţea în mare. Clienţii se întorseseră de la plajă şi de prin
camere se auzea apa de la duşuri. Costumele de baie erau întinse la uscat pe la ferestrele care dădeau
spre grădină. Cârlionţii băiatului care cânta la harpă erau scăldaţi în nuanţele apusului.
— Ce-i cu părul ăsta? m-a luat mama în primire, observând imediat.
— Mi l-am agăţat în pălărie… am răspuns eu încercând să par degajată.
— E răvăşit tot. Aşa ai de gând să stai la recepţie?
Mama m-a tras în faţa oglinzii şi mi l-a luat la pieptănat aşa cum făcea dimineaţa, deşi urma să fac
baie şi avea să mi se strice la loc.
Oare avea să-şi dea seama prin ce trecuse părul meu în ziua aceea? Nu, era imposibil.
Astăzi mersesem până hăt, departe. Departe, în largul mării, într-un loc în care mama nu putea
ajunge.
Ne străduiserăm împreună să aranjăm părul la loc, în baie.
— Nu e bine. Sigur mă ia mama la trei păzeşte, am spus eu oftând.
— Arată foarte frumos, a încercat el să mă aline, parcă uitând că din cauza lui ajunsese aşa.
— Nu. Mama e de-a dreptul bolnavă cu părul. Observă şi o agrafă dacă nu e la locul ei.
Baia era şi ea curată lună, fără urmă de strop de apă. O chiuvetă albă din ceramică, un dulăpior cu
oglindă în dreptul ei. Robinetul vechi, fără apă caldă, o lamă de ras şi o periuţă de dinţi, un săpun
neînceput.
Pieptenele lui era prea mic pentru părul meu lung şi nici nu aveam ulei de camelie.
Am încercat să adun cumva şuviţele răzleţe şi să le prind frumos în coc. El îmi netezea cu grijă
firele de la ceafă, temându-se să nu mă încurce.
Ca şi cum lumea s-ar fi schimbat la loc cu un pocnet din degete, bărbatul cel timid îşi făcuse din
nou apariţia. Însă eu nu uitasem în ce stare fusesem până mai adineauri. Îmi aranjam atentă fiecare
agrafă, cu tot corpul încordat în aşteptarea următoarei rafale de vânt.
— Chiar eşti foarte drăguţă… a spus el către reflexia mea din oglindă, apoi mi-a cuprins talia şi
m-a tras uşor în braţele lui.
A fost un gest simplu, însă m-a înfiorat la fel de mult ca limba lui care se plimba pe trupul meu
legat şi gol. Aşa ne-am luat rămas-bun, cu tristeţe.
— Să nu-ţi mai pui pălărie! Ai un chip atât de frumos, că e şi păcat să-l ascunzi, a spus mama,
folosind aceleaşi cuvinte ca şi el. Ţi-am mai spus de atâtea ori, trebuie să ai părul mereu îngrijit.
Hainele, genţile şi cosmeticele costă bani, dar să te piepteni e gratis.
Clienţii începeau să apară în hol, probabil în drum către cină. Se auzeau chei lăsate pe tejghea şi
voci de copii. Mama mi-a prins părul atât de strâns, încât îmi simţeam ochii traşi în sus. Însă nu mă
durea deloc.
Scumpa ta Mari tocmai şi-a arătat cea mai urâtă faţă, am mormăit eu în sinea mea.
Capitolul 5
De data aceasta mi-a dispărut jupa pe care o purtasem atunci. Deşi o pusesem la fundul sertarului,
altfel plin de lenjerie, slujnica o luase tocmai pe asta.
Era o jupă ieftină, cu dantela franjurită de la prea multe spălări, dar ei nu-i păsase. Ea voia să
simtă fiorul de a-şi însuşi lucrurile mele.
Oare şi-o pusese pe ea înainte să vină la muncă şi se admirase mulţumită în oglindă? Deşi mânca
mult, era slabă. Avea bărbia ascuţită, braţele şi picioarele subţiri ca nişte beţe şi un piept din care se
vedeau doar oasele. Pe corpul acela se potrivea numai bine o lenjerie de furat.
Nu-mi părea deloc rău după jupă. În ziua aceea, zburase imediat de pe mine şi aterizase sub
canapea. Era un obiect inutil. Între mine şi traducător nu era nevoie de jupe.
Eram în plin anotimp estival şi hotelul se aglomerase. Aveam zile întregi cu toate camerele
ocupate. Clienţii soseau unul după altul, se duceau să înoate în mare, se plimbau pe zidurile de
apărare ale castelului şi se culcau în paturile de la Iris. Slujnica venea acum şi seara să ne ajute la
treabă.
O dată la trei zile primeam câte o scrisoare de la traducător. Scrisul şi exprimarea lui rămâneau
neschimbate. Omul din scrisori era la ani-lumină de cel care mă devorase în ziua aceea. Îmi plăcea
să-i citesc scrisorile politicoase şi pline de modestie, în care rememora cele întâmplate în casa lui.
După ce le citeam, amestecam scrisorile în gunoiul scos din camere şi le ardeam în incinerator, în
curtea din spate. Aş fi vrut să le păstrez, dar la Iris nu exista nici o ascunzătoare unde să nu le
găsească mama sau din care să nu le fure slujnica.
Pe măsură ce hotelul se aglomera, îmi era tot mai greu să-mi găsesc timp singură la recepţie. De
fiecare dată când mă vedea, mama îmi dădea câte ceva de făcut, iar clienţii veneau cu tot felul de
pretenţii. Adu-mi gheaţă să-mi răcoresc pielea, s-a înfundat scurgerea cu nisip şi nu se mai duce apa,
e prea cald în cameră, e prea frig, sunt ţânţari şi nu pot să dorm, aştept prea mult după taxi… Oricât
alergam să le rezolv, plângerile nu mai conteneau. Însă eu mă ocupam de fiecare în parte, fără să scot
o vorbă.
Mi se părea important să păstrez tăcerea, pentru că aşa puteam să-mi ţin secretul ascuns într-un loc
şi mai sigur.
Într-o zi după prânz, m-am dus în camera 202 cu nişte prosoape. Camera era ocupată de un cuplu
tânăr cu un bebeluş, care tocmai plecaseră la plajă.
Dintr-o geantă de voiaj lăsată deschisă se revărsau scutece, borcănele cu mâncare pentru bebeluşi,
şosete murdare şi truse cu cosmetice. Pe noptieră era rostogolit un biberon gol din care cursese lapte
praf. Era o cameră mai ieftioară şi, după ce că era mică, înghesuisem şi un pătuţ de copil în ea, încât
nu mai rămăsese loc nici să te mişti. Perdelele erau îngălbenite de la soare şi tapetul cojit din loc în
loc.
Tocmai eram pe cale să pun în baie prosoapele proaspăt livrate de la curăţătorie, când mi-am
amintit că traducătorul stătuse tot în camera 202. Ce-i drept, nu dormise acolo, ci plecase în miezul
nopţii.
Oare şi femeii aceleia îi făcuse ce-mi făcuse mie? Nu avea nici un bagaj la el, aşa că unde ar fi
pitit frânghia aceea ciudată? Pe care pat o trântise, pe cel din dreapta, sau pe cel din stânga? Cine
ştie, poate chiar pe podeaua îngustă.
Ea era mai plinuţă decât mine şi probabil că frânghia îi intrase mai uşor în carne. În camera asta,
unde acum un bebeluş bea lapte, atunci plutise un miros de parfum amestecat cu sudoare. Femeia
ştiuse cum să se prefacă şi cum să gâfâie ca să-i stârnească pofta. Puteam să-mi imaginez perfect cum
se mişcau buzele, limba şi degetele lui.
Nu eram singura pe care o iubise. Traducătorul nu-şi făcuse vreo pomană doar cu mine. În acel
moment mi-am dat seama că eram geloasă pe femeia aceea.
Am pus prosoapele pe suport şi am închis uşa de la baie. Am aruncat la coş o bucată de hârtie
căzută pe jos, m-am aşezat pe colţul patului şi am scos din buzunar scrisoarea pe care tocmai o
primisem. Eram disperată s-o citesc.
Numai când îmi aduc aminte că ai urcat treptele pavate cu scoici, ai băut ceai din ceaşca asta şi
te-ai privit în oglinda de la baie, simt cum pulsul mi-o ia razna. În timp ce mă bărbieream, m-am
trezit că mâna mi se opreşte şi, plină de clăbuc, mângâie drăgăstos oglinda.
Dacă m-ar vedea cineva, sigur m-ar crede nebun. Poate chiar m-ar dispreţui. Însă cei lipsiţi de
inimă nu ştiu să recunoască o minune. Cine simte o fericire miraculoasă în timp ce se bărbiereşte?
Când ne-au alungat de la restaurant, am fost cuprins de deznădejde. Am crezut că pierd nu doar
un prânz rafinat, ci şi pe tine. De-asta mi-am ieşit atât de mult din fire.
Femeia aceea era şi când te-am întâlnit prima dată. A reapărut şi când am vrut să luăm prima
masă împreună.
Însă tu m-ai salvat. M-ai protejat cu o căldură cum nu am mai simţit până acum.
În aparenţă, viaţa mea nu s-a schimbat cu nimic. Mă trezesc la ora şapte, traduc trei ore dimineaţa
şi două după-amiaza. După ce termin lucrul, mă plimb în jurul insulei, dorm, pregătesc masa. Până la
ora unsprezece, când mă culc, nu mă vizitează nimeni. Nici poştaşul, nici vreun încasator, nici măcar
vreun comis-voiajor.
Acum însă, fiecare clipă a acestei vieţi monotone musteşte de bucuria de a te fi cunoscut pe tine.
Şi, în acelaşi timp, în egală măsură, sunt chinuit de o nelinişte cumplită.
Dacă te-ar lovi o maşină şi ai muri, dacă ai dispărea de pe lumea aceasta fără nici un cuvânt,
fără nici un zâmbet, nu ştiu ce m-aş face. Oare a fost totul doar un vis? Poate că, de fapt, nu a
existat nici o tânără numită Mari, nici la Hotelul Iris, nici în faţa ceasului de flori… Asta mă
îngrozeşte pe mine.
Cu cât sentimentele mele faţă de tine devin mai intense, cu atât creşte şi neliniştea mea. Şi cu
cât mă las chinuit de închipuiri fără temei, cu atât mă cufund mai adânc în bucuria de a te iubi.
Te rog să exişti mai departe în lumea aceasta în care mă aflu şi eu! Poate că ai să râzi de
rugămintea mea stranie, dar vreau să ştii că ruga mea cea mai fierbinte e ca tu să exişti. Asta şi
nimic altceva…
— Ce faci aici?
Slujnica apăruse deodată în prag şi se uita la mine prin crăpătura uşii.
— Nimic.
Am tresărit şi m-am ridicat. Plicul pe care îl ţineam în poală a căzut pe jos.
— Ce cauţi tu în camerele clienţilor?
— Uitasem să aduc prosoape.
Am ridicat plicul de pe jos şi am vrut să bag scrisoarea în el, dar mă grăbeam prea tare şi tot nu
reuşeam.
— Hm, ciudat. Ai venit doar ca să schimbi prosoapele, dar stai pe pat cu o faţă serioasă… Ia zi, ce
e cu scrisoarea aia?
Slujnica a întins mâna către scrisoare rânjind nesuferit.
— Lasă-mă în pace!
Am dat imediat să o îndes în buzunar, dar slujnica m-a prins de încheietură şi mi-a smuls-o din
mână, fără să-i pese că ar putea s-o rupă.
— Ţi-am zis să mă laşi în pace!
— La cât insişti, e ceva necurat la mijloc. Hai, nu fi zgârcită, lasă-mă să arunc şi eu un ochi pe ea,
da?
Ne-am luptat pe scrisoare în încăperea strâmtă, împrăştiind scutecele şi răsturnând biberoanele. Cu
un zâmbet maliţios pe faţă, slujnica a fugit într-un colţ al camerei, ţinând provocator scrisoarea sus,
deasupra capului.
— Aşadar… „Dragă Mari, sper că nu eşti răcită… Dragă Mari, mă simt extrem de fericit numai
când aştern pe hârtie aceste cuvinte…“ Vai, e o scrisoare de amor! a ţipat slujnica.
— E absolut josnic să citeşti scrisorile altuia!
— Ba mai rău e să te piteşti şi să tragi chiulul de la treabă! Ia zi, cine e? După scris, aş zice că e
destul de bătrân. E, cât are? Vai, mor de râs, semnează cu nume de femeie! Devine tot mai interesant!
Ce şiretlicuri de doi bani foloseşte…
— Potoleşte-te!
— Gata, m-am prins! Povestea cu doamna bogată cu care corespondezi era o minciună. Ăsta e clar
bărbat. Dar cine să fie? Hai, spune tot!
Slujnica ţopăia de-a dreptul, amuzată la culme.
— Nu e treaba ta!
— E o chestiune foarte serioasă, care nu trebuie ascunsă de mama. Ţine de educaţia ta, iar tu eşti
ca o fiică pentru mine. Ce s-ar mai supăra mama pe tine dacă ar şti! La ea, când e vorba de fetiţa ei…
— Dă-mi înapoi jupa! am zis eu.
Într-o clipă, faţa slujnicei s-a golit de orice expresie. Între noi s-a aşternut tăcerea.
— Jupa mărimea 80, care ţie îţi e prea mare.
Femeia a rămas ţintuită locului, uitându-se urât la mine.
— Despre ce vorbeşti? Ce ciudăţenii spui! a răspuns ea cu un tremur uşor în voce.
— Nu te preface că nu ştii! am continuat eu, ignorând-o. Compasul, batistele, nasturii, dresurile,
jupa, portmoneul cu mărgeluţe, dă-mi-le înapoi pe toate!
Deşi le credeam pe jumătate uitate, le-am înşirat cu uşurinţă, unul după altul. Slujnica îşi lingea
nervos buzele, fără să spună nimic.
— Mi-e simplu să te pârăsc mamei şi să te dea afară. Dacă se duce vestea prin vecini că eşti
cleptomană, nu-ţi mai găseşti nicăieri de lucru. Nici de cusut n-o să-ţi mai dea nimeni.
— Hm!
Pufnind din nas, slujnica a mototolit scrisoarea, a aruncat-o pe jos şi a ieşit din cameră.
Am luat-o şi i-am dat foc, ca de obicei, în curtea din spate.
— Faci asta des? l-am întrebat eu pe traducător, rostogolind pe masa de laborator o gumă de şters,
uitată de cineva.
— Ce anume? a răspuns el.
— Să petreci noaptea cu o persoană necunoscută…
Mi-am ales cuvintele cu grijă. El şi-a ţuguiat buzele şi şi-a coborât privirea către guma tocită. I-am
privit faţa, temându-mă că l-am jignit, dar n-am detectat nici o urmă de nemulţumire. Se străduia doar
să găsească cele mai potrivite cuvinte.
— Nu chiar des, a răspuns el după o tăcere prelungită. N-aş putea să-ţi spun exact în cifre de câte
ori şi la ce interval, dar nu se întâmplă decât foarte rar.
Fiind vacanţa de vară, şcoala era goală, iar curtea şcolii, pustie. Deasupra parcării de biciclete,
cerul se colora treptat în stacojiu, iar razele asfinţitului pătrundeau pieziş în laboratorul de chimie,
învăluind în aceeaşi nuanţă cele zece mese dreptunghiulare, tabla, etajerele de sticlă cu substanţe
chimice şi chipul său întors din profil.
— Cum ai întâlnit-o pe femeia aceea?
— Stătea pe marginea drumului şi aştepta clienţi, aşa că am vorbit cu ea.
— Cum de ţi-ai dat seama că e prostituată? Că doar nu umblă cu o pancartă atârnată de gât.
Bărbatul şi-a ridicat privirea şi a zâmbit cu o expresie încurcată.
— Sigur că mi-am dat seama. Din aerul ei. Femeile ca ea întotdeauna caută bărbaţi. Pentru asta
stau şi aşteaptă.
Fusese de-a dreptul banal să pătrundem în laborator. Intrarea din spate, de pe partea opusă cu
intrarea principală, avea broasca stricată încă de pe vremea când eram elevă acolo. De acolo am
trecut prin spatele bazinului de înot, am traversat terenul de tir cu arcul şi pe cel de tenis, am urcat pe
scara de incendiu de lângă sala de muzică şi am ajuns în laboratorul de chimie, ultima clasă de la
etaj. Nu auziserăm nici un sunet şi nu ne ieşise nimeni în cale.
Ne întâlniserăm la el acasă, pe insulă, şi la plecare am vrut să ne luăm rămas-bun la ponton, dar
până la urmă ne-am urcat amândoi pe vapor. Nu ne-am îndurat să ne despărţim. Nu am putut să ne
descleştăm mâinile. Ne-am plimbat fără ţintă prin oraş, propunându-ne să aşteptăm următorul vapor
către insulă şi până la urmă am ajuns la şcoală.
— Uneori mă apucă o teamă cumplită, a rupt el tăcerea. După ce termin câte o traducere, iau
vaporul şi mă duc s-o pun la poştă. Poate să fie, de exemplu, o broşură de prezentare pentru nişte
suplimente alimentare pe bază de grăsime de sturion – o fiţuică scrisă într-o rusă dubioasă, care
spune că zece pastile în fiecare zi ajută la îmbunătăţirea circulaţiei şi la întărirea funcţiei hepatice.
Cumpăr timbre, le lipesc şi pun plicul în cutia poştală. În clipa în care aud acel fâşşş uşor, mă
cuprinde o spaimă cumplită, ca un atac.
— Fâşşş? l-am imitat eu.
Bărbatul a tras mai aproape lampa de spirt de pe masă. Curbura lămpii i s-a potrivit perfect în
căuşul palmei. În interiorul sticlei transparente se vedea fitilul îmbibat în lichid.
— Nu e vorba că sunt singur şi mă simt însingurat. Singurătatea e un sentiment care s-a evaporat de
mult. Senzaţia pe care o am eu e că dispar printr-o crăpătură din aer, fără zgomot, tras de o forţă
colosală, căreia nu mă pot împotrivi. Iar odată ce mă absoarbe, ştiu că nu mă mai pot întoarce.
— Adică simţi că mori?
— Nu, nu e asta. Toată lumea moare. Eu vorbesc despre ceva mai special. Eu sunt singurul târât
către crăpătura asta invizibilă, ca să fiu pedepsit. Voi fi nevoit să cutreier la nesfârşit la capătul lumii,
fără să mi se permită să mor. Şi nimeni nu va băga de seamă că am dispărut, nimeni nu mă va plânge.
Poate doar cei de la firma cu suplimentele din sturion m-ar căuta, ca să mă plătească. Dar s-ar lăsa
repede păgubaşi, pentru că oricum e vorba de o sumă infimă.
Bărbatul vorbea abătut, privindu-şi reflexia în lampă. Şi-a mişcat mâna, iar alcoolul din lampă s-a
cutremurat, odată cu chipul său.
— Cumpăr femei ca să scap de frica asta. Când mă abandonez poftelor carnale, mă conving că sunt
încă aici. A doua zi de dimineaţă iau primul vapor înapoi. Arunc notiţele de la traducerea cu
sturionii, broşura, sugativa. Abia în acel moment simt că a trecut criza.
Am încuviinţat. Nu înţelesesem tot ce-mi spusese, dar nu voiam să tulbur liniştea din sală cu vorbe
care nu-şi aveau rostul. Bărbatul a expirat prelung, de parcă abia atunci lăsa în urmă criza aceea.
Era ora de acalmie şi vântul dinspre mare se oprise. Frunzele copacilor, drapelul, plasa de la
porţile de fotbal, toate îşi ţineau răsuflarea.
Ne-am dus în anexa din spatele laboratorului. Înăuntru era întunecat şi zăpuşeală. Am dat de mai
multe rânduri de rafturi înalte, înţesate cu tot felul de lucruri puse la nimereală – retorte, pahare de
laborator, mojare, site de azbest, balanţe şi greutăţi, o planşă cu tabelul periodic al elementelor, un
proiector de diapozitive, un mulaj de schelet uman, eprubete, microscoape, specimene de insecte,
vase Petri… Am trecut pe un coridor îngust dintre rafturi. Mirosul de chimicale mi-a amintit de
frânghia bărbatului.
— Mă dispreţuieşti? m-a întrebat el.
— Nu, am răspuns eu. De mic copil am ştiut că se pot cumpăra femei pe bani. Şi la Iris vin astfel
de clienţi în fiecare seară.
Un specimen de cărăbuş, desprins din ac, căzuse pe fundul cutiei. Avea picioarele din spate rupte
şi antenele îndoite. Ochii lui mici priveau fix într-un punct din aer.
— Femeilor pe care le cumperi le faci ce-mi faci şi mie?
— Nu e la fel, a spus el clătinând din cap de mai multe ori. Mari…
Îmi plăcea să-l aud şoptindu-mi numele. Suna frumos de pe buzele lui.
— Este absurd să te compar pe tine cu oricine altcineva. Tu eşti cu totul specială. Cu totul, de la
fiecare unghiuţă până la ultimul fir de păr.
Nu ştiam ce să răspund. Voiam doar să-l mai aud rostindu-mi numele, iar şi iar. Nu aveam nevoie
de alte cuvinte. Închideam şi deschideam un sertar de la unul dintre rafturi. Auzeam pipetele
zăngănind înăuntru.
În ziua aceea mă legase de pat. Patul avea un grilaj din fier, numai bun ca să-mi lege mâinile şi
picioarele.
Îmi tăiase jupa cu o foarfecă mare. Avea tăişul ascuţit şi un luciu întunecat. O închisese şi o
deschisese de mai multe ori în gol, delectându-se cu sunetul.
Trecuse cu foarfeca drept în sus, pornind dintre coapsele mele desfăcute. Lamele abia dacă o
atinseseră şi jupa se şi despicase fără nici cea mai mică împotrivire.
Foarfeca îmi ajunsese în dreptul abdomenului. Un fior rece mă săgetase prin tot corpul,
dezorientându-mă. Dacă şi-ar fi încordat degetele un pic mai mult, tăişul ar fi pătruns în abdomenul
meu expus. Pielea s-ar fi răsfrânt în lături şi ar fi dezvelit carnea, iar sângele mi s-ar fi prelins pe
cuvertură.
Presentimentul de durere şi frică îmi inundase mintea. Poate că şi pe soţia lui aşa o omorâse.
Cu cât presentimentul devenea mai real, cu atât plăcerea erupea mai puternic în mine.
Ştiam deja ce avea să mi se întâmple într-un astfel de moment. Tot corpul mi se umezea.
Bărbatul îmi tăiase încet cele două bretele. Ştiam că era în van, dar mă zvârcolisem încontinuu,
încercând să slăbesc frânghia. Grilajul scârţâia, iar sunetul acela lugubru îl incitase şi mai tare.
Bucăţile de material alunecaseră pe podea. Pierdusem încă o jupă.
— Mai e puţin şi pleacă ultimul vapor, am zis eu.
Sirena s-a auzit în depărtare. Traducătorul a oftat de parcă era ultimul sunet pe care ar fi vrut să-l
audă.
Ne-am îmbrăţişat, aşa cum făceam mereu la plecare, nevrând să ne despărţim. Era singurul mod de
a alunga tristeţea. Corpurile noastre ştiau cum să se contopească, astfel încât să umple şi cel mai mic
spaţiu dintre ele. Ne-am lipit obrazul unul de celălalt, simţindu-ne respiraţia pe pleoape.
Fără jupă, bluza mi se lipise de spatele asudat. La încheieturi îmi rămăseseră nişte vagi urme roşii
de la frânghie.
— De ce trebuie noi să mergem unul într-o parte şi unul în alta…?
— Nici eu nu ştiu…
A clătinat din cap de nenumărate ori.
Capitolul 6
Găseam tot mai greu pretexte ca să plec de la hotel. De „bătrâna cea singură şi bogată“ nu mă
puteam folosi la nesfârşit. Mama fusese încântată de cuvântul „bogată“ doar la început. Din momentul
în care şi-a dat seama că acest fapt nu-i aducea nici un profit concret, pentru ea a devenit doar o
bătrână enervantă.
— La ce-ţi foloseşte ţie să-ţi petreci vremea cu cineva în vârstă? Normal ar fi să te recompenseze
cu ceva. Dar nu, ea doar te cheamă în vizită când i se năzare, atunci când se plictiseşte. Iar asta îmi
dă mie bătăi de cap tocmai acum, când e perioada cea mai profitabilă la hotel. Scapă de ea!
Eu nu aveam niciodată zile libere deoarece hotelul era deschis pe toată perioada anului. Dacă
dădeam o fugă să-mi iau o îngheţată când ar fi trebuit să stau la recepţie, mama se făcea foc.
„Îngheţata asta a ta e posibil să ne fi costat o cameră“, pretindea ea mereu, apoi îmi lua îngheţata
începută şi mi-o arunca în chiuvetă.
Când voiam să ies, trebuia să-mi aleg bine momentul şi să deschid subiectul cu grijă. Era foarte
important să nu-i încurc planurile. Chit că era vorba doar de ieşit la un bar cu colegii de dans,
programul ei avea întotdeauna prioritate.
Adevărul este că până atunci nu avusesem treburi care să mă scoată din casă. Cel mult mergeam să
văd un meci de fotbal, să returnez un film la centrul de închirieri, să-mi cumpăr tampoane şi cam atât.
Dar acum lucrurile se schimbaseră. Aveam planuri de care voiam să mă ţin chiar dacă minţeam de
îngheţau apele.
— Mă doare măseaua!
Mă hotărâsem să spun minciuna asta la masa de prânz, când era şi slujnica. Ceva mă făcea să cred
că era mai bine să fie şi ea de faţă.
— Pot să mă duc la dentist?
— Care măsea?
— Pe partea dreaptă, în spate.
— Şi nu poţi s-o suporţi aşa?
— Chiar nu pot.
— Îţi trece dacă mesteci nişte frunză de plantă-cameleon1.
1 Houttuynia cordata, plantă originară din sud-estul Asiei, ale cărei frunze aromate sunt folosite în bucătărie, dar şi în medicina
tradiţională. (N. tr.)
În seara aceea a avut loc un mic incident la recepţie. Un client beat mi-a pus mâna pe piept.
— Scuză-mă, mi-a scăpat mâna! a râs el cu o voce nesuferită.
Pe moment nu-mi dădusem seama ce făcuse. Când am dat să las cheia pe tejghea, clientul a întins
mâna drept către mine şi mi-a pipăit un sân. Mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi dau seama ce
făcuse. Pe piept mi-a rămas o senzaţie neplăcută.
Am aruncat cheia şi am ţipat, apoi mi-am trecut mâna de mai multe ori peste piept, de parcă
degetele lui încă ar mai fi fost acolo. Văzându-mă, bărbatul a râs şi mai tare.
— Nu e cazul să te agiţi atâta, că n-am făcut-o cu intenţie. A fost doar o mică greşeală, atâta tot.
Clătinându-se, bărbatul s-a sprijinit cu coatele pe tejghea şi m-a privit cu ochi injectaţi. Mi-a ajuns
la nas respiraţia lui duhnind a băutură. Am mai ţipat o dată din toţi rărunchii.
Mama a apărut în grabă din spate. Şi ceilalţi clienţi şi-au iţit capul pe uşă. Se mai iscase şi altă
dată o zarvă asemănătoare, în noaptea în care traducătorul stătuse în camera 202.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce e cu zarva asta?
— M-aţi trezit cu gălăgia!
Toată lumea avea ceva de comentat. Şi în noaptea aceea auzisem aceleaşi texte.
Între timp, ţipetele mele se transformaseră în suspine. Mă ghemuisem în micul spaţiu întunecat de
sub tejghea şi plângeam fără oprire.
Îmi dădeam şi eu seama că exageram. Era vorba doar de un beţiv care se luase de mine. Nu
rezolvam nimic dacă făceam tărăboi.
— Chiar nu ştii de glumă? s-a auzit vocea îmbufnată a clientului. Hai că mi-ai stricat tot cheful!
— Îmi pare rău! E doar un copil şi s-a speriat puţin, atâta tot. Nu vă supăraţi, o să stau eu de vorbă
cu ea. Rog pe toată lumea să se ducă înapoi la culcare. Ne cerem mii se scuze pentru deranjul creat!
Mama încerca să dreagă situaţia cu politeţurile ei afectate.
— Tu cât ai de gând să te mai smiorcăi? Doar ţi-a atins pieptul, nu te-a violat! Ce mare lucru ai
simţit? Cum s-ar aşeza o muscă pe tine, nu? Mâine, dacă îl luăm cu binişorul, s-ar putea să scoatem
un bacşiş gras de la el.
Un gândac mort zăcea în praful de sub tejghea. Când clipeam, lacrimile mi se rostogoleau pe jos.
Nu mai ştiam nici eu de ce plângeam. Pesemne că beţivul şi ceilalţi clienţi se întorseseră în camerele
lor, deoarece se făcuse linişte în hol. Doar mama continua să vorbească.
M-am gândit că plâng pentru că mi-e dor de traducător. Voiam să fiu lângă el şi să-i simt căldura
pielii. Voiam să văd cum pe chipul lui însingurat înfloreşte zâmbetul acela sfios în clipa în care mă
zăreşte. Voiam să fim împreună în casa de pe insulă şi să ne abandonăm ritualului nostru secret, dictat
de el.
Deşi a doua zi toate dorinţele mele aveau să se îndeplinească, gândul acesta nu-mi aducea nici o
alinare. Ce mă întrista pe mine era că voiam să-l văd chiar atunci, în clipa aceea.
Slujnica m-a trădat. A doua zi de dimineaţă, la ora la care trebuia să vină la Iris, nu a apărut.
— A mâncat prea mult şi i s-a făcut rău de la stomac. M-a sunat mai devreme să mă roage să-i dau
liber, mi-a spus mama.
— Şi eu ce fac cu dentistul? am întrebat eu timid.
— Poţi să-l laşi pe mâine sau pe poimâine. Azi nu se poate fără tine aici. Avem toate camerele
ocupate. Fir-ar să fie, tocmai azi să-i fie rău de la stomac, când avem atâta treabă!
Ba nu pot s-o las pe mâine sau pe poimâine! Eu trebuie să fiu în faţa ceasului de flori azi, la ora
două! îmi venea mie să urlu, dar n-am avut încotro decât să tac şi să fac aşa cum spune mama.
— Hai, ce stai? Fă curat în sala de mese şi apoi ajută-mă să fac paturile!
Ordinele mamei mă deprimau întotdeauna. Mă doborau şi mă făceau să mă simt oribil.
Am spălat vasele folosite de clienţi la micul dejun. Am aruncat resturile de felii de şuncă cu urme
de muşcături, am clătit linguriţele soioase de iaurt şi am golit în chiuvetă ceştile cu cafea călâie.
În ciuda orei, am auzit nişte clienţi coborând. Era o fată îmbrăcată cu un maiou foarte decoltat şi
pantaloni scurţi, însoţită de un tânăr cu ochelari de soare. Mi-am clătit în grabă clăbucul de pe mâini.
Au comandat un espresso şi un ceai cu lămâie. Când le-am spus că nu avem decât cafea la filtru, ea
şi-a ţuguiat buzele, iar el a pufnit. Am scos lămâia pe care o pusesem deja în frigider şi am tăiat-o.
Cei doi au ţinut-o doar în plângeri, că nu avem gem de afine, că brânza e prea tare, că vor să mai
încălzesc pâinea, că e cuţitul murdar…
În chiuvetă se adunase un munte de vase murdare. Fata lăsase pe ceaşcă urme de ruj roz,
lipicioase, care nu se curăţau indiferent cât le frecam cu buretele.
În hol începuseră să se adune clienţi care eliberau camerele. Am auzit-o pe mama strigându-mă de
trei ori: „Mari! Mari! Mari!“ Aerul proaspăt al dimineţii deja se risipise şi razele puternice ale
soarelui inundau grădina. Clienţii tot sunau iritaţi din clopoţelul de la recepţie.
Am luat ceaşca murdară de ruj şi am izbit-o de marginea chiuvetei. S-a spart cu un sunet cristalin.
Eram convinsă că slujnica se preface bolnavă. Îşi dăduse seama că azi urma să mă întâlnesc cu
bărbatul care îmi trimisese scrisoarea şi voia să-mi pună beţe în roate. Probabil se supărase pentru
că vorbisem despre portmoneul cu mărgeluţe de faţă cu mama şi încerca să mă pedepsească. Sau
poate că pur şi simplu îi plăcea să mă chinuie, aşa cum îi plăcea să fure.
Nu aveam cum să contramandez întâlnirea, pentru că traducătorul nu avea telefon. Orice ar fi fost,
trebuia să plec de la Iris până la ora două. Voiam să răspund tuturor dorinţelor lui.
După ce am rezolvat cu clienţii care eliberau camerele, i-am telefonat pe furiş slujnicei.
— Ce-ţi mai face stomacul? am întrebat-o eu.
— Apreciez grija, a răspuns ea triumfător, încrezătoare că planul i-a funcţionat.
— Nu cumva ai băut prea multă bere?
— Posibil. La cât e de cald…
— Să ştii că mama s-a plâns.
— Ea se plânge de orice.
— De ce te prefaci bolnavă?
— Mă prefac? a râs ea, amuzată la culme. Nu mai vorbi prostii! De ce să mă apuc eu să mint ca să
nu vin la muncă? Că doar mi se opresc bani din salariu.
— Nu mai face pe nevinovata!
Aspiratorul s-a oprit. Mi-am apropiat receptorul de gură şi l-am acoperit cu palma.
— Ştiu ce pui la cale. Vrei să mă ţii aici, ca să nu pot să mă duc la dentist.
— Ce prostii spui! Ce treabă am eu cu dentistul? Nu mă priveşte pe mine dacă te duci sau nu. Că e
doar un dentist.
La capătul celălalt al firului mi s-a părut că aud cuburi de gheaţă zăngănind şi pe ea mestecând şi
înghiţind. Slujnica înfuleca ceva, ca de obicei, şi nici măcar nu încerca să se ascundă.
— De unde ştii tu că mă prefac? Pe mine chiar mă doare stomacul. Mă doare aşa de tare, încât nu
mă simt în stare să fac curat prin camere. Plus că mi-am luat şi învoire de la mama ta.
Vorbea cu gura plină şi pe alocuri abia înţelegeam ce spune, dar i-am zis răspicat:
— Să fii la Iris până la unu şi jumătate.
— Îmi pare rău, dar nici nu încape vorba.
— Unu şi jumătate, da? Cel târziu.
— Dar ce mă priveşte pe mine?
— Dacă nu vii, te spun mamei. Te-am mai avertizat o dată. N-o să pierzi salariul pe o zi, ci pe o
viaţă.
Aspiratorul a pornit din nou. În schimb, la celălalt capăt al receptorului s-a aşternut tăcerea.
Îmi era teamă să nu riposteze că n-am decât s-o pârăsc. Avea şi ea un as în mânecă şi putea să mă
ameninţe că spune că mă întâlnesc cu un bărbat. Chiar dacă încă nu ştia că bărbatul cu pricina era de
fapt ciudatul cel izgonit din oraş.
Stai liniştită, stai liniştită, mi-am repetat eu. Am ars toate scrisorile şi nu a rămas nici o dovadă.
Ce făcea slujnica însă era o infracţiune. Puteam să-i răstorn geanta şi să-i vâr portmoneul sub nas. S-
o pun să se dezbrace până la jupă.
Aplicând lovitura de graţie, am spus în receptorul mut:
— Dacă nu apari până la unu şi jumătate, pregăteşte-te să suporţi consecinţele.
A fost o zi deprimant de plină. Nu am avut timp nici să mănânc la prânz. În toate camerele
covoarele erau pline de nisip şi greu de curăţat, iar mama era iritată şi mă certa mereu. Au sosit
clienţi noi înainte să apucăm să terminăm curăţenia. A sunat telefonul din toate părţile, de la Oficiul
de Sănătate, firma care închiria plante, o agenţie de turism, profesoara de dans, clienţi care anulau
rezervările, clienţi care făceau rezervare, clienţi care nu ştiau cum să ajungă la hotel… În plus,
toaletele de la etajul doi s-au înfundat şi un miros neplăcut s-a răspândit în tot hotelul. Am chemat
imediat instalatorul, dar a durat enorm. Clienţii care nu puteau sta în camere m-au încolţit cu plângeri.
Miroase urât în cameră, mi-e rău de la căldură, m-am tăiat la picior într-o stâncă… Mă presau de
parcă toate erau din vina mea.
Cauza s-a dovedit a fi o pereche de chiloţi de damă înţepeniţi în canalizarea de la camera 301,
camera ocupată de cuplul care venise târziu la masa de dimineaţă. Era genul de lenjerie vulgară pe
care ar fi purtat-o fata aceea. Chiloţii se îmbibaseră de apă şi rămăseseră încolăciţi în conducta de la
toaletă.
Se apropia de unu şi jumătate. Traducătorul probabil că plecase deja de pe insulă. Se urcase pe
vapor, îmbrăcat într-o cămaşă albă apretată, cravată strânsă bine la gât şi veşnicul costum sufocant.
Stăteam încontinuu cu ochii pe ceas. Îmi ceream scuze clienţilor, dar eram cu gândul doar la el.
Slujnica tot nu apărea. De fiecare dată când auzeam mişcare la uşa din spate, mă uitam în curte, dar
nu era decât vreo pisică vagaboandă.
— Ce foame mi s-a făcut! a zis mama. Abia mă mai ţin pe picioare. Pregăteşte tu ceva de mâncare.
M-am dus în bucătărie şi am încălzit o conservă de curry. Clienţii tot continuau să apară. Mâncam
stând în pragul uşii. Cât m-am fâţâit între recepţie şi bucătărie, mâncarea mi s-a răcit de tot.
Era aproape unu şi jumătate, iar slujnica tot nu venise. De ce ţinea morţiş să mă pedepsească?
Chiar dacă o luam acum la fugă, tot n-aş mai fi ajuns la timp. Iar eu stăteam aici şi mâncam curry. Mi
se părea deprimant. M-am forţat să înghit restul de curry sleit din farfurie.
— Nu vezi că sunt pătate feţele de masă? Pune mâna repede şi le spală, ca să apuce să se usuce
până mâine-dimineaţă!
Şi cu burta plină, mama tot iritată era. A ieşit trântind uşa şi s-a dus la etajul doi să vadă ce se mai
întâmpla.
Am spălat feţele de masă. Le-am înmuiat în înălbitor, am scos petele de unt, gem şi portocale, apoi
le-am apretat. Le-am pus în storcător şi le-am întins la uscat în curtea mică şi plină de ţânţari din
spate. Am pus patru pe bara de sus, trei pe cea de jos, atentă să nu stea strâmb, le-am răsucit la
margine exact douăzeci de centimetri şi le-am fixat cu câte doi cleşti de rufe. Nu treizeci de
centimetri şi nici zece. Nu trei cleşti şi nici unul. Acestea erau ordinele mamei.
Nici eu nu pricepeam de ce nu lăsam baltă feţele de masă şi nu alergam la el sau de ce tremuram
aşa în faţa mamei. Nu suportam gândul că nu-l voi putea vedea, dar nici gândul că mama ar putea afla
totul. Simţeam cum aerul se subţiază treptat-treptat în jurul meu şi că mă sufoc. Dacă ar fi venit
slujnica, totul s-ar fi rezolvat.
Era chinuitor să mă mai uit la ceas. A trecut de două, apoi de trei. Pe măsură ce limbile ceasului se
învârteau, nemilos, ura mea faţă de slujnică se înteţea.
Pe o faţă albă de masă mi-a apărut în faţa ochilor silueta traducătorului. Stătea bătut de soare în
piaţetă, lângă tânărul cu acordeonul. Monedele din cutie luceau puternic. Melodia tristă pe care o
cânta băiatul nu ajungea până la urechile turiştilor aflaţi în vacanţă. Traducătorul era singurul care se
lăsa purtat de acordurile sale.
Din când în când îşi privea ceasul. Îşi înclina uşor capul într-o parte şi, clipind orbit de soare, se
uita după mine, aşteptând să mă vadă alergând către el pe drumul de faleză. Strada era plină de lume,
dar numai eu nu eram. Se uita când la ceasul de mână, când la ceasul de flori, parcă întrebându-se
dacă nu cumva al lui nu mergea.
Îşi imagina tot felul de lucruri. Poate că a greşit el ziua? Poate n-a ajuns scrisoarea? Să mă fi
îmbolnăvit eu subit? Apoi începea din nou să asculte acordeonul.
Am bătut cât am putut de tare cu palmele în faţa de masă, ca să netezesc cutele. Nu mai aveam
curaj să mă uit la ceas. Traducătorul sigur se lăsase păgubaş şi se întorsese pe insulă. Eu stăteam
ghemuită sub suportul de rufe şi mă rugam din tot sufletul să nu creadă cumva că nu-l mai plac.
De ieri eram încontinuu tristă. Când mă gândeam la el, simţeam mai degrabă tristeţe decât
dragoste.
Nu ştiu cât am stat acolo nemişcată. Am auzit vocea mamei din bucătărie. Zăngănit de vase, hârşâit
de scaune, paşi, un chicotit. Slujnica. Venise slujnica.
Am apucat faţa de masă din dreptul meu, m-am şters cu ea pe faţă şi am dat fuga în bucătărie.
— Cum te mai simţi?
— N-am mâncat nimic toată ziua şi acum mi-e mai bine.
— Nu trebuia să te dai peste cap să vii.
— Am zis să dau totuşi o fugă până aici.
— Apreciez, să ştii. Azi a fost nebunie curată.
Slujnica îşi lega şorţul la brâu, stând de vorbă cu mama. Mi-am iţit capul pe uşa din spate şi
privirile ni s-au întâlnit doar o clipă. M-a săgetat cu o privire care spunea că şi-a ţinut promisiunea şi
care mă ameninţa că o să am de suferit dacă o dau în vileag.
— Mamă, am spălat feţele de masă. Dacă îmi ţine tanti locul, pot să dau o fugă până la dentist?
Chiar nu mai suport.
Am turuit totul dintr-o suflare şi, desprinzându-mă din privirea slujnicei, am rupt-o la fugă către
poartă.
Capitolul 7
Era o vară fierbinte, cea mai fierbinte din câte îmi fusese dat să trăiesc până acum.
Dacă ieşeam din casă în timpul zilei, chiar şi puţin, razele dogoritoare îmi străpungeau tot corpul şi
mă lua cu ameţeală. Erau atât de puternice, încât nisipul şi chiar şi apa mării păreau gălbui. Pe plajă,
câţiva oameni au făcut insolaţie şi sirenele salvărilor au răsunat până la hotel.
La Iris, duşurile se auzeau toată ziua de prin camere. Plantele din grădină se ofiliseră, cicadele
ţârâiau asurzitor din arborele zelkova, iar pe statueta de la fântână apăruseră crăpături.
Dimineaţa, când mă trezeam, soarele era în acelaşi loc pe cer, cu aceeaşi culoare. La radio
transmiteau iar şi iar ştiri despre vremea atipică. La micul dejun, clienţii discutau plictisiţi despre
caniculă, dar apoi tot plecau la plajă. Un pahar de iaurt uitat afară s-a stricat peste noapte. Mama şi
slujnica beau numai bere, folosind căldura ca pretext, şi munceau toată ziua cu feţele aprinse.
Temperatura nu cobora nici seara, nu cădea nici un strop de ploaie, iar vântul era lipicios.
Anotimpul părea că n-o să se mai schimbe vreodată. Ai fi zis că vara urma să ţină la nesfârşit.
— Aşa, te pricepi.
Ca să mă recompenseze parcă, bărbatul mi-a prins obrajii în mâini.
— Dacă făceai aşa de la bun început, scăpai de durere.
Ciorapii erau scămoşaţi, subţiaţi la călcâi şi aveau elasticul slăbit. Miroseau a ciuperci uscate. Îi
găsisem în sertarul de lângă eşarfă.
Era prima dată când îi vedeam picioarele goale. De fapt, până acum nu-i văzusem nici una din
părţile ascunse sub haine. La gândul că aveam să-l ating acolo, pulsul mi s-a înteţit.
— Ce gură harnică şi cuminte ai!
Stătea aşezat pe marginea patului, picior peste picior. Eu îngenuncheasem şi îi trăgeam ciorapul
peste degete, puţin câte puţin. Era o muncă istovitoare. Nu prea reuşeam să mulez ciorapul pe forma
complicată a piciorului.
Furia îi trecuse. Cum de dispăruse, nu-mi dau nici eu seama. La un moment dat m-am trezit cu
eşarfa deznodată şi scoasă de la gât. Bărbatul gâfâia puternic, întins pe pat, mai epuizat decât mine.
Avea părul umed de transpiraţie şi dedesubt i se vedea pielea încinsă.
Am vrut să trag cât mai mult aer în piept, dar m-am grăbit şi m-a apucat tusea. M-am ghemuit şi mi-
am frecat gâtul. Am clipit ca să mă asigur că ochii mei erau la locul lor.
Pentru că îmi înfăşurase eşarfa strâns în jurul gâtului, modelul cu flori era acum deformat. Avea
capetele rupte şi franjurite, de parcă fusese smulsă cu forţa, iar petele împrăştiate pe ea atingeau toate
florile. Nici nu-ţi mai dădeai seama că fusese cândva eşarfă. Doar petele de sânge scurs din gura mea
o colorau într-un roşu viu.
— Acum şi celălalt, la fel, a spus el şi şi-a încrucişat picioarele invers.
Între timp îşi aranjase părul răvăşit şi nu i se mai vedea pielea capului.
Avea picioarele curate. Unghiile erau tăiate scurt, îngrijit, şi miroseau slab a săpun. Însă erau
bătrâne.
Avea pielea uscată şi albă, călcâiele crăpate şi ambele degete mici deformate de la pantofii tari
din piele. Vene albăstrui îi străbăteau căputa şi gleznele îi erau aspre. Părul de la baza degetelor mă
gâdila pe obraz. Mi-am trecut limba peste ele uşor, ca să nu-şi dea seama. Aveam senzaţia că îi sărut
picioarele.
Buzele mele proaspete şi moi îi cuprindeau blând fiecare părticică din picioarele lui bătrâne.
Sângele de la rana din gură lăsa urme aprinse, bine reliefate pe pielea lui palidă.
Îl atingeam doar cu buzele. El stătea aşezat pe pat, îmbrăcat în costum, iar eu eram goală, în patru
labe. Şi totuşi aveam senzaţia că suntem strâns îmbrăţişaţi.
I-am dezmierdat picioarele pe toate părţile. Aşa cum mă lăudase, buzele mele erau harnice şi
cuminţi.
…Vaporul e mereu plin acum. Când e foarte aglomerat, nu doar că n-ai unde să te aşezi, n-ai
loc nici măcar să te sprijini de balustrada de pe punte. Toţi sunt îmbrăcaţi sumar şi stau la
palavre. Eu încerc pe cât posibil să nu sar în ochi şi să prind un loc pe băncuţele de o persoană de
lângă scară. Sunt departe de geamuri şi de acolo nu se vede marea, aşa că nu au mare căutare.
Uneori se mai rătăceşte câte un turist pe acolo şi îşi lasă geanta de voiaj, dar eu i-o arunc pe jos
şi mă aşez.
Toţi încearcă să nu dea ochii cu mine şi se poartă de parcă n-aş fi acolo.
Însă mie îmi convine. Îmi plac clipele acestea când stau şi mă gândesc la tine pe vapor, înconjurat
de lume. Sunt atâţia oameni acolo, dar nimeni nu ştie ce ai făcut cu picioarele mele. Nimeni nu ştie că
ai sânul stâng puţin mai mare decât dreptul, că ai obiceiul de a-ţi duce mâna la lobul urechii atunci
când te sperii sau că ai un fel de gropiţă la baza coapsei. Chipul tău palid, când te asfixiai şi încercai
să-mi ceri ajutorul era atât de frumos! Eu sunt singurul care te-a atins peste tot. Stând pe vapor,
savurez aceste secrete şi mă îmbăt de fericire.
Şi totuşi, mă întreb, oare cât o să mai ţină arşiţa asta? E cea mai rea caniculă de când m-am mutat
pe insulă. M-am săturat de ea şi mi-e dor de iarnă. Îmi imaginez cât de frumos ar fi, după ce trece
vara şi pleacă turiştii, să ne plimbăm împreună prin oraşul îngheţat şi pustiu.
Singurul lucru care mă întristează este că iarna ultimul vapor pleacă cu o oră mai devreme.
Probabil te fac să râzi fiindcă mă îngrijorez de pe acum de aşa ceva.
An de an, volumul de muncă pe care îl primesc scade drastic în timpul verii. De câteva zile bune
nu am avut nimic serios de lucru. În general, meseria de traducător de limbă rusă nu e bănoasă.
Nu sunt prea mulţi oameni pe lume care au neplăceri din cauză că nu cunosc limba rusă.
Acum doi sau trei ani, mi-am agăţat o firmă pe care scria că ofer lecţii de rusă şi din banii puşi
deoparte am dat anunţ la ziar.
„Predau limba rusă. Conversaţie şi traduceri. Accept începători.“
Nu a venit nici un elev. Nici măcar unul singur. Din ziua următoare după ce a apărut anunţul,
am început să aştept. La ora la care veneau vapoarele, ieşeam în faţa casei şi aşteptam cu urechile
ciulite să aud paşi venind dinspre golf. În van. Nimeni nu a urcat pe scara cu scoici. Anunţul n-a
însemnat decât bani aruncaţi.
Însă abia după ce te-am cunoscut pe tine am învăţat cu adevărat ce înseamnă aşteptarea. Cât stau în
faţa ceasului de flori şi aştept să vină ora întâlnirii, simt o fericire nespusă. Cu toate că tu nici n-
ai apărut încă, eu sunt atât de fericit!
Mă uit la oamenii care apar după colţ, pe drumul de pe faleză, tresar când văd câte o tânără
care seamănă cu tine, dar îmi dau seama imediat că m-am înşelat şi îmi mut privirea în altă parte.
E un lucru pe care îl fac cu răbdare, fără să mă plictisesc deloc. Dacă e vorba să te găsesc pe tine,
atunci repet cu plăcere greşeala şi de o mie, şi de două mii de ori. Nici nu mai ştiu ce îmi doresc,
dacă să te văd cât mai repede sau să aştept aşa la nesfârşit.
În ziua în care am fost la bâlci, am savurat bucuria de a te aştepta timp de trei ore şi douăzeci de
minute. Încă mai visez cum veneai în fugă spre mine, transpirată toată, profilată în lumina apusului.
Atunci când mi se face foarte dor de tine, îi cer ajutorul lui Marie. Traduc în caiet rândurile din
roman, unul câte unul, şi simt că mă mai liniştesc când văd cum întorc o filă şi umplu alta nouă.
Părinţii se opun relaţiei ei amoroase cu instructorul de călărie, o închid în vila de pe malul
lacului şi o obligă să se căsătorească cu un avocat. Instructorul e recrutat în armată şi se vede
nevoit să plece de lângă ea. Într-o bună zi, Marie îşi dă seama că este însărcinată. Când află,
avocatul o dezbracă, o bagă în lacul rece şi o forţează să ia un medicament de contrabandă, care
să-i provoace avortul.
Scena e superbă. Când o dezbracă în pădurea de pe malul lacului, corsetul, jartierele, sutienul
rămân agăţate prin crengile mestecenilor ca nişte flori albe înflorite. Marie se împotriveşte, dar
el o apucă de păr şi o împinge în lac. Pletele ei aurii plutesc la suprafaţă. Apa îi colorează în
verzui pielea translucidă. Nu ştie să înoate, aşa că dă din mâini şi din picioare şi se zbate să
respire. Avocatul îi vâră cu forţa medicamentul în gură, iar când ea dă să tragă aer în piept, îl
înghite…
Pot să mi-o imaginez pe Marie cum se zbate până la cel mai mic detaliu, de la algele care i se
înfăşoară în jurul gleznelor, până la ţipetele care răsună în pădurea de mesteceni. Iar în cele din
urmă, imaginea ta, Mari, îi ia locul.
Vii la mine marţea viitoare să luăm prânzul împreună? Gătesc eu. Graţie anilor îndelungaţi în
care am locuit singur am căpătat încredere în talentele mele de bucătar. Mie perspectiva îmi sună
minunat. Sunt convins că o să fie un prânz care o să te uimească. Deja stau ca pe ghimpi.
Vino la unsprezece sau la douăsprezece, când îţi convine ţie. Eu te aştept acasă. Te rog, încearcă
să scapi de la Iris şi să ajungi.
Sper să nu ai de suferit de pe urma arşiţei. Ai grijă de tine, te rog.
Până când ne vom revedea, rămas-bun, dragă Mari.
Capitolul 9
Cu siguranţă, n-a fost un prânz obişnuit. Din clipa în care am trecut pragul, am observat că ceva era
diferit. Am perceput o schimbare subtilă în atmosfera din casă. Nu era neapărat una neplăcută, dar am
simţit că lucrurile nu mai aveau să fie niciodată la fel.
O oală clocotea pe foc în bucătărie. Pe masa acoperită cu o faţă de masă albă cu dungi albastre,
erau aşezate un bol de sticlă în care pluteau două flori de hibiscus şi o mulţime de vase, înghesuite de
nu mai aveai loc să arunci un ac. Pe servanta cu rotile am văzut un aparat de radio. Nu recunoşteam
piesa, dar era muzică clasică.
Oare unde găsise flori? Obiectele decorative, sentimentale, nu-şi aveau locul aici. Apoi, muzica. În
afara acordeonului din faţa ceasului de flori, până acum nu mai ascultaserăm nici un fel de muzică
împreună.
Însă ce m-a uimit cel mai tare a fost faptul că nu era singur.
— Mă bucur că ai venit! Cred că e foarte cald afară. Haide, intră! Ai găsit un pretext bun ca să
pleci de la Iris? Sper că poţi să stai mai mult. Îţi aduc imediat ceva rece de băut.
Traducătorul era binedispus şi vorbea mult. Îşi scosese sacoul şi rămăsese doar în cămaşă. Avea
cravata slăbită la gât, butonii desfăcuţi şi mânecile suflecate.
— El e nepotul meu. Urmează să stea aici o săptămână, în vacanţă.
Tânărul la care se referise ca fiind nepotul lui s-a ridicat de pe canapea şi mi-a făcut o mică
plecăciune, cu ochii plecaţi timid în pământ.
— Bună! am spus eu, încă bulversată.
S-a aşezat la loc fără să spună nimic, s-a rezemat comod de perne şi şi-a încrucişat picioarele. Era
înalt şi slab, cu un păr ondulat şi lung de-i acoperea urechile. Purta nişte pantaloni negri, mulaţi şi un
tricou alb fără nici un imprimeu.
Cu toate acestea, la gât avea un pandantiv cu o formă bizară, care nu se potrivea defel cu hainele
lui simple. Era singurul lucru care îţi sărea în ochi. Putea să fie o podoabă cu design avangardist, dar
şi talisman sau amuletă.
Între noi s-a aşternut tăcerea. Nepotul n-a spus „îmi pare bine“ sau „salut“. A început un solo la
pian. Capacul de la oală zdrăngănea.
— A, trebuia să-ţi fi spus de la bun început, a zis traducătorul. Băiatul a fost un pic bolnav şi acum
e mut.
— E… mut?
— Da. Dar nu e nimic grav, nu te îngrijora. Nu poate să vorbească, atâta tot. Stai puţin, că şuieră
oala. Mă duc să văd de mâncare. Te rog să mai aştepţi un pic aici, masa o să fie gata numaidecât.
După ce s-a dus în bucătărie, m-am simţit nelalocul meu. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum
trebuia să mă port cu un om mut.
Îmi venea greu şi să accept că pe canapea stătea altcineva în locul traducătorului. Oare el ştia ce
lucruri umilitoare mi se făcuseră mie pe canapeaua pe care el stătea acum cu spatele drept şi
picioarele sale lungi încrucişate elegant? Întrebarea aceasta m-a neliniştit şi mai mult.
Nepotul mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez. Nu se uita deloc la mine. Ori de câte ori privirile
noastre erau gata să se intersecteze, el şi-o îndrepta imediat pe a lui în altă parte, către scrijelitura de
pe măsuţă, firul descusut de la pernă sau propriile degete. Apoi cerceta îndelung acel loc, ca şi cum
acolo intenţionase să se uite de la bun început.
M-am aşezat cuminte pe locul din faţa lui. Traducătorul trebăluia prin bucătărie. Pe fundalul
zgomotului de vase se auzea pianul, acompaniat la un moment dat de orchestră.
„Chopin“, a spus nepotul.
De fapt, nu a rostit aceste cuvinte, pentru că nu putea să vorbească. Însă a fost ca şi cum i-aş fi
auzit vocea.
„Concertul nr. 1. Îl ştiai?“
— Nu, am răspuns eu.
Obiectul pe care îl purta la gât era o cutiuţă plată, argintată, ca o tabacheră, în care avea un
carneţel. Rupsese o foaie din el, scosese micul pix pus alături şi scria pe ea, folosind cutiuţa drept
suport. Făcea toate mişcările cu atâta naturaleţe, încât aveam senzaţia că purtăm o conversaţie
normală.
„E o piesă frumoasă, nu?“
— Da, foarte frumoasă.
I-am dat dreptate, deşi eram atât de captivată de conversaţia noastră stranie, încât nici nu fusesem
atentă la piesa lui Chopin.
Sunetul slab al unghiilor când îi deschidea capacul, foiţele de un alb imaculat, pixul care aluneca
pe ele, naturaleţea cu care mi le întindea, toate acestea îi ţineau loc de voce.
A pus pixul la loc în cutie şi a închis capacul. Eu am tuşit încet şi am început să trasez forme fără
sens pe covor cu vârful papucului. Liniştea s-a aşternut din nou. Sunetul valurilor se auzea mai
aproape ca de obicei.
Deodată, s-a ridicat şi s-a dus în bucătărie. S-a aşezat pe vine în faţa servantei cu rotile şi a reglat
frecvenţa din butonul radioului. Era un aparat învechit. În ciuda robusteţii sale, avea un sunet neclar,
antena ruginită, iar unul dintre butoane rămăsese fără protecţia de plastic. Cu toate acestea, a reuşit
să-l facă să se audă mai bine.
Tânărul nu părea să fie la prima vizită. Nu era câtuşi de puţin copleşit de ordinea exagerat de
meticuloasă care domnea în casă. Fie că deschidea uşa sau umbla la radio, se purta cât se poate de
firesc, de parcă era obişnuit să facă asta de ani de zile.
Florile nu erau singura noutate. Mai era şi radioul. Nu ştiusem că traducătorul avea în casă aşa
ceva. În dulap nu-l ţinea. Ştiam asta pentru că-i răscolisem cu bărbia toate ungherele. Oare în sertarul
de la birou? Sau poate în fundul dulapului cu vase. Dar de ce se apucase el deodată să pună flori şi să
dea drumul la radio, doar din cauză că-l vizita nepotul? De ce pentru el, şi nu pentru mine? Întrebările
mă împresurau una după alta, odată cu vuietul valurilor.
— E gata masa! Cred că ţi-e tare foame. Poftim în bucătărie!
Traducătorul vorbea, fără să aibă habar de întrebările care-mi roiau prin minte.
— Arată-i unde să se aşeze!
Era prima dată când i se adresa nepotului. Genul acesta de ordin nu-l mai auzisem niciodată. Nu
semăna nici cu „taci, târfă!“, nici cu „fă totul cu gura!“.
Nepotul a tras scaunul de la mijloc şi mi-a făcut semn să mă aşez. Am mototolit cele trei hârtiuţe
pe care mi le dăduse şi le-am îndesat în buzunar.
Traducătorul m-a strangulat de nenumărate ori în vis, cu aceeaşi eşarfă. Îi ştiam deja pe dinafară
fiecare pată şi fir destrămat.
În clipa în care chinul meu atingea limita suportabilului şi simţeam că mai aveam puţin şi mă
scufundam pe fundul mării, deodată apărea nepotul.
„Pentru că nu suntem rude de sânge“, scria el liniştit pe foiţele din pandantiv şi atunci traducătorul
pur şi simplu îmi dădea drumul şi învârtea butonul de la radio, căutând un concert de Chopin. Lua
apoi eşarfa şi o lega la gâtul nepotului. Deşi era de damă, lui îi venea foarte bine. Se potrivea cu
pandantivul… Aşa erau visele.
Mi se mai întâmplase o dată, cu mult timp în urmă, aproape să mă asfixiez. Cred că eram în clasa
întâi sau a doua, pentru că tata încă mai trăia.
Când eram mică, nu aveam voie să intru singură în camerele clienţilor.
— Bântuie stafia unei femei care s-a sinucis demult la Iris. Pe clienţii care plătesc ca să stea peste
noapte îi lasă în pace, dar pe copiii neascultători îi atacă. Le despică burta cu unghiile ei lungi şi le
mănâncă măruntaiele.
Aşa mă ameninţa mama pe atunci. Nu mi-era clar ce însemna cuvântul „sinucidere“.
O singură dată nu i-am dat ascultare. Nu mai ştiu din ce motiv, dar într-o dimineaţă nu aveam deloc
chef să merg la şcoală şi m-am ascuns în camera 301. M-am prefăcut că ies pe uşă, apoi m-am
strecurat în cameră, plănuind să apar de acolo senină la ora la care ar fi trebuit să mă întorc.
Atentă să fac cât mai puţin zgomot, mi-am petrecut timpul mâncând ciocolata ascunsă mai devreme
în ghiozdan şi lăfăindu-mă în pat, cu cartea de benzi desenate în braţe. Desigur, am avut mare grijă să
nu fac firimituri. Uneori tresăream îngrozitor când auzeam vocea mamei în apropiere, dar fiorul de
spaimă mai degrabă mă incita.
Un singur lucru n-am luat în calcul, şi anume faptul că, după prânz, camera s-a ocupat pe nepusă
masă. În ziua aceea nu exista nici o rezervare. Ştiam de la bunicul cum să verific în registrul de
rezervări de la recepţie şi eram sigură că 301 era liberă. Cu toate acestea, au venit nişte clienţi chiar
cu o jumătate de oră înainte de ora la care trebuia să mă întorc de la şcoală.
Panicată, m-am ascuns în dulap. În viteză, m-am lovit cu cotul în colţul de la măsuţa de toaletă, dar
mi-am pus mâna la gură ca să nu-mi scape vreun sunet. Clienţii erau o femeie tânără şi un bărbat între
două vârste. Uşile dulapului nu erau fixate cum trebuie şi, deşi am încercat să le închid bine, a rămas
o crăpătură între ele.
Imediat cum şi-au lăsat bagajele, fără să se uite măcar prin cameră, cei doi au început să se certe.
Femeia era cea care făcea scandal, potopindu-l cu ocări că nu e bun de nimic, e un iresponsabil, un
îngâmfat. Bărbatul stătea cu ochii în pământ şi doar ţâţâia nemulţumit sau lovea cu pumnul în pat.
Brusc mi-am dat seama că îmi uitasem pantofii. Erau aranjaţi frumos lângă pat, doar cu botul
ascuns sub cuvertură. Ce mă făceam dacă îi descopereau? Sigur s-ar fi mirat să găsească acolo nişte
pantofi de copil şi i-ar fi spus mamei.
Deodată am simţit o durere în piept. Inima a început să-mi bată nebuneşte şi m-am acoperit de o
transpiraţie rece. Ar fi trebuit să-mi fac griji că o să deschidă şifonierul, însă, nu ştiu de ce, în
momentul acela pantofii mi se păreau cea mai mare problemă.
Femeia a trecut de mai multe ori pe lângă ei. Puţin mai lipsea să calce drept pe ei. Cum putusem să
duc doar grija ghiozdanului şi să uit de pantofi? N-ar fi trebuit să mi-i scot deloc din picioare. N-ar fi
trebuit să-mi pese că murdăresc cuvertura.
Mincinosule, nenorocitule, laşule… Gata, s-a terminat! E numai vina ta! Am ştiut eu de la început
ce fel de om eşti. Nu eşti bun de nimic!… Insultele ei deveneau tot mai aspre.
Mi-era teamă că bărbatul avea să explodeze de nervi în orice moment. Poate o omora. Atunci, mi-
am adus aminte de ameninţarea mamei şi am fost convinsă că femeia pe care o aveam în faţa ochilor
era chiar stafia cu unghii lungi.
Am simţit că nu mai pot să respir, că nu mai rămăsese deloc aer în dulap. După ce termina tot ce
avea de zis, femeia urma să mă scoată de acolo şi să-mi spintece burta cu unghia de la arătător. Mi-a
venit să ţip. În acel moment mi-am dat seama de cel mai important lucru. Câtă vreme cei doi erau în
cameră, eu nu puteam să fug. Nu puteam nici să strig după ajutor. Trebuia poate să petrec toată
noaptea nemişcată, închisă în cutia aceea întunecată.
De spaimă, am leşinat. Atunci a fost prima dată când am simţit chinul sufocării. În clipa în care mi-
am pierdut cunoştinţa m-am simţit foarte bine. Am avut senzaţia că marea îmi învăluie trupul, exact ca
atunci când traducătorul mă strangula cu eşarfa.
Când mi-am revenit în fire, erau toţi adunaţi în jurul meu. Tata mă ţinea în braţe, bunicul mă privea
cu atenţie, iar mama le făcea plecăciuni clienţilor. Cei doi nu se mai certau.
Tata mi-a dat să beau o gură de whisky din sticla pe care o ţinea mereu ascunsă în buzunarul din
spate de la pantaloni. A fost singura dată când băutura lui a folosit la ceva.
Am mers cu traducătorul şi nepotul la plajă. Nu credeam că traducătorul ştie să înoate. Nici nu-mi
închipuisem că are costum de baie. Am închiriat o umbrelă într-o margine a plajei aglomerate.
Linia orizontului era învăluită în ceaţă, însă arşiţa stăruia în continuare, iar valurile erau destul de
mari. Câteva păsări marine pluteau în văzduh, purtate de vânt. Insula F. se vedea în depărtare, cu
conturul ei în formă de ureche estompat de ceaţă.
Traducătorul şi-a uns nepotul cu ulei de cocos. Palmele îi alunecau blând de la umeri pe spate şi
dinspre piept până în vârful degetelor. Uleiul intra cu repeziciune în pielea lui tânără. Răspândea un
parfum dulceag, atât de dulceag încât era greţos.
Pandantivul îi atârna pe pieptul gol, sclipind argintiu atunci când palmele traducătorului se mişcau.
Dezbrăcat, am văzut că era mult mai musculos decât îmi imaginasem. Avea pieptul lat şi membre
zvelte. Umerii şi linia spatelui, clavicula şi braţele, pielea lui mătăsoasă şi culoarea nisipului, totul
era într-o armonie perfectă. Mi se părea straniu că avea un trup atât de bine proporţionat, când el se
hrănea doar cu mâncare lichidă.
Palmele traducătorului îi slujeau corpul, aşa cum şi gura mea o făcuse cu picioarele lui. Cu zel, cu
dedicaţie.
— Acum e rândul lui Mari, a zis el.
— Nu, mulţumesc. Mie nu-mi place mirosul.
De fapt, nu voiam să mă atingă cu mâinile cu care îl atinsese pe nepot.
Cei doi s-au dus în apă, iar eu am rămas să am grijă de lucruri. Nepotul şi-a scos pandantivul de la
gât şi mi l-a întins, rugându-mă din priviri să am grijă de el.
Copiii ţipau încântaţi, alergând după valuri. Un colac plutea în larg, scăpat poate de cineva din
neatenţie. Valurile măturau plaja, netezind nisipul, care apoi se umplea imediat de urme de paşi.
Zidurile de apărare erau pe jumătate ieşite din apă. Doar în dreptul lor suprafaţa întinsă a mării
apărea crestată. Câţiva copii mai curajoşi se căţărau pe cel mai înalt punct şi plonjau pe rând în apă.
Spuma albă se înălţa când despicau apa, dar clipocitul nu răzbătea până la mine. Parcă imitându-i,
păsările se avântau şi ele drept în mare ca să prindă peşti.
Un tânăr se plimba printre umbrele cu o cutie frigorifică în braţe, vânzând suc. Alături, o familie
mânca fulgi de gheaţă din nişte pahare de hârtie pline ochi. Pe deasupra aveau un sirop colorat
strident, aidoma mâncărurilor preparate de traducător.
Deşi se amestecaseră în mulţime, le distingeam uşor siluetele. Înotau către larg, unul lângă altul. Se
îndepărtau de mal, nepotul într-un bras frumos care se potrivea cu trupul lui, iar traducătorul într-un
stil ciudat, imposibil de denumit.
Slipul traducătorului era demodat şi decolorat de soare. Înainta dând la întâmplare din mâini şi din
picioare, stând drept, doar cu capul la suprafaţă, împroşcând gălăgios cu apă în jurul lui. Toţi îl
priveau deranjaţi şi se fereau din calea lui. Văzând că distanţa dintre el şi nepot se mărea, se zbătea
şi mai aprig, ca să nu rămână în urmă.
Când fuseserăm singuri şi îi văzusem picioarele desculţe, inima îmi tresăltase. Însă acum,
privindu-l în costum de baie, îmi inspira doar tristeţe. Iar asta nu din cauză că avea pielea ternă sau
muşchii lăsaţi, ci pentru că toate acestea nu mai erau doar ale mele.
Dacă am fi fost ca până acum doar noi doi, fără nepot, i-aş fi uns corpul cu ulei de cocos.
— Fă totul cu limba!
Aşa mi-ar fi ordonat, pe tonul acela care te transforma într-un captiv. Iar nepotul, fără limbă, nu i-
ar fi putut executa ordinul.
Oare ce gust avea uleiul de cocos? Poate că nu atât de dulce încât să-mi amorţească gura, ca să pot
să-i gust din plin pielea goală, cu limba.
I-aş fi lins spatele acela plin de pete. Mi-aş fi strecurat limba în pliurile de pe burtă. Mi-aş fi
trecut limba pe la subsuorile lui asudate, pe tălpile pline de nisip. I-aş fi întins uleiul pe tot corpul,
fără să-mi scape nici o părticică.
Preferam ca trupul pe care îl slujeam să fie cât mai urât, ca să mă simt şi eu cu atât mai înjosită.
Atunci când mă brutaliza şi mă reducea la un boţ de carne, dinăuntrul meu erupea un şuvoi de plăcere
pură.
Îmi părea rău că venisem. Eu doar voiam să mă întâlnesc cu el şi atât. Asta rămânea unica mea
dorinţă, iar prezenţa nepotului mi-o spulbera şi mă demoraliza.
Nepotul ajunsese la geamandura roşie, dincolo de care înotul era interzis. Se agăţase de ea şi se
odihnea. Traducătorul se apropia împroşcând apa în toate direcţiile, încă pe la jumătatea drumului.
Salvamarul îl urmărea din turn cu binoclul. Mi-era teamă să nu creadă că se îneacă.
Am deschis pandantivul pe care mi-l încredinţase. Acum, că îl ţineam în mână, părea mai mare
decât la gâtul lui. Avea vopseaua sărită din loc în loc, probabil de la diverse lovituri, dar nici
zgârieturile acelea nu stricau cu nimic armonia lui perfectă, ci mai degrabă îi adăugau o notă subtilă.
S-a deschis surprinzător de uşor. Era plin ochi cu foiţe, suficiente ca să poată vorbi cât voia.
— Eşti singură?
Am tresărit şi mi-am ridicat privirea. Am văzut doi tineri, care semănau de parcă erau gemeni.
— Vii cu noi să înotăm?
Am clătinat din cap.
— Putem să te plimbăm cu iahtul. E în portul de dincolo de promontoriu.
— Iar dacă nu-ţi plac iahturile, am putea merge diseară să dansăm. Tu la ce hotel stai? Noi suntem
la Dolphin. E hotelul cu trei etaje, vizavi de debarcader. Îl ştii?
Într-un sfârşit, a ajuns şi traducătorul la geamandură. Stăteau amândoi sprijiniţi de frânghie,
legănaţi de valuri.
— Nu e cazul să fii aşa taciturnă!
Unul dintre ei a dat să-mi atingă umărul. Am rupt rapid o foaie din carnet, am scris pe ea şi le-am
întins-o.
„Sunt mută.“
Cei doi s-au privit, au ridicat din umeri şi au plecat fără să mai spună nimic. Pixul mi se potrivea
bine în mână, iar pasta albastră luneca pe hârtie fără să se întindă.
Un val mai mare s-a apropiat şi s-au auzit chiote. A lăsat pe mal scoici, resturi de lemn şi o bucată
de plasă de pescuit. Un crab se chinuia să traverseze un prosop. Zidurile de apărare dispăreau treptat
sub ape.
Cei doi îmi făceau cu mâna din larg. Am vrut să le răspund şi am dat să ridic braţul, dar mi l-am
tras înapoi. Poate doar mi se păruse că-mi fac cu mâna, din cauza scânteierii soarelui.
— Să intri şi tu în apă, mi-a zis traducătorul, ştergându-se cu prosopul. A fost aşa bine!
— Da, o să intru, i-am răspuns eu.
— E mai rece decât mă aşteptam. Câţi metri or fi până acolo, dus-întors? Nu mai înotasem de mult.
Eu intru în mare doar când vine el pe la mine.
Era în continuare binedispus. Ud, părea şi mai bătrân. Părul i se lipise de cap ca nişte fâşii de alge,
iar slipul îi atârna neglijent. Probabil îşi dădea seama de asta, pentru că se ştergea cu înfrigurare.
Nepotul şi-a luat mai întâi pandantivul înapoi şi şi l-a pus din nou la gât, ca pe obiectul de cel mai
mare preţ. Nu i-am spus că-i luasem o foaie din carnet. Avea respiraţia agitată, rece şi mirosea a
mare.
Am cumpărat trei cutii de suc de la vânzătorul ambulant. Soarele se mutase pe cer şi odată cu el şi
forma umbrei de la umbrelă se schimbase. Nepotul şi-a trecut degajat degetele prin păr şi s-a întins
pe jos, fără să-i pese că se umple de nisip pe spate. Neavând limbă, când lua câte o gură de suc, îl
auzeam gâlgâind în fundul gâtului. Iniţial am crezut că mormăia ceva, dar mi-am dat seama că mă
înşelasem. Nici un fel de sunet nu-i părăsea buzele.
— Oare ce crede lumea că suntem? am zis eu. Copiii cu tatăl?
„Poate frate şi soră, însoţiţi de servitor.“
Chiar şi întins, reuşea să scrie fără probleme.
— Ce idee minunată! a exclamat traducătorul. Sunteţi frate şi soră şi v-aţi pierdut părinţii când
eraţi mici. Mergeţi la o şcoală cu internat şi vă întâlniţi doar în vacanţe. Vara, veniţi la vila de pe
malul mării. Iar eu sunt servitorul care vă îndeplineşte şi cele mai absurde ordine, care îndură cu
plăcere orice umilinţă pentru voi şi care v-a jurat credinţă oarbă.
Mulţumit de propria lui imaginaţie, a băut din cutia de suc, dând aprobator din cap.
— Nu cred că ar ghici nimeni ce suntem de fapt.
Gemenii care intraseră în vorbă cu mine mai devreme păreau să lanseze invitaţii altei fete.
Numărul de umbrele crescuse pe nesimţite. Marea era înţesată cu înotători până la baza
promontoriului.
— E mai amuzant aşa.
Traducătorul a îngropat în nisip cutia goală de suc.
„Ce facem cu prânzul?“
Nepotul i-a întins hârtiuţa traducătorului, dar am reuşit s-o citesc rapid cu coada ochiului.
— Ţi-e foame deja?
A clătinat din cap.
— Stai liniştit, că am pregătit acasă tot ce trebuie. Avem supă cremă de broccoli cu pastă de biban.
Preferatele tale, nu?
Traducătorul i-a aranjat nepotului papucii de plajă, i-a scuturat nisipul de pe umeri şi i-a răsucit
lănţişorul astfel încât pandantivul să-i vină drept pe mijloc. Ca un servitor adevărat.
— Vine şi Mari cu noi.
S-a uitat către mine zâmbind cald, de parcă voia să-mi dea de înţeles că în nici un caz nu mă uitase.
— Îmi pare rău, dar i-am promis mamei că mă întorc la Iris până în prânz.
I-am dat traducătorului cutia de suc începută şi am intrat în mare. Am făcut pluta şi mi-am desfăcut
părul, care s-a răsfirat numaidecât la suprafaţa apei.
Voiam să fiu Marie. Să mă înşface de păr, să mă tragă şi să mă scufunde în apă. Şi să-mi îndese pe
gât o doctorie amară.
Capitolul 11
Camera 202 era învăluită în penumbră, cu geamurile înceţoşate de la aburul care se ridica dinspre
fabrica vecină. Se auzea în surdină huruitul malaxoarelor care amestecau pasta de peşte.
Paturile erau aranjate cu grijă. Telefonul şi biblia de pe noptieră, cutia cu şerveţele din faţa
oglinzii, desfăcătorul de capace de pe frigider, paharele pline de zgârieturi, toate erau aşezate la
locul lor. Clienţii care trebuiau să ocupe camera în ziua aceea sunaseră de dimineaţă şi anulaseră
rezervarea.
„Păi, nici nu se poate înota în mare! N-are nici un sens să mai venim“, îmi spusese femeia, dând
parcă vina pe mine.
Nu era deloc agitat. Nu tresărea nici când se auzeau voci din hol sau paşi urcând scările. Mă
atingea încet, fără să se grăbească. Blocul de desen şi trusa de pictat se rostogoliseră sub pat.
— Vino la Iris, îi spusesem eu pe stâncă, dar el n-a putut să răspundă. Pandantivul era prins între
noi.
L-am dus la Iris strecurându-l în cele două grupuri de clienţi care sosiseră cu autobuzul. A fost o
adevărată aventură. S-a dat drept un tânăr mut, venit singur în vacanţă, ca să picteze. Am cazat un
cuplu în camera 204, pe celălalt în 305, iar lui i-am înmânat cheia de la 202. În condica de rezervări,
la rubrica 202 anularea rămăsese marcată cu roşu. Era chiar încăperea pe care o folosise traducătorul
cu prostituata.
Câţiva copii alergau prin hol ţipând, părinţii îi certau, iar un alt grup de clienţi desfăcuseră o hartă
pe tejgheaua de la recepţie şi căutau restaurante. În tot acel vacarm, el s-a furişat în cameră.
Nu doar respiraţia, ci totul era altfel faţă de traducător. Nu m-a legat şi nu m-a lovit. Nu mi-a dat
nici o poruncă. M-a tratat altfel. Pieptul lui lat îmi astupa suflarea, degetele lui îmi alunecau pe corp
de parcă trasau litere şi îi simţeam pelvisul tare apăsându-mi coapsele.
Patul scârţâia atât de tare, încât îmi era teamă să nu se audă până jos. În camera de deasupra cineva
făcea gargară. Clopoţelul de la recepţie a sunat. Îl simţeam fierbinte. Căldura lui îmi inunda tot
trupul.
În momentul în care a icnit, mi-am dat seama că terminase. Eram sigură că ce auzisem fusese vocea
lui. Vocea lui, închisă înlăuntrul pieptului atâta amar de vreme, se strecurase în sfârşit afară printre
buzele sale.
— Îmi arăţi limba? i-am zis eu. Vreau să-mi arăţi limba tăiată.
Şi-a tras pe el pantalonii şi tricoul aruncate pe patul de alături, apoi şi-a pus la gât pandantivul.
„De ce?“
— Pur şi simplu.
M-a tras către el şi a deschis gura prudent.
Înăuntru era întuneric. Chiar nu avea limbă. Nu se vedea decât o cavernă neagră. Întunericul era
atât de adânc, încât privindu-l nemişcată, am simţit că mă ia cu ameţeală.
În acel moment s-a auzit o voce iritată din holul de la recepţie.
— Mari! Pe unde tragi chiulul? Mari!
Era mama. Imediat s-au auzit paşi urcând în viteză scările, traversând palierul şi apropiindu-se pe
coridor.
Într-o clipită am înhăţat blocul de desen şi trusa de pictat şi m-am ascuns în dulap, trăgându-l şi pe
el după mine. Trusa de pictat a zăngănit. M-am agăţat de el şi am înţepenit.
Mama a ciocănit alături, la 201.
— Am venit să schimb cuvertura!
Din dulap, vocea a sunat foarte aproape. M-am lipit de el şi mai tare, iar el şi-a petrecut braţele în
jurul meu.
— Mă scuzaţi!
De data aceasta, paşii s-au oprit în faţa camerei noastre. A scos cheile de rezervă din buzunarul de
la şorţ, a ales-o pe cea de la 202 şi a vârât-o în broască.
Inima a început să-mi bată cu putere şi am simţit că mă sufoc. Exact ca atunci când chiulisem de la
şcoală şi mă ascunsesem într-una din camere. Aceeaşi durere ca atunci când traducătorul mă
strangulase cu eşarfa. În dulap mirosea a lac şi îmi lăcrimau ochii.
Mama s-a uitat prin cameră. A trecut prin faţa dulapului, a verificat încuietorile de la ferestre şi a
tras draperiile. Deşi îmi dădeam seama că aş sta mai liniştită cu ochii închişi, nu mă puteam abţine să
nu mă uit prin crăpătura uşilor. De fiecare dată când picioarele umflate ale mamei călcau pe podea,
vibraţiile se transmiteau până la noi. Eram îngrozită. Totul mă îngrozea – că m-ar găsi mama, că-l
invitasem pe nepot acolo, ceea ce-mi făcuse, faptul că traducătorul nu ştia nimic.
Mama a atins cu mâna patul în care mai adineauri eram întinşi şi a netezit cuvertura, apoi şi-a
trecut degetele pe noptiera pe care stătuse pandantivul şi a verificat să nu fie praf. Mi-era să nu simtă
căldura lăsată de trupurile noastre, dar mai tare mă îngrijora să nu-mi fi căzut vreun fir de păr, pentru
că l-ar fi recunoscut sigur.
Inimile ne băteau la unison. Răsuflarea lui îmi umezea lobul urechii. În păr i se impregnase miros
de mare.
Mama a mai dat o dată roată cu privirea prin cameră să verifice dacă nu i-a scăpat ceva, apoi a
ţâţâit încet şi a ieşit pe uşă. I-am auzit paşii îndepărtându-se.
Deodată am simţit cum mi se scurge toată puterea din corp şi m-am lăsat să cad pe vine. Am
alunecat din braţele lui şi m-am prăbuşit. Razele plăpânde de lumină care se strecurau prin crăpătura
uşilor nu făceau decât să sporească întunericul din dulap. Mi-am ridicat privirea către el, dar îl
vedeam înceţoşat şi nu puteam să-i disting expresia feţei sau mişcarea degetelor. De fiecare dată când
clipeam, aveam senzaţia că se îndepărta tot mai mult în întuneric.
M-am rătăcit prin întunericul dinăuntrul lui, mi-am zis eu. Am căzut în gaura aceea călduţă şi
umedă, unde nu răzbate nici sunetul şi nici lumina, locul acela în care sigur existase o limbă pe
vremea când mătuşa îl ţinuse în braţe, pe peron.
Capitolul 12
În ziua următoare, nepotul a părăsit insula F., aşa cum plănuise. A plecat fără să-şi ia rămas-bun de
la mine, fără să-mi lase vreun mesaj.
După ce ne-am târât afară din dulap, am fost atât de îngrijoraţi să nu ne descopere mama, încât ne-
am despărţit în grabă, fără să schimbăm vreun cuvânt. Tocmai de aceea m-am gândit că poate o să
treacă pe la Iris după ce cobora de pe vapor şi până urma să vină autobuzul.
Însă nu a făcut-o. Singurii care ne-au călcat pragul în ziua aceea au fost un cuplu în vârstă, care îşi
făcuse rezervare cu trei luni înainte, şi un vânzător de lavete. La un moment dat mi-am dat seama că
trecuse ora la care pleca ultimul autobuz. Nu mai aveau să fie şi alte bilete în afara celor pe care le
ţineam în buzunar. Rămăseserăm doar noi doi, eu şi traducătorul.
Oraşul s-a învăluit într-o tăcere stranie. Pe plaja pustie se vedeau doar pescăruşi, iar terasele erau
goale şi la amiază. Cei de la ghişeul de acces către zidurile de apărare, de la punctul de închiriere a
bărcilor, toneta cu gheaţă cu sirop şi taximetriştii, toţi stăteau degeaba, neavând ce să facă. Deşi eram
încă în plin sezon, unele magazine cu suveniruri se închiseseră deja. Lumina soarelui pe drumul
pustiu de faleză părea şi mai puternică.
În mod straniu, în ziua aceea era înnorat. Deşi era încă amiază, părea să fie înainte de apus.
Nenumărate straturi de nori cenuşiu-albăstrui acopereau cerul, nelăsând să se vadă deloc soarele.
Marea căpătase şi ea aceleaşi nuanţe.
Era o culoare care îţi dădea fiori. Deşi departe de a fi frumoasă, era pură, domina necruţător tot
peisajul şi se unduia asemenea unei răsuflări. Doar la linia orizontului se întrezărea o fâşie îngustă de
cer, care putea să dispară în orice clipă sub greutatea norilor. Până şi un pescăruş poposit pe stânci
privea văzduhul neliniştit, neîndrăznind parcă să-şi ia zborul.
Stăteam pe puntea vaporului şi ne uitam la mare. Oamenii care până mai ieri umpluseră
balustradele până la refuz acum nu se mai zăreau pe nicăieri. O supraveghetoare de la centrul de
odihnă, venită de la cumpărături, moţăia cu capul sprijinit de geamul cabinei. Vânzătorul de la
standul de cafea plecase de la tejghea şi fuma o ţigară la prora vaporului. În afară de ei mai erau
câţiva turişti care se plimbau cu vaporul în lipsa altui lucru mai bun de făcut.
— A plecat, nu? am întrebat eu un lucru pe care-l ştiam deja.
— Da, a răspuns traducătorul.
Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut straniu să primesc răspunsul imediat, fără să urmeze după întrebare
un interval de tăcere în care să deschidă pandantivul, să rupă o filă şi să scrie cu pixul. Înlăuntrul meu
încă mai stăruia ritmul conversaţiilor cu nepotul.
— A trecut săptămâna într-o clipită.
— Nu poate să stea mult, pentru că vine aici fără să-i spună mamei.
— De ce?
— Orice copil de vârsta lui tinde să-i ascundă mamei adevărul.
— Toată lumea care îţi calcă ţie pragul e secretoasă.
— Aşa e. Toţi ţin la secretele lor de-ai zice că s-ar scufunda insula dacă le-ar divulga.
Ne-am uitat unul la altul şi ne-am zâmbit uşor.
De sub picioarele noastre se auzea huruitul motorului. Vântul bătea mai tare ca de obicei. Aerul
era umed şi se lipea de piele. Cocul meu strâns zdravăn nu s-a desfăcut, dar bretonul mi se ciufulise.
Deşi era inutil s-o facă atâta vreme cât vântul nu se potolea, traducătorul îşi tot întindea mâna spre
fruntea mea şi-mi netezea bretonul.
— Când o să mai vină?
— Ştiu şi eu? Întotdeauna aflu chiar înainte să sosească.
Mă întrebam dacă traducătorul ştie că nepotul urmează să meargă la studii în Italia. În orice caz, n-
am suflat nici o vorbă. Mă hotărâsem să nu-i spun despre întâlnirea cu el de pe stânci. Dacă voiam ca
cele petrecute la Iris să rămână un secret, era mai bine să-i ascund tot ce se întâmplase în ziua aceea.
Traducătorul era îmbrăcat în costumul maro închis, cu rever lat, pe care îl purtase în ziua cu
bâlciul. La gât avea o cravată cu model paisley, pe care o mai văzusem când scotocisem prin dulapul
lui. Petele de îngheţată de pe pantaloni dispăruseră.
— Ce vreme ciudată! am zis eu.
Norii deveneau tot mai apăsători şi stătea să plouă. Deşi bătea vântul, marea era calmă, şi în afara
undelor înspumate lăsate de vapor şi a huruitului de motor, nu era nimic care să o tulbure. Nici
iahturile şi nici vasele de pescari nu erau ieşite în larg.
— Oare o să plouă?
— Aşa cred. Chiar rău.
— N-a mai căzut un strop de mai bine de o lună. Am şi uitat ce e aia ploaie.
Stăteam sprijinită de balustradă şi cercetam cu atenţie să văd de unde o să cadă prima picătură.
Însă tot ce se revărsa din nori era un văl albăstrui care nuanţa nu doar marea, ci şi mâinile mele şi
obrajii traducătorului. Aveam senzaţia că norii o să tot înainteze până o să ne înghită şi pe noi cu
totul.
— Stai liniştită. O să-ţi aminteşti numaidecât, a spus el şi mi-a cuprins umerii cu braţul.
În astfel de momente, încă mai devenea stângaci şi timid. Chiar dacă mă văzuse în nişte ipostaze
foarte intime, se purta de parcă şi cea mai mică apropiere de corpul meu era ceva extrem de
important. Până şi nepotul lui fusese mai sigur pe el când mă sărutase atunci, pe stâncă.
M-am uitat în urmă, dar oraşul nu se mai zărea. Zidurile de apărare se scufundaseră încă de
dimineaţă sub apele mareei. Pescăruşul care rămăsese ezitant pe stânci şi-a făcut într-un final curaj
să-şi ia zborul, dar a dispărut numaidecât printre nori. Tot felul de resturi de lemn, alge, cutii goale
de aluminiu, bucăţi de plastic, fire de undiţă şi pungi de plastic dispăreau înghiţite de elicea
vaporului.
Supraveghetoarea din cabină s-a trezit, a şters cu mâna geamul aburit şi s-a uitat să vadă cum e
afară, însă a adormit imediat la loc. Rama ferestrei îi lăsase urme pe jumătate din faţă. Un cuplu între
două vârste, cu o cameră de luat vederi, a trecut prin faţa noastră şi s-a apropiat de vânzătorul de la
standul de cafea, care stătea aşezat pe capacul de la camera pompelor.
— Ştiţi cumva cât o să oprească pe insulă? l-a întrebat soţia. Am vrea să ne plimbăm puţin.
Din cauza direcţiei în care bătea vântul, nu-i auzeam vocea vânzătorului. După ce au plecat cei doi,
şi-a mai aprins o ţigară. Din când în când, ne arunca priviri iscoditoare, dar dacă mă uitam şi eu la el,
îşi lăsa repede ochii în pământ şi pufăia din ţigară.
Vaporul a cotit agale la stânga. Sirena a răsunat tremurător până în depărtare. Insula F. a început să
se zărească, cu forma ei de ureche. Era întinsă la orizont, acolo unde norii se întâlneau cu marea.
Îl priveam de pe canapea cum lucrează. Stătea la birou cu spatele drept şi ţeapăn, cu stiloul într-o
mână şi cu cealaltă urmărind cu degetul literele ruseşti din dicţionar, şi îşi nota cuvintele potrivite în
caiet. Din când în când, răsfoia dicţionarul, cădea pe gânduri cu privirea în aer sau îşi ducea mâna la
rama ochelarilor.
Primise de tradus o scrisoare în limba rusă, care sosise pe adresa departamentului de
neurochirurgie din cadrul unui spital universitar. Mi-a spus că e o traducere dificilă din cauza
numeroşilor termeni de specialitate, apoi a sos un dicţionar medical de pe raftul cel mai de jos din
bibliotecă şi a băgat într-un sertar romanul cu Marie.
— Ai aici orice fel de dicţionar, am remarcat eu.
Cu o privire mulţumită, a arătat cu degetul către bibliotecă.
— Aşa e. Am dicţionare de filozofie, etică, inginerie mecanică, muzică şi arte, calculatoare,
cinematografie, despre oricare dintre domeniile în care e împărţită lumea.
Toate erau groase şi arătau impresionant, dar erau foarte ponosite. Literele de pe cotor începuseră
să se şteargă şi li se iţea legătura. Arătau învechite, dar nu din cauza folosirii îndelungate, ci pentru
că stătuseră multă vreme pe raft.
Când răsfoia dicţionarul de medicină, foile lipite între ele se desfăceau cu un sunet greu de pus în
cuvinte. Dacă ar fi tras un pic mai tare de ele, mă aşteptam să se desprindă cu totul. Însă traducătorul
le mânuia delicat, ca atunci când îmi desfăcea nasturii de la bluză, unul câte unul, sau când îmi căuta
locşorul cel mai moale dintre coapse.
Am băut din ceaiul verde pregătit de el. Avea un gust perfect, iar în vas mai rămăsese încă destul.
După ce coborâserăm de pe vapor, vântul se înteţise. Crengile pinilor care străjuiau faleza din
dreptul golfuleţului fluturau toate înspre apus. Geamurile trepidau încontinuu şi o dată la câteva
minute se stârnea câte o rafală de vânt atât de puternică, încât ziceai că o să ia casa cu totul pe sus.
Nu ploua, însă norii acoperiseră complet cerul. Lumina gri-albăstruie pe care o răspândeau
invadase încăperea şi nu reuşeam să scăpăm de ea nici cu draperiile trase.
— E grea? l-am întrebat eu încetişor, între două rafale de vânt.
Nu şi-a schimbat poziţia şi nici mâna nu i s-a oprit.
— După ce îţi notezi în caiet, treci pe curat? Cam cât crezi că mai durează?
S-a întors către mine, şi-a dus degetul arătător la gură făcându-mi semn să tac, apoi şi-a reluat
lucrul. M-am conformat şi am tăcut.
Fără nepot, încăperea era din nou ca înainte. Doar el coborâse din roata panoramică, iar acum
traducătorul devenise din nou gânditor, florile de hibiscus şi radioul dispăruseră, iar aerul mustea de
prevestiri.
Am încercat să mi-l amintesc stând pe canapea, dar n-am reuşit. Atingerea buzelor lui de pe stâncă,
acel singur sunet pe care îl scosese în pat la Iris, toate păreau să se fi petrecut demult, înainte să-l fi
cunoscut pe traducător. Acum mintea mea era acaparată doar de gândul că traducătorul o să scoată
frânghia de undeva, durerea o să-mi străbată corpul şi o să slobozească porunci asupra mea. Până şi
ritmul conversaţiilor noastre, care mă vrăjise într-atât, se îndepărtase odată cu sunetul vântului.
Traducătorul a subliniat un rând din scrisoare, a parcurs de mai multe ori cu degetul acelaşi loc din
dicţionar şi a tuşit. Apoi şi-a îndreptat din nou spatele şi a început să scrie încet fiecare ideogramă în
parte, cu grijă să nu depăşească liniile din caiet, fără să omită nici o liniuţă.
Aceeaşi tenacitate avea s-o arate şi faţă de mine. Trebuia să mai am puţină răbdare până termina
de tradus scrisoarea. Trupul lui mărunt şi îmbătrânit prindea viaţă doar atunci când se ocupa de mine.
Degetele care ţineau stiloul aveau să-mi ciupească sfârcurile, buzele lui pierdute în gânduri să se
strecoare printre coastele mele, iar picioarele ascunse sub birou să-mi zdrobească faţa.
Am luat o gură de ceai, fără să-mi dezlipesc vreo clipă ochii de la el. Terasa scârţâia din toate
încheieturile. Un ghiveci gol adus de vânt se rostogolea pe gazon. Cu toate acestea, întinderea mării
rămânea netulburată.
Care aveau să fie primele lui cuvinte când se întorcea către mine? Era singurul lucru la care mă
puteam gândi. Scroafă împuţită? Linge podeaua? Desfă picioarele?
Mi-a făcut zeci de fotografii. Punea bliţul, regla diafragma, schimba rola de film. Nu ştiusem că se
pricepe atât de bine la fotografiat.
Am pozat pentru el în fel şi chip, surprinsă până şi eu că o fiinţă umană poate sta în atât de multe
poziţii. De data aceasta a avut nevoie de mai multe frânghii, pe care şi le pregătise din timp.
Mai întâi m-a dezbrăcat. Acesta era întotdeauna cel mai important lucru. Doar atunci când îmi
scotea şi ultimul lucru de pe mine, puteam să-mi dau seama cât de urâtă sunt.
Mai departe mi-a legat un scaun de spate. Era chiar scaunul pe care stătuse la birou până mai
devreme, unul din lemn masiv, cu şezut din piele. Mi-a trecut braţele după spătar şi mi le-a legat de
el, apoi mi-a înfăşurat tot trunchiul. Ca să merg, trebuia să-l car în spate. Era greu şi mă clătinam pe
picioare. Cum mă dezechilibram un pic, frânghiile îmi strângeau sânii şi mă făceau să gem de durere.
Fără să-i pese, bărbatul mi-a poruncit să încui uşa de la bucătărie. Mi-a spus să strâng ceştile de
ceai. Să trag cuvertura de pe pat.
— Asta faci mereu la Iris, eşti obişnuită.
Scaunul din spinarea mea se lovea de tot felul de lucruri, făcând nodurile să se strângă şi mai tare.
M-am folosit de bărbie, de gură, de şolduri şi de picioare, de toate părţile rămase, ca să încui uşa, să
car ceştile, să împăturesc cuvertura. Bărbatul se ţinea după mine şi mă fotografia încontinuu. A
surprins clipele în care faţa mi se distorsiona de durere, când ceaiul s-a vărsat din ceşti şi mi-a curs
pe piept, când arcurile de la pat m-au dezechilibrat şi m-am împleticit pe picioare.
După ce am terminat ce mă pusese să fac, mi-a legat picioarele de picioarele scaunului. Nu mai
puteam să mă mişc. Aveam încheieturile răsucite nefiresc, mâinile şi picioarele reci şi amorţite.
Mă simţeam transformată într-un scaun. Pielea mea era acum tapiseria din piele, carnea era perna,
iar oasele lemnul. O transformare care începea chiar din vârful degetelor.
Bărbatul s-a aşezat pe scaun. A zâmbit satisfăcut, şi-a proptit coatele pe braţe şi şi-a încrucişat
picioarele. Trupul meu schimonosit îi susţinea toată greutatea.
— Sunt greu? m-a întrebat el, privindu-mă de sus.
Nu puteam nici să-i răspund, nici să dau din cap.
— Stau foarte comod.
A mângâiat braţele şi spătarul. Nu-mi dădeam seama dacă mângâia scaunul sau mă atingea pe mine.
M-am transformat apoi în fel şi fel de lucruri. În masă, scarpieră, ceas cu pendulă, chiuvetă, coş de
gunoi. Îmi lega mâinile şi picioarele, şoldurile, pieptul, gâtul de locurile care se potriveau cel mai
bine. Mă lipea bine de ele, căutând unghiul cel mai bun pentru a mă asimila cât mai repede cu ele.
Încheieturile mâinilor de mânere, spatele de uşi, degetele de butoni.
Frânghiile îşi îndeplineau credincios rolul, creând exact formele pe care bărbatul le avea în minte,
fără să se slăbească şi fără să se rupă.
Frecat de ele, corpul mi se înroşise. Nu-mi făcuseră chiar răni, dar îmi provocau o durere care mi
se răspândea pe sub piele prin tot corpul, pulsând. În clipa în care toate durerile s-au contopit într-
una, am plonjat într-un ocean de plăcere. În hol, i-am ţinut bucuroasă pantofii, în baie, i-am prins
saliva pe care a scuipat-o.
Când bărbatul a deschis o uşă dosnică din bucătărie, n-am avut nici cea mai vagă idee unde ducea
sau ce avea să se întâmple. Era un spaţiu fără ferestre, îngust şi întunecat. Pe toţi cei patru pereţi erau
montate rafturi până în tavan. Înăuntru plutea un aer stătut, uscat şi mirosea a praf amestecat cu făină
şi detergent.
Era cămara. Rafturile erau înţesate cu alimente, iar ce nu încăpuse fusese stivuit pe jos. Conserve,
orez, spaghete, pesmet, cartofi, ulei, condimente, fasole uscată, mâncare instant, biscuiţi, ciocolată,
apă minerală, vin… Nenumărate sortimente, într-o cantitate enormă. Le priveam uluită, întrebându-mă
câţi ani de zile i-ar fi trebuit ca să le mănânce pe toate de unul singur. Câteva rafturi se lăsaseră sub
greutate şi parcă stăteau să se prăbuşească în orice moment.
— Treci înăuntru!
Vocea lui a pătruns în încăperea aceea mică şi a rămas închisă înăuntru. Odată intraţi amândoi, nu
mai rămânea nici un pic de spaţiu. A dat jos mănunchiul de cepe agăţat într-un cârlig din tavan şi în
locul lui m-a atârnat pe mine. Cepele arătau îmbietor, cu coaja uscată, maroniu deschisă.
— Întinde-te pe jos!
Îmi dădea ordine unul după altul. M-a încovoiat ca pe un crevete, a trecut un lanţ pe după sfoara cu
care îmi legase mâinile, apoi l-a agăţat în cârlig. A dat dovadă de o forţă teribilă. Deşi nu era în stare
să mănânce o îngheţată cum trebuie şi înota atât de stângaci, ştia perfect cum să mă apuce şi să mă
atârne în aer. M-a ridicat cu uşurinţă.
Bliţul mă orbea. Vuietul vântului se îndepărtase, dar se înteţise nefiresc de tare. Clănţănitul
geamurilor şi uşilor din toată casa răzbătea până în cămară.
Obiectivul s-a apropiat de gâtul meu întins la limită, de sexul meu expus, de picioarele mele
asudate. Nu-i vedeam chipul, ascuns de aparatul de fotografiat, dar îmi dădeam seama din felul în
care degetele îl ţineau că mă dispreţuia pe deplin. Corpul mi se rotea pe nesimţite. Auzeam lanţul
frecându-se de cârlig, iar sunetul acela îmi sporea durerea.
Suspendată în aer, deodată m-a cuprins neliniştea. Mi-am dat seama că nu mai aveam scăpare.
Mâinile stăteau să mi se smulgă din încheieturi. Am văzut aievea întreaga scenă, cu ochii
împăienjeniţi de sudoare. Pielea mi se crăpa, carnea mi se sfâşia şi, într-un final, lanţul îmi rupea
oasele. Odată cu pocnetul puternic, mă prăvăleam pe podea. Simţindu-mi braţele nesigure, îmi
duceam mâinile în faţa ochilor şi vedeam că ambele dispăruseră de la încheietură. Ceva picura de
deasupra. Îmi ridicam capul şi vedeam că în cârlig era agăţat capul soţiei traducătorului. Avea eşarfa
înfăşurată la gât…
Dâra de lumină care se strecura din bucătărie îi lumina slab spatele. Mi s-a părut că aud apă în
vuietul vântului. Poate că începuse, în sfârşit, să plouă.
Pungile cu alune, conservele de sparanghel şi borcanul cu sare mă priveau. Îşi ţineau răsuflarea,
fără să spună nimic, cu ochii plecaţi în pământ. Cepele aşteptau cuminţi pe podea.
Bărbatul a schimbat rola de film. Le scotea una după alta din buzunarul de la sacou. Deodată, s-a
auzit o mişcare dintr-un ungher. Bărbatul a dat la o parte cu piciorul sacul de orez şi a scos la iveală
o cursă mică. În ea era un şoarece, doar un pui.
— Prăpăditul!
Şoarecele avea coada prinsă şi zgâria cursa cu gheruţele, încercând să se elibereze. Chiţăia
chinuit.
— Trebuie pedepsit.
Probabil că avea nervi şi în coadă. Dacă se zbătea până i se rupea coada, l-ar fi durut şi mai tare.
Şi sigur ar fi sângerat, măcar puţin. Oare ce culoare avea sângele unui şoarece?
Traducătorul a luat un bici dintre două stive de conserve cu supă de cartofi şi cutii cu fulgi de
porumb. Era un obiect complet diferit de toate celelalte, dar camuflat printre atâtea alimente, nici nu-l
observasem.
Bărbatul m-a lovit cu el. Era lung şi flexibil. Mânerul de catifea lucea, îmbibat de transpiraţie.
Sigur semăna cu cel pe care îl avea instructorul de călărie pe care îl iubea Marie. Când îl ridica,
dansa prin aer descriind o curbă atât de frumoasă, încât uitam că era un obiect menit să-mi provoace
durere. Bărbatul schimba mereu unghiul câte puţin, astfel încât să nu lase aceeaşi urmă de două ori.
Biciul se unduia liber prin spaţiul îngust, fără să atingă ce nu trebuia – alimentele, pereţii sau lanţul.
Fiecare lovitură cădea asupra mea.
Ce mă captiva, mai degrabă decât durerea, era sunetul. Era pur şi înalt, aidoma aceluia scos de un
instrument cu coarde. Se întindea pe fiecare părticică din trupul meu, provocându-mi convulsii în
măruntaiele şi oasele ascunse dedesubt. Nu-mi venea să cred că propriul meu corp scotea nişte sunete
atât de fermecătoare, ca susurul unui izvor ascuns în cele mai adânci caverne dinlăuntrul meu.
Şoarecele se zvârcolea. Cu cât se zbătea mai mult, cu atât cursa îi strângea coada mai tare. Era
extenuat. Avea ochii negri, împăienjeniţi. Chiţăia întruna, scrâşnindu-şi dinţii.
Biciul s-a încordat din nou. M-a străbătut un val de durere din omoplat şi până în şold. După ce s-a
stins şi ultimul acord al izvorului, am slobozit un ţipăt de extaz. Ţipătul meu s-a suprapus peste
chiţăitul şoarecelui.
Capitolul 13
Când am ieşit din cămară, am văzut că între timp se pornise furtuna. Ploaia bătea în geamuri, vântul
sufla în vârtejuri, iar valurile învolburate pătrundeau până în golfuleţ. Împrejur era întuneric. Doar
spuma valurilor care se spărgeau de ţărm săgeta întunericul. Mugetul mării, contopit cu vuietul
vântului, reverbera pe tot cuprinsul insulei. Traducătorul a aprins lumina în cameră.
Şoarecele zăcea mort într-o găleată cu apă. Plutea cu spatele încovoiat, lăbuţele din faţă atârnându-
i moi şi gura întredeschisă. Nu suferise mult. La început, când traducătorul l-a apucat de coadă şi l-a
cufundat în găleată, s-a zbătut puţin, dar imediat s-a cuminţit. A deschis larg ochii în apă, de parcă
medita la o chestiune importantă. Apoi, când bărbatul i-a dat drumul, a plutit la suprafaţă.
Ceva se iţea din buzunarul fustei mele, aruncată pe podea. Bărbatul l-a luat şi l-a privit un timp
îndelungat. Eu îmi frecam încheieturile mâinilor, în sfârşit eliberate. Biciul nu-mi lăsase urme prea
adânci. Doar îmi ardea pielea. Însă atunci când închideam ochii, încă mai vedeam curba pe care o
descria în aer.
— Te-ai întâlnit cu el? m-a întrebat traducătorul.
— Poftim? am răspuns eu.
— Te-ai întâlnit cu el? a repetat el pe acelaşi ton.
Atunci mi-am dat seama că se referea la nepot. Iar ce ţinea în mână erau bileţelele de la el.
— Da, ne-am întâlnit, am răspuns eu, neputând să-mi dezlipesc privirea de la mănunchiul de
bileţele mototolite după ce stătuseră atâta vreme în buzunar.
— Când?
— Cu o zi înainte să plece.
— Nu mi-a spus nimic…
— Ne-am întâlnit din întâmplare. L-am văzut pictând, pe stâncile din faţa staţiei de autobuz.
— Nu ştiam. Habar n-aveam că v-aţi întâlnit fără mine.
— Ne-am văzut foarte puţin.
— Dar uite câte bilete a scris…
Fruntea i s-a încreţit, cuprins de gânduri, şi a scrâşnit din dinţi. Încerca să-şi explice cumva
întreaga situaţie. Un bileţel, apoi încă unul, i-au alunecat din mână pe podea. Am văzut scrisul
familiar al nepotului, însă nu reuşeam să-mi amintesc clar ce anume scria în ele.
— Sigur nici el nu s-a gândit că ar avea de ce să pomenească de asta. Doar am vorbit puţin. El
picta, iar eu aşteptam autobuzul. Asta a fost tot.
— A scris despre soţia mea. Despre cum a murit, în amănunt.
— Eu l-am rugat să-mi spună.
— De ce ai ţinut secret?
— N-am avut nici un motiv anume.
— Ai avut tu un motiv, dacă ai vrut să mă laşi pe dinafară.
— Dar el a plecat! Nu mai e aici. Ce mai contează?
— Nu încerca să mă prosteşti!
Pentru a câta oară îi auzeam eu acest ton, de când îl întâlnisem prima dată la Iris? Mereu mă
paraliza, mă făcea să nu mai clintesc.
Vântul înteţit forma vârtejuri în înaltul cerului, care se năpusteau drept peste insulă. Ceva a pârâit
puternic, poate unul din pinii de pe stânci, poate balustrada de la terasă.
— Îmi dau seama după cum a scris. Bilete peste bilete din care văd cum aţi stat de vorbă. Pe ce
ton, cu ce aer, îmi dau seama de tot, de parcă v-aş auzi vocile.
Ploaia şi vântul se înlănţuiau în vârtejuri. Marea era învăluită în întuneric şi oricât îmi forţam
privirea, nu reuşeam să desluşesc oraşul. Bărbatul a lăsat toate bileţelele să-i cadă din mână.
— Te-am înşelat.
Am spus-o pe un ton surprinzător de calm. Deşi era adevărul, aveam senzaţia că minţeam. Bărbatul
asculta ecoul vocii mele, fără să clintească.
S-a auzit sirena. Un sunet prelung, interminabil.
— Nu mai circulă vapoarele. Nu mai ai cum să te întorci, a zis el.
Ne-am petrecut întreaga noapte iubindu-ne aşa cum doar noi ştiam să ne iubim. Nu mai puteam să
mă întorc la Iris. Vaporul nu mai circula, telefon nu era, nu aveam nici vreun prieten care să mă ajute.
Eram doar noi doi.
Straniu, dar nu m-am gândit la mama. Nu m-am gândit nici la ce explicaţii să-i dau a doua zi.
Aveam senzaţia că ziua de mâine nu urma să vină. Furtuna nu avea să se mai oprească niciodată, iar
noi aveam să rămânem închişi pe insulă la nesfârşit. Imaginea aceasta romantică mă aţâţa şi mai tare.
Bărbatul m-a pedepsit. A fost o pedeapsă ciudată, cum nimeni nu şi-ar fi imaginat. M-a târât în
baie şi mi-a tăiat părul.
În baie era frig. Ventilatorul mergea. Deşi încăperea era îngustă, avea tavanul foarte înalt şi toate
sunetele reverberau pe deasupra capului. Plăcile de faianţă lipseau din loc în loc, iar cada era plină
de zgârieturi pe interior.
— Ce-ai făcut?
Bărbatul ţinea în mână foarfecele cu care îmi tăiase cândva jupa. Ca şi atunci, a despicat aerul de
câteva ori cu ea, cu un vâjâit ascuţit, care m-a înspăimântat. Din cauza ecoului, sunetul îmi vibra şi
mai prelung în timpane.
Ştiam cât de bine tăia. Abia dacă îi atinsese tivul cu ea şi jupa se şi despicase, fără nici cea mai
mică împotrivire. Mă dezbrăcase complet fără să depună vreun efort.
— Să-mi seduci tu băiatul…
Bărbatul m-a înşfăcat de coc. Părul meu, care până atunci reuşise să-şi păstreze forma, s-a desfăcut
într-o clipită şi mi s-a revărsat peste faţă.
— Te învăţ eu minte! Uite aici cum! Uite aici!
Bărbatul m-a înşfăcat din nou de păr şi m-a tras încoace şi-ncolo. Auzeam cum îmi pârâie pielea
capului.
— Lasă-mă! am ţipat eu.
Am lovit chiuveta cu piciorul şi m-am izbit cu spatele de marginea căzii. Simţeam cum îmi smulge
pielea de pe craniu.
— Lasă-mă, te rog! Doare! Doare…!
Lama rece mi-a atins capul. Un mănunchi de păr a căzut sub ochii mei. Uleiul de camelie se
evaporase şi era uscat. Bărbatul mi-a trecut iar şi iar foarfeca prin păr. Şuviţele nu mai conteneau să
cadă. Nu credeam că-mi mai rămăsese ceva pe cap, dar mâna lui tot nu se oprea. Nu mă cruţa.
— Îmi pare rău! Nu mai fac! Îmi pare rău! am repetat eu, dar el n-a răspuns.
Mi-am dat seama că-i mărturisisem totul pentru că voiam să mă pedepsească. Poate că din acelaşi
motiv îl invitasem pe nepot la Iris.
Părul mi se lipise de buze, de sâni, de sex. Îl dădeam cu mâna la o parte, dar se lipea la loc. Şi el
era plin pe mâini şi pe costumul lui preţios. Pe fereastră nu se vedea decât bezna. Stropii de ploaie se
prelingeau pe geam.
Foarfeca i-a căzut din mână şi s-a rostogolit pe gresie. S-a lăsat în genunchi gâfâind şi a început să
tuşească. Am rămas amândoi nemişcaţi o vreme îndelungată. Am dat să-mi duc mâna la cap, dar n-am
avut curaj. Mâna îmi tremura neîncetat.
Robinetul de la duş era deschis la maximum şi din apa fierbinte se ridica abur. Părul aluneca spre
scurgere parcă împotrivindu-se, agăţându-se de dalele de gresie şi de savonieră. Nu-mi venea să cred
că până acum câteva clipe acele şuviţe creşteau pe capul meu. Arătau ca nişte paraziţi negri, lungi şi
subţiri, care se încolăceau şi se zvârcoleau încercând să scape, dar până la urmă ajungeau cu toţii,
neputincioşi, în scurgere.
Bărbatul a îndreptat duşul către mine. M-am retras într-un ungher şi mi-am ferit faţa, dar a venit cu
el după mine. Nu puteam nici să deschid ochii, nici să spun ceva. Apa mi-a intrat în nas şi în urechi şi
n-am mai putut să respir.
— Ei, cum e? S-o dau mai fierbinte?
Bărbatul a rotit butonul de la termostat. Firele de păr necurăţate s-au făcut ghemotoc şi au înfundat
scurgerea. Toate îşi dăduseră suflarea. Eram ca şoarecele înecat.
Mai târziu în seara aceea s-a oprit curentul. Odată ce s-au stins luminile, vuietul vântului se auzea
şi mai aproape. Potopul nu dădea semne să slăbească. Bărbatul s-a schimbat de hainele ude, dar era
prea întuneric să văd ce costum şi cravată îşi alesese. Eu am rămas dezbrăcată.
A pus câte o lumânare pe birou, pe măsuţa de cafea şi pe masă. Apoi a adus mâncarea – ceva
portocaliu şi păstos. A turnat-o într-o farfurie întinsă şi a pus-o pe podea. M-am aşezat în patru labe,
mi-am întins gâtul şi am lipăit-o cu limba. Nu mă descurcam prea bine. Pasta portocalie mi s-a scurs
din gură şi m-a murdărit pe gât. Bărbatul doar mă privea de pe canapea, fără să se atingă de mâncare
sau de băutură.
Am aruncat o privire către bibliotecă, atentă să nu mă observe. Mi-am cercetat cu coada ochiului
imaginea reflectată în vitrină. În lumina slabă şi lăptoasă, capul meu arăta deopotrivă caraghios şi
jalnic. Parcă eram un pui plin de tuleie. Aveam părul tăiat scurt şi neuniform, răvăşit în toate
direcţiile şi încurcat din loc în loc. Am clipit ca să mă conving că eram chiar eu. Apoi mi-am lins
buzele.
— Mănâncă mai repede! a zis bărbatul.
Flacăra lumânării a pâlpâit. Acum, mama nu mai putea să-mi facă coc. Nici să-mi dea cu ulei de
camelie.
Câteva resturi de păr încă prinse de mine s-au scuturat în farfurie, creând un mic model negru pe
fundalul portocaliu. Le-am apucat cu limba şi le-am înghiţit.
A urmat o noapte lungă. Parcă trecuse o veşnicie de când stătusem pe puntea vaporului şi privisem
norii crepusculari. Noaptea se lăsase fără asfinţit. Lumea exterioară – marea, oraşul, ceasul de flori,
hotelul – toate dispăruseră, spulberate de furtună.
M-a supus la nenumărate chinuri şi umilinţe, iar eu mă cufundam în ele, la lumina lumânărilor.
Şoarecele care plutea în găleată era singurul care ne privea.
La prima cursă a vaporului de dimineaţă, eram singurii pasageri. Furtuna trecuse. Valurile încă mai
fremătau, dar ploaia se oprise, golfuleţul îşi recăpătase liniştea, iar razele soarelui încercau să
răzbată printre nori.
Aveam capul acoperit cu o eşarfă. Era chiar eşarfa care o strangulase pe soţia lui. Batistele
traducătorului se dovediseră toate prea mici, iar un prosop ar fi arătat prea rău. Altceva cu care să-mi
acopăr capul nu găsiserăm.
— Atunci rămân aşa, am spus eu, dar bărbatul mi-a adus eşarfa. Da, dar…
Neluându-mi în seamă ezitarea, a desfăcut-o şi mi-a înfăşurat-o pe cap. Marginile destrămate le-a
ascuns cu dibăcie la ceafă. Privite de departe, petele de sânge puteau trece drept un model abstract.
— Îţi vine tare bine, mi-a zis el.
Puntea era udă şi ne-am luat de mână ca să nu alunecăm. Încă mai aveam urme la încheieturi.
Mi-a cumpărat o cacao de la standul de cafea. Era dulce şi începuse să se răcească. Vânzătorul era
tot cel care stătuse la prora să fumeze, cu o zi înainte. Avea ochii umflaţi şi a rămas cu privirea
plecată, indispus, chiar şi atunci când traducătorul i-a întins banii.
— Mulţumesc, i-am spus eu şi atunci a aruncat o privire fugară către capul meu.
Marea avea o culoare tulbure şi era plină de gunoaie aduse probabil de râu. Nu se zărea nici o
pasăre pe cer. Singurii care cutreierau văzduhul erau norii.
— Vezi că e udă balustrada, m-a prevenit el şi a şters-o cu batista.
— Auzi, ce să-i spun mamei?
— Poţi să-i spui că te-ai dus pe insulă în plimbare şi n-ai mai avut cum să te întorci. Ăsta e
adevărul. Doar nu uita să adaugi că ai rămas peste noapte la centrul de odihnă.
— Şi părul?
— Rămâi cu eşarfa pe cap. Nu-ţi face griji. E foarte drăguţă, o să-i placă şi mamei tale.
Mi-am dus mâna la cap. Pe porţiunile pătate de sânge se simţea altfel la atingere. Deodată, o pală
de vânt s-a stârnit din spate. Bărbatul a strâns mai tare nodul de la eşarfă şi a băgat la loc sub ea
şuviţele de păr ieşite.
Oraşul a început să se vadă. Am zărit imediat biserica, turnul cu ceas de la primărie şi zidurile de
apărare ale castelului. În ciuda furtunii cumplite, zidurile încă se mai înălţau din mare, fără să se fi
surpat. Vaporul a încetinit şi a sunat din sirenă, cotind la dreapta. Ne-am strâns mâinile şi mai tare.
Vânzătorul de la standul de cafea spăla cana din care băusem cacao.
Oraşul se vedea tot mai mare. Pe ponton se zărea o mulţime de oameni. Pesemne turiştii
nerăbdători să ia vaporul către insulă aşteptau la coadă. Vaporul a făcut un sfert de rotaţie şi s-a
apropiat de ponton cu pupa. De data aceasta, sirena a sunat mai jos şi mai puternic.
— Putem să ne despărţim aici.
— Te conduc până la ceasul de flori.
— Trebuie s-o iau la fugă. E ora la care se eliberează camerele.
— O să-ţi scriu.
— Aştept.
Mi-a atins obrazul, apoi şi-a strâns uşor degetele de parcă n-ar fi vrut să piardă acea senzaţie.
Se auzea zvon de voci. În depărtare, cineva îmi striga numele.
— Mari, Mari, Mari!
Mi-am auzit clar numele. Lumea adunată pe ponton se uita către noi. Nu erau pasageri care aşteptau
vaporul. Am văzut un chelner, cu şorţul la brâu. Era şi un şofer de taxi. Şi o femeie între două vârste,
îmbrăcată în pijama. Toţi stăteau cu capetele apropiate şi şuşoteau între ei. În faţa sălii de aşteptare
erau oprite o maşină de poliţie şi o salvare. În spatele mulţimii l-am zărit pe tânărul cu acordeonul.
Avea instrumentul la gât, ca de obicei, însă nu cânta.
— Mari, aici sunt! Mari!
Era mama. Ea ţipa. De ce mă striga atâta? Mi se părea foarte straniu.
Cu un huruit puternic, motorul vaporului s-a oprit. Doi bărbaţi tineri pe care nu-i cunoşteam s-au
năpustit pe punte, strigând ceva către noi, pe un ton agresiv. În ciuda faptului că ţipau, n-am reuşit să
desluşesc nici o vorbă. Striga când unul, când altul, dar în urechile mele era o linişte deplină. Nici un
sunet nu răzbătea înăuntru, de parcă timpanele mi se evaporaseră.
Traducătorul mi-a lăsat mâna şi a alergat pe punte. Fugea împleticindu-se. Unul dintre bărbaţi s-a
luat după el, iar celălalt m-a prins în braţe. Îmi vorbea încontinuu, dar eu nu auzeam nimic.
Traducătorul s-a împiedicat şi s-a lovit de o scrumieră. Vânzătorul de la standul de cafea l-a
imobilizat, dar a reuşit să scape din strânsoare şi a fugit din nou către prora. Totul s-a petrecut în
linişte.
În momentul în care a fost la un pas să fie prins, traducătorul s-a aruncat în mare. S-a căţărat pe
balustradă, s-a făcut ghem şi a plonjat în apă fără un cuvânt de bun rămas, fără să-mi arunce măcar un
zâmbet. În clipa în care a despicat apa, timpanele mele şi-au revenit.
— Eşti rănită? m-a întrebat tânărul pe un ton blând, privindu-mă cu atenţie.
— A sărit! Coborâţi barca!
S-a auzit freamăt de paşi.
— Aruncaţi colacul!
— Unde e vesta de salvare?
— Staţi până apare la suprafaţă! Nu vă pripiţi!
Mai multe voci se amestecau unele cu altele.
— Asta…
Tânărul a dat să-mi atingă eşarfa. I-am dat mâna la o parte şi m-am lăsat pe vine.
— Mari, ce frică ţi-o fi fost! Gata, stai liniştită, acum eşti în siguranţă. Când am auzit că ai fost
răpită, am crezut că mor! Uite ce ţi-a făcut! Te doare ceva? Ce individ! Important e că n-ai păţit
nimic. Ce bine! Mulţumesc, domnule poliţist! Putem s-o ducem la spital, da? Cu ambulanţa, da?
Mama nu se oprea din vorbit. Vocea ei se înfăşura în jurul meu, iar şi iar, fără încetare. Însă în
urechile mele nu răsuna decât ecoul lui, scufundându-se în apă.
Trupul traducătorului a apărut la suprafaţă trei zile mai târziu. L-a găsit echipa de scafandri de la
poliţie. Era tumefiat, cu hainele rupte, pe jumătate gol. Avea capul umflat de două ori cât mărimea
normală şi chipul descompus.
Bărbatul avea dosar penal. Cu patru ani şi jumătate în urmă, îl atacase pe proprietarul unei
ceasornicării din cauza unei probleme legate de un produs. Îl lovise în cap cu un ceas de masă luat
din magazin şi omul avusese nevoie de trei săptămâni pentru o recuperare completă. Prin urmare, l-au
identificat cu uşurinţă după amprente.
Am petrecut o singură noapte la spital. Medicul m-a examinat pe toate părţile şi a notat totul în fişa
medicală, fără să omită nici cea mai mică zgârietură sau hemoragie internă. Până în acel moment nu-
mi dădusem seama, dar pe cap aveam nenumărate mici tăieturi provocate cel mai probabil de
foarfecă. Mă usturau când îmi frecam capul de pernă.
Am fost chestionată cu grijă, de o poliţistă. Uneori mai aducea şi un medic psihiatru sau un
consilier. Însă tot ce le-am spus a fost că nu-mi amintesc nimic. Ei au presupus greşit că acest fapt era
consecinţa traumei suferite. Având în vedere că suspectul era mort, victima nu avea nimic de câştigat
din elucidarea faptelor, ba din contră, asta doar i-ar fi amplificat chinul sufletesc. Aceasta a fost
concluzia la care au ajuns.
În noaptea cu furtuna se iscase o mare agitaţie când nu m-am mai întors la Iris şi apelaseră la
poliţie să mă caute. La început s-a crezut că mă înghiţiseră valurile sau că mă luase vreun şuvoi de
apă. Dimineaţa, vânzătorul de la standul de cafea a venit cu informaţia că mă văzuse pe vapor cu un
bărbat suspect. Slujnica mi-a povestit totul. Încerca să se arate plină de compasiune, însă vorbea
însufleţit, neputându-şi stăpâni curiozitatea.
Pe mine însă totul mă lăsa rece. Traducătorul murise. Aceasta era singura mea certitudine.
A durat mai mult de zece luni până mi-a crescut părul la loc. La recepţie nu m-am mai întors
niciodată. M-am limitat doar la treburi în spate, unde nu era nevoie să dau ochii cu clienţii. Nici după
ce mi-a crescut părul la loc mama nu mi l-a mai prins. Uleiul de camelie s-a volatilizat şi sticluţa a
rămas goală.
Unica mea rugăminte la adresa poliţiei a fost să caute caietul cu traducerea romanului a cărui
eroină se numea Marie. L-au căutat peste tot, dar nu a fost de găsit. Tot ce au descoperit a fost un
munte de role de film cu fotografii cu mine.
Nimeni nu a revendicat cadavrul, drept care a fost incinerat şi depus în cimitirul municipal.
Nepotul nu a apărut nici până în ultima clipă.