MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

CENTRUL CULTURAL AL M.A.I.

MONITOR
CULTURAL-EDUCATIV
PUBLICAŢIE SEMESTRIALĂ

Nr. I/2012

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

Bucureşti – 2012
 Coordonatori:
Comisar de poliţie Adina MIHĂILESCU
Inspector principal de poliţie Marius-Ciprian POP

Redactor responsabil:
Comisar-şef de poliţie Diana-Zamfira PETRESCU

ISSN 2069-6981
ISSN-L 1583 – 6126

Lucrare elaborată de Biroul Marketing, Tradiţii şi Educaţie

Tel: 021.303.70.80/10247/10296
 CUPRINS

CAPITOLUL I – Tradiţii şi actualitate culturală

I.1. Matrice sigilare aparţinând Poliţiei Oraşului Craiova

(1831-1881), dr. Laurenţiu-Ştefan SZEMKOVICS –
Arhivele Naţionale ...................................................................... 6
I.2. Istoricul Jandarmeriei Vrâncene (1850-1990),
colonel Daniel CATRANGIU, inspector-şef
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Vrancea .......................... 21
I.3. Constantin Brâncoveanu – martir al neamului
românesc (1688-1714), profesor muzeograf
Cristina NICA, director Muzeul Naţional
al Poliţiei Române..................................................................... 41
I.4. Nicolae Golescu, denumire onorifică atribuită
Centrului de Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor
Slatina, comisar-şef de poliţie Victor ION,
Centrul de Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor
„Nicolae Golescu” Slatina ......................................................... 48
I.5. Personalităţi ale istoriei pompierilor –
colonel Gheorghe Pohrib, muzeograf Vasile BĂLAN
– director Muzeul Naţional al Pompierilor ................................ 52
I.6. Monumente în pericol (partea I),
consilier Miliana ŞERBU, Direcţia Informare şi Relaţii
Publice a Ministerului Administraţiei şi Internelor ..................... 58

I.7. Procesiunile de la Moisei, valori ale patrimoniului

umanităţii (argument), dr. Iuliana BĂNCESCU –
Centrul Naţional pentru Conservarea
şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bucureşti........................... 62

I.8. Taina Sfântului Maslu, Secţia de Asistenţă

Religioasă, Direcţia Informare şi Relaţii Publice
a Ministerului Administraţiei şi Internelor ................................. 83
3
I.9. Tradiţia încotro …, comisar de poliţie Cătălina ROŞCA,
Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina .............. 87

CAPITOLUL II – Dimensiuni educative

II.1. Importanţa şi semnificaţia eticii profesionale

în activitatea poliţistului român, subcomisar de poliţie
dr. Cristian-Eduard ŞTEFAN, Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”.............................................................. 92

II.2. Dimensiunea socială a eficienţei şi performanţei

profesionale în raport cu evoluţia vârstei,
locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU,
Inspectoratul General al Jandarmeriei Române ....................... 99

II.3. De la idealul educaţional, la finalităţile procesului

de formare şi dezvoltare profesională în Jandarmeria
Română, maior Leontin GOICEANU,
Şcoala de Aplicaţie pentru Ofiţeri „Mihai Viteazul”
a Jandarmeriei Române ........................................................ 108

II.4. Rolul modelelor în stimularea spiritului civic,

maior dr. Petru-Sorin DRĂGUŞIN, Şcoala Militară
de Subofiţeri de Jandarmi „Grigore Alexandru Ghica”
Drăgăşani ............................................................................... 121

II.5. Evaluarea activităţii de prevenire a situaţiilor

de urgenţă desfăşurată la nivel naţional –
un feedback necesar atingerii performanţei,
colonel inginer Felix BULEARCĂ
şi maior Alina MOISOI, Compartimentul Analiză
şi Strategii Preventive, Inspecţia de Prevenire,
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.................... 127

CAPITOLUL III – Univers poetic ................................................ 133

CAPITOLUL IV – Calendar cultural 2012 .................................. 139

4
CAPITOLUL I

TRADIŢII ŞI ACTUALITATE
CULTURALĂ
 I.1. MATRICE SIGILARE
APARŢINÂND POLIŢIEI ORAŞULUI CRAIOVA
(1831-1881)

Dr. Laurenţiu-Ştefan SZEMKOVICS

Arhivele Naţionale

Din bogata colecţie de matrice sigilare1 aflată în depozitele

Arhivelor Naţionale Centrale din Bucureşti ies în evidenţă piese care
au aparţinut Poliţiei oraşului Craiova în perioada 1831-1881. Aceste
matrice, care imprimau sigiliul2 pe documente, au forme ovală şi
rotunde3, au dimensiuni variabile, sunt confecţionate din alamă şi
1
Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care,
având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor,
serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche
matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I,
1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album
sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5.
2
Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie,
soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce
poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul
este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a
autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică,
cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie,
colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p. 213-218.
3
Sigiliile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă
autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic
românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti
(1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la
chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2006, p. 64.
6
gravate în incizie sau în excizie. În câmpul sigilar4 al acestor vestigii
se disting:
A. Stema5 heraldică a Ţării Româneşti – acvila6 ţinând în
cioc crucea7 dispusă oblic spre aripa dreaptă, încoronată8 cu
coroană9 închisă10, terminată cu glob crucifer11, redată cu aripile12

4
Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda
unui sigiliu; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 71.
5
Stema reprezintă elementele distinctive şi simbolice care alcătuiesc
blazonul unei persoane, instituţie sau stat, exprimând atributele sale.
Conform legilor ştiinţei heraldice, o stemă se compune din următoarele
elemente: a) scut a cărui suprafaţă poate fi secţionată sau nu; b) mobilele
heraldice plasate în câmpul scutului; c) elementele exterioare ale acestuia,
incluzând timbrul, coroana, sprijinitorii, pavilionul sau mantoul, deviza etc.
Sin. gherb, herb, blazon, arme; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 222-223.
6
Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită).
Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei
heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre
dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a
Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor
speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile
date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte
ca trăsnetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară
este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al
luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul
acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri
animaliere, Edit. Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340.
7
Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, arătând spre cele patru
puncte cardinale. Crucea este mai întâi baza tuturor simbolurilor de
orientare, la diferite niveluri de existenţă ale omului; este simbol al
creştinismului; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri.
Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Edit. Artemis,
Bucureşti, I, p. 395-405.
8
Încoronat = se spune despre animale sau despre figuri umane care au o
coroană pe cap; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des
armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité
élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles,
les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse,
les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères,
Libraires-Éditeurs, 1860, p. 233.
9
Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie,
accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este
un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale.
7
deschise, cu capul spre aripa dreaptă, ţinând în gheare, uneori,
însemnele puterii, spada13 şi sceptrul14, terminat în cruce, plasată
direct în câmpul sigilar şi flancată, câteodată, de câte două ramuri
de laur15 sau de măslin16 care se încrucişează în săritoare17 sub
pasăre.

Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate,

rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi
coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier,
Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375.
10
Coroană închisă = coroana formată dintr-un cerc frontal de care se prind
mai multe arcuri ce se unesc în partea superioară; de obicei este dotată cu
pietre preţioase şi terminată printr-un glob crucifer; Dicţionar al ştiinţelor
speciale, p. 90.
11
Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful
coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi;
este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica
românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în
armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor
speciale, p. 127.
12
Aripi = simbol al avântului; indică facultatea cunoaşterii, o eliberare şi
o izbândă; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 141-143.
13
Spada = simbolul stării militare, al vitejiei, al puterii. Poate fi aplicată
nedreptăţii şi poate stabili pacea şi dreptatea. De asemenea, spada
este şi simbol al războiului sfânt. În tradiţiile creştine, spada este o armă
nobilă, a cavalerilor şi eroilor creştini; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant,
op. cit., III, p. 246-247.
14
Sceptrul = figură heraldică artificială, în forma unui baston
având extremitatea superioară îngroşată, simbol şi atribut al puterii
suzerane. De obicei, sceptrul face parte din elementele exterioare ale
scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 205; simbolizează mai cu
seamă autoritatea supremă. Sceptrul prelungeşte braţul, fiind un
semn al puterii şi autorităţii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III,
p. 208-209.
15
Laur = simbolizează gloria, victoria şi triumful. Este şi emblema nemuririi,
deoarece el îşi conservă verdeaţa, în ciuda rigorilor iernii. O coroană de
laur marchează Victoria; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire
archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac,
Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 311.
16
Măslinul este emblema păcii, a autorităţii, a bunăvoinţei şi a înţelegerii;
ramurile de măslin erau oferite învingătorilor diverselor întreceri; Hans
Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. I, Editura Saeculum I.O.,
Bucureşti, 2002, p. 252.
8
 B. Stema ţării din 186718 – scut19 scartelat20, având în
cartierul 1, pe albastru, acvila cruciată21, redată din faţă, cu capul
conturnat22, cu aripile deschise şi orientate în jos, flancată23 în

17
Săritoarea = piesa onorabilă a scutului care se realizează prin
suprapunerea benzii cu bara; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 186.
18
Promulgată prin Legea pentru fixarea şi stabilirea armelor României,
publicată în Monitorul, jurnal oficial al României, no. 75 din 2/14 aprilie
1867, p. 450-452; Supliment Monitorul Oficial no. 75, p. 453-454; ibidem,
no. 77 din 5/17 aprilie 1867, p. 467; vezi şi Ştefan D. Grecianu,
Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armerielor oficiale cu planşe
şi vocabular, Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1900,
p. 11-16, 44-45; P.V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele
domneşti, trofee. Cercetare critică pe terenul istorii (cu numeroase
figuri în culori), Stabiliment de arte grafice „Universala”, Bucureşti, 1903,
p. 95-100; Constantin Moisil, Stema României. Originea şi evoluţia ei
istorică şi heraldică, Bucureşti, 1931 (extras din Boabe de grâu, II, 1931,
nr. 2, p. 65-85), p. 18-19; idem, Stema României, în Enciclopedia
României, vol. I, 1938, p. 69; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică
în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p. 159-160; idem, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi
până în zilele noastre (sec. XIII-XX), traducere din limba franceză Livia
Sîrbu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2005, p. 402-406; Maria
Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti,
1984, p. 46; eadem, Stemele României moderne, în Magazin Istoric, 1993,
p. 3-5; eadem, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 61; Cristache
Gheorghe, Maria Dogaru, Simbolurile naţionale ale României, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2003, p. 123-128.
19
Scutul = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a
cavalerilor medievali, pe care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are
forme variate după epocă şi aria geografică unde a apărut; Dicţionar al
ştiinţelor speciale, p. 211.
20
Scartelat = scut împărţit în patru secţiuni egale printr-o linie verticală şi
una orizontală. Cele patru secţiuni rezultate se numesc cartiere; Cte Alph.
O'Kelly de Galway, op. cit., p. 206.
21
Acvilă cruciată = pasăre heraldică purtând în cioc o cruce; Dicţionar al
ştiinţelor speciale, p. 17.
22
Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale
care privesc spre stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este
întors spre partea stângă a scutului; W. Maigne, op. cit., p. 229.
23
Flancat = termen ce indică poziţia paralelă cu laturile scutului a unor
mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 119.
9
partea stângă superioară de soare24, în 2, pe albastru25, capul de
bour26 cu stea27 între coarne28, flancat în partea dreaptă superioară
de semilună29, în 3, pe roşu30, capul de bour cu stea între coarne, în
4, pe aur31, acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu

24
Soarele = astru reprezentat cu o faţă umană, înconjurat de 12 sau 16
raze, alternând cele drepte cu cele ondulate; este simbolul luminii, al
bogăţiei şi al abundenţei. El este de asemenea desemnat ca emblemă a
divinităţii. În iconografia creştină, indică adevărul; Cte Alph. O'Kelly de
Galway, op. cit., p. 424.
25
Albastru (azur) = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată
convenţional prin linii orizontale plasate la distanţă egală. Semnifică
loialitate, fidelitate, frumuseţe; A. de la Porte, Trésor héraldique
d'après d'Hozier, Ménétrier, Boisseau etc., Paris, Leipzig, H. Casterman,
Tournai, 1861, p. 11.
26
Bour = purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului);
Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 294-306.
27
Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers
în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean
Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 257-264.
28
Corn = simbol al puterii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I,
p. 367-369.
29
Lună = figură naturală, din categoria aştrilor, reprezentată conform
regulilor heraldice, printr-un disc de argint cu figură umană. În heraldica
românească acest astru este, de obicei, înfăţişat sub formă de crai nou
(semilună) figurat. Poziţia obişnuită a semilunii este culcată la orizontal, cu
coarnele în sus; când este redată orizontal cu coarnele în jos se
blazonează răsturnată; când este înfăţişată vertical cu coarnele îndreptate
spre flancul drept se defineşte semilună întoarsă; iar când este în poziţie
verticală, cu coarnele spre stânga, se descrie conturnată. Simbolizează
veşnicie, nemurire, strălucire; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 159.
30
Roşu = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional
prin linii verticale plasate la distanţă egală. Semnifică curaj, dârzenie,
îndrăzneală, dragoste, sacrificiu, bunătate, vigilenţă şi justiţie; A. de la
Porte, op. cit., p. 11; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 201.
31
Aur = metal utilizat în alcătuirea stemelor; este reprezentat convenţional
prin puncte plasate la egală distanţă între ele (Dicţionar al ştiinţelor
speciale, p. 49); simbolizează bogăţie, forţă, credinţă, puritate, constanţă,
bucurie, prosperitate, viaţă lungă; G. Eysenbach, Histoire du blason et
science des armoiries, Tours, MDCCCXLVIII, p. 370; H. Gourdon de
Genouillac, Les Mystères du blason de la noblesse et de la féodalité.
Curiosités – bizarreries et singularités, Paris, E. Dentu, Éditeur, Libraire de
la Société des Gens des Lettres, 1868, p. 16.
10
aripile deschise şi orientate în jos. Peste tot, armele familiei de
Hohenzollern: scut polonez, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4
argint32, în 2 şi 3 negru33. Scutul mare, timbrat34 de o coroană
închisă, terminată cu glob crucifer, are ca tenanţi35: la dextra36 o
femeie ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal, iar la
senestra37 un leopard lionat38, ambii stând pe două arabescuri39.
Sub scut, deviza40 NIHIL SINE DEO41 (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU).
Întreaga compoziţie este inclusă sub un pavilion42, căptuşit cu

32
Argint = metal utilizat în alcătuirea stemelor, reprezentat convenţional
prin câmp alb, respectiv suprafaţă liberă. Simbolizează puritate,
nevinovăţie, sinceritate; H. Gourdon de Genouillac, op. cit., p. 16-17.
33
Negru = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată
convenţional prin linii verticale suprapuse pe linii orizontale. Semnifică
ştiinţă, modestie, durere, prudenţă; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 173.
34
Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu
coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230.
35
Tenant = element exterior al scutului, reprezentat printr-un personaj
uman care sprijină scutul; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 229.
36
Dextra = termen prin care se indică poziţia unei mobile în scut, la
dreapta; în heraldică poziţia dreapta-stânga este inversă decât în
accepţiunea curentă; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 100.
37
Senestru = termen indicând poziţia spre stânga. În heraldică, noţiunea de
stânga-dreapta se referă la poziţia scutului, nu la cea a privitorului, deci
invers decât în accepţiunea obişnuită; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 212.
38
Leopard lionat = leopard rampant, adică ridicat pe labele inferioare şi are
capul văzut din faţă; G. de L. T***, Dictionnaire héraldique, contenant tout ce
qui a raport à la science du blazon, avec l' explication des termes; leurs
etymologies, & les exemples nécessaires pour leur intelligence, suivi des
Ordres de Chevaleries dans le Royaume et de l'Ordre de Malthe, Paris,
Chez Lacombe, MDCCLXXIV, p. 20.
39
Arabescul = poate fi pus în legătură cu pânza de păianjen şi, de
asemenea, cu labirintul, al cărui itinerar complex are menirea să
conducă de la periferie spre centrul local (simbolul centrului invizibil al
fiinţei); Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 121-122.
40
Deviza = inscripţie conţinând o maximă morală, o exclamaţie, o formulă
de credinţă, un angajament; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 100.
41
Maria Dogaru, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 73.
42
Pavilion = ornament exterior al scutului sub formă de mantou, prevăzut în
partea superioară cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu
hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fir de aur. Simbolizează cortul sub
care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele. Uneori acesta
este reprezentat chiar şi în armele de stat, fără baldachin, semnificaţia
păstrându-se totuşi; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 183.
11
hermină43, dotat cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o
coroană închisă, terminată cu glob crucifer.
C. Stema ţării din 187244 – scut de tip rusesc de la 1850, cu
marginea superioară convexă, colţurile de sus retezate, concavităţi
pe flancuri, vârful în acoladă, scartelat, având în cartierul 1 acvila
cruciată, redată din faţă, încoronată, cu capul spre dreapta, aripile
deschise şi orientate în jos, în 2 capul de zimbru cu stea cu 6 raze
între coarne, flancat sus, în partea stângă, de semilună, în 3 un leu45
încoronat, născând46 dintr-o coroană deschisă47 şi privind spre o
stea cu şase raze aflată în faţa lui, între labele anterioare, în 4 doi

43
Hermină = blană utilizată în alcătuirea stemelor, în special la căptuşirea
pavilioanelor şi mantourilor. Este reprezentată convenţional printr-o
suprafaţă albă semănată cu codiţe negre. Este blana folosită de obicei la
reprezentarea armelor de stat. Simbolizează măreţie, suveranitate;
Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 131.
44
Promulgată prin Legea pentru modificarea armelor ţării, publicată în M.
Of. al României nr. 57 din 11/23 martie 1872, p. 337; Ştefan D. Grecianu,
op. cit., anexa de la p. 49; P.V. Năsturel, op. cit., p. 103-110; Constantin
Moisil, Stema României. Originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică,
p. 65-85), p. 19-20; idem, Stema României, în Enciclopedia României,
vol. I, 1938, p. 69-70; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în
România, p. 161; idem, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române, p. 406; Maria
Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, p. 46; eadem,
Stemele României moderne, p. 3-5; eadem, Arta şi ştiinţa blazonului.
Album, Bucureşti, 1994, p. 36-37, poziţia 43; eadem, Din heraldica
României, p. 61-62; eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor
României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 10-11; Cristache
Gheorghe, Maria Dogaru, op. cit., p. 128-129.
45
Leul = unul dintre cele mai nobile animale, fiind reprezentat din profil şi
stând pe labele de dinapoi. Gura larg deschisă îi arată dinţii ascuţiţi şi o
limbă recurbată. Coada sa se înalţă dreaptă terminându-se printr-un
smoc de păr întors spre spate. Este simbolul forţei, al curajului şi al
generozităţii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 316-317; H. Gourdon
de Genouillac, op. cit., p. 22.
46
Născând = expresie care se aplică leului atunci când este redată doar
jumătatea superioară a corpului său şi care pare să iasă fie din câmp, fie
dintr-o fascie sau din şef; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 352.
47
Coroană deschisă = coroana formată dintr-un arc frontal şi mai multe
fleuroane; deseori între fleuroane se interpun arcuri perlate, iar cercul
frontal este împodobit cu pietre preţioase; Dicţionar al ştiinţelor speciale,
p. 90.
12
delfini48 afrontaţi49, cu cozile ridicate. Peste tot, armele familiei de
Hohenzollern: un scut de dimensiuni mai mici şi asemănător cu
primul, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul,
timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer şi aşezat pe
două arabescuri acolate50, are ca suporţi doi lei afrontaţi, care îl susţin
cu câte o labă anterioară de marginea de sus, iar cu cealaltă de
flancuri51; sub scut, deviza NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ
DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă într-un pavilion căptuşit cu
hermină şi prins, în partea de sus, sub o coroană închisă, terminată
cu glob crucifer.
Legendele52 scrise, în limba română cu caractere chirilice
sau latine, de regulă, cu litere majuscule, cu textul dispus în
exergă53 fie în sensul acelor de ceasornic, fie în sens invers acelor
de ceasornic, demarcat câteodată de asteriscuri sau steluţe, evocă,
de la caz la caz, denumirea unităţii şi, uneori, denumirea ţării sau
anul de confecţionare a matricei.
48
Delfin = peşte cu capul îngroşat, reprezentat curbat în semicerc, din profil
şi în poziţie verticală. Botul şi coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului.
Indică un comandament pe mare. Delfinul este simbolul unei retrageri
sigure la apropierea unor frământări şi a unor furtuni. El poate personifica
vreun mare personaj ataşat de ţara sa şi care nu se poate îndepărta fără
să moară. În vechime delfinul a fost mereu considerat un animal salvator;
Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174.
49
Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne,
op. cit., p. 219.
50
Acolat = atributul oricărui animal care are un colier sau o coroană după
gât; macle, romburi, ace de ceasornic etc., care se ating la unghiurile lor
laterale; un butuc de viţă de vie agăţat de un arac; un şarpe încolăcindu-se
în jurul unui arbore, unei plane sau unei coloane; două ecusoane unite
împreună pe flancuri; coliere sau panglici de ordine de cavalerie care
înconjoară scutul (Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 5); văduvele
care poartă scuturi acolate, unde primul din dreapta este cu armele soţului,
iar cel din stânga cu armele femeii; scuturile astfel dispuse oferă uneori
stemele a două state încorporate împreună; W. Maigne, op. cit., p. 10.
51
Flanc = suprafaţa de lungime a laturilor scutului, respectiv flancul drept
plasat lângă latura stângă a scutului din punct de vedere al privitorului şi
invers; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 120.
52
Legenda = textul scris, de obicei la marginea spaţiului sigilar, circular de
la dreapta spre stânga, indicând numele şi atributele posesorului; Dicţionar
al ştiinţelor speciale, p. 153.
53
Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între
două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate etc.), în care
se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111.
13
 Acvila cruciată, stema heraldică a Ţării Româneşti,
evidenţiază originea latină a poporului român şi indirect ideea de
unire54. Pasărea mai semnifică demnitate, curaj, zbor spre înălţimi.
Prezentă şi în emblema sigiliilor aparţinând Poliţiei oraşului Craiova,
acvila cruciată a fost plasată deseori alături de capul de bour al
Moldovei, făcând aluzie în ansamblu la aspiraţia spre unitate55.
Astfel, stema heraldică a Ţării Româneşti apare în câmpul
următoarelor piese:
I. Matrice sigilară oval-orizontală (33 x 36 mm), din alamă,
gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Ţării
Româneşti: acvila cruciată, redată din faţă, cu capul spre stânga,
încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu
aripile deschise, poziţionate în jos, flancată de două ramuri care se
încrucişează sub ea. În exergă, mărginită de un oval culcat, perlat,
la exterior, legenda: Aw:zPz" wD"T¨:¨z 7D"z@&4 1831. (Poliţia
oraşului Craiova 1831)56.

54
Maria Dogaru, Însemne heraldice reflectând ideea unităţii naţionale, în
Revista Arhivelor, IV, vol. XI, 1979 (supliment), p. 206-222.
55
Petre Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti la
începutul veacului al XVII-lea, în Studii şi Cercetări de Numismatică, II,
1958, p. 371-376; Constantin Moisil, Primele peceţi cu stemele unite ale
Moldovei şi Ţării Româneşti de la începutul veacului al XVII-lea, în Studii şi
Cercetări de Numismatică, III, 1959, p. 371-375.
56
Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti, colecţia Matrice sigilare, nr. 4225.
14
 II. Matrice sigilară rotundă (34 mm), din alamă, gravată în
incizie, având în câmp stema heraldică a Ţării Româneşti: acvila
cruciată, redată din faţă, cu capul spre stânga, încoronată cu o
coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise,
poziţionate în jos, flancată de două ramuri de laur care se
încrucişează sub ea. În exergă, circular, legenda: A@:zP³ wD"T¨:¨z
7D"z@&4 1843. (Poliţia oraşului Craiova 1843)57.

III. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată

în excizie, având în câmp stema heraldică a Ţării Româneşti: acvila
cruciată, redată din faţă, cu capul spre stânga, încoronată cu o
coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise,
poziţionate în jos, flancată de două ramuri de măslin, care se
întretaie sub ea. În exergă, mărginită de un cerc perlat,
legenda: A@:zPz" @D"T¨:¨z 7D"z@&" 1850. (Poliţia oraşului Craiova
1850)58.

57
Ibidem, nr. 8545.
58
Ibidem, nr. 2997.
15
 IV. Matrice sigilară rotundă (33 mm), din alamă, gravată în
excizie, având în câmp stema heraldică a Ţării Româneşti: acvila
cruciată, redată din faţă, cu capul spre stânga, încoronată cu o
coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise,
poziţionate în jos; sub pasăre este gravat anul 1854. În exergă,
mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: A?9yOy! ?C!S¨9¨y
7C!y?%! (POLIŢIA ORAŞULUI CRAIOVA)59.

59
Ibidem, nr. 4226.
16
 V. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în
excizie, având în câmp stema heraldică a Ţării Româneşti: acvila
cruciată, încoronată, redată din faţă, cu aripile larg deschise şi cu
zborul în jos, cu capul întors spre aripa dreaptă, ţinând în gheara
dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină; dedesubt
este gravat anul 1857. În exergă, legenda: * POLIŢIA ORAŞULUI
CRAIOVA60.

Stema României din 1867 apare în câmpul a două matrice

sigilare:
VI. Matrice sigilară rotundă (41 mm), din alamă, gravată în
excizie, având în câmp un scut scartelat: 1) pe albastru, acvila
cruciată, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos,
flancată în partea stângă superioară de soare; 2) pe albastru, capul
de bour cu stea între coarne, flancat în partea dreaptă superioară de
semilună; 3) pe roşu, capul de bour cu stea între coarne; 4) pe aur,
acvila cruciată, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în
jos. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut sfertuit, având în
cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul mare, timbrat de o
coroană închisă, terminată cu glob crucifer, are ca tenanţi: la dextra
o femeie ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal, iar la

60
Ibidem, nr. 1751.
17
senestra un leopard lionat, ambii stând pe două arabescuri. Sub
scut, deviza NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Întreaga
compoziţie este inclusă sub un pavilion, căptuşit cu hermină, dotat
cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o coroană închisă,
terminată cu glob crucifer. În exergă, mărginită de un cerc liniar la
exterior, legenda: * ROMÂNIA * POLIŢIA ORAŞULU(i)
CRAJOVA61.

VII. Matrice sigilară rotundă (42 mm), din alamă, gravată în

excizie, având în câmp un scut scartelat: 1) acvila cruciată, redată
din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos,
flancată în partea stângă superioară de soare; 2) capul de bour cu
stea deasupra coarnelor, flancat în partea dreaptă superioară de
semilună; 3) capul de bour cu stea între coarne; 4) acvila cruciată,
redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în
jos. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut sfertuit, având în
cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul mare, timbrat de o
coroană închisă, terminată cu glob crucifer, are ca tenanţi: la dextra
o femeie ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal, iar la

61
Ibidem, nr. 4227.
18
senestra un leopard lionat, ambii stând pe două arabescuri. Sub
scut, deviza NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Întreaga
compoziţie este inclusă sub un pavilion dotat cu franjuri şi ciucuri,
prins, în partea de sus, sub o coroană închisă, terminată cu glob
crucifer. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: ‘
ROMÂNIA ‘ POLIŢIA ORAŞUL(ui). CRAJOVA62.

Stema ţării din 1872 apare pe ultima piesă:

VIII. Matrice sigilară rotundă (42 mm), din alamă, gravată în
excizie, având în câmp un scut scartelat: 1) acvila cruciată, redată
din faţă, încoronată, cu capul spre dreapta, aripile deschise şi
orientate în jos; 2) capul de zimbru cu stea cu 6 raze între coarne,
flancat sus, în partea stângă, de semilună; 3) un leu încoronat,
născând dintr-o coroană deschisă şi privind spre o stea cu şase raze
aflată în faţa lui, între labele anterioare; 4) doi delfini afrontaţi, cu
cozile ridicate. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: un scut de
dimensiuni mai mici şi asemănător cu primul, sfertuit, având în
cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul, timbrat de o coroană

62
Ibidem, nr. 4228.
19
închisă, terminată cu glob crucifer şi aşezat pe două arabescuri
acolate, are ca suporţi doi lei afrontaţi, care îl susţin cu câte o labă
anterioară de marginea de sus, iar cu cealaltă de flancuri; sub scut,
deviza NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia
este inclusă într-un pavilion căptuşit cu hermină şi prins, în partea de
sus, sub o coroană închisă, terminată cu glob crucifer. În exergă,
între două cercuri liniare, legenda: * REGATUL ROMÂNIEI *
POLIŢIA COMUNALĂ URBEI CRAIOVA63.

63
Ibidem, nr. 8545 bis.
20
 I.2. ISTORICUL JANDARMERIEI VRÂNCENE
(1850-1990)

Colonel Daniel CATRANGIU

Inspector-şef al Inspectoratului
de Jandarmi Judeţean Vrancea

1. Consideraţii privind evoluţia I.J.J. Vrancea

în perioada 1850-1949

La nivelul anilor 1850, cea mai mare parte a zonei de

responsabilitate a Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Vrancea
făcea parte din judeţul Putna, ce aparţinea Principatului Moldova.
Până în anul 1850, în Moldova, a funcţionat „Corpul
slujitorilor” care a fost organizat în anul 1830, potrivit Regulamentului
Organic al Principatului Moldovei. Aceştia erau destinaţi pentru paza
internă a capitalei şi în districte, şi erau subordonaţi
„Departamentului Trebilor din Lăuntru”.
Slujitorilor le reveneau, în principal, misiuni administrative şi
poliţieneşti, cum ar fi: asigurarea securităţii expedierilor de acte şi a
execuţiilor fiscale; paza şi escortarea arestaţilor; păstrarea ordinii în
localităţi şi judeţe; serviciul de vamă.
De asemenea, îndeplineau orice alte sarcini pe care
prefecturile de judeţ le încredinţau spre executare.
Pentru Corpul slujitorilor s-au stabilit numeroase şi
importante misiuni administrative şi de pază, prin schimbări
succesive la nivelul structurii şi atribuţiilor acestora.
La nivelul ţinutului (judeţului Putna) organizarea slujitorilor
era astfel:
- slujitori pentru administraţie, la cele cinci ocoale ale
judeţului existând 58 de slujitori călare şi 56 slujitori
pedeştri;
21
 - slujitori de graniţă, organizaţi în două pichete, unul la
Soveja cu trei slujitori călare şi şapte pedeştri şi celălalt la
Taeşori cu trei slujitori călare şi 13 pedeştri.
În perioada 1845-1850, datorită evoluţiei societăţii în
ansamblul ei, s-a impus luarea unor măsuri de reorganizare a
slujitorilor, această reorganizare fiind justificată astfel:
- slujitorii urmau să fie plătiţi de stat uşurându-se astfel
sarcina satelor;
- sporirea eficienţei prin clarificarea competenţelor slujitorilor,
aceştia devenind mai credibili în faţa cârmuitorilor şi
locuitorilor ţinuturilor;
- perfecţionarea instruirii şi controlului îndeplinirii misiunilor;
- asigurarea centralizată a îmbrăcămintei şi confecţionarea
acesteia după regulament şi de bună calitate;
- prevederea unui sistem de stimulare şi de recompensare a
unor activităţi deosebite pentru care slujitorii îşi riscau chiar
viaţa.
Astfel, în anul 1850 s-a ajuns la concluzia că slujitorii
trebuiau reorganizaţi pe principiile unei arme moderne, folosind
experienţa altor state.
Colonelul P. Schelitti, un mare patriot şi cu o pregătire
deosebită, a propus domnitorului Grigore Alexandru Ghica ca forţele
armate să fie sporite prin crearea unor trupe regulate sub denumirea
de „gendarmerie”.
După urcarea pe tronul Moldovei, domnitorul Grigore
Alexandru Ghica va solicita Divanului Obştesc, la 25.02.1850, luarea
în discuţie a proiectului pentru reformarea Corpului slujitorilor, iar la
21.03.1850 Divanul Obştesc votează Legea pentru reformarea
Corpului slujitorilor în Jandarmi, lege care va fi semnată de Domnitor
pe data de 3.04.1850.
Legea a dat armei Jandarmeriei statut juridic şi i s-au stabilit
principiile de organizare şi funcţionare.
Până în anul 1851, s-a înfiinţat şi îşi va desfăşura activitatea
un regiment de gendarmi, compus din 13 companii (ulterior 14),
fiecare cu un efectiv de 100-200 oameni, din care jumătate călare şi
jumătate pedeştri.
Regimentul avea sediul în capitala Iaşi, fiind condus de un
colonel şi era împărţit în două divizioane, primul cu reşedinţa la
Botoşani, iar celălalt la Bârlad. În fiecare ţinut exista câte o
companie de jandarmi, iar în capitală (Iaşi) două companii.
22
 La comanda regimentului a fost numit colonelul Gheorghe
Stroici, iar la cele două divizioane coloneii Pavlov şi Antoniu Panait.
La nivelul judeţului Vrancea, a fost înfiinţată Compania
de Jandarmi Putna.
Conform legii menţionate mai sus, jandarmii aveau
următoarele misiuni: privegherea siguranţei publice, ţinerea unei
bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. În perioada
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui
amplu proces de modernizare.
Principatele Române au intrat în procesul de realizare a
unirii, iar în Moldova, până în anul 1859, Jandarmeria s-a
reorganizat, luând fiinţă „Legionul de jandarmi”, un corp militar mai
numeros şi mai bine organizat.
Comandantul Legionului de jandarmi era colonelul Ioan
Duca, iar organizarea conform organigramei de mai jos:

Comandament

Escadroane şi
companii de jandarmi Sanitar Veterinar Muzica

Compania Iaşi Compania Bacău Compania Galaţi

Compania Dorohoi Compania Vaslui Compania Ismail

Compania Botoşani Compania Huşi Compania Cahul

Compania Fălticeni Compania Tecuci Compania Bolograd

Escadronul
Compania Bîrlad Jandarmi Iaşi
Compania Putna

Compania Focşani
Compania Roman

23
 Odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în Legion
de jandarmi, începe şi procesul de înlocuire treptată a escadroanelor
şi companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanţi, în
anul 1864.
Din noiembrie 1864, Jandarmeria este organizată pe principii
noi, fiind scoasă de sub administraţia Ministerului de Interne şi
subordonată direct Ministerului de Război.
Prin Regulamentul pentru serviciul Jandarmeriei de oraş
(23 iunie 1865), deşi se aflau în subordinea directă a Ministerului de
Război, jandarmii sunt puşi sub autoritatea Ministerului de Interne în
ceea ce priveşte serviciul poliţienesc.
Legea Jandarmeriei din anul 1850 şi Regulamentul pentru
serviciul Jandarmeriei de oraş au constituit principalele documente
pe baza cărora şi-a organizat şi desfăşurat activitatea Jandarmeria,
iar în perioada următoare au fost documentele care au stat la baza
elaborării de noi legi şi regulamente.
În anul 1868, pe lângă poliţia comunală aflată sub denumirea
de guarzi câmpeni, prin legea de organizare a armatei române, s-a
înfiinţat şi „Gendarmeria, organizată pe companii pedestre,
escadroane călări”, care era pusă la dispoziţia Ministerului de
Interne, pentru asigurarea ordinii în ţară. La nivelul fiecărui judeţ se
regăsesc, ca elemente mobile, dorobanţi călări, care îşi aduc
contribuţia în ceea ce priveşte ordinea şi poliţia în judeţ.
Prin transformările din sistemul de apărare a ţării, în anii
1868, 1872, 1874 şi 1877, armata a fost modernizată şi mai bine
pregătită.
În timpul Războiului de Independenţă, Jandarmeria Română
a asigurat poliţia armatei, iar în situaţii deosebite a fost angajată în
misiuni de luptă împreună cu unităţile militare şi chiar independent.
Pentru faptele de arme din timpul războiului, numeroşi jandarmi au
fost decoraţi cu medalia Apărătorii Independenţei, medalii ruseşti şi
medalia Crucea Trecerii Dunării.
În urma participării la Războiul pentru Independenţă,
s-au evidenţiat o serie de concluzii în ceea ce priveşte Jandarmeria,
determinând o măsuri menite se ducă la creşterea rolului acesteia.
Pentru paza şi ordinea de stat, asigurarea liniştii şi libertăţii
cetăţeanului, era necesară o forţă specializată, puternică. Acest fapt
a determinat intensificarea acţiunilor factorilor de conducere politică
şi militară, pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei,
în întreaga ţară.
24
 În anul 1885, generalul Radu Mihail, prefectul Poliţiei
Bucureştiului, a elaborat un proiect de lege pentru organizarea
Jandarmeriei, la nivel naţional, care însă nu s-a concretizat.
În anul 1887, I.C. Brătianu sublinia că „Geandarmeria
comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum”.
La art. 82 din Legea comunală din 1887, se prevedea organizarea
Jandarmeriei rurale, printr-o lege specială. Datorită lipsei de fonduri
băneşti, nu s-a putut materializa acest act normativ până la 1893.
Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale a fost
promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893,
aceasta fiind elaborată şi prezentată Parlamentului de Partidul
Conservator condus de Lascăr Catargiu.
Legea prevedea instituirea unui corp de pază şi ordine cu
structură militarizată în toate localităţile rurale din ţară. La data de
1 septembrie 1893 a apărut şi Regulamentul de aplicare a Legii
Jandarmeriei rurale. Una din prevederile importante ale acestui
document era următoarea:
„Organizarea Jandarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă
de lege, face din această instituţie un corp militar, pus la
dispoziţiunea Ministerului de Interne, pentru a asigura ordinea şi
siguranţa publică. Ea se mai afla sub ordinele ministrului de justiţie,
ale Ministerului Public în ce priveşte atribuţiunile de poliţie, precum
şi sub acela al Ministrului de Război pentru tot ce se raporta la
disciplină, comandament şi instrucţie militară a trupei”.
Jandarmeria era organizată după cum urmează:
• Inspectoratul General al Jandarmeriei cu sediul în
Bucureşti, condus de un general de brigadă, primul
comandant fiind generalul Rasty Mihail;
• patru circumscripţii de jandarmi: Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi
Craiova, conduse de un colonel sau locotenent-colonel;
• 22 de companii de jandarmi (1894-1895), respectiv 32 de
companii (1895-1896), conduse de un căpitan.
Companiile de jandarmi erau subdivizate în secţii de
jandarmi, iar secţiile în posturi de jandarmi în comune, încadrate cu
subofiţeri şi trupă. La nivelul judeţului Putna exista un număr de
şase plăşi, şapte staţiuni de jandarmi la plăşi şi judeţ.
Jandarmii urmau să fie întreţinuţi şi plătiţi de stat din bugetul
Ministerului de Interne. Prefecturile şi subprefecturile aveau obligaţia
să asigure cazarea şi mobilierul necesar. La fiecare comună
funcţiona o staţiune de jandarmi cu 2-3 jandarmi care avea un
25
caporal cap de staţiune. Aceştia urmau să fie plătiţi şi hrăniţi din
bugetul comunal, statul asigurându-le doar echipament şi armament.
În fiecare judeţ, prefecţii reprezentau autorităţile superioare
ale unităţilor de jandarmi în materie de siguranţă şi ordine publică. În
toate comunele se înfiinţau plutoane, companii, secţii de pază şi
pichete de jandarmi aflate în subordinea directă a primarilor
comunali. În ceea ce priveşte executarea misiunilor de poliţie
judiciară, jandarmii se subordonau judecătorilor de instrucţie şi
procurorilor. Prefectul de judeţ nu putea să dea din proprie iniţiativă
ordine trupelor de jandarmi fără aprobarea ministrului de interne.
În legea din anul 1896 pentru modificarea Legii Jandarmeriei
române din anul 1893, regăsim ca noutăţi: sporirea atribuţiilor
comandantului companiei, plutonului şi secţiei, ridicarea
inspectorului la gradul de locotenent-colonel cu drepturile unui
comandant de corp de armată, având în subordine doi locţiitori cu
gradul de maior, care conduc două circumscripţii, la Iaşi şi Craiova.
Această lege aduce clarificări în privinţa serviciului ordinar al
jandarmilor, care trebuie să cuprindă poliţia administrativă, poliţia
drumurilor, poliţia judiciară, transportul arestaţilor civili şi militari şi
poliţia militară. Repartizarea jandarmeriei pe subunităţi o hotărăşte
M.I. Mai mult, se lasă la latitudinea comunelor rurale să solicite sau
nu, după valoarea bugetelor locale, secţii sau pichete de jandarmi.
La nivelul S.J.A.N. Vrancea se regăseşte un bogat fond
arhivistic în ceea ce priveşte corespondenţa purtată între jandarmi şi
administraţia publică locală cu privire la înfiinţarea/desfiinţarea
structurilor de jandarmi, cercetarea unor abuzuri, închirieri/mutări în
sedii noi, plata utilităţilor, a salariilor ş.a. (1900-1949).
În anul 1901, se regăseau în cadrul Companiei de Jandarmi
Putna, următoarele secţii de jandarmi: Odobeşti, Panciu, Vidra,
Adjud şi Mărăşeşti. La comanda Companiei de Jandarmi Putna, în
anul 1900, se afla cpt. Softa Ioan, din anul 1901 fiind numit
provizoriu locotenentul Holban Victor, prin Înaltul Decret Regal
nr. 584 din 16 februarie 1901.
În anul 1905, conform Tabelului cu spaţiile aflate în
administrarea Companiei de Jandarmi Putna, prezentat mai jos, se
aflau secţiile: Adjud, Panciu, Odobeşti, Vidra, Mărăşeşti, Suraia,
Năruja, Câmpuri, Ţifeşti, Păuneşti, Sascut.
În anul 1907, Jandarmeria dispunea de patru circumscripţii,
32 companii, 164 plutoane, 389 secţii şi 64 posturi de jandarmi.
Efectivele de jandarmi erau repartizate la nivelul companiilor de
26
jandarmi astfel: câte 8 jandarmi la reşedinţa de judeţ, 4 jandarmi la
reşedinţa de plasă şi câte 2-3 jandarmi la posturi.
Tulburările sociale din anul 1907, dezinteresul manifestat faţă
de întărirea Jandarmeriei la începutul secolului XX, şi mai ales faţă
de misiunile sale preventive, s-au soldat cu victime numeroase şi
pagube materiale. Situaţia înregistrată a impus, succesiv,
promulgarea unor legi în anii 1908, 1911 şi 1913, precum şi întărirea
organizatorică a Jandarmeriei.
În perioada 1913 – 1916, s-au produs unele modificări pe
linie organizatorică şi a atribuţiilor, care au vizat: sporirea efectivelor,
înfiinţarea posturilor de jandarmi speciale pentru fabricile din capitală
ce produceau materiale pentru armată, înfiinţarea de puncte
speciale de pază şi control la trecătorile din Carpaţi, crearea unui
detaşament pentru paza regiunilor petrolifere.
În anul 1915, regăsim la nivelul judeţului Compania Jandarmi
Rurală Putna. Comandantul companiei era maior Hârjeu Nicolae.
Din rapoartele de situaţie întocmite de jandarmi (Dosar nr. 85/1915,
Fond Prefectura Putna aflat la S.J.A.N. Vrancea), rezultă că în
subordinea companiei se aflau secţiile de jandarmi Gârlele, Milcov,
Vrancea, Zăbrăuţi, Panciu şi următoarele posturi de jandarmi:
Nămoloasa, Adjudu Vechi, Suraia, Urecheşti, Găuri, Păuneşti,
Mărăşeşti, Mirceşti, Special Gara Tişiţa, Special Fabrica Tişiţa,
Bereşti, Pufeşti, Vidra, Ţifeşti, Crucea de Jos, Valea Seacă,
Străoane de Sus, Boloteşti, Adjudu Nou, Vizantea, Păţeşti, Mera,
Pănceşti, Diocheţi, Nereju, Valea Seacă, Herăstrău, Colacu, Călieni,
Crucea de Sus, Suraia, Mânăstioara, Drăguşani, Borşani, Boloteşti,
Domneşti, Fitioneşti, Tulnici, Răcoasa, Reghiu, Soveja, Jorăşti,
Năruja, Orbeni, Coţofăneşti, Moviliţa, Boloteşti, Câmpuri, Ciuşlea,
Spineşti, Bilieşti, Bătineşti, Clipiceşti, Spulber, Jariştea, Ireşti,
Năneşti, Pădureni, Rugineşti, Paltin, Câmpineanca, Vizantea,
Copăceşti, Bârseşti, Găgeşti, Sascut, Vărsătura, Colacu, Bâlea,
Cornăţăl.
Odată cu operaţiunea de reorganizare a armatei, la începutul
anului 1917, se reconfigurează şi serviciul Jandarmeriei de pe lângă
Armata de operaţii. La comandamentele corpurilor de armată,
precum şi la brigăzile mixte s-a constituit câte un detaşament de
jandarmi, sub comanda unui ofiţer de infanterie şi cu un efectiv mai
redus de jandarmi.
Alături de armata română, în vara anului 1917, trupele de
jandarmi aveau să scrie pagini de istorie, pentru faptele de eroism,
în marile bătălii din trecătorile carpatice.
27
 Bătălia de la Mărăşeşti a fost cea mai importantă operaţiune
militară desfăşurată de Armata Română în timpul Primului Război
Mondial, fiind totodată şi una din cele mai importante operaţii
desfăşurate de trupele aliate pe parcursul războiului. A fost o
operaţiune complexă, de apărare şi menţinere a liniei frontului
punctată cu numeroase riposte ofensive din partea românilor. În
inima românilor, aceasta bătălie are un loc special datorită
eroismului de care au dat dovadă ostaşii români şi a legendelor
create în jurul unora dintre ei, dar mai ales datorită legendarei
expresii „Pe aici nu se trece!”.
Cu ocazia unirii de la 1 Decembrie 1918, generalul Henri
Mathias Berthelot a spus următoarele cuvinte: „Sângele eroilor
căzuţi în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă
Românie, sămânţa de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie
mereu demni de părinţii lor şi gata să-ţi apere pământul sacru, atât
de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor
generaţii”.
De asemenea, în cursul trecerii unui detaşament român cu
ocazia paradei militare de la Paris, din 11 noiembrie 1919, generalul
Berthelot s-a adresat generalului Ferdinand Foch cu următoarele
cuvinte «Foch, saluez! C'est la famille.» („Salutaţi, Foch! Aceştia fac
parte din familie”).
La data de 1 iulie 1918, armata se demobilizează, iar
jandarmii organizează punctele de trecere pentru demobilizaţi,
posturi, patrule şi detaşamente pentru supravegherea acestora, ca
acţiunea să se poată desfăşura în siguranţă.
Concomitent cu organizarea noilor servicii pretoriale şi a
măsurilor pentru menţinerea ordinii şi liniştii în ţară, Jandarmeria
contribuie la mobilizarea armatei române, în luna octombrie 1918. În
timp ce armata română reia lupta pentru eliberarea întregului
teritoriu naţional, Jandarmeria începe să instaureze ordinea şi
liniştea, creând companii de poliţie în judeţele eliberate.
În perioada 1918-1919, Jandarmeria şi-a dezvoltat structurile
organizatorice, având o contribuţie remarcantă la susţinerea cu
arma în mână a efortului de eliberare naţională, cât şi la impunerea
autorităţilor de stat şi a ordinii de drept în teritoriile unite cu ţara.
Înfăptuirea României Mari a inaugurat un amplu proces de
remodelare a structurilor existente înainte de Primul Război Mondial,
inclusiv a celor destinate menţinerii şi apărării ordinii interne. Astfel,
în anul 1920 se discută un nou proiect pentru reorganizarea
28
Jandarmeriei din vechiul Regat pe tot cuprinsul României Mari. Se
dorea o schimbare radicală a instituţiei, astfel încât Jandarmeria să
nu aibă alte atribuţii decât cele de poliţie generală rurală.
Însă, doar la 23 martie 1929, Parlamentul României a pus
bazele unei legi moderne şi complete de organizare a Jandarmeriei
rurale. În acelaşi an, regele minor Mihai I, a promulgat Statutul
Jandarmeriei Rurale. Statutul garanta o serie de drepturi: stabilitate,
înaintare în grad, retribuţii şi alte indemnizaţii, gradaţii, pensii etc.
În conformitate cu legea de mai sus şi cu legea pentru
organizarea poliţiei generale a statului din luna iunie 1929, la nivelul
fiecărui judeţ existau următoarele organe de execuţie administrative
şi poliţieneşti:
• La judeţ: prefectul, comandantul legiunii de jandarmi, şeful
poliţiei;
• La plasă: pretorul, şeful secţiei de jandarmi;
• La comună: primarul, notarul, şeful postului de jandarmi.
Conform legii din luna martie 1929 privind organizarea
Jandarmeriei Rurale, atribuţiile acesteia erau următoarele:
prevenirea infracţiunilor, menţinerea şi restabilirea ordinii, în caz de
tulburări; paza siguranţei publice şi de stat; adunarea informaţiilor
referitoare la ordinea şi siguranţa Statului şi raportarea lor organelor
în drept; cercetarea şi urmărirea tuturor infracţiunilor prevăzute de
legile civile, militare şi ordonanţele autorităţilor locale; prinderea
infractorilor, adunarea şi păstrarea probelor, dresarea actelor şi
înaintarea lor, împreună cu făptuitorii, autorităţilor în drept, în cadrele
admise de legile în vigoare; executarea mandatelor de aducere, de
arestare, a ordinelor, intervenţiilor şi cererilor primite în scris de la
autorităţile cu atribuţii de poliţie generală etc.
Conform Statutului Jandarmeriei Rurale, funcţionarii civili din
cadrul Jandarmeriei rurale primesc drepturile funcţionarilor publici,
cuprinse în statutul funcţionarilor publici şi ocupă postul numai prin
concurs.
La nivelul anului 1929, Legiunea de jandarmi Putna făcea
parte din Inspectoratul 1 Jandarmeria Rurală Bucureşti.
În anul 1931, mai multe subunităţi ale jandarmeriei sunt
trecute în cadrul Jandarmeriei rurale.
În perioada 1930-1935, se înfiinţează în zona de
responsabilitate a Legiunii de jandarmi Putna mai multe posturi de
jandarmi (Păţeşti, Vărsătura, Floreşti, Mera, Bârseşti, Paltin,
Pădureni etc.), fapt atestat de documentele aflate în cadrul S.J.A.N.
Vrancea.
29
 În anul 1932, în cadrul Legiunii de jandarmi Putna, se aflau
secţiile de jandarmi Jariştea, Năruja, Păuneşti, Sascut, Suraia, Ţifeşti,
Vizantea. În subordinea acestor secţii se aflau un număr de
36 posturi. Menţionăm că posturile se înfiinţau în funcţie de situaţia
operativă şi de posibilităţile autorităţilor locale, fiind purtată o bogată
corespondenţă în acest sens. Din documente rezultă că, în anul 1933
denumirea structurii de jandarmi era Legiunea de Jandarmi nr. 10
Focşani.
Demn de menţionat este faptul că autorităţile locale pe cât
erau de nemulţumite în anumite situaţii, pe atât erau de mulţumite în
altele, fapt atestat de documentele regăsite în cadrul S.J.A.N.
Vrancea.
În anul 1938, Legiunea de jandarmi Putna număra şase secţii
şi 62 posturi de jandarmi, din care unul era de vânătoare. Legiunea,
după tabelele de efectiv, era încadrată cu trei ofiţeri din care unul
superior şi doi căpitani. Secţiile erau conduse de „reangajaţi
plotonieri majori şi plotonieri absolvenţi ai şcoalei şefi de secţii”.
Comandantul Legiunii de jandarmi Putna, în anul 1938 era maiorul
Constantin Cojocaru.
În anul 1940, la 12 iulie, Carol al II-lea contopeşte Direcţia
Generală a Poliţiei, Prefectura Poliţiei Capitalei şi Corpul
Jandarmeriei, dar generalul Ion Antonescu a repus în vigoare, la
12 septembrie 1940, legislaţia din anul 1929.
La 22 iunie 1941, trupele de jandarmi din interior au primit
misiuni de luptă specifice pentru situaţia respectivă: combaterea
acţiunilor teroriste, paza unor obiective economice importante,
întărirea măsurilor de ordine internă, contracararea acţiunilor de
desant şi a paraşutiştilor etc. Conform adresei nr. 19130/31.01.1942
înaintată Prefecturii Putna, comandantul Legiunii de Jandarmi Putna
era colonelul M.M. Papadopol. Tot în anul 1942 (conform raportului de
activitate nr. 19196 din 11.02.1942 înaintat prefectului judeţului Putna),
comandantul Legiunii de Jandarmi Putna era col. Ion Rădulescu.
Constituită în unităţi şi subunităţi de poliţie subordonate
marilor unităţi, Jandarmeria, a dovedit în zona armatelor de operaţii,
curaj, spirit de sacrificiu şi înalt patriotism. Întâmplările prin care au
trecut cei ce au supravieţuit sunt pline de dramatism.
Amintim aici întâmplarea trăită de căpitanul Ghiţă Munteanu,
jandarm, veteran de război, pe care ne-a prezentat-o cu ocazia Zilei
veteranilor unităţii, la 28 martie 2009, dar care se regăseşte cu titlul
„O carte de vizită salvatoare” şi în monografia „Neguleşti – file de
30
istorie”: „Era ora zece când am ajuns în satul Lehancea, de unde se
putea vedea şi satul meu. Distanţa era de doar 3 km şi de aici se
auzea zgomotul avioanelor care bombardau pădurea Sohodor,
tunurile care se întreceau... Nu ştiam ce se întâmplă. Eu nu aveam
de la cine afla dacă populaţia reuşise să se ascundă, dacă pe câmp
mai era cineva. Eram singur şi cu cât înaintam prin lanurile de
porumb, cu atât mă apropiam mai mult de acea zonă. Ce era în
realitate? Frontul, cu armata germană, se retrăgea trecând spre
Bucureşti, armatele roşii căutau două divizii germane, scăpate din
încercuirea Iaşi – Chişinău, care se retrăgeau pe direcţia Bârlad să
ajungă la Siret, apoi la Sascut, să intre în munţi spre Ardeal. Ocolind
căile de acces circulabile, trupele au intrat în lanurile de porumb şi
de aici direct spre satul meu Dumbrava. Deodată mi-au apărut în
faţă 3 ostaşi ruşi, m-au somat cu pistoalele gata de tragere... Ei
scotoceau terenul pentru a găsi nemţi prin cuiburi de rezistenţă.
După percheziţie şi un interogatoriu nesfârşit în care am fost torturat
şi ameninţat, am cerut îndurare. Unul dintre soldaţi, probabil
basarabean, „dezlega” puţin româneşte şi făcea pe translatorul. Mă
întreba dacă am fost la Odesa, dacă sunt ofiţer etc. Înţelegea
rugămintea mea de a nu fi împuşcat aici în câmp, unde neavând
acte, nimeni nu va şti cine sunt. Le-am arătat satul meu şi am fost
înţeles: când vom ajunge la mine acasă, dacă sunt teafăr, ne vom
simţi ca în familie.
Hotărârea lor a fost să mă predea la comandament, unitate
aflată în refacere la marginea satului Măldăreşti, la umbra unor plopi
seculari. Am pornit toţi patru. Eu fiind obosit, flămând şi însetat, am
cerut rusoaicelor bucătărese puţină apă. Una dintre ele mi-a adus o
gamelă plină şi ce nu am putut bea mi-a aruncat în ochi. După o oră
de mers, doi dintre prietenii mei de drum mi-au dat liber să plec
acasă, însă mi-au spus că îmi vor face o vizită peste alte două ore,
după ce vor verifica prin sat datele primite.
De aici înainte, calvarul se transformă în groază pentru că
dacă întrebau prin sat ar fi aflat că sunt jandarm şi subofiţer sau
ofiţer (depinde cum au înţeles ei), la care s-ar fi adăugat şi faptul că
au fost minţiţi. Deznodământul îl vedeam sumbru: dacă mă
ascundeam, îmi puneam părinţii în pericol; dacă le spuneam
adevărul, lucrurile ar fi devenit şi mai tragice. Totuşi, acasă le-am
spus pe ocolite părinţilor mei că m-am împrietenit cu 3 soldaţi
sovietici, băieţi buni, care s-au invitat a-mi face o vizită. Nu ştiu ce
31
puteau comenta părinţii mei, dar tensiunea, neliniştea şi îngrijorarea
erau maxime.
M-am spălat, m-am îmbrăcat cu hainele de sărbătoare,
pentru a-i convinge pe părinţi că urmează să primesc musafiri.
Mama a tăiat o găină, a scos şuncă, însă vinul se terminase încă de
la venirea primelor eşaloane. După 2 ore, doi dintre soldaţi au apărut
la poartă, înarmaţi ca pentru atac. Primele discuţii au fost pline de
dramatism. Invitaţi la masă, în curte îi vedeam totuşi impresionaţi.
Mi-au spus: „Tu, ofiţer, trebuia să fii împuşcat acolo pe câmp
departe”. Atunci tata a scos o carte de vizită şi le-am arătat-o. Era
lăsată de un general ospătat şi omenit de noi, pe ea scriind că
acestei familii să nu i se facă nimic. Musafirii au plecat în câteva
clipe, fără să scoată o vorbă.
Era seară. Deodată deasupra comandamentului de sub plopi
a apărut o rachetă. Două avioane germane descoperiseră
bivuacurile. În timpul nopţii soldaţii ruşi au părăsit zona. A doua zi
terenul era curăţat şi astfel s-a aşternut liniştea peste sat, dar
mai mult peste mine şi părinţii mei. Şi totul de la o simplă carte de
vizită!”
Comandantul Legiunii de Jandarmi Putna în anul 1944, era
maiorul Arabu Vasile, acesta fiind urmat de colonelul Angheluţă P.
Comandanţii erau schimbaţi destul de des. În anul 1945,
comandantul Legiunei de jandarmi Putna, era căpitanul Titi
Mihăescu. Privind activităţile desfăşurate de Legiunea de jandarmi
Putna, în anul 1945, trebuie amintită şi organizarea patrulelor de
jandarmi în scopul stopării crimelor şi jafurilor.
Pentru o mai bună evidenţiere a evenimentelor cu care se
confruntau jandarmii în perioada anilor 1945, amintim unele relatări
ale domnului sublocotenent (r) Popa Gheorghe, jandarm la Postul
de jandarmi Boloteşti (Legiunea de jandarmi Putna), veteran de
război:
„În localitatea Valea Seacă, îşi făcuse apariţia banditul
Miftode. În timp ce se afla în serviciu de patrulare pe raza localităţii
Valea Seacă, sg. maj. Ştefan a fost împuşcat mortal din interiorul
unei crâşme, unde crâşmăriţă era o văduvă. Din cercetările
efectuate la faţa locului a rezultat că a fost împuşcat de banditul de
mai sus, care se refugiase într-un grajd din localitate. Întrucât zona
unde se afla grajdul era împădurită, jandarmii s-au îmbrăcat cu
hainele lucrătorilor Ocolului Silvic Valea Seacă, reuşind astfel să se
apropie de grajd. În urma somaţiilor făcute, întrucât acesta nu s-a
32
predat, s-a dat foc grajdului iar banditul Miftode a ieşit cu faţa
acoperită, ţinând în mână 2 grenade pe care le-a aruncat în direcţia
lucrătorilor silvici (jandarmi), acesta fiind împuşcat. Acţiunea a fost
organizată de slt. Albu Nicolae împreună cu lt. Popescu, ambii din
cadrul Legiunii de jandarmi Putna.”
„În zona Boloteşti – Găgeşti – Vităneşti, îşi făcu simţită
prezenţa banda Cioarec, condusă de fraţii Cioarec – Sandu şi
Gavrilă. Unul dintre ei era ciung şi cu un ochi nu vedea întrucât îi
explodase în mână o grenadă. Banda Cioarec organiza furturi,
spargeri, crime. Întrucât era destul de dificil de probat şi de aflat
intenţiile acestora, jandarmii de la Postul de jandarmi Boloteşti, au
hotărât să-i boteze copilul lui Sandu Cioarec, la naşterea acestuia,
fapt care s-a şi întâmplat. În urma evenimentului, fraţii Cioarec au
promis că nu vor mai comite nelegiuiri, însă aceştia au schimbat
zona de acţiune, deplasându-se în alte localităţi. În urma jefuirii unui
cioban, fraţii Cioarec fiind dovediţi ca autori, au fost chemaţi la
reconstituirea ordonată de lt. Popescu din cadrul Legiunii de
jandarmi Putna. La reconstituire, aceştia au fost conduşi de
plt. Popovici, care în timp ce se deplasa pe podul de la intrarea în
localitatea Vârteşcoiu, a fost atacat, a deschis focul şi i-a împuşcat
pe cei 2 fraţi”.
Tot din discuţiile purtate cu dl. sublocotenent (r) Popa
Gheorghe, am mai reţinut şi faptul că jandarmii, în perioada
menţionată mai sus, patrulau pe jos, zi şi noapte, aproximativ
24 de km. Erau dotaţi cu pistoale Mauser, arme Manihel, grenade
Manihiu.
La data de 30 martie 1945, Legiunea de jandarmi Putna era
încadrată cu următoarele efective: patru ofiţeri, 100 subofiţeri, 55
trupă. La data de 25 iunie 1945, Legiunea număra: trei ofiţeri, 98
subofiţeri şi 30 trupă.
Începând cu data de 23 August 1945, se desfiinţează secţiile
de jandarmi şi se înfiinţează în fiecare plasă câte un sector de
jandarmi.
În anul 1945, Inspectoratul General al Jandarmeriei a
elaborat Instrucţiunile 1080 pentru înfiinţarea sectoarelor de
jandarmi şi desfăşurarea secţiilor de jandarmi.
Legiunea de jandarmi Putna avea şase sectoare de
jandarmi.
O atenţie deosebită se acordă activităţii de pregătire a
jandarmilor.
33
 În anul 1945, în cadrul Legiunii de jandarmi Putna, se
regăsesc următoarele centre de instrucţie cu subofiţeri şi trupă:
Păuneşti, Jariştea, Vidra, Năruja, Vulturul şi reşedinţa legiunii.
Prin Legea nr. 59 din 28 martie 1947, Jandarmeria trece în
subordinea nemijlocită a Ministerului de Interne şi se limitează la
misiuni de poliţie.
În noiembrie 1947 se înfiinţează Secretariatul general pentru
trupe din care făcea parte şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.
Prin ordinul nr. 10052 din 23 ianuarie 1949, al secretariatului
pentru trupe al M.I., s-au înfiinţat Trupele de Securitate. Ulterior,
toate trupele de jandarmi şi centrele de instrucţie au trecut la
Comandamentul Trupelor de Securitate, iar trupele Inspectoratului
General al Jandarmeriei s-au subordonat Direcţiei Generale a
Miliţiei.
Astfel, s-a încheiat, pentru o lungă perioadă de timp,
existenţa principalei instituţii organizate militar în România
democrată pentru pază, protecţia şi menţinerea ordinii
constituţionale şi de stat, pentru apărarea libertăţii cetăţeneşti, a
proprietăţii, a persoanelor fizice şi juridice.

2. Structurile postjandarmeriei între anii 1949-1989

Prin decizii ministeriale şi ordine ale ministrului de interne,

s-a trecut la organizarea trupelor de securitate, în vederea aplicării
prevederilor Decretului nr. 163/1949.
Conform Deciziei ministrului nr. 84 din 24 martie 1949,
Secretariatul General pentru trupele Ministerului Afacerilor Interne
şi-a schimbat denumirea în Comandamentul Trupelor Ministerului
Afacerilor Interne. O parte din atribuţiile fostei Jandarmerii au fost
preluate de Comandamentul Trupelor de Securitate (C.T.S.).
C.T.S. avea în subordine: un regiment securitate, un batalion
securitate gărzi, 11 batalioane de securitate intervenţie, 17 centre de
instrucţie (unele, transformate ulterior în batalioane de intervenţie).
Pentru început aceste structuri au avut ca misiuni: asigurarea
ordinii şi liniştii publice împotriva forţelor „contrarevoluţionare”, paza
şi apărarea unor obiective şi căi de comunicaţii, desfăşurarea de
acţiuni şi operaţiuni pentru capturarea, neutralizarea sau nimicirea
elementelor înarmate, descoperirea, capturarea sau nimicirea
elementelor paraşutate pentru prevenirea acţiunilor de diversiune.
34
 Modificări în organizarea şi atribuţiile trupelor au avut loc şi la
începutul anului 1951, când, în urma desfiinţării Comandamentului
trupelor M.A.I., Brigada Pază Întreprinderi şi Brigada Securitate
Comunicaţii au trecut în subordinea Comandamentului Trupelor de
Securitate.
Datorită nevoilor impuse de situaţia operativă, în anul 1951,
s-au desfiinţat şi înfiinţat unele mari unităţi şi unităţi. Astfel, s-a
desfiinţat Comandamentul Brigăzii Comunicaţii, Comandamentul
Brigăzii Pază Întreprinderi şi batalioane precum Cluj, Timişoara,
Petroşani etc. S-au înfiinţat C.I. nr. 32 Harghita, C.I. Comunicaţii
Tăşnad, R. 4 Pz. Iaşi etc.
Conform Organigramei Trupelor de Securitate, din anul 1951,
la nivelul judeţului Vrancea nu funcţiona o structură constituită din
trupe securitate. În imediata apropiere a judeţului Vrancea, se
regăsea Batalionul 12 Securitate Tecuci, în subordinea căruia se vor
regăsi mult mai târziu două Plutoane de securitate cu sediul la
Focşani şi Adjud.
Conform Ordinului Preşedintelui Consiliului Securităţii
Statului nr. 125 din 27 decembrie 1971, Vrancea se afla în zona de
responsabilitate a Batalionului 47 securitate Tecuci.
Conform O.M.I. nr. 04325/01.06.1975, Vrancea se afla tot în
zona de responsabilitate a Brigăzii 65 securitate Bacău (Batalionul
68 securitate Tecuci ).
Din verificările făcute la I.J.J. Galaţi (fostă unitate de
securitate care a subordonat în perioada analizată structurile
înfiinţate în jud. Vrancea) reiese că în anul 1978 se regăsea Plutonul
Antiterorist Focşani (cu sediul în municipiul Focşani), în cadrul
Companiei 1 Antiteroriste Tecuci. Plutonul era constituit din 5 grupe
după cum urmează: trei grupe antiteroriste, o grupă pază sediu
unităţi M.I. şi o grupă T.C.C. Plutonul a fost comandat până în anul
1990 de căpitanul Voinea Stelică.
În anul 1981, se înfiinţează şi Plutonul T.F. Adjud cu sediul în
municipiul Adjud, în subordinea Companiei a 4-a T.F. Tecuci.
Plutonul a fost comandat până în anul 1990 de căpitanul Sârbie
Ovidiu.
Ambele structuri înfiinţate pe raza judeţului Vrancea au
funcţionat până în anul 1990, când a fost înfiinţat prin ordinul M.I.
nr. 05853 Detaşamentul de Jandarmi Mixt Focşani, cu indicativul
numeric 0965.
În anul 1952, Ministerul Afacerilor Interne se reorganizează,
împărţindu-se în două ministere: Ministerul Securităţii Statului şi
35
Ministerul Afacerilor Interne. Astfel, o serie de unităţi, trec de la
M.A.I. la M.S.S., printre care enumerăm Regimentul de Securitate
Bucureşti, Regimentul 6 Securitate Tecuci, Regimentul 7 Securitate
Cluj etc. Rămân la Ministerul Afacerilor Interne, în cadrul Direcţiei
Pază: Regimentul 1 Pază Bucureşti, Regimentul 2 Pază Ploieşti,
Regimentul 3 Pază Iaşi etc.
Conform H.C.M./1956, trupele de securitate, înfiinţează trei
batalioane de securitate la Timişoara, Drăgăşani şi Tecuci, fiecare
cu organizare identică.
În anul 1958, Direcţia Generală a Trupelor M.A.I. îşi schimbă
denumirea în Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi Securitate.
Trupele de securitate au fost reorganizate pe un regiment de
securitate şi opt batalioane de securitate independente, printre care
regăsim: Regimentul de Securitate Bucureşti, Batalionul 75
Securitate Botoşani, Batalionul 64 Securitate Timişoara, Batalionul
52 Securitate Drăgăşani, Batalionul 16 Securitate Tecuci etc.
Trupele de pază nu au cunoscut modificări substanţiale faţă
de organizarea anterioară.
Începând cu 1 martie 1960, când trupele de grăniceri au ieşit
din structura M.A.I. şi au intrat în subordinea M.F.A., în baza
H.C.M. 156/1960 şi a Ordinului M.A.I. nr. 2503/1960, s-au desfiinţat
batalioanele de securitate Satu Mare, Floreşti, Timişoara,
Drăgăşani, Botoşani, Tecuci etc., comandamentele brigăzilor pază
Arad, Buzău, batalioanele de pază Făgăraş, Miercurea Ciuc,
Orăştie, Tecuci, Ploieşti etc.
Conform Decretului nr. 141 din 06.04.1963, se înfiinţează
Direcţia Trupelor de Pază Obiective.
În anul 1967, trupele M.A.I. cunosc o nouă reorganizare, fiind
împărţite în: trupe de securitate şi trupe de pază integrate în structuri
diferite.
Astfel, o parte din unităţile ce au aparţinut M.A.I. au trecut în
subordinea C.S.S. Menţionăm Batalioanele 5 şi 7 Securitate
Bucureşti, Batalionul 13 Securitate Bacău, Batalionul 17 Securitate
Braşov, Batalionul Securitate 47 Tecuci etc.
În subordinea trupelor de pază, subordonate M.A.I. au rămas
Brigada Pază Bucureşti, Brigada Pază Cluj, Brigada Pază Constanţa
şi Batalionul Pază Bacău.
În această structură se regăsesc trupele de securitate în anul
1968, când poporul român a reacţionat ferm, în urma intervenţiei
brutale a U.S. în Cehoslovacia.
36
 Concomitent cu executarea misiunilor specifice profilului lor,
trupele de securitate au luat parte la îndeplinirea altor sarcini, în
folosul statului şi al cetăţenilor.
La nivelul anilor 1972, regăsim în organigrama Trupelor de
securitate şi Batalionul 27 Securitate Tecuci.
În anul 1972, prin Decretul nr. 130 în cadrul Ministerului de
Interne se aflau: securitatea, miliţia, trupele de securitate, trupele de
pompieri, penitenciarele şi arhivele statului.
Comandamentul Trupelor de Securitate, care subordona
toate unităţile de trupe de securitate, avea ca atribuţii: „asigură, la
nevoie, participarea trupelor de securitate la menţinerea ordinii
publice; asigură cu trupe de securitate paza unor obiective de
importanţă deosebită, prin hotărâri ale Consiliului de Miniştri;
participă, împreună cu unităţi ale M.F.A., şi ale gărzilor patriotice, la
îndeplinirea unor misiuni speciale”.
A scăzut ponderea misiunilor de pază şi escortare şi au
apărut misiuni noi, precum participarea la prevenirea, descoperirea
şi neutralizarea unor acţiuni teroriste, parte din forţe fiind folosite în
mediul urban alături de organele de miliţie, la menţinerea ordinii şi
liniştii publice.
Ulterior, au fost create alte unităţi şi subunităţi pentru
executarea unor misiuni de pază şi apărare (importanţă deosebită),
misiuni de pază şi ordine, pază şi apărare a trenurilor de marfă
specializate.
Schimbările prezentate mai sus au fost legalizate, cu unele
mici modificări, prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 121 din
1978, care au rezistat până la evenimentele din decembrie 1989.
Conform Decretului de mai sus, „trupele de securitate
participă la îndeplinirea unor misiuni privind apărarea securităţii
statului; asigură paza unor obiective de importanţă deosebită;
participă, la nevoie, la menţinerea ordinii şi liniştii publice; participă
în cooperare cu unităţi ale M.Ap.N. şi ale gărzilor patriotice la
îndeplinirea unor misiuni specifice; participă la limitarea şi
înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale” etc.
Schimbările produse în trupele de securitate după anul 1978
au fost reglementate prin Ordinul M.I. nr. 02263 din 01.11.1984, care
a introdus modificări şi completări la Regulamentul Trupelor de
Securitate, partea I şi partea a II-a.
Trupelor de securitate li s-au dat foarte multe atribuţii şi
executau frecvent misiuni de amploare, în condiţii grele, care
37
solicitau eforturi prelungite din partea efectivelor de ofiţeri, subofiţeri
şi militari în termen.
Starea de spirit a populaţiei (datorată restricţiilor de tot felul)
s-a transmis şi cadrelor trupelor de securitate, care au fost şi mai
nemulţumite, în anul 1986, când trupele au fost integrate arbitrar în
structura Departamentului Securităţii Statului (D.S.S.).
Misiunile impuse de conducerea D.S.S. prin ordinele date au
angajat tot mai mult personalul trupelor de securitate în probleme de
culegeri de date şi informaţii din zona de responsabilitate, din
obiectivele avute în pază şi apărare.
Marea majoritate a cadrelor nu a agreat subordonarea faţă
de Departamentul Securităţii Statului.
Într-un asemenea climat s-a găsit personalul trupelor de
securitate în decembrie 1989.
Conform Organigramei Trupelor de Securitate la 01.12.1989,
în cadrul B.27 Tecuci se regăseau la nivelul judeţului Vrancea
cele 2 Plutoane de securitate prezentate în cadrul subcapitolului
(Focşani şi Adjud).

3. Trupele de securitate în timpul revoluţiei române

din decembrie 1989 şi după victoria acesteia

În decembrie 1989, în judeţul Vrancea, regăsim ca structuri

de securitate Plutonul Antiterorist Focşani (cu sediul în mun.
Focşani) şi Plutonul T.F. Adjud (cu sediul în municipiul Adjud).
Evenimentele din decembrie 1989 au constituit pentru trupele
de securitate un moment pe care l-au abordat de pe poziţia unor
forţe conştiente de rolul important în protejarea şi apărarea bunurilor
materiale ale poporului, pentru preîntâmpinarea oricăror acţiuni
menite să ducă la distrugerea acestora. Prin misiunile stabilite în
regulamente, trupele erau destinate pentru asemenea acţiuni, pe
care le-au desfăşurat cu discernământ şi maturitate, dovedind
ataşamentul, care ulterior a fost declarat şi public, pentru cauza
revoluţiei, angajându-se ferm şi fără ezitări în sprijinul acesteia.
Modul de acţiune al subunităţilor de securitate din zona de
responsabilitate s-a înscris în comportamentul general al trupelor,
care au ezitat să facă uz de armă pentru reprimarea
demonstranţilor.
În pofida acţiunilor provocatoare şi a denigrărilor la care au
fost supuşi, trupele de securitate au acţionat calm pentru asigurarea
38
ordinii şi liniştii publice, pentru crearea condiţiilor normale de
activitate, pentru prevenirea actelor antisociale.
Evoluţia situaţiei operative a fost marcată de emiterea
următoarelor ordine:
- în 17 decembrie, ora 16.25, din ordinul Şefului D.S.S. în
toate trupele de securitate s-a executat „Ogorul”;
- în 17 decembrie, ora 19.30, s-a primit ordin pentru
introducerea indicativului „alarma de luptă”;
- în 18 decembrie, ora 11.00, s-a instituit în toate unităţile
„starea de necesitate”.
În perioada 16-20 decembrie 1989, unităţile trupelor de
securitate şi-au desfăşurat programul în condiţiile aplicării „Alarmei
de luptă”, şi au îndeplinit misiunile permanente cu dispozitive
întărite.
În perioada 22-23 decembrie 1989, principalele municipii şi
oraşe au fost cuprinse de valul revoluţionar iniţiat la Timişoara.
Muncitorii din marile întreprinderi au părăsit locul de muncă şi
organizaţi, au ocupat pieţele centrale ale localităţilor, protestând,
cerând libertate, democraţie, înlăturarea dictaturii şi o viaţă mai
bună.
În această situaţie generală creată în ţară, trupele de
securitate au intrat în dispozitivele de ordine publică, organizate de
organele de miliţie şi securitate.
În judeţul Vrancea nu s-au înregistrat confruntări dure
precum în Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu, Braşov etc.
În localităţile unde nu s-a folosit forţa armată împotriva
manifestanţilor, acţiunile s-au derulat paşnic şi cu multă eficienţă.
În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, ca urmare a
desfiinţării Departamentului Securităţii Statului, Comandamentul
Trupelor de Securitate, cu toate marile unităţi şi unităţi din
compunere, au intrat în structura Ministerului Apărării Naţionale,
continuând îndeplinirea misiunilor avute până atunci.
Amintim cei doi soldaţi vrânceni (militari în termen la U.M.
0865 Câmpina), căzuţi la datorie pe timpul evenimentelor din
decembrie 1989, Ghinea Dorinel şi Silvestru Jim.
Într-un climat de puternică încleştare politică, purtată de noile
forţe care se năşteau şi cele ale fostelor partide istorice, la cumpăna
dintre ani, trupele au fost supuse în continuare unei agresiuni
pronunţate de calomniere şi denigrare. S-a vehiculat mult timp ideea
că cele mai multe crime pe timpul evenimentelor din decembrie
1989 au fost săvârşite de fostele trupe de securitate.
39
 Bibliografie

• Bunoaica Ion – Jandarmeria Română, tradiţii şi

perspective;
• Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B.
Moldovan, Liviu Ţăranu – Trupele de securitate
(1949-1989);
• Gl.c.a. dr. Tudor Cearapin, gl. d. dr. George Seriţan,
col. (r) dr. Octavian Burcin, col. dr. Ţuţu Pişleag,
col. drd. Daniel Georgescu – Istoria Jandarmeriei Române;
• Gl.bg. (r) Mihalache D. Vasile – Jandarmeria la răspântii
sociale 1944-1990, vol. I;
• Gl.bg. (r) Mihalache D. Vasile, gl.bg. (r) Suciu P. Ioan –
Istoria Jandarmeriei Române (1850 -2000);
• Gl.bg. dr. Anghel Andreescu – Colocvii educative;
• Prof. univ. dr. Costică Voicu, prof. univ. dr. Anghel
Andreescu, prof. univ. dr. Octavian Burcin – Siguranţa
naţională şi ordinea publică 1859-2000;
• Şt. Spulber – Neguleşti, file de istorie.

Fonduri arhivistice S.J.A.N. Vrancea:

– fonduri Prefectura Putna;
– fonduri Legiunea de Jandarmi Putna.

40
 I.3. CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – MARTIR
AL NEAMULUI ROMÂNESC
(1688-1714)

Profesor muzeograf Cristina NICA

Director Muzeul Naţional al Poliţiei Române

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, în ţinutul

Romanaţilor, la Brâncoveni (astăzi o comună în judeţul Olt), într-o
veche familie boierească. Era fiul lui Matei Brâncoveanu şi al
Stancăi (sora domnitorului Şerban Cantacuzino). După tată, era
strămoş de neam din familia domnitorului Matei Basarab
(1632-1654), iar după mamă, nepotul domnitorului Şerban
Cantacuzino. A rămas orfan de tată la vârsta de un an şi a fost
crescut de un unchi al său, postelnicul Constantin Cantacuzino.
Acesta era un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul
românesc şi i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri,
învăţându-l, printre altele, limbile greacă, latină şi slavonă.
S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din
Popeşti şi au avut împreună patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi
Matei şi şapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi
Smaranda.
În vremea sa au avut loc intense acţiuni politice şi
diplomatice pentru stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane în
Europa de Sud-Est. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de ani
la domnie. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată
şi de cererile mereu sporite ale Porţii otomane, a îngreunat viaţa
ţăranilor şi târgoveţilor. A dus o politică externă şovăitoare.
Ajungându-se să se dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul
ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o
atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost
executat la Istanbul în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi.
41
 Politica internă
Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcaţi de un progres
economic şi cultural-artistic, de iniţiative de modernizare a aparatului
statal, de reformare a sistemului fiscal. A organizat cancelaria
statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca
brâncovenească s-a deschis influenţelor occidentale care au început
să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză
originală naţională, prin aportul tradiţiei răsăritene şi a celei
occidentale.
Principalele direcţii ale politicii lui Constantin Brâncoveanu au
fost: întărirea rolului domniei, reorganizarea sistemului fiscal şi
promovarea unor relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania.

Politica externă
Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reuşit să
menţină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era
vasal, şi Imperiul Habsburgic, a cărui expansiune ajunsese până la
hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută
de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).
Cu Imperiul Habsburgic, domnul Ţării Româneşti a încheiat
mai multe tratate secrete. În schimbul anumitor servicii,
Brâncoveanu a primit pentru el şi pentru familia sa mai multe moşii
şi titluri nobiliare ale Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.
În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă şi greşelile politice
ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci,
regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins de Petru cel Mare la
Poltava.
Scăpată de ameninţarea suedo-germană pentru prima dată
în istorie, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta
cu sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu ruşii. I-a
scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta
cu aprovizionarea armatei. În schimb, ţarul i-a trimis mulţumirile sale
şi 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă
siguranţă însă, Înalta Poartă l-a trimis de îndată ca domn în Moldova
pe Dimitrie Cantemir, duşman ştiut al familiei Brâncovenilor, cu
însărcinarea de a raporta Divanului orice mişcare făcută de acesta.
Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu
ţarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să menţină un echilibru între
cele două tabere. El şi-a adunat oştile în tabăra de la Urlaţi,
Prahova, aproape de graniţa cu Moldova. În cazul în care ruşii ar fi
42
vrut să intre în Ţara Românească, se alia cu ei. El intenţiona însă să
rămână de partea turcilor dacă aceştia ar fi fost mai rapizi. Planurile
i-au fost date peste cap însă de vărul sau, spătarul Toma
Cantacuzino, care împreună cu mai mulţi boieri ai lui Brâncoveanu a
fugit în lagărul ţarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel
Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la
eşecul militar al ţarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care
s-a văzut nevoit să încheie pacea cu turcii.

Dezvoltarea culturală a Ţării Româneşti în timpul lui

Constantin Brâncoveanu
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura
românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un
fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu
s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor
ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi de pace.
Domnitorul a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase
şi laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală şi
sculptură tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale
renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul
brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc sau de artă
brâncovenească este folosită în istoriografia română de artă pentru
arhitectura şi artele plastice din Ţara Românească în timpul domniei
lui Constantin Brâncoveanu.
Deoarece această epocă a influenţat în mod hotărâtor
evoluţiile de mai târziu, termenul se foloseşte prin extensie şi pentru
a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi, până
către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie
cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste,
dar exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de
baroc brâncovenesc.
Constantin Brâncoveanu şi-a asumat rolul de protector al
tiparului şi şcolilor din Ţara Românească, dar şi din Transilvania,
numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala
românească din Şcheii Braşovului. S-a înconjurat de personalităţi de
cultură din ţară şi străinătate, susţinând financiar şi diplomatic
pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene.
În anul 1689, l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul,
viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărţi
româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene.
43
 Constantin Brâncoveanu a înfiinţat în anul 1694 Academia
domnească din Bucureşti, o şcoală superioară („colegiu public
pentru pământeni şi străini”) având ca limbă de predare greaca
veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În anul 1707, el a
reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos
Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcţionau şi
alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi
în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe
Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru
cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti
existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva
mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre
culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca
de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino,
postelnicul) şi biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin
Brâncoveanu.

Ctitorii brâncoveneşti
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori
de biserici şi mănăstiri din ţările române. Încă înainte de a ajunge
domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmboviţa şi alta
la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. După ce s-a urcat pe tronul Ţării
Româneşti, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în Bucureşti încă trei
biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau
„Grecesc” şi biserica mănăstirii Sfântul Sava demolate în secolul
trecut şi Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, existentă şi
azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă
biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse
în ascuns de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica.
A mai zidit o biserică în satul Doiceşti, din judeţul Dâmboviţa,
în anul 1706. Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino,
a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii
Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de
temelie a celei mai de seamă dintre ctitoriile sale: Mănăstirea
Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena.
Printre alte biserici şi mănăstiri ctitorite sau refăcute de
binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de
Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea
44
Turnu din Târgşoru Vechi, judeţul Prahova. A mai construit Palatul
Mogoşoaia din Bucureşti, Palatul Potlogi din judeţul Dîmboviţa şi
altele.
A înfiinţat tipografii unde s-au tipărit nenumărate cărţi în
limbile greacă, slavonă, dar şi română. Spre exemplu, a retipărit
Biblia lui Şerban Cantacuzino în româneşte. A sprijinit bisericile şi
mănăstirile ortodoxe din părţile Siriei, Caucazului, Arabiei,
Mănăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai, precum şi mănăstirea
şi biserica de la muntele Athos din Grecia. A ajutat cu bani şi cărţi
bisericeşti pe ortodocşii credincioşi din Ardeal şi a sprijinit lupta lor
împotriva catolicizării acestora.
Nu trebuie trecut cu vederea că Mănăstirea Brâncoveanu din
Sâmbăta de Sus a fost distrusă din ordinul generalului austriac
Preiss şi timp de 200 de ani a fost lăsată în paragină datorită
nesupunerii monahilor şi trecerii lor la catolicism. De-abia în anul
1985 vrednicul Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală reuşeşte
să reclădească această minunată mănăstire. Astfel, la data de
15 august 1993, mănăstirea este sfinţită de către S.S. Patriarhul
Constantinopolului Bartolomeos I. şi de Prea Fericitul Patriarh
Teoctist al României, precum şi de Mitropolitul Antonie al Ardealului,
Crişanei şi Maramureşului.

Sfârşitul domniei
În anul 1711, sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru
aceasta a pus la cale un plan, aplicat abia după trei ani, când
Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea duşmani. Toate
rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se
întoarseră însă împotriva lui. Brâncoveanu pregătea la vremea
aceea nunta fiului său, Radu. Mireasa, fata lui Antioh Vodă
Cantemir, se afla la Istanbul. Pentru a nu supăra Înalta Poartă,
Brâncoveanu i-a trimis o scrisoare sultanului, împreună cu 4.000 de
galbeni şi o blană de samur. Ali Paşa, comandantul oştilor otomane,
pregătea atunci o mare lovitură împotriva Sfântului Imperiu Roman
de Naţiune Germană, motiv pentru care s-a decis să-l scoată pe
Brâncoveanu din joc înainte de începerea luptelor. Viclean, Ali Paşa
i-a comunicat lui Vodă că Poarta nu se opune căsătoriei.
Brâncoveanu a trimis la Istanbul, după mireasă, un convoi condus
de domniţa Bălaşa şi de soţul ei. Era pe la sfârşitul iernii anului
1713, când domniţa Stanca, una dintre fiicele domnitorului, s-a
îmbolnăvit grav. Înaintea morţii ea a avut o viziune: pe peretele din
45
faţa patului i-a apărut o ceată de turci, care îl ducea pe tatăl ei în
lanţuri la Istanbul.
Deşi Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge
pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino (trecerea de
partea ruşilor în timpul războiului ruso-turc din 1711) nu exprimase şi
voinţa sa, o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa voievodului.
Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Raşid, că
„adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o
răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut
independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în 1714, în apropierea
Paştilor. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul şi închis la
Edicule, iar toate averile sale i-au fost confiscate.

Execuţia
După cum spune cronica: în Săptămâna Patimilor, în anul de
la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al II-lea, mulţime de
ostaşi de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi în jalea
tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti, l-au dus la Înalta Poartă la
Constantinopol. Timp de 4 (patru) luni au stat la închisoarea Edicule,
unde au fost schingiuiţi şi supuşi la maltratări împreună cu fiii săi,
Constantin, Ştefan, Radu, Matei, alături de sfetnicul său Ianache şi li
s-a cerut să treacă la religia musulmană. Dacă un creştin trecea la
religia musulmană, el era iertat de condamnarea la moarte. Ianache
Văcărescu, ginerele şi sfetnicul principal al domnitorului, a fost
decapitat primul. Au urmat fiii cei mari. Înspăimântat, Matei, mezinul,
a fost gata să renunţe la creştinism: „Dă-mi voie să-mi trăiesc
tinereţea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor
nevinovat”. Domnitorul îl ceartă şi îi explică că nu-şi poate lepăda
credinţa şi neamul. La care Matei (fiul cel mic) cere iertare tatălui
(domnitorului) şi se duce primul şi pune capul pe butuc, astfel călăul
trece la decapitare. Domnitorul participă la surghiunul ce li se aduce
fiilor săi, cât şi a sfetnicului său, Ianache. Constantin Brâncoveanu
însuşi a îngenuncheat ultimul în faţa gâdelui. Aşa au devenit martiri
ai lui Hristos şi nu şi-au trădat credinţa ortodoxă. Toate acestea se
întâmplau exact când domnitorul împlinea 60 de ani şi era ziua
praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august 1714). Capetele
celor şase au fost plimbate pe străzile Istanbulului în vârfuri de
suliţe, iar trupurile, aruncate în mare. Doamna Maria a aflat vestea
în închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului şi a unor
credincioşi a reuşit să pescuiască din apă cadavrele şi să le
46
îngroape în insula Halki din Marea Marmara, unde şi-au găsit odihna
veşnică, într-o veche mânăstire grecească ridicată de împăratul Ioan
al VIII-lea Paleologul. Pe furiş, capul voievodului a fost adus în ţară
şi înmormântat în ctitoria sa, Biserica „Sf. Gheorghe” din Bucureşti.
Iată cum descrie Gheorghe Şincai, martiriul voievodului, în
Cronica românilor şi a mai multor neamuri:
„Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora
el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut,
am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi
bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la
Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte
de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă
clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”. Acestea
zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor,
începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui
Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii,
după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”
Cei şase decapitaţi au fost canonizaţi în anul 1992, de
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cu toţii sunt veneraţi de
către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinţii martiri
Brâncoveni în ziua de 16 august. Familia martiră a Brâncovenilor a
murit, după cum am mai spus, pentru neam şi pentru credinţa
ortodoxă.

47
 I.4. NICOLAE GOLESCU,
denumire onorifică atribuită Centrului de Formare
şi Perfecţionare a Poliţiştilor Slatina

Comisar-şef de poliţie Victor ION

Centrul de Formare şi Perfecţionare
a Poliţiştilor „Nicolae Golescu” Slatina

La sfârşitul anului 1993, conducerea de atunci a

Şcolii de Poliţie Slatina, în prezent Centrul de
Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor, cu
respectarea şi în temeiul art. 1 din Decretul-lege
nr. 100/1990 privind atribuirea sau schimbarea
de denumiri şi art. 13 alin. (2) din Legea
nr. 40/1990, privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului de Interne a întocmit documentaţia
privind atribuirea numelui „Nicolae Golescu”, Şcolii Militare de Poliţie
Slatina.
În acest sens, a fost emis Ordinul ministrului de interne
nr. II/1562/01.04.1994, care prevedea: „Cu prilejul aniversării a 20
de ani de la înfiinţare a Şcolii Militare de Poliţie Slatina, şi pentru
cinstirea memoriei lui Nicolae Golescu, personalitate istorică
afirmată în timpul Revoluţiei române de la 1848, când a fost ministru
de interne în Guvernul provizoriu instaurat la Bucureşti, ca
şi în mişcarea unionistă şi în perioada domniei lui Alexandru Ioan
Cuza.
Începând cu data de 1 Mai 1994, i se atribuie numele
„NICOLAE GOLESCU”, Şcolii militare pentru pregătirea subofiţerilor
de poliţie Slatina, urmând ca aceasta să poarte denumirea de
Şcoală militară de subofiţeri de poliţie „Nicolae Golescu” Slatina.
48
 Cu acest prilej, a fost prezentată lucrarea biografică „Nicolae
Golescu – O viaţă de om” realizată prin strădania domnului
colonel (r) Ştefan Doru Cristian. Volumul de peste 250 de pagini şi
25 de fotografii, omagiază viaţa şi activitatea acestui mare om politic
şi de stat, pe care istoria naţională l-a păstrat în galeria
personalităţilor de frunte ale neamului românesc.
După un an, la 3 noiembrie 1995 a avut loc un alt eveniment
memorabil pentru instituţia de la Slatina: dezvelirea bustului lui
Nicolae Golescu, amplasat în faţa pavilionului central.
Tot cu această ocazie a fost dezvelită şi o placă de marmură,
montată la intrarea în pavilionul central, pe care sunt înscrise
cuvintele: «Ca o recunoaştere a meritelor în formarea subofiţerilor
de poliţie, Şcolii i se atribuie numele „Nicolae Golescu” – 1 Mai
1994».
Dar pentru a cunoaşte viaţa şi activitatea marelui înaintaş vă
prezint, în continuare, cele mai importante aspecte din biografia sa.
Nicolae Golescu, al treilea copil al lui Constantin Dinicu
Golescu şi al doilea dintre Fraţii Goleşti, s-a născut la Câmpulung
Muscel, în anul 1810. Copilăria şi-a petrecut-o cu părinţii, primind
învăţătura dată, în general, fiilor de boieri.
În anul 1826, în ultima din cele trei călătorii succesive în
Europa, C. Dinicu Golescu îl trimite pe Nicolae, împreună cu fratele
său Ştefan la Universitatea din Geneva – Elveţia, pentru
desăvârşirea studiilor.
Reîntors în ţară în 1829, Nicolae Golescu a intrat în rândul
cadrelor armatei, ca ofiţer cu gradul de căpitan. După numirea, în
1834, a lui Alexandru Dimitrie Ghica ca domn al Ţării Româneşti,
Nicolae Golescu ajunge aghiotant domnesc şi este avansat la gradul
de maior, iar în anul 1839 la cel de colonel.
Printr-o instrucţie aleasă şi o temeinică educaţie patriotică,
Nicolae Golescu avea să devină democrat convins, militant
împotriva privilegiilor feudale. Părăsind interesele clasei din care
făcea parte prin descendenţă, Nicolae Golescu a aderat, după 1840,
la ideile liberale ale burgheziei aflată în ascensiune. Ca urmare, el
demisionează din armată, şi alături de fratele său Ştefan, devine
opozant al domnitorului Al. Dimitrie Ghica şi al regimului său.
În calitate de Director al Departamentului de Interne, Nicolae
Golescu a avut posibilitatea să cunoască şi mai bine nedreptăţile
sociale şi nemulţumirile populaţiei, fapt care l-a determinat să se
apropie şi mai mult de cei ce pregăteau revoluţia.
49
 Izbucnirea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească l-a
găsit pe Nicolae Golescu în Bucureşti, unde, în după-amiaza zilei de
11 iunie, în fruntea mulţimii, s-a alăturat celorlalţi revoluţionari. Numit
ministru de interne în noul guvern, ales după demisia domnitorului
Gheorghe Bibescu, el a militat pentru transpunerea în practică a
hotărârilor revoluţionare.
Astfel, el a participat la elaborarea şi aplicarea unor decrete
de mare însemnătate pentru mersul revoluţiei, cum au fost, de pildă,
cele pentru înfiinţarea Drapelului tricolor, desfiinţarea rangurilor
civile, desfiinţarea cenzurii, constituirea gărzii naţionale, desfiinţarea
pedepsei cu bătaia şi a pedepsei cu moartea.
Reprimarea sângeroasă a Revoluţiei a determinat arestarea
şi exilarea celor mai mulţi dintre participanţi. Nicolae Golescu a luat
şi el drumul străinătăţii, stabilindu-se, împreună cu fratele său
Ştefan, în capitala Franţei.
În preajma deschiderii Congresului de pace de la Paris din
1856, românii aflaţi în exil intensifică propaganda pentru unire,
cauza poporului român fiind deja cunoscută în ţările vest-europene.
În urma efortului pe plan diplomatic are loc amnistierea
generală a exilaţilor români. Nicolae Golescu se reîntoarce în ţară în
iulie 1857. Îndelungatul exil n-a reuşit să-i altereze convingerile
democratice ci, dimpotrivă, le amplificase în intensitate, le
consolidase.
Integrat în mişcarea unionistă internă, Nicolae Golescu a fost
ales preşedinte al Biroului Adunării Electorale şi deputat în
Adunarea ad-hoc din partea Capitalei. Popularitatea lui ajunsese
atât de mare, încât în preajma alegerilor şi-a depus candidatura
pentru domnia Ţării Româneşti.
În seara zilei de 23 ianuarie 1859, deputaţii Partidei
Naţionale au decis, în unanimitate, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
ca domn al Ţării Româneşti, Nicolae Golescu renunţând la
candidatură din partea grupării liberale.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Golescu a
ocupat funcţia de ministru de interne în perioada ianuarie – martie
1859. Reintrat în armată cu gradul de colonel de stat major, el va
demisiona după scurtă vreme. Între funcţiile ocupate ulterior au
figurat aceea de prim-ministru, într-un guvern care va dura numai
40 de zile, şi preşedinte al Comisiei Centrale, funcţie din care va
demisiona la 25 ianuarie 1862.
După această dată, ca urmare a poziţiei sale liberal-radicale,
Nicolae Golescu se îndepărtează treptat de domnitorul
50
Alexandru Ioan Cuza, situaţie care se va menţine până la
detronarea acestuia la 11 februarie 1866.
Acelaşi Nicolae Golescu va contribui la consolidarea Unirii şi
a statului naţional român modern, în vremea domnitorului Carol I. În
perioada domniei acestuia, el va îndeplini importante funcţii în viaţa
publică şi politică, între care cea mai importantă a fost aceea de
inspector general al Gărzii Civice din România, între anii 1866-1868,
având gradul de general.
O altă funcţie importantă a fost aceea de prim-ministru în
guvernul numit la începutul lunii mai 1868. Adept al căii
revoluţionare de obţinere a independenţei de sub suzeranitatea
otomană, acest guvern prezidat de Nicolae Golescu a nemulţumit
Poarta, ceea ce a determinat înlocuirea sa din funcţie la 16
noiembrie 1868.
În ultimii ani ai vieţii, o boală cumplită l-a imobilizat la pat.
Deşi aflat în această situaţie, el se bucura încă de mare popularitate,
cetăţenii Capitalei adresându-i-se cu rugămintea de a candida, din
partea lor, la alegerile din vara anului 1876.
Grav bolnav, Nicolae Golescu a încetat din viaţă la
10/22 decembrie 1877, la puţin timp după victoria oştirii române de
la Plevna, despre care, probabil, luase cunoştinţă din presa vremii.
Elogiindu-i meritele, în şedinţa Camerei din 12 decembrie
1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, comunica moartea
generalului, propunând, în acelaşi timp, organizarea de funeralii
naţionale.
La 15 decembrie 1877 a avut loc ceremonia funebră din
Bucureşti, la care a participat o mulţime imensă. Trupul neînsufleţit a
fost transportat, apoi, la Goleşti, unde, în bisericuţa construită de
strămoşii acestei familii a avut loc ceremonia înhumării.
Ca multe alte personalităţi care au servit cu devotament şi
credinţă acest popor, Nicolae Golescu a intrat ireversibil în conştiinţa
neamului românesc. Cu admiraţie şi recunoştinţă, întreaga naţiune
cinsteşte astăzi memoria marelui ei înaintaş, figură luminoasă de
militant neobosit pentru redeşteptare naţională.
Anul acesta se împlinesc 135 de ani de la trecerea sa în
nefiinţă. Cu această ocazie, Centrul de Formare şi Perfecţionare a
Poliţiştilor „Nicolae Golescu” – Slatina a prevăzut în planul de
activităţi cultural-educative, pe anul în curs, ample acţiuni pentru
cinstirea memoriei generalului Nicolae Golescu.

51
I.5. PERSONALITĂŢI ALE ISTORIEI POMPIERILOR
– colonel Gheorghe Pohrib –

Muzeograf Vasile BĂLAN

Director Muzeul Naţional al Pompierilor

Gheorghe Pohrib s-a născut la

21 februarie 1883, în localitatea Bârlad,
şi a debutat de tânăr în cariera militară,
reuşind, prin activitatea sa de 21 de ani
în slujba pompierilor, din care 17 ani
(1920-1937) în calitate de comandant al
pompierilor militari, să dezvolte şi să
modernizeze sub toate aspectele
această instituţie.
De la vârsta de 10 ani urmează,
în perioada 1893-1901, Şcoala fiilor de
militari din Iaşi şi Şcoala Militară de
Artilerie şi Geniu. La 1 iulie 1904 este
avansat la gradul de sublocotenent şi
repartizat la regimentul 8 Artilerie Botoşani. Din anul 1909 (1 iulie)
când este înaintat la gradul de locotenent este detaşat la Compania
de Pompieri Bucureşti (comandant de secţie), iar de la 1 aprilie 1913
este avansat căpitan şi mutat la Regimentul 1 Artilerie „Gheorghe
Manu”.
La 1 octombrie 1920, locotenent-colonelului Gheorghe
Pohrib îi este încredinţată funcţia de inspector al pompierilor militari
fiind succesor al colonelului de artilerie Constantin Urlăţeanu, cel
care în perioada 1912-1920, a fost inspector al unităţilor de pompieri
şi în acelaşi timp comandantul Companiei de Pompieri a Capitalei.
La preluarea acestei funcţii, existau câteva unităţi de
pompieri militari, în oraşele mari (Bucureşti, Iaşi, Bacău, Brăila,
52
Buzău, Craiova, Focşani, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, Roman), ele
depinzând administrativ de regimentele de artilerie pe lângă care
erau ataşate, iar de Inspectorat depindeau numai din punct ce
vedere tehnic. Faptul că aceste unităţi nu erau subordonate complet
Inspectoratului a creat nenumărate disfuncţii în activitatea
pompierilor.
Prima decizie importantă în procesul de separare a
pompierilor de artilerie este atribuită lui Gheorghe Pohrib (avansat
colonel la data de 31 martie 1923), prin care, începând cu anul
1923, Marele Stat Major aprobă şi dă dispoziţii ca recruţii să fie
distribuiţi direct unităţilor de pompieri şi nu prin intermediul unităţilor
de artilerie.
Un alt moment de referinţă este anul 1926 când Ministerul de
Război aprobă trecerea unităţilor de pompieri în subordinea
Inspectoratului, care, prin înfiinţarea în cadrul său în primul rând a
Serviciului Administrativ, ulterior a altor structuri, devine treptat
instituţie. Astfel că, de la 1 ianuarie 1927, unităţile de pompieri vor fi
administrate de Inspectoratul Pompierilor Militari.
La acea dată dotarea cu mijloace de intervenţie la incendiu
era total nesatisfăcătoare, primăriile neavând fondurile necesare
asigurării pentru pompieri a tehnicii de stins. La acest aspect se
referea col. Gheorghe Pohrib în primul număr al Buletinului
Pompierilor, apărut în anul 1929:
„Dacă ne referim în
special la funcţionarea
serviciilor de incendii,
trebuie să spunem lămurit
că situaţia lor în această
vreme era cu deosebire
rea. Războiul ne-a surprins
în toate oraşele din ţară cu
un material de incendiu
vechi, demodat şi aproape
neutilizabil. Pompierii sunt dotaţi, ca şi înainte de război, cu cai, cu
pompe de mână, sacale şi câteva pompe cu aburi… A trebuit să vie
câteva pârjoluri mari – ca de demult pe vremea Brâncoveanului –
care să arate că nu se mai poate sta cu braţele cruciş.”
Ca urmare a izbucnirii mai multor incendii, în perioada anilor
1921-1922, care au scos în evidenţă dotarea total nesatisfăcătoare
a pompierilor s-a constituit o comisie în cadrul Serviciului Tehnic al
53
 primăriei pentru a studia si
propune soluţii de înzestrare.
Comisia s-a deplasat în
Germania şi Austria în
vederea prospectării maşinilor
Magirus, Carl Metz si Knaust,
hotărându-se achiziţia de la
Magirus, unul din cei mai
importanţi producători de
«material de incendiu». Astfel,
începe colaborarea cu firma Magirus, de la care este cumpărat, în
anul 1923, pentru pompierii capitalei „primul tren automobil” compus
din: două autopompe cisternă, o autoscară de 26 m, un car omnibus
pentru transportul uneltelor şi servanţilor şi o motopompă „tip
Bucureşti” – denumită aşa datorită modificărilor cerute de
Comandamentul Pompierilor. Erau cele mai moderne maşini de
intervenţie la foc ale timpului.
În luna august 1923,
maşinile comandate pentru oraşul
Bucureşti sosesc în ţară, iar în
anul următor, Galaţi, Brăila,
Ploieşti şi Craiova beneficiază de
„motorizarea serviciului lor de
incendiu”. Necesitatea dotării
unităţilor de pompieri militari cu
maşini moderne era recunoscută
de toate autorităţile, în anii
următori numeroase localităţi
dotându-şi serviciile de incendiu
cu astfel de mijloace de intervenţie.
După Expoziţia Focului de la Paris din anul 1929, Delegaţia
Permanentă a municipiului Bucureşti a hotărât dotarea pompierilor
cu o autoscară de 30 m şi două autopompe cisternă, „ultimile
perfecţiuni realizate în tehnica modernă a pompelor şi
automobilelor”, după cum erau aprecierile făcute de cei care
decideau.
Ca urmare a reorganizării Ministerului de Război, la data de
2 august 1929, colonelul Pohrib preia funcţia de comandant al
Comandamentului Corpului Pompierilor Militari, noua denumire a
Inspectoratului.
54
 Conceptul de prevenire a incendiilor, o componentă deosebit
de importantă a activităţii pompierilor capătă atenţia cuvenită. Sunt
elaborate, în acest sens, primele norme şi regulamente, care permit
ofiţerilor de pompieri să inspecteze toate instituţiile publice şi
particulare şi se fac recomandările necesare pentru înlăturarea
cauzelor ce pot da naştere la incendii.
Procesul extinderii unităţilor de
pompieri militari a continuat în toată
această perioadă, în paralel cu
înfiinţarea la nivelul Comandamentului a
unor structuri necesare desfăşurării
activităţilor, astfel că, la sfârşitul anului
1935, în 48 dintre cele mai importante
oraşe, funcţionau unităţi de pompieri
miliari. În anul 1937, la trecerea în
rezervă a colonelului Pohrib, existau la
nivelul ţării: Comandamentul, 7 grupuri
teritoriale, 19 companii şi 36 secţii, un
batalion şi 6 companii în Bucureşti.
Aflate în subordinea Comandamentului, unităţile de pompieri
militari erau instruite, administrate şi coordonate unitar, în timp ce
restul formaţiunilor de pompieri, depinzând de primării, se
confruntau cu disfuncţionalităţi în îndeplinirea misiunilor.
În domeniul instruirii pompierilor,
colonelul Pohrib înfiinţează la 1 august
1926 pe lângă Comandamentul
pompierilor militari, o şcoală de instructori,
la care participă anual, ofiţerii, subofiţerii
şi viitorii gradaţi, şcoala devenind baza
Centrului de Instrucţie. De asemenea, la
data de 1 iunie 1929, înfiinţează Şcoala
de infirmieri, pentru formarea sanitarilor,
necesari unităţilor de pompieri, care, după
apariţia Regulamentului de Apărare
Pasivă (1933), îşi schimbă denumirea în
Şcoala de infirmieri, oameni, cai şi gaze.
Tot în anul 1929, începând cu
1 aprilie, din iniţiativa colonelului Pohrib este editată prima revistă
de specialitate, „Buletinul Pompierilor Români”, cu apariţie
aproape neîntreruptă până astăzi (denumirea actuală fiind
55
„Pompierii Români”). În
acelaşi an pune bazele unei
case de asigurare a
pompierilor, susţinută din
contribuţiile primăriilor şi
dispune construirea unui
sanatoriu la Mamaia.
Pentru pregătirea
cadrelor, în anul 1932,
colonelul Gheorghe Pohrib
propune înfiinţarea unei şcoli
de subofiţeri, iar începând cu
anul 1935 o „şcoală de gaze
şi apărare pasivă”, la care în fiecare an fost instruiţi, în serii,
subofiţeri de pompieri, iar din 1937 şi ofiţerii.
În anul 1930, prin Decretul
nr. 468 este aprobat Regulamentul
de Apărare Pasivă contra
atacurilor aeriene (actul de naştere
al Protecţiei Civile), prin care se
încredinţau pompierilor importante
misiuni în timp de război. A fost
pus în aplicare începând cu 23
martie 1933.
După trecerea Corpului
Pompierilor Militari în subordinea
Ministerului de Interne (în anul
1934), este elaborată la doi ani
(în anul 1936) „Legea pentru
organizarea pompierilor”, unul din
cele mai importate acte normative,
cerut de modernizarea structurală,
de creşterea numărului de unităţi
şi de extinderea misiunilor prin Regulamentul de Apărare Pasivă.
Şi pe planul colaborării internaţionale comandantul
pompierilor, Gheorghe Pohrib, a desfăşurat o activitate intensă, atât
în privinţa relaţiilor bilaterale, cât şi în cadrul C.T.I.F. (Comitetul
Tehnic Internaţional al Focului, înfiinţat în 1900), România fiind
membru fondator, iar colonelul Pohrib făcând parte în anul 1935 din
biroul permanent.
56
 La 31 octombrie 1937 este trecut în rezervă pentru limită de
vârstă şi îi predă colonelului Neron Lupaşcu comanda Corpului
Pompierilor.

De numele colonelului Gheorghe Pohrib se leagă întregul

proces de modernizare a structurilor organizatorice ale Corpului
Pompierilor Militari.
Se stinge din viaţă la 31 decembrie 1941, la vârsta de 58 de
ani.

Bibliografie:

• Colecţia Buletinul Pompierilor Români, 1933-1938.

• Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935, Atelierele „Cartea
Românească” Bucureşti.
• Istoria Pompierilor Militari Bucureşteni, ediţia I, Bucureşti,
1996.
• Ion Panţuru, File din istoria pompierilor români, Serviciul
Editorial şi Cinematografic, 1983.
• Registrul Istoric al Comandamentului Pompierilor,
1912-1945.

57
 I.6. MONUMENTE ÎN PERICOL
(PARTEA I)

Consilier Miliana Şerbu

Direcţia Informare şi Relaţii Publice
a Ministerului Administraţiei şi Internelor

Moto: „O naţie care a pierdut încrederea în sine este cea mai mizerabilă,
pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima”
Gheorghe Asachi

„În oraşul nostru se întâmplă ceva. În sfârşit! Arde moara lui

Assan! Cu vestea asta ne-am trezit în dimineaţa de 7 iunie...”, astfel
îşi începe Andrei Pippidi unul dintre articolele sale publicate în
„Dilema veche”. Tonul ironic vine să sublinieze tragedia
evenimentului: încă un monument din Bucureşti este pe cale să
dispară prin agresiuni succesive asupra sa. „În iulie 2009 – urmează
autorul – au atras atenţia asupra plănuitei demantelări a acestui
ansamblu de clădiri industriale din secolul al XIX-lea. Cu târnăcopul
nu se putea dărâma turnul, aşa că s-a dat foc structurii de lemn din
interior. „De ce n-aţi încercat cu dinamită?” Amară constatare a unui
specialist şi susţinător fervent al integrităţii monumentelor istorice,
alături de alte personalităţi ale societăţii româneşti actuale.
Şi cu toate astea, Bucureştiul este văduvit, clipă de clipă, de
propria sa identitate, devenind o „Hiroşimă”, a acestor vremuri
sălbatice, dar fără miza câştigării vreunui război, ci doar a poftei de
bani.
Revenim la povestea Morii lui Assan. Construcţia a fost
realizată în anul 1853. Terenul, care aparţinea Epitropiei Ghica, a
fost cumpărat de George Assan în vederea construirii morii. Astfel,
George Assan (1821-1866) şi Ioan Martinovici (1820-1882) au
58
construit prima unitate industrială din Bucureşti de mari proporţii,
mişcată de un motor cu aburi (cazanul avea o greutate de 7.000 kg).
La vremea respectivă a fost cea mai înaltă clădire din Capitală.
După ce a fost construită, moara a devenit unul din punctele de
atracţie ale oraşului, fiind cunoscută atât sub numele de „Moara de
foc de la Obor”, cât şi de „Vaporul lui Assan”. În registrele
comerciale Moara lui Assan era înregistrată ca: „Societatea
Anonimă Fabricile Assan pentru industria şi comerţul făinii, uleiurilor
vegetale, lacurilor, culorilor şi altor produse similare”.
Clădirea se află pe strada Silozului nr. 25, în spatele blocului
de pe şoseaua Ştefan cel Mare, între Lizeanu şi Bucur Obor.
În 1906, moara măcina zilnic şapte vagoane de grâu,
suficient pentru a hrăni 100.000 de oameni.
Fiul lui George Assan, Vasile (1860-1918) a continuat munca
tatălui său, mărind averea şi înfiinţând alte fabrici şi chiar Societatea
Româno-Americană (1904), marea firmă de exploatare a petrolului.
La o jumătate de secol de la înfiinţare, ansamblului i
s-au mai adăugat câteva clădiri, iar construcţiei principale i s-a
ataşat un ceas.
În 1948, când s-a făcut naţionalizarea, unitatea se afla într-o
perfectă stare, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi al
construcţiei.
Clădirea fabricii este monument de arhitectură industrială,
categoria A, care nu poate fi dărâmat, modificat sau vândut,
aflându-se pe lista oficială a monumentelor istorice, la nr. 2016.
Terenul, în suprafaţă de 47.000 m2, este în litigiu între două firme
falite: S.C. Grâul S.A. şi S.C. Solaris S.A., date furnizate de Primăria
sectorului 2, Direcţia Taxe şi Impozite; se pare că mai este vorba de
încă un proprietar, şi anume S.C. Ogran Estate S.R.L.
Poziţia terenului pe care se află construcţia justifică suma de
1.000 euro fiecare metru pătrat, adică 47.000.000 euro. De fapt, aici
se află miza ruinării clădirii, o sumă mare pentru buzunarele unora,
dar atât de mică pentru valoarea istorică a clădirii.
Aşa cum arăta tot Andrei Pippidi, Moara lui Assan „face parte
dintre imobilele a căror conservare prezintă un interes istoric şi, ca
atare, este pusă sub ocrotirea legii. Ca să fie mai clar, în lumea
întreagă, mărturiile dezvoltării industriale din secolul al XIX-lea sunt
obiectul unui interes special: mine, gări şi căi ferate, fabrici, docuri,
hale etc. În ţara noastră s-au păstrat câteva mori cu abur, dintre care
aceasta, din 1853, era cea mai veche”.
59
 Ceea ce nu a împiedicat deteriorarea sa treptată începând
de prin anul 1995.
Au fost scoase cercevelele de la ferestre, smulse plăcuţele
de identificare, arhiva şi mobilierul de valoare au fost vândute ilegal,
la fel şi utilajele.
În prima jumătate a anului 2005 au început demolări parţiale;
gardul ce delimita construcţia a fost complet distrus.
În anul 2008, una din clădirile complexului a fost cuprinsă de
flăcări, fiind distrusă. Din aceasta au rămas doar zidurile exterioare.
Deşi clădirea principală nu a fost afectată, incendiul a degajat deja o
parte din teren, prin scoaterea din circulaţie a clădirii incendiate.
Deşi Ministerul Culturii a făcut, încă din 2005, o plângere
penală împotriva proprietarilor, sub acuzaţia că lasă monumentul să
se distrugă, Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale.
Astfel că scenariul s-a repetat, la 7 iunie 2012, când un
incendiu de proporţii a izbucnit din nou la Moara lui Assan. Potrivit
estimării pompierilor, incendiul a izbucnit la o înălţime de 30 de
metri, la ceea ce mai rămăsese din acoperişul clădirii. Bârnele din
lemn, îmbibate de uleiuri, au ars aproape 30 de ore.
S-a folosit un elicopter al M.Ap.N. pentru a arunca de sus
tone de apă, deoarece pătrunderea în perimetrul clădirii era
periculoasă datorită stării de degradare.
Greu de crezut că acest incident a fost provocat de oamenii
străzii, care îşi mai fac veacul prin zonă, cu atât mai mult cu cât ne
aflăm în faţa unui scenariu cunoscut, care s-a mai aplicat şi altor
monumente, lăsate în paragină sau incendiate de proprietari, pentru
a vinde cu sume uriaşe terenul pe care se aflau.
Întregul patrimoniu arhitectonic industrial al României
(construit fie pe vremea comunismului, fie anterior), cu mici excepţii,
a fost vandalizat cu bună ştiinţă, sub ochii îngăduitori ai autorităţilor,
dar şi sub ochii îngăduitori ai noştri, ai celor care locuim în acest
teritoriu.
A fi cetăţean incumbă şi responsabilităţi, şi nu doar drepturi,
şi din păcate răspunderea civică faţă de ceea ce înseamnă
patrimoniu se manifestă sporadic, cel mai adesea cu rezultate
minore.
După ultimul incendiu de la Moara lui Assan, s-a pus, la nivel
declarativ, problema modificării legii monumentelor, în sensul că, pe
terenul unde s-a demolat sau distrus un monument, nu vor avea
voie să se construiască altfel nimic timp de 30 de ani. Arhitecţii de la
60
Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” sunt de părere că, dacă
proprietarii respectivi nu vor fi obligaţi să construiască monumentele
distruse la loc, legea este de prisos. Iar, în cazul în care nu sunt în
stare, să fie expropriaţi.
Rămâne de văzut dacă autorităţile vor avea voinţa necesară
pentru a impune o nouă lege, într-o ţară în care dreptul la
proprietate, în unele cazuri, este supralicitat.
Deocamdată, Moara lui Assan, este reînviată pe hârtie,
printr-un proiect de refacere, realizat de doi studenţi de la
Arhitectură din cadrul Universităţii „Spiru Haret”, Andrei Constantin şi
Dobre Ada.
Conform proiectului, monumentul istoric aflat într-un grad
avansat de degradare, ar putea fi salvat şi transformat în „Facultate
de Restaurare şi Centru de Cercetare”.
Proiectul tinerilor arhitecţi prevede două părţi principale
pentru refuncţionalizarea clădirilor monument de arhitectură,
respectiv silozul şi clădirea morii.

61
 I.7. PROCESIUNILE DE LA MOISEI,
VALORI ALE PATRIMONIULUI UMANITĂŢII
(argument)

Dr. Iuliana BĂNCESCU

Centrul Naţional pentru Conservarea
şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bucureşti

Printre elementele patrimoniului imaterial îşi fac loc şi unele

elemente creştine, rezultat al creştinismului de vechime apostolică
de pe teritoriul românesc, care a creat superbe sinteze, practici şi
obiceiuri demne de a figura în rândul celor mai valoroase creaţii ale
omenirii.
În ceea ce priveşte folclorul religios din spaţiul românesc, se
delimitează zona Ardeal-Banat de Moldova-Muntenia. Diferenţele
sunt date de o istorie bisericească, politică şi socială diferită, care au
dus la diferite tradiţii bisericeşti şi populare, remarcabile astăzi prin
practici distincte, comune unei arii teritoriale mai extinse sau mai
limitate.
Principalul factor care a generat aceste diferenţe a fost
unirea de la 1698 a bisericii ardelene cu Roma, unire din care a
rezultat o religie hibridă, orientală ca practică, occidentală ca
dependenţă canonică şi, în parte, ca doctrină. Ruptă de tradiţia
creştinismului răsăritean, dar prea departe pentru a se nutri din cel
apusean, această religie uniată şi-a găsit sursa de înnoire a muzicii
bisericeşti în folclor.
Nici revenirea la Biserica Ortodoxă a creştinilor greco-catolici
din 1948 nu a pus capăt fastuoaselor obiceiuri populare creştine
prezente în zonă. Dar acestea au luat mai mult avânt în perioada de
după Revoluţie, când se vorbeşte de retrocedări, de o susţinută
politică de revenire la catolicism a Scaunului de la Roma,
reprezentat de ierarhi şi preoţi, dar fără o susţinere prea mare din
partea credincioşilor.
62
 Ceea ce poate constata orice observator al obiceiurilor din
zonă este însă că, sub diferite vremuri, stăpâniri şi biserici, ele s-au
păstrat până azi. Ne referim la pricesne şi la pelerinajele de Sfânta
Marie Mare (Adormirea Maicii Domnului). Fenomenul este interesant
prin aceea că, fiind la origine un obicei catolic, a fost preluat de
ortodocşi şi transformat, creându-se cântări cu conţinut dogmatic
ortodox, dar păstrând ritualul originar şi conservându-se până în
prezent, ca cea mai importantă manifestare a poporului din zonă, cu
prilejul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului.
Dacă cultura populară contemporană, în general, se află
într-o perioadă de decadenţă, de pierdere a unei însemnate părţi a
patrimoniului, putem spune că, în folclorul religios, situaţia stă altfel.
În anii de după Revoluţie, odată cu libertatea dată creştinismului,
folclorul religios a cunoscut o înflorire, materializată prin extinderea
subcategoriilor existente şi dobândirea altora noi. Cu cât
cunoaşterea credinţei creştine de către oameni se extinde, cu atât
mai mult se îmbogăţeşte şi folclorul religios.
La începutul secolului al XX-lea se putea vorbi în domeniul
pricesnelor despre creaţii ale diecilor şi preoţilor de la ţară, care
îmbinau tradiţia cu creştinismul. Aceste texte aveau, în primul rând,
rol catehetic, expunând învăţăturile creştine pe înţelesul poporului.
Simple, clare, picturale putem spune, ele detaliau sau completau
informaţiile biblice, devenind, alături de pictura bisericească, o Biblie
populară.
În comunitatea de astăzi, fenomenul este nu doar mai amplu,
ci şi polivalent. Complexitatea şi-a dobândit-o de la mulţimea şi
varietatea surselor de informare de care dispun oamenii, de la
coexistenţa şi interferenţa cultelor religioase şi nu în ultimul rând de
la viaţa şi trăirea creştină activă a oamenilor.
Pe lângă rolul catehetic, aceste texte şi obiceiuri au astăzi o
însemnătate mult mai complexă. Prima ar fi de menţionat latura lor
misionară. Ele se încadrează în misiunea laicatului în Biserica
Ortodoxă, sprijinind misiunea preoţilor, răspândirea şi cunoaşterea
credinţei, moralei, actelor de cult, sărbătorilor etc., dar având şi o
importantă valoare apologetică şi de mărturisire a ortodoxiei în
contextul multietnic şi pluriconfesional în care există aceste
comunităţi ortodoxe în Maramureş, îndemnând la trezire şi la luptă
pentru păstrarea adevăratei învăţături creştine, a vieţii creştine vii, în
Biserică.
63
 Dată fiind pregătirea teologică a celor care creează aceste
texte, multe dintre ele au valoare dogmatică, ilustrând dogma
creştină fără abateri de la adevăr.
O altă latură pentru care militează procesiunile, prin
pricesnele care se cântă cu acest prilej, este cea morală. Este vorba
nu numai despre propovăduirea unei vieţi curate din punct de
vedere moral, despre critica viciilor şi păcatelor, ci şi despre
atingerea idealului moral al sfinţeniei, de expunerea unor modele vii,
a vieţilor sfinţilor, demne de urmat de întreaga comunitate.
În fine, ele au rolul de a reprezenta tradiţia zonei, raportând-o
din punct de vedere etnic şi confesional la celelalte grupuri existente
în arealul respectiv. Este vorba, mai ales, de sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului, completând fastul ei liturgic cu cel al tradiţiilor şi
obiceiurilor populare.
Aceste piese ale folclorului religios pun şi mai mult în lumină
dimensiunea creştină a existenţei omeneşti, căutările şi idealurile
creştine actuale ale românilor, ilustrând un mod propriu de
cunoaştere şi asumare a creştinismului de către popor. De
asemenea, prin aceste texte se formează caractere, unii oameni
cunosc, aprofundează sau respectă mai mult Biserica şi valorile
creştine, ca şi pe cele morale şi sociale promovate de ortodoxie. Ele
constituie cea mai frumoasă expresie pe care a zămislit-o poporul
creştin contemporan din România fiind, deopotrivă, un strigăt către
Dumnezeu şi către lume. Sunt o sinteză a gândirii, practicii şi
tradiţiei creştine încătuşate, care a izbucnit în imnuri şi povestiri,
într-o libertate pe care o parte a comunităţii româneşti a înţeles-o ca
pe o legătură veşnică cu Dumnezeu.
În prezent, suntem într-o perioadă în care, şi în domeniul
folclorului religios, s-au decantat şi aşezat valorile şi putem vorbi de
un patrimoniu viu, în cadrul căruia procesiunile ocupă un loc de
frunte. Mişcările etnice care au avut loc, în ultimii ani, în Balcani, au
dus chiar la diferende confesionale, la delimitări teritoriale, şi la
delimitări mai stricte în ceea ce priveşte tradiţiile etnice şi
confesionale. Lupta minorităţilor pentru drepturi mai mari a dus la
redimensionarea locului pe care-l ocupă aceste minorităţi în
ansamblul unui popor. Şi în acest context, cultura populară a avut un
cuvânt greu de spus ea fiind, alături de limbă şi credinţa religioasă,
printre cele mai importante repere ale identităţii etnice.
Această tradiţie s-a manifestat în ultimii ani şi la minorităţile
din România. Lupta politică pentru drepturi constă, de fapt, în
64
principal, pentru afirmarea celor trei repere de bază ale identităţii,
mai sus-menţionate.
În domeniul tradiţiei, minorităţile din România au realizat mult
în ultimii ani. Au reuşit să-şi configureze un patrimoniu, bazat pe
performarea obiceiurilor vii care se mai păstrau, reconstituiri, dar şi
împrumuturi din spaţiul de origine.
Despre o reînviere se poate vorbi nu numai în domeniul
tradiţiilor, ci şi în cel religios, oamenii acordând o mai mare
însemnătate practicării credinţei, lăcaşurilor de cult, legăturii dintre
biserică şi tradiţia populară. În context nu sunt deloc de neglijat
încercările de refacere a bisericii greco-catolice şi propaganda tot
mai agresivă a ierarhilor catolici, bazată pe nevoia afirmării identităţii
lor confesionale. Dacă acestui fenomen îi adăugăm propaganda tot
mai susţinută şi mai agresivă a cultelor neoprotestante, foarte active
în zona Maramureşului, dorinţa lor de a-şi manifesta specificul,
rupând de tradiţie o parte a comunităţii româneşti, avem imaginea
fenomenului viu, dinamic, a contextului în care există folclorul creştin
actual.
Dar avem şi imaginea „concurenţei” şi provocărilor la care
folclorul creştin al ortodocşilor este supus din partea altor confesiuni,
din partea altor etnii, a factorului cultural şi social, în ansamblu, a
factorului politic ce-i restricţionează şi dirijează, într-un anume sens,
evoluţia.
Toţi aceşti factori au dus, de fapt, la o organizare şi o mai
bună delimitare categorială şi nu numai în folclorul religios. Dar au
dus şi la influenţe, cum ar fi preluarea unor piese fie de la
eterodocşi, a unor idei şi învăţături, mai ales în mediile multietnice şi
pluriconfesionale.
Putem spune că, de fapt, acesta este mediul propice
dezvoltării folclorului religios. În mediile multietnice el are mai multe
valenţe:
– constituie factor distinctiv între etnii şi confesiuni;
– participă la conturarea specificului etno-confesional;
– este factor de reacţie la cultura populară şi spiritualitatea
Celuilalt;
– este rezultatul unor interferenţe între etnii şi confesiuni,
care înseamnă, pe de o parte, distincţii, iar pe de alta, asemănări,
dar şi preluări, uneori dintre cele mai surprinzătoare (a se vedea
practicarea obiceiurilor creştine – de exemplu, preluarea unora
dintre cântările catolice de către ortodocşi, colindatul, mersul copiilor
65
după ouă, de Paşti – de către musulmanii dobrogeni şi a celor
musulmane de către creştinii din zonă);
– este rezultatul convieţuirii şi al înrudirii, pe linie familială, a
reprezentanţilor mai multor etnii şi confesiuni, fapt care îl face mai
viu, mai interesant;
– nu are graniţe bine stabilite, deşi constituie o marcă etnică
şi confesională, fiind practicat de mai multe etnii şi confesiuni şi
răspândit pe teritoriul românesc prin preluări din mass-media sau de
la marile mănăstiri (ne referim aici mai ales la cele din Ardeal), fără a
respecta criteriile definirii unei identităţi locale stricte;
– constituie latura militantă a folclorului contemporan,
promovând alături de valorile creştine, pe cele morale, tradiţionale.
Dacă l-am pune în legătură cu Biserica, folclorul religios ar
face parte din misiunea laicilor în Biserică, cu scop apologetic,
misionar, catehetic. Este vorba însă de o misiune „neoficială”, venită
mai mult dinspre partea laică, dar susţinută şi de clerul inferior,
având un rol important în educaţia şi propovăduirea credinţei
creştine în comunitatea contemporană.
Prin valorile pe care le deţine, atât din domeniul religios, cât
şi din cel popular, folclorul creştin contemporan şi, implicit,
procesiunile, ca expresia cea mai complexă şi desăvârşită a
acestuia, poate reprezenta specificul spiritualităţii româneşti,
conturându-i o identitate în lumea pluralistă şi globalizată
europeană. El demonstrează religiozitatea secolului al XXI-lea, dar
şi faptul că românii şi-au păstrat latura spirituală a existenţei, dincolo
de valurile istoriei şi de provocările la care au fost supuşi. Folclorul
creştin românesc este o dovadă a transmiterii învăţăturii creştine
prin familie şi comunitatea laică, dar şi a tezaurizării unor valori
fundamental-umane în tradiţia populară.
Dincolo de tradiţiile ecleziale, în creştinismul românesc se
poate vorbi şi de tradiţii populare. Ştiinţa de carte s-a înmulţit la noi
mai ales în ultimele două secole. De aceea, din cele mai vechi
timpuri, tradiţia a avut un rol important în păstrarea credinţei şi
transmiterea acesteia de la o generaţie la alta. Între rânduielile cu
caracter de lege din cultura populară românească, cele creştine au
avut întotdeauna locul cel mai important. Chiar şi vechile pravile
bisericeşti consemnează felurite rânduieli cu caracter de lege în
popor, sau obiceiuri populare necanonice, pe care le judecă prin
prisma învăţăturii creştine.
Prin tradiţie, în familie, prin educaţia creştină, s-au transmis
dintotdeauna valorile fundamentale ale ortodoxiei. Ne referim aici la
66
fundamentele învăţăturii dogmatice: credinţa în unul Dumnezeu, în
Sfânta Treime, în Domnul Nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, în
Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului şi în sfinţi, în Biserică.
S-au transmis, de asemenea, practicile fundamentale creştine:
rugăciunea, postul, spovedania, Botezul, Nunta, pomenirea morţilor.
Sau elemente de morală creştină: viaţa de familie curată, educarea
copiilor în spiritul valorilor creştine, reguli de bună-cuviinţă care
reglementează relaţiile dintre membrii comunităţii etc.
Alături de acestea s-au păstrat unele obiceiuri, de veche
tradiţie creştină, care s-au integrat patrimoniului românesc şi se
practică până în ziua de astăzi.
Cele mai vii sunt cele legate de hramurile bisericilor şi
mănăstirilor. Aceste sărbători au dobândit, în ultima vreme,
amploare şi măreţie, ca urmare a răspândirii credinţei creştine, a
prestigiului de care se bucură Biserica în comunitatea românească
de astăzi. Sunt apreciate şi puse în lumină, cu ocazia hramului,
valorile pe care le adăposteşte Biserica, de o mare importanţă
pentru sfinţirea şi mântuirea oamenilor: Sfintele Taine, sfintele
moaşte, icoanele făcătoare de minuni. Mulţimile adunate la hramuri
sunt chemate de Dumnezeu, de harul şi darul facerii de minuni ale
sfinţilor ocrotitori ai sfintelor lăcaşuri, dar şi de credinţa şi necazurile
care îi smulg pe oameni din lume şi îi aduc mai aproape de
Dumnezeu.
De aceea, atunci când vorbim despre performeri în cazul
hramurilor, trebuie să includem toată comunitatea ortodoxă
românească, în care intră creştinii mai mult sau mai puţin practicanţi
din diferite colţuri ale ţării şi clerici de toate rangurile. Includem apoi
oaspeţi străini din diferite părţi ale lumii. Intre ei se disting românii
plecaţi peste hotare, sau în alte localităţi care se întorc deseori
acasă cu prilejul special oferit de hram. Prezenţa „obligatorie” la
hram dovedeşte că acesta reprezintă o tradiţie profund înrădăcinată
în spiritualitatea românească şi nu o adunare superficială de
oameni; că, dincolo de caracterul lor formal (social, să spunem),
hramurile au şi profunde elemente duhovniceşti şi nu în ultimul rând
caracterul de a spori comuniunea, unirea dintre oameni, care este şi
scopul Sfintei Euharistii şi însăşi Biserica.
Tot printre străini se numără cercetători, vizitatori şi oameni
care şi-au făcut deja un obicei din venirea la hramuri, îndrăgostiţi
fiind de evlavia, râvna şi tradiţiile românilor. Tehnica modernă a
făcut să sporească numărul pelerinilor, cu cei care urmăresc sfintele
67
slujbe la televizor, la posturile de radio ale Bisericii sau cele centrale,
pe internet etc.
Uneori nu numai evlavia, credinţa sau necazul sunt factorii
care îi aduc pe români la marile hramuri, ci şi curiozitatea, prietenii,
povestirile despre minuni şi sfinţi, mass-media, cărţile, frumoasele
ritualuri populare ale cântării şi „mersului în prosesie”, sau alţi factori
numai de Dumnezeu ştiuţi.
Alţi performeri vin la hram pentru a-şi vinde produsele sau
a-şi face aprovizionarea, deoarece hramurile româneşti sunt, de
multe ori, însoţite de târguri. În acest sens, există o veche tradiţie a
schimburilor în natură care se făceau între locuitorii de la şes şi cei
de la munte. În fine, există o categorie de performeri pentru care
hramul este prilej pentru o ieşire în societate sau o distracţie cu
prietenii, la serbările câmpeneşti sau festivalurile folclorice care
însoţesc unele dintre hramuri. Şi aceşti oameni se împărtăşesc, în
felul lor, de bucuria sărbătorii, de comuniunea care se realizează cu
acest prilej.
Din descrierea actanţilor ne dăm seama că, pe teritoriul
românesc, hramurile nu au un caracter uniform, ci există tradiţii
diferite, în diferite locuri din ţară.
În bisericile de parohie, hramurile se sărbătoresc mai simplu
decât la marile mănăstiri, unde fastul şi amploarea sărbătorii sunt
de-a dreptul impresionante. În parohii, în seara dinaintea hramului
se face, de obicei, slujba vecerniei, la care participă întreaga
comunitate, incluzându-i nu doar pe enoriaşi, ci şi rudele lor plecate
în alte localităţi. Dacă biserica deţine sfinte moaşte, acestea se scot
afară, în locuri special amenajate, pentru a putea fi sărutate de
întreaga adunare a credincioşilor prezenţi. Icoana sfântului ocrotitor
al parohiei se împodobeşte cu flori, fiind venerată de creştini.
Vecernia din ziua dinaintea hramului ia forma unei privegheri
mari, fiind unită cu Litia, acatistul sfântului ocrotitor, uneori Molitfele
Sfântului Vasile cel Mare. A doua zi se oficiază o Sfântă Liturghie, la
care sunt prezenţi oaspeţi, mireni şi, uneori, clerici din parohiile
învecinate, sau chiar arhiereul. În unele locuri se oficiază Taina
Sfântului Maslu şi acatistul sfântului prăznuit. Se pomenesc ctitorii,
se sfinţeşte apa, se face o pomenire generală a morţilor şi o agapă
cu cei prezenţi, din bucatele pregătite de gospodinele din parohie.
Atunci când aceasta din urmă lipseşte, este obiceiul de a se pregăti
o colivă mare, numită coliva de hram, sau de a se aduce, de către
cei prezenţi, după putere, prinoase, care sunt binecuvântate şi
împărţite tuturor.
68
 Pentru sate şi oraşele mai mici, hramul parohiei este un bun
prilej de comuniune a membrilor acesteia. Este momentul în care se
adună neamul (copiii plecaţi în lume, verii, unchii, mătuşile din alte
locuri), dar şi un moment de comuniune cu cei trecuţi din această
lume, care sunt pomeniţi şi pentru care se dă de pomană mai ales
mâncare. Toată comunitatea este în sărbătoare.
În judeţul Botoşani, dar nu numai, de ziua hramului, nu există
casă care să nu fie pregătită pentru primirea musafirilor cu sarmale,
friptură, cozonac. În alte locuri din ţară, masa comună se desfăşoară
la biserică şi cuprinde feluri tradiţionale de mâncare, dar şi sarmale,
ciorbă, cozonac.
Pentru sărbătorile care cad în posturi, biserica a rânduit
dezlegare la peşte în parohia al cărei hram se sărbătoreşte, pentru
enoriaşii acesteia şi pentru cei prezenţi. Aceasta nu numai pentru
desfătarea cu bucate bune ci, mai ales, pentru a sublinia importanţa
hramului pentru acea comunitate. De fapt, este sărbătoarea sfântului
care ocroteşte biserica parohiei şi pe enoriaşii acesteia.
Amintim că, în unele locuri din ţară, este obiceiul ca fiecare
casă să aibă sfântul ei ocrotitor, numit „sfântul casei”, a cărui zi de
pomenire este prăznuită de familia respectivă ca o zi de hram.
Tot câte un sfânt ocrotitor are (sau ar trebui să aibă) fiecare
om – sfântul al cărui nume îl poartă de la Sfântul Botez. De aceea,
este important ca mamele să dea fiilor pe care îi nasc nume de
sfinţi. În ceea ce priveşte sărbătoarea zilei fiecărui om, întâlnim, în
tradiţia contemporană, sărbătorirea zilei de naştere dar şi ziua
sfântului al cărui nume îl poartă omul respectiv. O veche tradiţie
spune însă că a-ţi sărbători ziua sfântului ocrotitor printr-o petrecere
cu muzică şi dans te face să te asemeni Irodiadei, care, la o astfel
de petrecere, a cerut tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. De
aceea, este cuviincios a se sărbători prin participarea la slujbele de
la Biserică şi milostenie.
Revenind la subiect, distingem o altă mare categorie, cea a
hramurilor de mănăstiri. Este o categorie destul de neomogenă în
zilele noastre, tradiţia şi specificul locului fiind importante, pentru că,
în acest caz, tradiţia actuală este rezultatul unei istorii chiar şi de
sute de ani.
Primul lucru care trebuie remarcat este acela că mănăstirile
din România conservă caracterul ortodox, canonic al hramului,
rânduiala corectă a sfintelor slujbe, după ritualul bizantin, asociind,
cu acest prilej, mai multe Sfinte Taine şi ierurgii, nu doar pentru a da
69
mai mult fast sărbătorii, ci şi pentru a-i folosi duhovniceşte mai mult
pe creştinii prezenţi.
De cele mai multe ori, clericii nu recunosc faptul că şi
obiceiurile populare fac parte din hram, ci numai rânduiala sfintelor
slujbe. Tradiţiile le văd ca pe un eveniment exterior care, uneori,
perturbă trăirea şi rugăciunea, ce ar trebui să constituie centrul
hramului, sau doar slujind o necesitate practică, aceea de a
răspunde nevoii de hrană a pelerinilor. Excepţie fac procesiunile la
Adormirea Maicii Domnului din Transilvania, considerate drept
tradiţii creştine.
Dintre mireni, unii definesc hramul ca pe o slujbă
bisericească, dar cei mai mulţi îl văd ca o alăturare între rânduielile
bisericeşti şi cele populare. Alţii vin doar să se închine în biserică,
dar pentru ei centrul îl reprezintă manifestările folclorice – interesul
de a se aproviziona, distracţia, serbarea câmpenească, o masă cu
prietenii şi/sau familia la iarbă verde.
Unii clerici, dar şi presa, se întristează de faptul că, pentru
unii oameni, hramul şi-a pierdut semnificaţia duhovnicească,
prezenţa lor acolo fiind determinată de motive lumeşti. Noi
considerăm însă importantă şi prezenţa acestor oameni, care,
poate, altfel nu ar fi fost atraşi nici măcar formal la biserică.
Comuniunea lor cu creştinii practicanţi este importantă, având
nădejde că şi pe ei Dumnezeu îi va aduce la simţirea
duhovnicească, prin judecăţile Lui. Uneori sfinţii au făcut minuni şi
cu aceşti oameni, văzând sinceritatea lor şi chemându-i la o viaţă
creştină, la biserică.
În spaţiul românesc actual se poate vorbi de specificul
hramurilor de mănăstiri în funcţie de aşezarea lor teritorială şi de
vechime.
În cazul mănăstirilor mai noi, sărbătoarea hramului nu este
cu mult diferită de cea care are loc într-o biserică de mir: o rânduială
mai simplă, exclusiv liturgică, la care iau parte, alături de obştea
mănăstirii, credincioşii din împrejurimi şi puţini străini.
În ceea ce priveşte mănăstirile cu tradiţie, putem discuta
despre un ceremonial mult mai complex al hramurilor. În cazul
majorităţii mănăstirilor din Bucovina, al celor din Muntenia şi din
Dobrogea, putem vorbi despre o rânduială mai simplă, care o are în
centru pe cea liturgică, bisericească. În afara spaţiului bisericii, se
organizează târgurile de bunuri de larg consum, obiecte bisericeşti şi
hrană pentru pelerini.
70
 Când vorbim despre simplitate, în cazul acestor hramuri,
trebuie să înţelegem lucrurile într-un sens duhovnicesc, nu ca pe o
lipsă a fastului rânduielilor bizantine ale slujbelor. Este prezentă
foarte multă lume, uneori chiar mulţimi impresionante (de exemplu,
la Putna, Necula, Moisei şi Neamţ), venite din mai multe locuri. Nu
lipseşte agapa de la sfârşitul sărbătorii, privegherea până târziu în
noaptea din ajun, oaspeţii de onoare, arhierei, clerici, personalităţi,
invitaţi.
Creştinii de rând vin însă cu multă simplitate, cu necazurile,
speranţele, dorinţele lor. La hramuri se simte mai mult puterea
rugăciunii de obşte, a comuniunii în rugăciune. Există credinţa că
sfinţii, în ziua hramului, coboară printre pelerini şi îi ajută cu mai
multă putere, că întregul har dat sfinţilor de Dumnezeu se revarsă
peste cei prezenţi, alinându-i şi ajutându-i mai mult.
Tradiţiile la hram sunt foarte vechi. Se pare că ele datează
chiar din vremea creştinismului primar, când s-au consemnat
primele pelerinaje la mormintele martirilor şi la locurile sfinte ale
creştinismului (Ierusalim şi Ţara Sfântă, în special). Tot din vremea
creştinismului primar datează şi agapele creştine. Numai că, în
acele vremuri, se organizau după fiecare Sfântă Liturghie, iar în ziua
de azi obiceiul s-a păstrat numai la hramuri, ca semn al comuniunii
credincioşilor prezenţi şi ca milostenie pentru săraci şi pelerinii veniţi
de departe.
Legat de târguri, care, nu de puţine ori, se desfăşurau în
zilele de sărbătoare, de hram al bisericilor, literatura de specialitate
consemnează existenţa, în România, a mai multor „drumuri”. Între
acestea este amintit drumul sării, care venea de la Ocna Mică, prin
satul Drumul Sării, străbătea Bucureştiul şi înainta spre Măgurele,
apoi către Dunăre până la Giurgiu. De la Ocna Mare (Vâlcea), sau
de la Teişani şi Săraru (pe Valea Teleajenului), apoi de la Slănic şi
Telega, coborau drumuri spre Dunăre. Drumul Ocnei trecea prin
localităţile Ocnele Mari – Vâlcea, Craiova – Slatina. Alt drum al sării
trecea prin Bechet – Craiova – Galicea Mare, în zona de iernat a
Luncii Dunării, dintre Jiu şi Calafat. Alt drum pornea de la Cloşani şi
Cerna către plaiul Bulzului şi masivul Godeanu. Altul cobora dinspre
Târgu Jiu la Drobeta-Turnu Severin şi Orşova. Pe Mureş şi Someş,
sarea se aducea de la Ocna Sibiului, Turda, Dej, Cojocna, Rona.
Drumurile olarilor făceau să se vândă produsele acestora,
din ceramică, în târgurile de la Drobeta-Turnu Severin, Calafat,
Craiova, Caracal, Slatina, Piteşti, Ploieşti, Bucureşti (mai ale
71
faimosul târg al Moşilor). Ca în târgurile răspândite pe Valea Jiului
sau în Ţara Haţegului, şi în acestea olarii din Transilvania îşi
vindeau produsele muncii lor. Olarii de la Marginea coborau spre
drumul Romanului până la Păltinoasa, Gura Humorului, Frasin,
Vama, Vatra Moldoviţei sau prin Rădăuţi, Milişeuţi, Salcea,
Dumbrăveni, Botoşani.
Drumul postavului îndestula târgurile româneşti cu postav
flamand, german, ceh sau transilvan, venind pe ruta Flandra – Viena
– Buda – Sibiu – Braşov – Bistriţa.
Deşi aceste drumuri nu mai există, până în ziua de azi s-a
păstrat ideea de târg tradiţional, organizat spontan la marile hramuri.
De asemenea, se obişnuieşte, mai ales prin Moldova şi Bucovina,
ca fiecare oraş să aibă „o zi de târg”, una dintre zilele săptămânii.
Ideea de târg tradiţional s-a schimbat, întrucât s-au schimbat
condiţiile de viaţă şi de muncă ale meşterilor tradiţionali. Obiectele
din ceramică, din lemn, ţesăturile populare mai fac încă parte din
„zestrea” utilitară a gospodăriilor rurale. Dar şi aici ele au fost parţial
înlocuite cu obiecte din porţelan, plastic, ţesături industriale, etc. În
casele orăşenilor, obiectele tradiţionale şi-au pierdut utilitatea,
ajungând doar obiecte de artă sau simple decoraţiuni. Aşadar,
meşterii lucrează nu dintr-o cerinţă a pieţei, ci mai mult din plăcere,
meşteşugurile tradiţionale constituind acum un „hobby”. Rodul
muncii lor se vinde şi în târgurile din România, dar mai ales la
expoziţii, târguri sau zile ale culturii româneşti din străinătate, ori prin
alte relaţii pe care le au meşterii români cu Occidentul.
O consecinţă a acestor schimbări din comunitatea
românească este şi transferul interesului de a lucra, expune şi vinde
aceste obiecte de la meşteri către instituţiile care se ocupă cu
conservarea şi promovarea culturii tradiţionale: muzee, centre de
creaţie, fundaţii etc. De aceea o parte a târgurilor contemporane de
artă populară au dobândit o dimensiune „oficială”, desfăşurându-se
sub oblăduirea acestor instituţii, fiind organizate şi „cenzurate” de
specialişti, care le impun o grilă estetică sau axiologică contrară
cerinţelor pieţei şi gustului cumpărătorilor, care pune accentul pe
spectaculos, inedit, culori sau forme vii, caracterul ornamental etc.
Aşadar, în cadrul acestor târguri, specialiştii sunt cei care îi
selectează pe meşteri, profilul, zona din care vin, valoarea
materialului cu care lucrează, stilul etc. Nu se mai poate vorbi de
târg tradiţional decât la nivel formal, întrucât lipseşte contextul,
cerinţa pieţei, trocul. Sunt mai mult demonstraţii de artă tradiţională,
72
mai mult „expoziţii” vii, la care publicul vine să contemple arta
populară, să cunoască tradiţiile neamului, tehnica realizării
obiectelor şi mai puţin dintr-o nevoie practică.
Aceste târguri s-au impus cel mai mult în cultura populară
contemporană, ele devenind deja „tradiţii” ale instituţiilor
organizatoare şi având, fiecare, specificul său. De fapt, sunt
evenimente culturale, făcând parte şi din programul de divertisment
al orăşenilor sau se constituie în adevărate „schimburi de
experienţă” între cei care practică diverse meşteşuguri. Numim, în
această categorie, târgurile organizate de Muzeul Naţional al
Satului, Muzeul ASTRA din Sibiu, Muzeul Naţional al Ţăranului
Român, alte muzee, fundaţii culturale etc.
Spre deosebire de acestea, târgurile organizate spontan la
hramurile mănăstirilor au un caracter eterogen. Aici arta tradiţională
şi produsele industriale îşi găsesc simultan locul. Meşterii olari,
lemnari, cojocari, curelari, fabricanţi de produse zaharoase (ciubuc,
vată de zahăr, sucuri etc.) îşi găsesc locul alături de vânzătorii de
haine, încălţăminte, băutură şi mâncare, care uneori se prepară pe
loc, în faţa celor prezenţi.
Pe lângă aceste obiecte, mai mult sau mai puţin tradiţionale,
târgurile care se organizează pe lângă mănăstiri au caracteristic
comerţul cu obiecte religioase: icoane, cruciuliţe, mătănii, veşminte
şi obiecte de cult, cărţi teologice şi liturgice.
Adevărul e că, în spaţiul actual românesc, târgurile au
valoarea lor, în funcţie de locul unde se desfăşoară, fiind mai mult
sau mai puţin importante şi ample. Hramurile româneşti actuale
sunt, de regulă, însoţite de târguri şi festivaluri de folclor sau serbări
câmpeneşti. Pentru a vedea cum stau, mai concret, lucrurile,
propunem să ne oprim la câteva exemple.
Unul dintre tipurile mai vechi de hramuri şi serbări este cel
numit, în vestul ţării, nedei, definite drept „adunări la care vin
locuitorii stânelor şi satelor de la mari depărtări, unde se strâng
câţiva negustori cu mărfuri puţine şi cu băutură mai multă, unde se
cântă, se joacă şi se petrece în sunetul viorilor şi al fluierelor”.1
Cuvântul slav „nedelja” (duminică) şi-a deplasat sfera semantică în
limba română, către noţiunea de „rugă”, „hram”, „adunare de
oameni”, „târg” sau „bâlci”, care se ţin în orice zi de sărbătoare, nu
numai duminica.

1
G. Vâlsan – Nedeie de pe culmile Carpaţilor, Bucureşti, 1937.
73
 Actualmente, nedeile sunt prezente în Banat şi Ţara
Haţegului, având formă de petreceri câmpeneşti, hramuri de biserici
şi târguri, dintre care cel mai vestit este cel de pe muntele Găina.
Datorită numărului mare de nedei, există şi multe toponime cu
acest nume, în zona menţionată – muntele Nedeia, aproape de
izvoarele Cernei, alţi doi munţi Nedeia, în masivul Tarcului, culmile
Nedeia şi Nedeiţa, în munţii Vâlcanului, Sesul Nedeii, deasupra
Petroşanilor etc.2
Hramurile din zona Banatului şi Vestul ţării sunt, aşadar,
urmate de petreceri câmpeneşti, desfăşurate pe platourile montane
sau pe câmpiile de lângă sate. Cea mai importantă dintre acestea,
Târgul de fete de pe Muntele Găina, desfăşurată de Sfântul Ilie,
constituia, pe vremuri, un bun prilej de a încheia noi legături
economice, sociale, matrimoniale pentru moţi. În contemporaneitate,
sărbătoarea aminteşte doar aceste vechi obiceiuri, ea constând
într-un festival de folclor şi un târg, asociat cu un târg al fetelor, dar
lipsit de carele de zestre de altă dată şi de înţelegerile pentru
căsătorie care se făceau aici. Cu toate acestea, rămâne un prilej de
bucurie, expresia nevoii de sărbătoare a omului modern.
O altă grupă de hramuri actuale, cu tradiţiile şi specificul lor,
o constituie cele ale marilor mănăstiri transilvane, Moisei, Rohia,
Necula şi Bixad, Adormirea Maicii Domnului (Sântămăria Mare).
Actualele tradiţii de hram sunt rezultatul unei lungi şi
zbuciumate istorii3 civile, politice, sociale şi religioase, cu rădăcini
prin secolul al XVII-lea, când se începuse propaganda catolică în
zonă.
După încheierea unirii cu biserica Romei, de către episcopul
Atanasie Anghel şi protopopii săi, la 1698, pentru aceste comunităţi
a început o nouă perioadă. Acceptarea celor patru puncte florentine
(primatul papal, filioque, purgatoriul şi împărtăşania cu azimă) avea
să aibă, pentru românii din aceste ţinuturi, consecinţe nu numai în
plan religios, ci şi cultural, spiritual, pe o lungă durată de timp.
Oarecum justificată în contextul situaţiei istorice de atunci (românii
erau consideraţi naţie tolerată, iar credinţa lor ortodoxă nu făcea
parte dintre religiile recepte ale Imperiului Habsburgic, dările grele

2
Ion Faiter – Trecător prin târguri şi iarmaroace, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1982, pag. 30-31.
3
A se vedea I. Băncescu – Cântările religioase din Maramureş – Text şi
context, Editura Macarie, Târgovişte, 2000.
74
pe care le plăteau oamenii, situaţia de iobagi a preoţilor, presiunile
politice la care erau supuşi românii, pe de-o parte din partea
împăratului de la Viena, iar pe de alta din partea Romei4 etc.),
uniaţia a complicat istoria transilvănenilor până în vremurile recente,
menţinând tensiuni sociale şi religioase, care au rezultat de pe urma
creării unei religii hibride şi nedorite de popor la acea dată.
Noua situaţie creată a făcut imposibilă influenţa bizantină
asupra cultului şi cântării (deşi biserica uniată este de rit bizantin)
dar şi influenţa Romei, a cărei depărtare spaţială nu permitea
comunicarea directă cu noua biserică. Această situaţie a făcut ca
singura sursă de înnoire pentru cântarea bisericească să fie cultura
populară locală. Interesant este faptul că influenţa folclorică nu s-a
oprit la cântare, ci a pătruns şi în alte straturi ale mentalităţii şi
organizării comunităţii, generând structuri specifice în plan social.
Probabil puternica şcoală confesională catolică (menţinută,
în zonă, şi pe vremea comunismului) dar şi educaţia din familie în
spiritul credinţei şi tradiţiei au determinat dezvoltarea şi în
comunităţile ortodoxe a unei prelungiri comunitare a educaţiei
religioase printr-un sistem bine închegat, pe lângă biserică, legat de
sărbători şi în speţă de Sântămăria Mare, acest atât de însemnat
hram al zonei.
Încă de mici, copiii participă la procesiunile desfăşurate cu
acest prilej. La începutul postului Sfintei Maria, ei se adună la
biserică pentru repetiţie, sub îndrumarea unei femei din sat (de
regulă, dirijoarea corului bisericii) şi indirect a preotului. În fiecare
seară repetă cântecele de procesiune şi rânduiala „mersului în
prosesie” până în preziua hramului. Tradiţia recomandă mersul pe
jos, din satul de baştină, până la mănăstire. Deşi acum se merge cu
autobuze şi maşini, se păstrează, totuşi, mersul pe jos de la poalele
dealului până sus, la mănăstire. Micii pelerini sunt îmbrăcaţi în
costume albe, îngereşti. La procesiunile din unele locuri (Sighetul
Marmaţiei) fetele sunt îmbrăcate mirese, simbolizând luarea de pe
pământ a Maicii Domnului, ca mireasă a lui Dumnezeu. La alte
procesiuni (Bocicoel) băieţii sunt îmbrăcaţi în „diaconi”, semn al
slujirii Prohodului Maicii Domnului de către ei. Mai nou, unii dintre
micuţii reprezentanţi ai procesiunilor au început să poarte aripi de
înger, din carton, lucru neconform cu tradiţia promovată de
procesiunile la Adormirea Maicii Domnului. Tinerii şi oamenii maturi
4
A se vedea D. Stăniloaie – Uniatismul din Transilvania.
75
sunt îmbrăcaţi în costume populare, nelipsită fiind în zilele noastre
sucna, în locul poalelor cu zadii ale costumului tradiţional. Cu ei duc
cruci, prapuri, icoane, împodobite cu ştergare cusute sau ţesute cu
motive florale sau chipuri de sfinţi, mai ales cel al Maicii Domnului.
Ritualul mersului în procesiune este de provenienţă
catolică, o parte a creştinilor din satele de unde vin „în prosesie” fiind
greco-catolici înainte de 1948; este o reminiscenţă a procesiunilor
mariale catolice, trădată de costume, unele cântări şi rugăciuni
(Rozarul, Calea Crucii) şi ritual. Acum însă obiceiul, în întregime, a
fost asimilat tradiţiei locului, fiind unul dintre cele mai ample obiceiuri
creştine de vară ale ortodocşilor contemporani, români sau
ucraineni.
Determinată de contextul istoric, creat după revenirea la
ortodoxie a greco-catolicilor, în 1948, Biserica Ortodoxă din zonă a
asimilat acest obicei, socotindu-l folcloric, popular, cu scopul
păstrării unităţii ei pe întreg teritoriul românesc; unitate care nu
exclude diversitatea, mai ales atunci când este vorba de tradiţii
populare.
Cu toate controversele care se iscă în jurul lor, procesiunile
la Adormirea Maicii Domnului de la cele patru mănăstiri transilvane
dau un fast deosebit sărbătorii, fiind printre puţinele manifestări de o
asemenea amploare ale mirenilor în cultul ortodox. De aceea, preoţii
şi călugării din zonă le acceptă şi le cultivă, în latura lor misionară,
ca replică dată cultelor neoprotestante şi prin textul cu conţinut
dogmatic ortodox, o replică dată catolicilor. Ajunse la mănăstire,
procesiunile se închină în biserică, în faţa iconostasului, apoi afară,
înaintea sfintei cruci din faţa bisericii şi înconjoară de trei ori biserica.
Rânduiala tradiţională prevede că, dacă, în acest timp, se vede
venind o altă procesie, cei care deja înconjoară biserica trebuie să-i
iasă în întâmpinare şi să o salute cu cântarea „Crucii Tale ne
închinăm”. Acelaşi ritual se performează şi în dimineaţa zilei
hramului, înainte de a începe Sfânta Liturghie. Femeile mai în vârstă
practică, cu acest prilej, un mod special de penitenţă – înconjurul
bisericii pe coate şi genunchi, ca mod public de mărturisire a
păcătoşeniei şi de smerenie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu,
în nădejdea iertării şi ajutorului, pentru mijlocirea Maicii Domnului.
De asemenea, o parte dintre femeile mai bătrâne rostesc
rugăciunea Calea crucii, de provenienţă catolică, în faţa crucilor din
curtea mănăstirii. După dumnezeiasca slujbă, procesiunile mai
înconjoară o dată biserica mănăstirii, apoi vin în sat, unde sunt
76
aşteptaţi de comunitate, înconjoară biserica şi oamenii se retrag pe
la casele lor.
Sătenii aşteaptă procesiunea uneori până târziu în noapte.
Tradiţia spune că, atunci când oamenii zăreau lumânările aprinse,
noaptea, pe culmea dealului, semn că procesia intra în sat,
începeau a trage clopotele bisericii. Venirea lor era o sărbătoare
aşteptată de toţi. (Obicei consemnat la Sângeorzu Nou, judeţul
Bistriţa Năsăud).
În Maramureş şi nu numai, se poate vorbi despre un rol
dinamic, educativ, al tradiţiei. Integrarea individului în comunitate nu
se face numai prin administrarea Sfintelor Taine ale Bisericii (Botez,
Cununie), ci acestea sunt însoţite şi de tradiţiile populare
corespunzătoare. Comunitatea îşi asumă rolul educaţiei membrilor
ei într-un ansamblu în care creştinismul are un cuvânt important de
spus. Putem vorbi despre mai multe paliere educative. Educaţia
creştină din familie este asigurată, de obicei, de mame. Ele îi învaţă
pe copii primele noţiuni şi deprinderi creştine. Urmează frecventarea
bisericii, unde se învaţă rânduiala şi semnificaţia actelor de cult,
cântărilor, citirilor etc. Apoi orele de religie, la şcoală. Sărbătorile
vieţii de familie îi învaţă pe membrii comunităţii să-şi cunoască şi
să-şi respecte neamul şi tradiţia lui. Obiceiul colindatului este
momentul organizării cetelor după criteriul vârstei şi sexului dar şi al
însuşirii unei părţi a tradiţiei: colinda, Viflaemul, Pluguşorul etc. de la
copiii mai mari sau de la adulţi.
Hramurile şi sărbătorile mari sunt ocazii de a învăţa rânduieli
speciale, care ţin atât de tradiţia populară, cât şi de biserică. Cu
acest prilej copiii învaţă felurite cântări şi rânduieli, modul de
comportare într-un sfânt lăcaş şi în societatea creştină, gesturile şi
ritualul închinării în biserică, rugăciuni, obiceiuri populare din sat.
Cunoaşterea reciprocă a copiilor şi tinerilor şi învăţarea tradiţiei se
împleteşte cu descoperirea vocaţiei individuale, a talentelor şi
calităţilor morale, duhovniceşti ale micilor membri ai procesiunilor,
dar verifică şi compatibilitatea reciprocă, în vederea încheierii unor
prietenii şi apoi căsătorii.
Prin participare la procesiuni, copiii dobândesc un nou loc (în
ceata copiilor) în cadrul unei ierarhii care ia naştere cu prilejul
procesiunii, când acestei cete (asemuită cu îngerii atât prin puritate,
cât şi prin veşmintele albe purtate) îi este rezervat locul din frunte.
Ea este urmată de bătrâni, apoi de tineri.
Participarea comunităţii la sărbătoare nu se rezumă numai la
un rol pasiv – acela de a asista venirea şi mersul procesiunilor la
77
mănăstire şi în sat. Datina spune că cei care au morţi în familie este
bine să ofere apă pelerinilor însetaţi, pe culmile de dealuri, în drum
spre mănăstire, cu credinţa că e mare pomană să-i adapi pe străinii
însetaţi, aflaţi în drum spre biserică, spre slujirea lui Dumnezeu.
Pe drumul spre mănăstiri dar şi în curtea acestora, pelerinii
sunt întâmpinaţi de vânzătorii ambulanţi, care formează un târg,
risipit pe dealurile ce înconjoară mănăstirea. Pe lângă mâncare,
haine, încălţăminte se pot găsi bomboane, jucării de talcioc,
ceramică, icoane, candele, etc. Despre obiectele de cult cumpărate
cu acest prilej se crede că sunt binecuvântate şi de mult folos nu
numai datorită faptului că sunt sfinţite, ci şi pentru că sunt obţinute
prin mai multă osteneală şi rugăciune.
Membrii procesiunilor nu merg la mănăstire numai pentru a
se manifesta pe ei înşişi. Ei sunt solii, reprezentanţii comunităţii din
care vin şi fac o comunitate cu toţi cei prezenţi la hram. Venirea în
procesie este privită ca dătătoare de har pentru tot anul care va
urma. Cei prezenţi, dar mai ales membrii procesiunilor, vin să aducă
în faţa Maicii Domnului, a comunităţii adunate, a bisericii, nădejdile,
durerile, rugăciunile întregii obşti. Apoi au rolul de a-i împărtăşi din
harul şi bucuria primite la procesiune şi pe cei de acasă.
Marea absentă, ale cărei ajutor şi mijlocire sunt mereu
invocate, este Maica Domnului. Absentă din mijlocul oamenilor,
întrucât Fiul Său a binevoit să o ia cu trupul la cer; prezentă pentru
că, de lângă el, îi primeşte pe pelerini, le ia necazurile şi rugăciunile
în mâinile sale şi le duce Fiului Ei; prezentă prin mila pe care o
revarsă, prin mijlocirea stăruitoare către Dumnezeu, prin
Acoperământul Său binecuvântat care îi ocroteşte pe creştini; dar
prezentă şi adormită, într-un sicriu simbolic înconjurat de apostoli,
căci credincioşii îi cântă prohodul.
Textele populare ale pricesnelor care se cântă cu acest prilej
au, majoritatea, rol de rugăciune. Fie ea de cerere, de slavă sau de
mulţumire, rugăciunea se înalţă către Maica Domnului în ziua
chemării Ei de către Fiul Lui Dumnezeu, pentru a-i fi mireasă, în
ceruri. Prohodul Maicii Domnului, în cel puţin două variante, slăveşte
starea binecuvântată şi plină de mărire în care se află Maica Sfântă,
dar deplânge necazurile, durerea, întristarea care sunt pe pământ şi
cere mijlocirea Ei. Durerea de care sunt cuprinşi pământenii, dar şi o
fierbinte rugăciune sunt constantele cântărilor de procesiune. Dar
ele îi trezesc pe cei prezenţi mai ales prin mesaje actuale care
amintesc de păcătoşenia oamenilor, de dezbinarea şi războiul dintre
78
popoare, de datoria mamelor de a-şi creşte pruncii după cuviinţa
creştină, de solidaritatea pe care ar trebui să o aibă oamenii în
rugăciune şi în fapte bune.
Poporul prezent o slăveşte pe Maica Domnului ca Maică
Sfântă, pururea fecioară, „crin ales”, „icoană prea-cinstită”, „regina
îngerilor”, „scară care l-a coborât pe Domnul jos”, „cunună
îngerească”, „mireasă dumnezeiască”, „cea mai scumpă floare
aleasă dintre fecioare”, „împărăteasa cerurilor”, „raza dimineţii”,
„cerul cel frumos care l-a dat pe Domnul jos”5. Aceste numiri ale
Prea-Sfintei Născătoare de Dumnezeu se pot adăuga celor
liturgice, completând slăvirea pe care o aduc oamenii pe pământ,
alăturându-şi glasurile cu cele ale îngerilor din cer, şi într-o armonie
deplină, înalţă slavă celei care, în această zi de mare praznic, s-a
ridicat de la pământ la cer.
Prezenţa pelerinilor la aceste mari hramuri se face „cu scopul
petrecerii Ei la ceruri”, spre privegherea Adormirii şi prohodirea Ei,
spre slava acestui mare eveniment, dar şi spre rugăciunea înălţată
către „Măicuţa milelor”, de a nu-i lăsa orfani pe oameni pe pământ
odată cu plecarea ei în slăvitele locaşuri cereşti. Pelerinii cer şi
înălţarea lor de la pământ la cer, pentru a fi mai aproape de Măicuţa
dragă, dar şi pentru a scăpa de lumea aceasta schimbătoare, plină
de dureri şi necazuri.
Mesajul procesiunilor ardelene la Adormirea Maicii Domnului
este unul înălţător. Fastul şi stăruinţa cu care se organizează, dar şi
osteneala oamenilor care vin aici îi pun pe gânduri pe cei prezenţi,
sporindu-le pocăinţa şi rugăciunea. Să se adreseze acest mesaj
numai celor ce vin cu inimi smerite şi muiate de rugăciune? Să fii
rămas procesiunile, chiar şi pentru satele maramureşene, numai o
tradiţie formală?
Se pare că aceste întrebări sunt mai actuale ca oricând
pentru că, în prezent, şi acest obicei a evoluat de la ritual la
spectacol. Tendinţa lui actuală spre formalism rămâne subiect de
meditaţie pentru maramureşeni. Şi nădăjduim că mulţi dintre ei nu
L-au scos pe Dumnezeu din suflet pentru a-L păstra numai în
frumoasele cântări, icoane şi biserici. Cert este că fiecare pelerin la
aceste mari hramuri înţelege şi se adapă după puterea lui din
cuvântul lui Dumnezeu şi din frumuseţea estetică a procesiunilor la
Adormirea Maicii Domnului.
5
I. Băncescu, op.cit.
79
 Performerii provin din zeci de sate care se află în apropierea
mănăstirilor Moisei, Rohia, Necula, Bixad, dar şi din toate ţinuturile
româneşti. Îi adună credinţa şi rugăciunea, îi cheamă Dumnezeu şi
necazurile lor. Vin să asiste sau să dea o lecţie de viaţă şi de
credinţă în plan teologic, estetic, folcloric, ritual. Reprezintă un mod
viu de existenţă a Bisericii actuale, un semn că tradiţia, în forma ei
populară, dar şi bisericească, încă nu a pierit. În popor se susţine
chiar că şi aceste datini sunt un semn al faptului că Maica Domnului
a binecuvântat pământul românesc, socotindu-l a doua ei grădină,
după Sfântul Munte.
Acesta este şi motivul pentru care multe biserici şi mănăstiri
din ţară îşi au hramul de Sfânta Maria Mare sau Mică. Este un semn
al filiaţiei dintre Maica Domnului şi poporul care vede în ea o Mamă
bună, o Împărăteasă milostivă, mijlocitoare către Fiul Ei; o rugătoare
neobosită pentru iertarea şi ajutorul oamenilor, limanul de scăpare al
tuturor celor care caută milă, ajutor şi nu găsesc pe pământ.
Am ales aceste grupuri deoarece comunităţile din zona
Moisei deţin în patrimoniul viu multiple valori actuale, dar şi latente,
care ţin de creştinism şi de tradiţiile creştine din zonă insuficient
cunoscute şi studiate, cum ar fi: pricesne, costume populare şi
obiecte de cult şi de procesiune creştine, forme rituale şi
educaţionale tradiţionale care au o deosebită importanţă în contextul
culturii populare actuale. Aceste valori trebuie identificate,
conservate şi promovate în lumea actuală, fiind părţi ale
patrimoniului european şi reprezentative pentru cultura populară
actuală, mai ales pentru zona aleasă spre cercetare. Nu în ultimul
rând, ne-a făcut să alegem aceste grupuri mesajul lor adresat
comunităţii creştine, societăţii şi lumii. Diversitatea, valoarea şi
insuficienta promovare a acestui patrimoniu ne-a făcut să alegem
acest grup ţintă.
Considerăm că proiectul va fi deosebit de relevant pentru
comunităţile locale care vor beneficia de inventarierea valorilor de
patrimoniu şi de includerea într-o bază naţională şi internaţională de
date, precum şi de programe premergătoare şi ulterioare introducerii
în patrimoniul imaterial al umanităţii a procesiunilor, fapte care
estimăm că vor stimula interesul mai multor cercetători pentru
aceste comunităţi, pentru tradiţiile lor, dar şi turismul cultural în
această zonă. De asemenea, dorim să facem mai conştiente
comunităţile locale asupra acestor valori, asupra importanţei
conservării şi perpetuării lor pentru comunităţile locale.
80
 Implicarea grupurilor-ţintă în proiect ocupă cel mai important
loc. Acestea sunt alcătuite din performerii obiceiurilor pe care le vom
studia, deţinătorii, de fapt, ai acestor valori de patrimoniu. Îi vom
implica mai ales în performarea in situ, stimulându-i să cunoască şi să
practice aceste obiceiuri legate de credinţa ortodoxă, promovându-le
imaginea prin proiectul pe care îl vom realiza, dar şi făcându-i
responsabili de perpetuarea acestor tradiţii în timp.
Beneficiarii finali (lumea ştiinţifică şi marele public) vor avea
posibilitatea să se documenteze în arhiva şi baza de date ale
CNCPCT, realizate în cadrul acestui proiect. De asemenea, vor
beneficia şi de produsele valorificării concrete a rezultatelor (DVD-ul
realizat, cartea şi expoziţia).
Programul prezintă multiple posibilităţi de reluare şi
extindere, legată de programe care se vor desfăşura ulterior
introducerii în patrimoniul cultural al umanităţii a procesiunilor. De
asemenea, avem în vedere introducerea sa în rândul programelor
strategice ale CNCPCT, care au ca scop promovarea, conservarea
şi valorificarea valorilor patrimoniului în domeniul culturii populare
contemporane. După cum cercetarea obiceiurilor contemporane
rămâne o preocupare permanentă a CNCPCT, întrevedem
continuarea acestui proiect în mai multe moduri:
– prin continuarea cercetărilor privind comunităţile din zona
Moisei;
– prin derularea mai multor programe de conservare şi
promovare a procesiunilor din zona Moisei ulterioare introducerii lor
în patrimoniul imaterial al umanităţii;
– prin organizarea de spectacole şi seri culturale dedicate
obiceiurilor creştine şi, mai ales, pricesnelor din zonă;
– prin editarea unei publicaţii dedicate procesiunilor de la
Moisei;
– prin studiul impactului pe care îl va avea cartea, DVD-ul,
dosarul UNESCO şi alte materiale pe care le vom realiza ulterior
asupra lumii ştiinţifice dinafara graniţelor ţării şi încheierea unor
contracte de parteneriat şi colaborare cu instituţiile pe care le
reprezintă cei implicaţi, în vederea deschiderii internaţionale a
preocupărilor echipei CNCPCT şi a schimbului de specialişti.
Introducerea în patrimoniul imaterial al umanităţii a
procesiunilor la Adormirea Maicii Domnului de la Moisei, cele mai
fastuoase şi mai complexe, constituie un gest de dreptate, dar şi de
corectare a unor discriminări sau erori şi o dovadă, pentru lumea
81
modernă, a vieţii creştine vii din ţinuturile româneşti contemporane.
Pentru caracterul lor complex, dar şi pentru realitatea complexă pe
care o reprezintă, ca o culme a expresiei sociale şi poetice a
ortodocşilor din zonă, dar şi a pelerinilor care vin din ţară, pentru
mesajul pe care aceste procesiuni îl adresează creştinilor, societăţii
şi lumii (un mesaj de pace, bucurie, slăvire a lui Dumnezeu,
rugăciune), socotim deosebit de oportună introducerea procesiunilor
de la Moisei în patrimoniul umanităţii.

82
 I.8. TAINA SFÂNTULUI MASLU

Secţia de Asistenţă Religioasă,

Direcţia Informare şi Relaţii Publice
a Ministerului Administraţiei şi Internelor

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, omul a fost făcut după chipul

lui Dumnezeu şi acesta trebuie să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu. Prin sufletul pe care îl are, omul este nemuritor, deşi
toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi sfârşit. Sfântul
Maxim Mărturisitorul ne spune că expresia „chipul lui Dumnezeu”
înseamnă „să fie şi în veci să fie”, iar asemănarea cu Dumnezeu
înseamnă „înţelepciune şi bunătate”. Aşadar, în ordine firească şi
după învăţătura Bisericii, omul nu poate fi privit independent faţă de
Creatorul său, care doreşte ca acesta „viaţă să aibă şi s-o aibă din
belşug”. Aşezat pe pământ, ca să stăpânească toate, existenţa lui
este complexă şi minunată în acelaşi timp, fiind format din trup şi
suflet: „Trupul e plin de energiile sufletului; prin el lucrează sufletul.
De aceea, harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi
asupra sufletului”.
Drumul spre Dumnezeu însă nu este uşor, pentru că firea
umană este supusă căderii în păcat din pricina păcatului
strămoşesc, iar efectele acestui păcat sunt pătimirea, boala,
stricăciunea şi moartea trupească. Este necesară, în felul acesta,
vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti, iar această vindecare o
poate aduce numai Dumnezeu, Care este numit „Doctorul sufletelor
şi al trupurilor noastre” (Rugăciunea de la ungerea bolnavului, Taina
Sfântului Maslu).
Sfântul Maslu, care este una din cele şapte Taine ale
Bisericii, o slujbă discretă şi parcă mai puţin fastuoasă, „o Taină a
trupului, o Taină rânduită pentru însănătoşirea trupului”. Această
Sfântă Taină a Maslului se administrează tuturor credincioşilor,
indiferent de vârstă şi de starea de suferinţă prin care trece omul.
83
 Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că: „De vreme ce
tuturor celor din lume se întâmplă să greşească, Taina Sfântului
Malsu este dată nouă pentru iertarea păcatelor, pentru tămăduirea
noastră şi darea milei dumnezeieşti”.
Deci, această slujbă nu se oficiază numai pentru o categorie
de boală şi nu numai într-o fază foarte avansată sau pe patul de
moarte.
Această Sfântă Taină a Bisericii este minunată şi mare,
deoarece în cadrul ei nu numai că se împărtăşeşte harul lui
Dumnezeu cel nevăzut şi sfinţitor, ci, după mărturia Sfântului
Apostol Iacob: „Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va
ridica pe el Domnul, iar de va fi făcut păcate se vor ierta lui”.
Aşadar, de vreme ce este folositoare tuturor creştinilor care
au nevoie de vindecare, este necesară credinţa tare şi statornică în
mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Mântuirea şi vindecarea nu se pot
primi fără credinţă şi fără voinţă. Grăitoare, în acest sens, este
mărturia Sfântului Chiril al Alexandriei, care aminteşte de
evenimentul vindecării de la scăldătoarea Vitezda: „Cât de mare
este puterea Doctorului, care dă voinţa ca pricină a vindecării,
pentru că mărturisirea se săvârşeşte prin credinţă”. Vindecarea vine
după ce slăbănogul a dorit acest lucru. „Voinţa aduce după sine
lucrarea”.
Întrebarea „vrei?” pare absurdă pentru noi sau pentru un om
aflat în suferinţă de treizeci şi opt de ani, dar ea poartă în sine o
rânduială dumnezeiască. „Doctorii lumeşti nu pot spune bolnavilor:
«Vrei să te faci sănătos?»; pe când Iisus dăruieşte şi voinţa,
primeşte şi credinţa şi dăruieşte fără de plată şi vindecarea”.
Privind Sfintele Scripturi şi viaţa Sfinţilor, trebuie să ştim că
nu este suficientă numai credinţa, fără o anumită lucrare, faptă,
îndrăznire, întrucât în dorinţa noastră de vindecare trebuie să
chemăm pe Dumnezeu să ne fie de ajutor şi „preoţii Bisericii”.
Însă, chemarea omului cuprinde şi căinţa pentru toate cele
făcute „cu voie sau fără voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele cu
cuvântul sau cu lucrul”. Şi pentru ca să nu fie o obişnuinţă, creştinul
trebuie să ia aminte la pregătirea ce se cuvine pentru a participa la
această Sfântă Taină. Potrivit îndrumărilor din cărţile de slujbă, este
necesară o anume pregătire pentru cei ce participă la această
Sfântă Taină: „Se cuvine preoţilor să sfătuiască pe toţi creştinii care
vor cere şi să se mărturisească la duhovnic”.
Slujitorii Bisericii insistă asupra acestei pregătiri a
credincioşilor, care, uneori, în disperare, sau în tulburare lăuntrică,
84
socotesc în demersul lor că această Sfântă Taină devine lucrătoare
de la sine, fără participarea lor profundă şi asumată.
Bolile, în chipul încercărilor, nu reprezintă o pedeapsă divină,
ci o modalitate prin care se sensibilizează sufletele. Destinaţia
omului este Împărăţia lui Dumnezeu şi bucuria vieţii veşnice, dar,
pentru că, de multe ori, atunci când suntem sănătoşi, nu ne gândim
la acestea, este bine să le primim pe acestea cu nădejdea că
Dumnezeu vindecă, prin răbdare şi rugăciune, neputinţele sufleteşti
mai grele care ne pot împiedica în drumul nostru spre împărăţie.
În boală, trebuie să simţim prezenţa lui Dumnezeu, ca femeia
păcătoasă, ca tâlharul de pe cruce, Zaheu vameşul şi ca mulţi alţii,
care au primit vindecarea sufletească şi trupească de la Dumnezeu.
„În Biserica noastră, suferinţa este socotită un instrument
care deschide larg poarta Raiului (Faptele Apostolilor 14, 22). Este
„ascensorul” care ne ridică direct în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Pentru a îndrepta stări şi trăiri spirituale care nu concordă cu
învăţătura Părinţilor Bisericii, amintim că Taina Sfântului Maslu nu se
administrează pentru trecerea către cele veşnice şi nu reprezintă o
pregătire – cea din urmă – pentru moarte a celor bolnavi şi suferinzi
incurabili sau muribunzi.
Nu primim această taină o singură dată în viaţă, la pragul
trecerii către veşnicie, ci o putem primi oricând, pentru că boala
atinge nu numai trupul, ci şi sufletul şi amândouă au nevoie de
vindecare.
Sfântul Apostol Petru ne spune: „Cine a suferit cu trupul a
isprăvit cu păcatul” (1 Petru 4, 1); nu trebuie să vedem, însă, că
boala şi suferinţa cuprind în ele însele starea curăţitoare de păcate,
ci harul şi mila lui Dumnezeu sunt cele care aduc tămăduire. Potrivit
Sfântului Marcu Ascetul „în durerile fără voie se ascunde mila lui
Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă”.
Toţi oamenii suferă în timpul vieţii lor, pentru că toţi sunt
purtători de trupuri şi supuşi bolilor, şi păcătoşii şi sfinţii.
Sfântul Apostol Pavel era bolnav de o boală de stomac
(cf. 2 Corinteni 12, 7) şi nu a primit vindecare din partea lui
Dumnezeu, pentru că harul dumnezeiesc era suficient pentru
el, deoarece puterea lui Dumnezeu „se desăvârşeşte în slăbiciune”
(2 Corinteni 12, 9).
Sfântul Ioan Gură de Aur era bolnav, încât se prăjea de febră
în timpul exilului, dar nu a fost împiedicat să devină un scriitor şi un
predicator neîntrecut.
85
 Sfântul Vasile cel Mare, care a fost bolnav toată viaţa lui, a
rămas prin activitatea lui reper pentru lumea monahală, filantrop,
scriitor şi bun cunoscător al ştiinţelor vremii.
Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Porforie, Sfântul Nectarie al
Eghinei, Sfântul Siluan Atonitul şi mulţi alţi sfinţi cărora ne rugăm, nu
au fost ocoliţi de boală şi suferinţă.
Nu se îmbolnăvesc numai oamenii păcătoşi, ci şi sfinţii;
diferenţa este că „celor sfinţi boala le aduce sfinţire şi slavă, celor
păcătoşi le dăruieşte iertarea păcatelor”.
Este de dorit ca, în acest An omagial al Tainei Sfântului
Maslu şi al îngrijirii bolnavilor şi în toate zilele vieţii noastre, să ne
oprim cu sufletul şi cu trupul şi să ajutăm în duh creştin pe cel
bolnav, pe cel suferind şi pe semenul care are nevoie de ajutorul
nostru. Preoţi, medici, personal medical şi oameni de rând suntem
datori să cercetăm pe cei bolnavi pentru că numai aşa ne vom
bucura de cuvintele Mântuitorului: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui
Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii
..., căci bolnav am fost şi M-aţi cercetat...” (Matei 25, 34, 36).

Preluat din:

• Taina Sfântului Maslu, Îndrumător Teologic, Liturgic şi

Pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei, Bucureşti, 2012.

86
 I.9. TRADIŢIA ÎNCOTRO …

Comisar de poliţie Cătălina ROŞCA

Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina

Secolul XXI poate fi considerat un secol al revoluţiilor, fie că

este vorba de revoluţii sociale sau naţionale, industriale sau culturale,
ele sunt, de fapt, rezultatul globalizării. Realităţile şi problemele
societăţii acestui secol, evenimentele istorice majore şi transformările
petrecute în istoria omenirii, au generat noi forme de gândire
intelectuală şi de atitudine culturală. Apariţia culturii de masă a dus la
decăderea culturii tradiţionale şi, prin intermediul publicităţii, la
încurajarea consumului de masă, dar şi la standardizarea gusturilor
publicului, la impunerea unor modele comportamentale noi.
Începând cu mijlocul secolului XX, a început să se manifeste o
nouă formă de cultură, specifică tinerilor, care, îmbrăcând forma unei
„contra-culturi”, se constituie într-o alternativă la cultura oficială.
Foarte influentă, cultura tinerilor indică existenţa unor valori, idealuri şi
aspiraţii specifice, o schimbare profundă a raportului dintre generaţii.
Din această perspectivă, secolul XXI poate fi perceput şi ca o epocă a
protestelor tineretului, a unui conflict tot mai evident între valorile
promovate şi maniera de exprimare a diferitelor generaţii.
Procesul de modernizare a societăţii contemporane a dus
inevitabil la pierderea a numeroase tradiţii istorice, locale şi chiar
naţionale, fenomen ce se petrece în majoritatea statelor lumii.
Tradiţii, obiceiuri, datini, credinţe, au devenit noţiuni deja
abstracte, într-o societate în plină viteză, al cărei ritm de viaţă este
din ce în ce mai accelerat, alergând spre niciunde, investind doar în
„confort şi siguranţă”. O societate care sfidează de cele mai multe
ori cu acută aroganţă tot ceea ce nu poate vedea sau înţelege,
având drept singure valori şi credinţe palpabilul, măsurabilul şi alte
priorităţi care marchează preponderent sfera concretului, a ceea ce
poate fi cântărit sau numărat, toate vizând ca unică dimensiune
realitatea imediată.
87
 A vorbi astăzi despre tradiţie înseamnă a fi în urma societăţii,
sau a promova lucruri perimate, ori a privi prea mult în trecut.
Trecem însă prea uşor cu vederea faptul că tradiţia înseamnă o
sumă de valori, o experienţă comunitară, în mijlocul căreia ne
naştem şi de la care plecăm, chiar atunci când inovăm. Pentru că,
aşa cum remarca G. Călinescu, „raportul dintre tradiţie şi inovaţie
înclină în favoarea celei dintâi”. Inovaţia fără tradiţie nu are sens, iar
ceva cu totul nou nu ar fi înţeles de nimeni şi nici util.
Tradiţia constituie o sumă de valori, ne naştem, trăim şi
profităm de pe urma ei, în sensul larg al termenului, cel de totalitate
a valorilor acumulate de societate la un moment dat. Astfel, putem
lega tradiţia de educaţie, de credinţă, de cultură şi tehnică, de toate
domeniile vieţii, de noi înşine, de aceea trebuie să devenim
responsabili pentru valorile pe care le creăm şi le transmitem celor
care ne vor urma. Transmiterea unei tradiţii sănătoase ţine, în ultimă
instanţă, şi de calitatea noastră de oameni şi de creştini, deoarece
vor fi judecate şi consecinţele pe care le-au avut faptele noastre, nu
numai faptele în sine.
În societatea actuală, ca urmare a înţelegerii în sens
peiorativ a tradiţiei, dar mai ales a grabei şi presiunilor care se fac
pentru introducerea şi acceptarea, în societatea românească, a unor
valori care nu o definesc şi pe care marea majoritate a oamenilor nu
le acceptă, s-a ajuns la deteriorarea tradiţiei, la înnoirea forţată cu
anumite valori, cu care nu ne identificăm, întrucât nu au de a face cu
valorile comunităţii româneşti. De aceea, se cuvine să abordăm cu
mai multă responsabilitate problema păstrării valorilor identitare, mai
ales în această perioadă de tranziţie, când în societatea tradiţională
românească se simte tot mai mult mişcarea către lumea tehnologică
şi pierderea, cu timpul, a patrimoniului viu.
Odată cu transformările economice, social-politice şi
culturale petrecute în societatea românească după 1989, a apărut,
încet, dar sigur, pericolul „poluării” spiritului românesc, pătrunzând în
ţară mai multe obiceiuri de împrumut, chiar „de peste Ocean”, de
gust îndoielnic.
Crăciunul, Paştele sau alte evenimente-ceremonie, ce
însoţesc existenţa umană, au degenerat, şi-au pierdut noima,
farmecul, strălucirea, încărcătura sacră, manifestarea solemnă ce se
transformă de cele mai multe ori în afaceri, pretexte gen kitsch sau
simple formalisme. Sunt lucruri pe care într-un fel sau altul, le
percepem cu toţii, în anumite momente şi la care din păcate, ne
88
ferim să luăm atitudine fie pentru că nu avem timp, fie considerăm
că nu este treaba noastră.
Printre puţinele şanse de a mai salva patrimoniul nostru
cultural este continuarea cercetării istoriei locale, realizarea unor
monografii de localităţi sau instituţii, înfiinţarea unor muzee săteşti,
case memoriale şi a unor muzee şcolare, precum şi promovarea în
şcoli a acestora. Acestea constituie o reacţie reflexă de apărare şi
păstrare a valorilor patrimoniului cultural românesc.
Dacă dorim să prezentăm identitatea acestui popor, consider
că nimic nu poate oferi o reprezentare mai completă a tuturor
laturilor existenţei noastre decât tradiţia populară. Numai prin simpla
expunere a tradiţiei românilor, am putea trage concluzii privitoare la
diversitatea valorilor şi domeniilor în care aceasta este
reprezentativă, o adevărată purtătoare a identităţii neamului nostru
de la port, meşteşuguri, arhitectură, până la cele mai subtile laturi
spirituale, cum ar fi literatura, mentalitatea, practicile şi riturile, care
coboară tradiţia din sfera teoreticului în viaţa de zi cu zi.
În contextul în care trăim, este necesar să subliniem
păstrarea valorilor tradiţionale, pentru că ele cuprind un tezaur
moral, al bunului simţ, sfidat, sub motivaţia liberalizării moravurilor,
în lumea noastră. Cuvântul-cheie pentru tradiţiile româneşti poate fi
identificat în înţelepciune. Aceasta înseamnă o viaţă morală,
creştină, cumpătată, în care frumosul şi armonia îşi au locul lor,
venind să bucure sufletul; mai ales sufletul încărcat cu atâtea
probleme ale omului contemporan.
Folclorul, tradiţiile constituie o formă de sărbătoare sau de
manifestare a creştinismului popular, a identităţii şi spiritualităţii
românilor. În creştinismul ortodox românesc actual este imposibilă
separarea netă dintre tradiţia populară şi sărbătorile creştine sau
obiceiurile vieţii de familie. Sărbătorile importante ale anului sunt
dovezi ale împletirii dintre credinţă şi cultură, ale modului în care
cultura înfrumuseţează formele credinţei, iar credinţa dă sens, în
veşnicie, operelor culturale.
Prin calitatea sa educaţională, şcoala poate reprezenta unul
dintre locurile de păstrare şi transmitere a valorilor identitare. De
aceea educaţia şcolară reflectă stadiul la care a ajuns o societate,
valorile care primează, dar şi un anumit raport între tradiţie şi noutate.
Din păcate, păstrarea şi transmiterea tradiţiilor în şcoli au o
sumară preocupare, care figurează prea puţin în programele de
învăţământ, iar, de multe ori, nici între activităţile extraşcolare.
Învăţământul ignoră, uneori, sau tratează cu mai puţin interes
89
evidenţierea valorilor identitare româneşti, preferând introducerea în
studiul elevilor a unor valori în vogă, cum ar fi educaţia sexuală (de
la vârste foarte mici) şi promovând mai mult posibilităţile de
distracţie, în locul aprofundării unor discipline folositoare vieţii. Puţini
profesori îndrumă elevii, în acest domeniu. Studiul tradiţiilor
populare, cunoaşterea şi conservarea valorilor identitare, stimularea
interesului tinerilor pentru aceste valori, cultivarea aptitudinilor lor
artistice sau meşteşugăreşti pot contribui mult la dezvoltarea
personalităţii umane, la spiritualizarea şi socializarea tinerilor, la
găsirea unui sens al vieţii, a unei motivaţii existenţiale, de care
adeseori sunt lipsiţi.
Există însă şi profesori care au amenajat cu pasiune şi
pricepere colecţii şi muzee şcolare, sau care organizează activităţi
extracurriculare de vizitare a unor obiective istorico-culturale din
diferite zone geografice ale ţării, pentru a arăta exponate care
ilustrează urme ale culturii materiale şi spirituale ale poporului nostru
din cele mai îndepărtate vremuri până în zilele noastre. Alte activităţi
prin care se pot cultiva tradiţiile pot fi: vizionarea unor spectacole,
întâlniri cu personalităţi culturale, sau ştiinţifice, aniversări ale
evenimentelor istorice şi culturale, organizarea unor simpozioane şi
sesiuni ştiinţifice şi culturale. Toate aceste activităţi, prin valenţele lor
educative, reprezintă latura practică de promovare a tradiţiilor, prin
cultivarea sentimentului patriotic, conservarea şi transmiterea
nealterată a valorilor trecute şi prezente către noile generaţii,
contribuţia românească la civilizaţia universală.
În societatea actuală, patrimoniul valorilor identitare
româneşti poate constitui o alternativă educaţională, artistică,
economică, cu un potenţial deloc neglijabil, o alternativă şi o soluţie
a unora dintre dilemele, căutările şi neîmplinirile contemporane. Este
de datoria noastră să luptăm pentru salvarea bunurilor materiale şi
spirituale ale poporului român. Trebuie să acordăm atenţia cuvenită
atât noi, ca cetăţeni ai acestei ţări, cât şi instituţiile abilitate ale
statului, ca generaţiile viitoare să se poată bucura de acest
patrimoniu. Iar dacă vocea tradiţiei, credinţei şi educaţiei româneşti
tradiţionale se ridică uneori împotriva unor valori en vogue, care vor
să pervertească fiinţa umană, se cuvine să trecem peste ranguri,
poziţie socială, chiar peste practicile şi preferinţele individuale, sau
personale, atunci când acestea sunt nocive din punct de vedere
moral, social, creştin.

Să nu stingem făcliile care încă mai pâlpâie...

90
CAPITOLUL II

DIMENSIUNI EDUCATIVE

91
 II.1. IMPORTANŢA ŞI SEMNIFICAŢIA
ETICII PROFESIONALE ÎN ACTIVITATEA
POLIŢISTULUI ROMÂN

Subcomisar de poliţie dr. Cristian-Eduard ŞTEFAN

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

În acest articol, autorul

prezintă unele aspecte izvorâte
din lucrarea „Profesia şi viaţa de
poliţist”, cu incidenţă în sfera eticii
profesionale aplicabilă poliţistului
român. Lucrarea, prefaţată de
cunoscutul psiholog criminalist,
prof. univ. dr. colonel (r) Tudorel
Butoi, a fost lansată de autorul
prezentului studiu în ziua de
14 iunie 2012, la sediul Academiei
de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Bucureşti, activitate la care
au participat cadre didactice
universitare şi studenţi din cadrul
Academiei de Poliţie, invitaţi din
cadrul Ministerului Administraţiei
şi Internelor şi Inspectoratului
General al Poliţiei Române. Cu ocazia lansării de carte, autorul a
fost distins de Corpul Naţional al Poliţiştilor cu „Diplomă de
excelenţă”, „în semn de recunoştinţă meritorie pentru promovarea
valorilor profesionale ale poliţiştilor”.
Aşa cum menţionează domnul Tudorel Butoi în prefaţa
lucrării, „dintr-o altă perspectivă, consider că poliţistul, cititor de
această dată, câştigă mult din lectura prezentei lucrări întrucât are
92
posibilitatea de a zăbovi capitol cu capitol într-un câmp critic al
soluţionării de probleme care-i suscită autoreflexii şi aplecări
introspective privind exigenţele profesionale, familiale şi sociale, iar
pe un alt palier privind competenţa, datoria, loialitatea, onoarea,
spiritul justiţiar, cinstea, solidaritatea, vocaţia şi sacrificiul…”.
Lucrarea, un adevărat „eseu de suflet” al autorului, încearcă
să ofere cititorului răspunsul la multe dintre dilemele etice cu care
poliţistul român se confruntă în viaţă şi profesie, prezentând în cele
ce urmează unele paragrafe din lucrarea originală.

„…Întreaga opinie publică are o atracţie majoră faţă de

instituţia poliţiei şi profesia de poliţist. Există diverse mituri şi realităţi
cu privire la aceste aspecte.
În orice sferă social-profesională pot fi adoptate diferite acte
normative care să reglementeze incidenţa normelor, principii,
drepturi, obligaţii ori sancţiuni, însă este nevoie şi de altceva în plus,
respectiv de ceea ce înseamnă etică şi deontologie, respectiv
analiza conduitei umane sociale şi profesionale. În ultimul timp, am
auzit cu plăcere expresia „ETICA REVINE ÎN ACTUALITATE!”.
Dacă o parte a societăţii civile nu mai acordă atenţia cuvenită
valorilor promovate de etică (cinste, dreptate, loialitate,
corectitudine, integritate, moralitate ori adevăr), considerând că alta
este ierarhia prezentă a valorilor care contează şi după care eşti
judecat şi apreciat în societate, „cei mulţi şi drepţi”, oamenii „normali”
din societate, readuc frecvent în discuţie şi în atenţie conceptele de
„etică” şi „deontologie”.
Experienţa vieţii „de zi cu zi” ne învaţă că o persoană poate
cunoaşte modul corect de a se comporta, însă nu-l urmează
întotdeauna. Uneori ştim tot ceea ce este corect, dar nu punem
în aplicare acest lucru.
Dacă poliţiştii îşi dezvoltă suficient de mult capacităţile
intelectuale şi se implică în mod activ în munca de poliţie,
concentrându-se şi asupra naturii morale a vieţii, asupra elementelor
de integritate şi importanţei eticii sociale şi profesionale, atunci
instituţia poliţiei merită cu adevărat încrederea publicului, a societăţii
civile.
Fiecare poliţist trebuie să dea dovadă de un nivel ridicat de
competenţă. Poliţiştii trebuie să se afle în fiecare zi de partea binelui
şi împotriva răului. Dacă vor proceda şi acţiona astfel, poliţiştii ne vor
oferi ocazia tuturor de a trăi în acel spaţiu pe care ni-l dorim, spaţiul
european de libertate, securitate şi justiţie.
93
 DA, SE SIMTE NEVOIA UNUI VACCIN GENERAL LA NIVEL
SOCIAL, CARE SĂ CREEZE ANTICORPII NECESARI ÎMPOTRIVA
LIPSEI DE MORALITATE, A NECINSTEI ŞI A MINCIUNII! ESTE
NEVOIE CA FIECARE DINTRE NOI SĂ ANALIZĂM ŞI SĂ
REEVALUĂM CARE ESTE ÎNŢELESUL CONCEPTELOR DE BINE
ŞI RĂU! S-A SCHIMBAT OARE SENSUL ACESTOR CUVINTE?
CU SIGURANŢĂ, NU, ÎNSĂ UNII DINTRE NOI AU O PERCEPŢIE
GREŞITĂ ASUPRA IERARHIEI SOCIALE, ASUPRA VIRTUŢILOR
MORALE SAU A CEEA CE ESTE GREŞIT SAU CORECT.
Pe bună dreptate, se afirmă că una este teoria şi alta este
practica, şi cu atât mai mult această regulă are aplicabilitate în viaţa
de poliţist. Cum am putea discuta despre importanţa eticii şi
deontologiei în profesia de poliţist, dacă nu am proceda la
prezentarea unor exemple concrete din viaţa „de zi cu zi” a oricărui
poliţist, să identificăm cauzele care pot conduce la anumite
comportamente sau atitudini materializate în comiterea unor abateri
disciplinare sau chiar mai grav infracţiuni, să oferim soluţii de
prevenire a situaţiilor de acest gen, astfel încât să existe din ce în ce
mai puţine cazuri, sau chiar să fie eliminate acele cazuri izolate de
poliţişti care aduc atingere imaginii instituţiei poliţiei?
În plină criză a valorilor morale în societate, o nedorită „criză
a poliţiştilor” care îşi îndeplinesc cu onoare şi credinţă datoria, ar
putea fi „începutul sfârşitului” pentru siguranţa socială şi pentru
securitatea publică.
În cadrul poliţiei, majoritatea personalului este alcătuită din
oameni oneşti, cinstiţi şi „adevăraţi profesionişti ai legii, ai ordinii şi
siguranţei publice”, aflaţi permanent în slujba cetăţeanului, a
societăţii din care fac parte, a legii şi adevărului. Însă mai sunt şi
unele cazuri, izolate, de poliţişti care aduc prejudicii de imagine
poliţiei, iar din păcate, acestea sunt cazurile aduse la cunoştinţa
publicului cu preponderenţă, şi mai puţin cele în care ar trebui
recunoscute meritele profesionale deosebite ale poliţiştilor în viaţa
de apărători ai legii.
Se afirmă în ultima perioadă de timp, din ce în ce mai
frecvent, faptul că „poliţia este oglinda societăţii în care trăim”.
Dacă societatea este sănătoasă, atunci şi poliţia este
sănătoasă. Dacă societatea este bolnavă, atunci şi poliţia este
bolnavă. Cu atât mai mult aceste aspecte sunt realităţi cotidiene,
având în vedere că inclusiv poliţia, la fel ca şi alte instituţii publice,
îşi recrutează resursa umană, viitorii poliţişti, din societatea civilă,
unde există diferite tipologii de oameni şi caractere…
94
 A fi poliţist înseamnă în primul rând a avea vocaţie sau
„chemare” către această profesie. Aşa cum medicul are vocaţie spre
profesia pe care şi-a ales-o şi pentru a vindeca pacienţii de bolile de
care suferă, aşa cum preotul are vocaţia divină, pastoral-misionară,
socială şi culturală de a răspândi credinţa pe pământ, în mod similar,
poliţistul trebuie să aibă vocaţia de a fi în slujba cetăţeanului, de a fi
receptiv la dorinţele şi necesităţile acestuia, de a ajuta la prevenirea
şi combaterea infracţiunilor, de a fi un model sau exemplu pozitiv în
societate, sau altfel spus de A OFERI SIGURANŢĂ ŞI ÎNCREDERE
prin tot ceea ce întreprinde.
Să fii poliţist înseamnă în primul rând vocaţie, dar şi multă
muncă, tărie de caracter şi puterea de a lăsa în plan secundar
interesele personale, în favoarea interesului comunităţii şi a
respectării legii.
Prin întregul său comportament, atât la locul de muncă,
precum şi în familie şi societate, poliţistul este dator să se arate
demn de consideraţia şi încrederea impuse de profesia sa.
A fi poliţist presupune în primul rând să dai dovadă de
moralitate la locul de muncă.
Dacă înainte de 1989 existau unele mentalităţi şi opinii
izolate cu privire la faptul că „orice ai face, sistemul te apără şi te
protejează”, în prezent, lucrurile sunt cu totul altfel – poliţistul trebuie
să respecte statutul juridic şi moral al profesiei pe care o are, şi să
conştientizeze faptul că trebuie să aibă un comportament
ireproşabil.
Există poliţişti de excepţie în cadrul Poliţiei Române, poliţişti
profesionişti, care îşi fac datoria în mod exemplar şi care fac cinste
profesiei pe care şi-au ales-o. Însă, de-a lungul timpului, au existat şi
acele cazuri izolate de poliţişti care nu aveau aproape nimic în
comun cu profesia pe care o practicau sau care, cu atât mai mult, au
adus prejudicii de imagine instituţiei prin ipostazele degradante în
care au fost surprinşi: consum de alcool în timpul misiunilor,
întârzieri de la program sau absenţe nejustificate, „pactizări” cu
infractorii sau trecerea în tabăra acestora, primire de foloase
necuvenite ori mită. „Nu există pădure fără uscături”, iar aceste
cazuri izolate de „uscături” din rândul poliţiştilor ies la iveală precum
uleiul la suprafaţă, chiar dacă ar fi un singur caz de poliţist corupt, în
stare de ebrietate sau care a trecut de partea infractorilor.
Munca de poliţist în cadrul structurilor operative de poliţie
este diversă, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, ştii când pleci de
95
acasă către serviciu, dar nu ştii exact când te vei întoarce, ce vei
avea de făcut în ziua respectivă sau cazurile cu care te vei
confrunta.
Este o misiune sacră pe care o ai ca poliţist, aceea de a face
bine şi de a asigura binele general societăţii şi cetăţenilor acesteia.
Marea majoritate a poliţiştilor îşi iubesc profesia pe care o
practică, de multe ori ea constituie crezul vieţii lor. În paginile finale
din cuprinsul uneia din lucrările pe care am citit-o cu plăcere în
ultima perioadă, este redată o adevărată „declaraţie de dragoste
pentru profesia de poliţist”, astfel1: „Pentru mine viaţa şi profesia au
constituit puterea care în fiecare etapă a vieţii mi-a deschis noi
orizonturi ale existenţei şi împlinirii şi a făcut să crească şi mai mult
dragostea pentru meseria pe care am considerat-o cea mai
frumoasă din lume! Aproape nu mai ştiu dacă profesia aceasta, plină
de greutăţi şi virtuţi, dar şi de nebănuite satisfacţii, m-a ales pe mine
sau poate eu am ales-o, devenind cu fiecare zi adunată în şiragul
vremii, crezul vieţii mele… Mă privesc în oglinda vremii şi îmi spun:
martoră îmi este conştiinţa că dacă nu aş fi fost poliţist, nu aş fi putut
fi altceva!”.
Pe bună dreptate, se spune că profesia de poliţist te „căleşte”
pentru viaţă şi te introduce în partea mai puţin vizibilă a societăţii –
locurile şi mediile în care acţionează infractorii.
Este o meserie de vocaţie, în care trebuie să te situezi mai
presus faţă de cei care au încălcat legea, să ai mereu o conduită
morală în raport cu infractorii, cu cei imorali. De multe ori, această
luptă dintre poliţist şi infractor se desfăşoară cu „arme” inegale –
poliţistul trebuie să respecte legea, codul etic şi deontologic, să nu
încalce drepturile şi libertăţile pe care infractorul le are, să facă faţă
la imperativele şi obligaţiile de serviciu cu dotarea logistică pe care o
are la dispoziţie, în timp ce infractorul nu respectă nimic din ceea ce
este interzis de lege şi are o conduită imorală faţă de valorile ocrotite
la nivel social ori faţă de instituţiile statului chemate să aplice legea.
Pe lângă aceste aspecte, aşa cum îmi relata distinsul
psiholog criminalist Tudorel Butoi în cadrul unei discuţii informale
privitoare la profesia şi viaţa de poliţist, în „viaţa de zi cu zi” a
acestuia există „pericole, tentaţii şi vulnerabilităţi în riposta
anticrimă”.

1
Suceavă, Ion, Infractorii nu au culoare politică. Din jurnalul unui poliţist,
C.N.I. „CORESI” S.A., Bucureşti, 2010, p. 353.
96
 Poliţistul a avut şi va avea un rol important în societate, fiind
unul din acele elemente sociale care pot influenţa conştiinţa publică,
mentalităţile şi comportamentele.
Pentru întreaga societate, poliţistul, în uniformă sau nu, este
un personaj de interes.
Vizibilitatea poliţistului ocupă un loc esenţial în cadrul
modelelor poliţieneşti bazate pe o prezenţă voluntară crescută
şi proactivă în oraşe, cartiere, comunităţi ori în contact cu
populaţia2.
Profesia de poliţist nu este ca oricare alta, ci una cu implicaţii
complexe în toate domeniile, inclusiv în societate. A fi poliţist
presupune un contact cu cetăţenii şi implicit existenţa unei anumite
reputaţii, dat fiind că activităţile desfăşurate sunt în slujba statului, a
legii şi ordinii…”.
În concluziile finale, se arată faptul că având o profesie
şi o viaţă caracterizate de stres, poliţistul trebuie să facă faţă
tuturor problemelor zilnice, criticilor care i se aduc, de multe ori pe
nedrept, şi pe deasupra să respecte etica şi deontologia
profesională.
Aşa cum s-a afirmat în doctrina străină3, comportamentul etic
al poliţistului este esenţial pentru instituţia din care face parte.
Spre deosebire de celelalte categorii profesionale, etica
poliţienească se află relativ la început de drum. Unul dintre
motivele pentru care este necesar un cod de etică adresat
poliţistului, se referă la insuficienţa cadrului juridic de reglementare a
controlului acţiunilor pe care acesta le întreprinde. Din acest motiv,
normele etice pregătite şi acceptate de către membrii acestei
categorii profesionale, sunt necesare în mod suplimentar faţă de
cadrul juridic existent4.
Pentru a deveni un profesionist în cadrul poliţiei, un poliţist
trebuie să întrunească în opinia autorului trei cerinţe esenţiale – să
dispună de calităţi intelectuale, fizice şi de natură morală, respectiv
să fie „de caracter”.

2
Brodeur, Jean-Paul, Les visages de la police: pratiques et perceptions,
Montreal, 2003.
3
Raines, B. Julie, Ethics in Policing. Misconduct and Integrity, Jones and
Bartlett Publishers, 2010.
4
Cerrah, Ibrahim, The European Code of Police Ethics and the Vocational
Socialization of Security Personnel in Turkey, Istanbul, 2008.
97
 Bibliografie:

• Brodeur, Jean-Paul, Les visages de la police: pratiques et

perceptions, Montreal, 2003.
• Cerrah, Ibrahim, The European Code of Police Ethics and
the Vocational Socialization of Security Personnel in
Turkey, Istanbul, 2008.
• Iacob, Adrian; Ştefan, Cristian-Eduard, Etica şi deontologia
profesională (curs universitar), Editura Sitech, Craiova,
2012.
• Raines, B. Julie, Ethics in Policing. Misconduct and
Integrity, Jones and Bartlett Publishers, 2010.
• Suceavă, Ion, Infractorii nu au culoare politică. Din jurnalul
unui poliţist, C.N.I. „CORESI” S.A., Bucureşti, 2010.
• Ştefan, Cristian-Eduard, Profesia şi viaţa de poliţist, Editura
Sitech, Craiova, 2012.

98
 II.2. DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EFICIENŢEI
ŞI PERFORMANŢEI PROFESIONALE
ÎN RAPORT CU EVOLUŢIA VÂRSTEI

Locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU

Inspectoratul General al Jandarmeriei Române

Dimensiunea socială a eficienţei şi performanţei în raport

cu evoluţia vârstei reprezintă analiza omului în context
organizaţional. Forţând puţin conceptul, am considerat dimensiunea
socială momentul vârstei adulte. Adultul, cu cele trei etape,
tinereţea, maturitatea şi involuţia, este omul organizaţional la care
m-am oprit şi pe baza căruia am formulat concluziile cu privire la
performanţa şi eficienţa activităţii individuale şi organizaţionale. Am
scos în evidenţă faptul că adultul nu este acea fiinţă finită,
desăvârşită şi impenetrabilă la influenţele educative, ci mai cu
seamă este perioada din viaţă în care performanţa are ca suport
acumulările informaţionale continue, deprinderile şi experienţa,
dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor, prin care individul eliberează
conţinuturi de care are nevoie, structurează informaţia înmagazinată
şi participă într-un mod eficient în continuare la un proces de
pregătire profesională.
În natură adaptarea nu se face numai prin învăţare, prin
încercare şi eroare. Există deopotrivă şi alte mecanisme de
adaptare, rapide, dependente de comportamentele congenerilor,
respectiv influenţele sociale (Bandura, 1980, apud Lieury, 1990).
Învăţarea prin imitaţie, reproducerea răspunsurilor unui
model, presupun existenţa unei imitaţii senzorio-motorie, care
priveşte în mod esenţial partea somatică şi o imitaţie simbolică,
diferenţiată care reflectă o dezvoltare cognitivă ridicată, cu
mecanisme de reprezentare mintală, care primeşte copilul şi adultul
(Inhelder, 1966, apud Lieury, 1990). La vârste mici, copiii învaţă să
99
imite anumite mişcări ale unei marionete dacă experimentul îi
recompensează prin aprobări (da, e bine, zâmbet). Învăţarea prin
imitaţie este evidentă, rezultatele fiind relativ imediate.
Învăţarea prin observaţie se produce prin observarea
indiciilor care apar în timpul expunerii unui model sau demonstrativ.
Observaţia necesită reprezentări mentale, nu este o evidenţă, iar
rezultatele apar în perioade relativ îndelungate. Accentuarea locală
determină învăţarea prin imitaţie la toţi copiii mici, iar pentru situaţii
deosebit de complexe, pentru a putea fi interiorizate şi expuse
ulterior în mod asemănător şi la adulţi. Către vârsta de 1-2 ani,
apariţia funcţiei simbolice determină conduitele de imitaţie
diferenţiate, manifestate în jocuri simbolice. Odată cu evoluţia
vârstei, sistemele de reprezentare se dezvoltă considerabil, astfel
încât ele permit codificarea şi comunicarea evenimentelor din trecut,
fiind atins punctul culminant al nivelurilor de învăţare, adică
memoria. Trecând la o următoare etapă a vârstei, stocul de
informaţie din memorie se dezvoltă, devine imens, iar pentru a utiliza
aceste informaţii sunt necesare mecanisme de organizare. Odată cu
dezvoltarea individului aceste mecanisme de organizare cresc în
sensul lărgirii unui repertoriu de condiţionări.
De asemenea, mediul cultural, familia şi şcoala joacă un rol
determinant pentru stimularea precoce şi pentru achiziţia limbajului,
a bagajului intelectual. Odată cu vârsta, performanţa copilului este
din ce în ce mai corelată cu mediul familial şi cu şcoala, alături
evident, şi de alţi factori cum ar fi inteligenţa, concept polisemantic
utilizat într-o manieră foarte diferită pe parcursul evoluţiei vârstei.
Definită de Jean Piaget ca o evoluţie ontogenetică a
capacităţilor cognitive, dezvoltarea inteligenţei odată cu vârsta,
cunoaşte trei stadii: stadiul senzorio-motor de la 0-18 luni,
stadiul preoperator de la 18 luni la 6 ani, stadiul operator pornind de
la 7 ani.
Mediul cognitiv şi social este decisiv în dezvoltarea
performanţei umane de-a lungul evoluţiei vârstei. O serie de
experimente realizate de Harold Skeels (1966) pe copii care au trăit
timp de 20 de ani în medii diferite (familie şi orfelinat), au scos în
evidenţă că efectele unei educaţii deficiente sunt catastrofale şi în
plus, definitive. Copiii mici, care au fost lăsaţi în orfelinat, deşi au
avut la început un nivel intelectual normal, au devenit mai târziu
nişte inadaptaţi social, cu un nivel intelectual foarte scăzut, cu
profesii necalificate, evident lipsa de performanţă. Deci, condiţiile de
100
educaţie determină, în manieră definitivă statutul intelectual şi social
al individului, accederea lui spre performanţă.
Raportul organism – mediu, la om este foarte complex, fiind
exprimat prin raportul om – societate. Mediul însumează totalitatea
factorilor externi care acţionează asupra organismului determinând
reacţiile acestuia şi influenţând astfel dezvoltarea. Mediul social, ca
factor al dezvoltării, este dinamic, în cadrul acestuia se dezvoltă
relaţii sociale, reguli morale, se exprimă un anumit nivel de cerinţe şi
trebuinţe ca şi condiţionări ale vieţii omului în societate. Cea mai
semnificativă influenţă a mediului asupra dezvoltării psihice se
realizează prin sistemul cerinţelor sociale, pe care le manifestă
individul în dezvoltare, respectiv efortul de adaptare.
Educaţia, componentă a mediului social se opune
influenţelor întâmplătoare ale mediului, având un caracter conştient,
sistematic, planificat, formativ, într-un cadru instituţionalizat prin
personalul pregătit astfel. În organizarea specificului multilateral al
personalităţii, educaţia constituie factorul principal, este procesul cu
caracter activ, în care se creează permanent relaţii noi între cerinţele
societăţii faţă de individ şi posibilităţile şi cerinţele acestuia faţă de
societatea în care se dezvoltă. Psihologul R. Zazzo (1960), apud
A. Dragu, S. Cristea (2003) formulează legea socializării crescânde
a funcţiilor psihice, pe măsura creşterii complexităţii lor ... „cu cât o
funcţie este mai complexă, cu atât mai puţin depinde de ereditate”.
Aşadar gruparea funcţiilor psihice după dependenţa lor ereditară
este inversă, funcţie de gradul lor de complexitate, procesele psihice
superioare specific umane, dezvoltate pe parcursul evoluţiei vârste,
fiind sociale prin originea lor.
Ansamblurile de indivizi constituite de-a lungul unei perioade
de timp, între care există unul sau mai multe tipuri de interacţiuni, nu
au caracter întâmplător, ele sunt condiţionate de contexte sociale şi
istorice, contribuie cu aportul sentimental şi potenţial funcţie de
vârsta evolutivă, ceea ce reuneşte grupul într-un model stabil de
interacţiune socială
În grup, individul, pe lângă faptul că evită singurătatea şi
poate cunoaşte alţi oameni, contribuie cu propria acumulare de
sentimente, cunoştinţe, manifestări sociale, produce determinări. Ca
reacţie, grupul îşi formează reguli, acceptă noul exterior pe care-l
modelează, adaptează sau reacţionează preluând din exterior sau
respingând exteriorul. Este de necontestat faptul că prin participarea
la activităţile grupului sau atingerea unui scop este mai uşor de
realizat în grup decât individual.
101
 Exprimarea eficienţei este realizată prin importanţa grupului
într-o perioadă specifică, cerinţele pentru performanţa individuală
rezultând adesea din specializarea sarcinilor şi dezvoltarea
subgrupurilor în a realiza diferite activităţi proporţional cu vârsta,
implicit cunoaşterea şi deprinderile acumulate.
Structura socială, element al sistemului social, ansamblu de
interacţiuni umane şi sociale, integrează individul şi-i stabileşte rolul
prin aportul său psihic, social, intelectual, cultural, determinându-i
totodată identitatea şi stabilitatea. În viaţa cotidiană ca şi în
activitatea organizaţională, omul indiferent de vârstă şi contextul său
deţine o poziţie, statusul.
Poziţia acordată de societate, urmare a dimensiunii
psihosociale, determinată de vârstă, mediul familial, sex, religie,
reprezintă statusul atribuit. Pe parcursul evoluţiei vârstei statusul
individului se transformă, vârsta constituind una din căile de intrare
a individului în alte statusuri. Societatea reglementează
comportamentul fiecărei vârste. Cerinţele legate de abilităţile şi
acţiunile copiilor, nivelul de pregătire şcolară, însuşirea normelor de
conduită, conformarea la reguli sociale sunt cu totul diferite de cele
ale adultului, judecat prin asumarea responsabilităţilor, competenţă
profesională, atitudine socială. Vârsta este cea care operează ca şi
criteriu pentru anumite situaţii de-a lungul vieţii şi serveşte ca reper
în orientarea indivizilor în societate. Odată cu dobândirea
conţinutului informaţional, individul se plasează în diferite situaţii
sociale, poziţii câştigate prin învăţare, studiu, tendinţă permanentă
către performanţă. Statusul dobândit reflectă cel mai bine
manifestarea performanţei individuale, proporţional cu vârsta.
Pe parcursul carierei unui individ, în cadrul unui
status dobândit, un rol important îl are mobilitatea instrucţională.
În procesul de acumulare informaţională se manifestă
mobilitatea instrucţională, care derivă din însuşirea unor niveluri
progresive de dobândire a cunoştinţelor în raport cu nivelul de
pregătire pe care un individ îl are la un moment dat al vieţii/carierei
sale. Mobilitatea instrucţională reprezintă premisa dezvoltării
individuale/organizaţionale/sociale.
Dimensiunea socială a performanţei în raport cu vârsta
defineşte mediul organizaţional, omul organizaţional, respectiv
adultul, vârsta adultă şi implicaţiile în mediile organizaţionale,
precum şi relaţia dintre individ şi organizaţie ca premisă şi factor
decisiv al eficienţei organizaţiei.
102
 Analizând vârsta adultă, problematica se mută cumva asupra
preocupărilor şi condiţiilor mature, muncă, organizaţie, condiţii
sociale, familie etc. Chiar şi pedagogia, care susţinea că adultul este
o fiinţă finită, formată şi mai ales impenetrabilă la influenţele
educative, se reorientează spre problemele educative ale adulţilor.
Psihologia organizaţională formulează generalizări cu privire
la caracteristicile şi particularităţile adulţilor care coexistă în mediul
organizaţional. Prin natura scopurilor, prin specificul normelor, prin
gradul constrângerilor, organizaţia generează efecte distincte la
nivelul psihosociologiei adultului şi mai ales, la nivelul modalităţilor
lui comportamentale, toate acesta cu efecte asupra eficienţei
organizaţionale.
Pentru Freud, adultul reprezenta persoana normală, capabilă
de „a iubi şi a munci”, în timp ce pentru E.J. Shoben (1957, apud
Allport, 1981, p. 78-285), criteriile vârstei adulte sunt considerate
autocontrolul, responsabilitatea personală, responsabilitatea socială,
interesul social democratic şi idealurile.
„Numim adulţi bărbaţii şi femeile care au depăşit vârsta de
23 de ani, intraţi în viaţa profesională, asumându-şi roluri sociale
active şi responsabilităţi familiale şi având o experienţă directă a
vieţii” (Roger Mucchielli).
Erikson realizează o periodizare a vârstei adulte în trei stadii
în funcţie de confruntările individului în plan social şi anume:
Stadiul intimităţii/izolării, între 19 şi 25 de ani, în care
individul are ca scop principal stabilirea relaţiilor intime
satisfăcătoare psihic şi social, de lungă durată. În această perioadă
a vârstei, individul reacţionează în două moduri. Dacă este pregătit
şi fuzionează cu partenerul, se implică din plin în situaţii încărcate
emoţional şi relaţii intime, va avea toate şansele să se descurce bine
atât în viaţa personală cât şi în cea profesională. Dacă, dimpotrivă,
contopirea cu o altă persoană duce la pierderea propriei identităţi,
atunci individul se va simţi izolat, cariera profesională va oscila, iar
obiectivul principal va fi deviat de la performanţă.
Capacităţile intelectuale sunt în deplină funcţionalitate, dat
fiind trecerea de la stadiul acumulării informaţiilor la cel al valorificării
acestora.
Stadiul creaţiei/stagnării între 26 şi 40 de ani. Perioada se
caracterizează, fie printr-un echilibru al laturii familiale şi al celei
sociale, condiţie în care sarcinile fiind bine soluţionate generează
rezultate bune în domeniul profesional, fie printr-un insuficient
control, având ca urmare efecte negative şi cariere nesatisfăcătoare.
103
 După vârsta de 40 de ani intervine stadiul integrităţii
personalităţii/disperării, care se caracterizează prin acceptarea ideii
că viaţa poate avea succes şi eşec, apare recunoaşterea faptului că
viaţa presupune limitări, renunţări, compromisuri, ca rezultat bun,
însă, apare şi disperarea în caz contrar, ca rezultat negativ. După
această vârstă, adulţii se caracterizează printr-un sentiment de
relaxare, mai cu seamă dacă şi-au atins scopurile, dar luptă în
acelaşi timp împotriva căderii într-o orientare rigidă.
Pe măsură ce indivizii parcurg aceste etape, ei trec prin
perioade stabile în care ajung la un nivel performant, superior,
corespunzător fiecărui stadiu, după care îşi remodelează structura
existentă pentru a trece la o etapă nouă.
Perioada de tranziţie de la o etapă la alta se caracterizează
deseori prin acumulări şi valorificări masive ale informaţiei
şi deprinderilor înmagazinate, reprezentând practic etapele în
care indivizii reconsideră nivelul de performanţă (exemplu,
intrarea tinerilor în lumea adulţilor este dominată de tendinţa
asumării rolului şi a stabilizării în viaţa socioprofesională).
Trecerea spre vârsta de 30 de ani este considerată foarte
importantă din perspectiva psihoorganizaţională, deoarece
presupune compatibilizarea/incompatibilizarea dintre structura de
viaţă adoptată şi capacităţile şi idealurile individului (M. Zlate, 2004,
p. 220). Aşadar, pe parcursul etapelor vârstei, individul se
transformă treptat, tinzând către împlinire şi maturizare, iar în plan
profesional către performanţă pe diferite nivele ale organizaţiilor în
care activează.
Trecerea de la un stadiu de vârstă la altul, ca şi de la o
activitate la alta, de la joc la învăţare şi muncă, se realizează de-a
lungul etapelor vârstei, atunci când se schimbă locul şi rolul
individului în sistemul relaţiilor sociale.
Trecerea de la adolescent la adult implică modificarea locului
şi rolului acestuia în sistemul relaţiilor sociale. Intrarea individului în
viaţa profesională echivalează cu trecerea de la adolescenţă la
vârsta adultă cu toate modificările fizice, psihice şi sociale. Odată cu
această trecere, individul trăieşte nemijlocit viaţa socială. Acum
unele aspecte care ajungeau la el prin intermediul părinţilor şi al
profesorilor, fac parte din propria sa viaţă. Trăirea nemijlocită a vieţii
sociale atrage după sine modificări importante, la statutul de adult,
căpătat odată cu intrarea în viaţa profesională, încep să se adauge
şi să se manifeste roluri corespunzătoare. Se accentuează spiritul
104
de selectivitate, cric şi de responsabilitate, raportat atât la fapte
intelectuale, gândite, cât şi în legătură cu cele trăite.
Intrarea în viaţa socială presupune, pe lângă lărgirea sferei
relaţiilor sociale şi dezvoltarea capacităţii intelectuale, prin procese
de acumulare dar şi de eliberare a fondului acumulat, ceea ce
permite manifestarea mai accentuată a problematicii psihosociale, a
relaţiilor interpersoanle şi organizaţionale.
La vârsta adultă, individul este un sistem funcţional deschis,
legat de mediul social printr-o serie de coordonate informaţionale şi
funcţionale, omul fiind fiinţa care se perfecţionează prin învăţare.
Achiziţionarea întregului tezaur elaborat de omenire (cunoştinţe,
priceperi, deprinderi) se realizează permanent de-a lungul etapelor
vârstei.
Analizând procesul instructiv educativ şi tendinţa de
performare la copil şi adolescent pe de-o parte şi la adult pe de altă
parte, vom constata diferenţa specifică pentru adult, respectiv
învăţarea social, realizată în afara instituţiilor şcolare, deci în
contactul nemijlocit dintre oameni, dintre om şi valorile sociale,
culturale şi manifestarea performanţei individuale în cadrul relaţiilor
sociale, respectiv organizaţionale.
Dacă în primele etape ale vârstei, copilul şi adolescentul
învaţă pentru a intra în munca productivă, în viaţă, pentru a face faţă
unor necesităţi şi sarcini viitoare, adultul învaţă pentru a face faţă
unor necesităţi practice imediate.
Disponibilitatea şi potenţialul de învăţare sunt diferite
de-a lungul perioadelor vârstei. La copil potenţialul de a învăţa, de
asimilare este redus, ceea ce face ca între posibilităţi şi necesităţi să
apară discrepanţe. La adult concordanţa între capacitate şi
necesitate este mai mare, posibilităţile de asimilare cresc, drept
urmare atât învăţătura cât şi dezvoltarea personală sunt
proporţionale şi converg spre a performa. Deci, pe măsura
schimbării locului pe care individul îl ocupă de-a lungul etapelor
vârstei, se schimbă şi raportul dintre învăţare, asimilare, dezvoltare
şi performare. Omul este o fiinţă perfectibilă, într-o continuă evoluţie
şi ca urmare supusă influenţelor instructiv-educative şi după
terminarea etapelor de pregătire instituţionalizată. În mod obiectiv,
instrucţia şcolară se cere a fi continuată şi completată prin învăţare
socială.
Vârsta este unul din elementele care reglează
comportamentul psihosocial al individului. Unele fenomene
psihosociale se manifestă în funcţie de vârstă şi pregătirea
105
profesională, de performanţa atinsă. Astfel, vârsta ca etapă a
cumulărilor informaţionale, poate deveni unul din elementele
esenţiale care reglează şi determină eficienţa grupului, a
organizaţiei. Intrarea într-o organizaţie, în care predomină tineretul,
a unor persoane adulte, cu un aport de experienţă va determina cu
siguranţă tendinţa spre eficienţă.
Există o serie de factori care pot influenţa în mod diferit
soarta unei organizaţii, de la aspecte ce ţin de modul de funcţionare
a organizaţiei ca întreg, la cele ce se referă la fiecare individ şi la
maniera în care acesta contribuie la îndeplinirea obiectivelor.
Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra rolului şi a
ponderii factorului uman în atingerea eficienţei la nivel global, este
evident necesar să existe un sistem de cuantificare şi interpretare a
implicării fiecărui angajat în activitatea pe care o desfăşoară. Este
vorba practic despre măsurarea performanţei individuale, care
reprezintă gradul de îndeplinire a sarcinilor care definesc postul pe
care îl ocupă acel angajat.
Teoria influenţei mediului motivează manifestarea
performanţei exclusiv dependent de condiţiile economice, sociale,
culturale, astfel că dezvoltarea intelectuală şi morală a personalităţii
sunt rezultatul decisiv al mediului.
Având la bază acest conţinut teoretic, se poate concluziona
că performanţa individuală este proporţională cu vârsta în condiţii de
normalitate, neglijând excepţiile de supradotare sau cu deficienţe.

Bibliografie:

• Lieury, A., Manual de psihologie generală, Editura Antet XX

Press, Filipeşti, 1990.
• Cioloca, I., Psihosociologie şi pedagogie militară, Editura
Militară, Bucureşti, 1992.
• Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
• Buzărnescu, S., Introducere în sociologia organizaţională şi a
conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
• Andreescu, A., Prună, Şt., Psihologie militară, Editura
Timpolis, Timişoara, 1999.
• Orford, J. Psihologia comunităţii – teorie şi practică, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1998.
106
• Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi,
2000.
• Dragu, A., Cristea, S., Psihologie şi pedagogie şcolară,
Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2003.
• Pânişoară, I.O., Comunicarea eficientă – metode de
interacţiune educaţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.
• Zani, B., Palmonari, A., Manual de psihologia comunităţii,
Editura Polirom, Bucureşti, 2003.
• Zlate, M., Tratat de psihologie organizaţional – managerială,
vol. I, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.
• Jinga, I., Dobridor Negreţ, I., Inspecţia şcolară şi design-ul
instrucţional, Editura Aramis, Bucureşti, 2004.
• Bridges, W. Managementul tranziţiei, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2004.
• Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom,
Bucureşti, 2005.
• Matthews, G. Deary, J.I., Whiteman, C.M., Psihologia
personalităţii – trăsături, cauze, consecinţe, Editura Polirom,
Bucureşti, 2005.
• Negreţ, D., Pânişoară, I.O., Ştiinţa învăţării de la teorie la
practică, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.
• Pânişoară, G., Pânişoară, I.O., Managementul resurselor
umane – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.
• Cucoş, C., Pedagogie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Polirom, Bucureşti, 2006.
• Păuş, A. V., Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom,
Bucureşti, 2006.
• Robins, P.St., Adevărul şi numai adevărul despre
managementul personalului, Editura Meteor Press,
Bucureşti, 2006.
• Zlate, M., Tratat de psihologie organizaţional-managerială,
vol. II, Editura Polirom, Bucureşti, 2007.
• Gherguţ, A., Management general şi strategic în educaţie –
ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2007.
• Popa, M., Introducere în psihologia muncii, Editura Polirom,
Bucureşti, 2008.

107
 II.3. DE LA IDEALUL EDUCAŢIONAL,
LA FINALITĂŢILE PROCESULUI DE FORMARE
ŞI DEZVOLTARE PROFESIONALĂ
ÎN JANDARMERIA ROMÂNĂ

Maior Leontin GOICEANU

Şcoala de Aplicaţie pentru Ofiţeri
„Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române

Ca fenomen social, educaţia este o acţiune umană,

nelimitată în timp ca etapă, ea schimbându-şi finalităţile,
conţinuturile şi funcţiile o dată cu schimbările societăţii însăşi pe
care o influenţează la rândul ei. Pentru a răspunde acestor
solicitări, educaţia îşi extinde activitatea şi în instituţiile de
formare/perfecţionare a cadrelor militare, preocuparea permanentă
fiind de a găsi soluţii viabile în prezent şi mai ales, de a asigura
perspectiva, anticipând nevoile de pregătire, aşa cum pot fi ele
previzionate pe baza strategiei de reformă instituţională a
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Reformele şcolare apar ca o necesitate în orice ţară axată pe
dezvoltarea durabilă. Ele sunt determinate de cerinţele dezvoltării
socio-economice raportate la posibilităţile existente, referitoare atât
la condiţiile economice, cât şi la dezvoltarea ştiinţelor educaţiei.
Orice dezvoltare presupune oameni pregătiţi să o realizeze
(profesionişti de toate categoriile), iar şcoala este aceea care îi
formează. Ultima jumătate de secol s-a caracterizat printr-o
dinamică economico-socială explozivă, iar modernizările lente ale
şcolii nu au fost suficiente. Multitudinea reformelor din învăţământul
românesc, dintre care nici una nu a avut ca scop accelerarea
schimbării, a încetinit ritmul trecerii de la şcoala tradiţională în care
prima informaţionalul, la şcoala de tip modern care vizează
înzestrarea cursantului (în cazul sistemului de perfecţionare a
108
pregătirii cadrelor militare, parte integrantă a învăţământului militar)
cu un ansamblu structurat pe competenţe de tip funcţional.
Ar trebui să se facă mult mai repede trecerea de la un
enciclopedism al cunoaşterii, la o cultură a acţiunii contextualizate,
care presupune aplicarea optimă a unor tehnici şi strategii adecvate.
Modernizarea conţinuturilor învăţării constituie o componentă
esenţială a reformei învăţământului militar. Procesul, în sine, este o
preocupare constantă a oricărui sistem de învăţământ. Din
totdeauna, în mod firesc, orice sistem educaţional îşi înnoieşte
conţinuturile învăţării în acord cu evoluţiile cunoaşterii, ştiinţei şi
tehnicii, cu noile solicitări în perimetrul exercitării unei profesii.
Particularităţile actualului demers de proiectare a
conţinuturilor învăţării izvorăsc din realizarea sa în contextul reformei
globale a învăţământului (începând cu reforma structurilor
instituţionale ale învăţământului şi finalizându-se prin înnoirea
tehnologiilor didactice şi de evaluare).
Reforma, ca atare, este un proces complex ce vizează,
ca finalitate concretă, îmbunătăţirea substanţială a calităţii
absolventului. Nu întâmplător reformele globale în învăţământ sunt
rare la scara unei generalităţi profesionale şi relativ lente ca
desfăşurare. Dificultăţile reformei în ansamblu sunt mari, însă
eforturile sunt justificate prin faptul că ele se fac în folosul unei
generaţii (sau chiar mai multe) de educatori şi educaţi. De aceea şi
răspunderea pe care şi-o asumă proiectanţii în realizarea reformei
este una foarte mare.
Chintesenţa reformei globale este, fără îndoială, reforma
conţinuturilor învăţării, acestea corelându-se cu înnoirile structurale
şi cu modernizarea strategiilor de învăţare. Sub latura metodologică,
până la un punct, proiectarea conţinuturilor este relativ autonomă în
raport cu celelalte componente ale sistemului de învăţământ. În
această idee, demersul propus în continuare are în vedere
realizarea unui instrument de învăţare cât mai simplu, utilizabil atât
în actualele structuri instituţionale ale învăţământului militar cât şi în
posibile structuri viitoare.
Particularităţile învăţământului militar constau în faptul că
acesta trebuie să realizeze pregătirea de cadre militare cu
competenţe şi capacităţi de luptători, specialişti militari, educatori,
cetăţeni.
Competenţele necesare cadrului militar derivă din
necesităţile actuale şi viitoare ale Jandarmeriei, din idealul educativ
al acesteia. Competenţele nu se pot realiza decât printr-o proiectare
109
didactică eficientă, prin folosirea de metode şi tehnici de
management care să conducă la realizarea obiectivelor prestabilite.
În „instituţiile de învăţământ militar preuniversitar” (Legea
educaţiei naţionale, cap. II, secţiunea a 9-a) această concepţie
ar trebui să conducă la organizarea planurilor de învăţământ
într-o structură care să permită centrarea pe competenţele ce
urmează a fi formate la cursanţi şi în acelaşi timp, să asigure
corelarea conţinuturilor învăţării cu aceste competenţe. Astfel,
dominanta activităţii didactice este integrarea şi asimilarea
cursantului-absolvent în viaţa socială şi profesională.
Conţinutul activităţii instructiv-educative trebuie dimensionat
conjunctural, în funcţie de gradul de dezvoltare cognitivă a societăţii,
de specificitatea culturală a unei comunităţi, de marile curente de
idei devenite dominante, de interesele şi năzuinţele oamenilor. În
acest sens conţinutul educaţional trebuie structurat în cunoştinţe
care să conducă la formarea unor priceperi, deprinderi, capacităţi,
modele de acţiune şi trăiri afective în conformitate cu cerinţele
actuale şi de perspectivă ale societăţii.
Finalităţile învăţământului preuniversitar din sistemul de
apărare, ordine publică şi securitate naţională derivă din idealul
educaţional formulat în Legea educaţiei naţionale, şi anume
„dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane,
în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de
valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală,
pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea
cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru
angajare pe piaţa muncii”.
În acest sens este necesară promovarea unui învăţământ
orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive
şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe,
competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate.
Dezvoltarea la cursanţi a iniţiativei, a răspunderii şi autocontrolului în
activitate, a discernământului juridic, a unei gândiri dinamice,
creatoare şi suple, pentru a putea face faţă complexităţii
fenomenelor în care sunt implicaţi profesional trebuie să stea
permanent în atenţia personalului implicat în educaţie şi pregătire.
De asemenea, desfăşurarea activităţilor didactice trebuie
orientate prioritar spre învăţarea activ-participativă, dezvoltarea
gândirii logice, spre pragmatism şi motivaţie superioară ca argument
forte al „utilităţii cunoştinţelor”, spre formarea de personalităţi
110
creative, cu o mare capacitate rezolutivă şi de autodidaxie, care să
facă faţă rapidei perisabilităţi a informaţiilor.
Totodată, la proiectarea şi desfăşurarea activităţilor de
pregătire prin cursuri se impune şi respectarea unor principii de
bază, cum ar fi: principiul priorităţii nevoilor Jandarmeriei Române;
principiul corelării cursurilor cu cariera militară (principiul
perspectivei carierei militare); principiul pregătirii necesare şi
suficiente; principiul coerenţei; principiul admiterii selective; principiul
îmbinării responsabilităţii individuale cu răspunderea structurilor de
învăţământ; principiul eficienţei pregătirii profesionale.
În consecinţă, finalităţile învăţământului militar reprezentat în
şcolile şi centrele de pregătire a subofiţerilor jandarmi, prin cursuri
de formare iniţială şi pentru dezvoltarea carierei, propun formarea
unui absolvent în măsură să decidă asupra propriei cariere, să
contribuie la articularea propriilor trasee de dezvoltare intelectuală şi
profesională, să se integreze activ în viaţa militară. Pentru a
răspunde exigenţelor acestui nivel de învăţământ, pregătirea prin
cursuri urmează să conducă la:
¾ formarea capacităţii de a reflecta asupra celor învăţate,
de a formula şi de a rezolva probleme pe baza relaţionării
cunoştinţelor din diferite domenii;
¾ valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări
profesionale optime;
¾ dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri
socio-culturale diferite: mediu profesional, prieteni etc.;
¾ dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru
reuşita socială: comunicare, gândire critică şi
constructivă, prelucrarea unor informaţii complexe;
¾ formarea autonomiei morale;
¾ cultivarea permanentă în scopul împlinirii personale şi a
promovării adevăratele valori.
În contextul asumării acestor finalităţi, se impune necesitatea
abordării unui nou curriculum, pornind de la elementele specifice
politicii curriculare şi terminând cu cele legate de implementare şi
evaluare. Dimensiunile noutăţii avute în vedere în proiectarea
curriculară la nivelul centrelor sunt: prioritatea acordată procesului
de învăţare şi intereselor cursantului; centrarea demersurilor
didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor funcţionale de
bază; diversificarea ofertei curriculare conform profilurilor şi
specializărilor şi înmulţirea posibilităţilor cursantului de a alege (a se
111
avea în vedere introducerea de materii opţionale); centrarea
profesorului pe rolurile de organizator şi mediator al experienţelor de
învăţare; creşterea responsabilităţii centrului faţă de beneficiar,
Jandarmeria, faţă de societatea civilă şi diversificarea implicării
acestuia în viaţa comunităţii locale; trecerea de la o cultură generală
universalistă, la o pregătire funcţională şi adaptată finalităţilor
fiecărei specializări.
Sistemul educaţional românesc, în general, a persistat cu
câteva greşeli, care se regăsesc în mai mică măsură, în
învăţământul militar:
a) educaţia centrată pe curriculă şi pe profesor, nu pe
dezvoltarea abilităţilor cursantului. Este încă utilizat cu predilecţie un
stil de predare bazat pe reproducere, cursantul care are o gândire
creativă şi nu reproductivă, fiind demotivat;
b) evaluarea realizată inexact, o evaluare care nu este
structurată pe dezvoltarea abilităţilor cursantului şi pe progresul său
academic;
c) plafonarea profesorului – se persistă în ideea că proiectul
didactic şi planul de seminar sunt încă necesare, neţinându-se cont
de experienţa la catedră a profesorului; de asemenea,
nediversificarea paletei tematice, în special la ştiinţele socio-umane
îi descurajează pe profesorii cu iniţiativă şi dinamism, cu spirit
antreprenorial şi reformist;
d) inexistenţa activităţilor extraşcolare care dau posibilitatea
cursantului să se autoeduce prin alte mijloace decât şcoala, prin
mass-media şi internet, prin experienţe directe şi constructive.
Aceste activităţi ar contribui la dezvoltarea unui mediu de cultivare a
personalităţii mai bine definit;
e) orientarea cursantului la puţin timp după absolvirea
unei specializări spre un alt domeniu, de unde nefinalitatea
pregătirii.
Idealul educaţional s-ar regăsi şi în trecerea centralizată de
la programele centrate pe obiective cu un grad mare de
generalitate, la programele centrate pe competenţe, cu specific
acţional şi mai uşor de evaluat în viaţa socială şi profesională.
Lucian Ciolan prezintă, în Dicţionarul Legeandre, două
definiţii ale competenţei, astfel:
(1) „Competenţa este un ansamblu de cunoştinţe şi de
savoir-faire în măsură să permită realizarea, într-o manieră
adaptată, a unei sarcini sau a unui ansamblu de sarcini”.
112
 (2) „Competenţele constau într-o combinaţie de cunoştinţe,
deprinderi şi abilităţi necesare pentru a realiza o sarcină majoră sau
pentru a îndeplini o funcţie într-o anumită situaţie”.
În principiu, competenţa poate fi considerată ca o
disponibilitate acţională a cursantului, bazată pe resurse bine
precizate, dar şi pe experienţa prealabilă, suficientă şi semnificativ
organizată. Se materializează în performanţe ale cursantului,
predictibile în mare măsură pe baza prestaţiilor anterioare.
Organizarea învăţământului din perspectiva formării
competenţelor la cursanţi va conduce la situaţii în care aceştia nu
vor mai fi copleşiţi cu asimilarea de informaţii punctuale, ci vor fi
iniţiaţi în acele fundamente, concepte, tematici, idei care au menirea
de a structura o disciplină, un câmp al cunoaşterii.
O asemenea concepţie va determina selectarea
cunoştinţelor în funcţie de potenţialitatea şi interesele cursanţilor.
Aceştia vor învăţa să se servească de cunoştinţele de cultură
generală, să le activeze în viaţa cotidiană. Astfel, instituţiile de
învăţământ nu vor mai furniza o cultură „înţepenită”, dată ca
definitivă, ci vor acorda mai mult timp formării competenţelor de
bază şi cunoştinţelor utile.
În concluzie, Proiectarea curriculumului pe competenţe
vine în întâmpinarea achiziţiilor cercetării din psihologia cognitivă,
conform cărora prin competenţă se realizează în mod exemplar
transferul şi mobilizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor în
situaţii/contexte noi şi dinamice.
Noul model de proiectare urmăreşte să asigure focalizarea
actului didactic pe achiziţiile finale ale învăţării prin accentuarea
dimensiunii acţionale în formarea personalităţii cursantului şi prin
definirea clară a ofertei în raport cu interesele şi aptitudinile
cursantului, precum şi cu nevoia beneficiarului.
În această abordare, o astfel de programă se compune din:
Nota de prezentare în care se descriu parcursul obiectului
de studiu şi specializările/cursurile la care se pretează acesta (de
exemplu disciplina Securitate naţională şi ordine publică nu se predă
la cursurile de perfecţionare şi specializare).
Competenţe generale au rolul de a orienta demersul
didactic pe întreg parcursul de învăţare a disciplinei şi de a evidenţia
achiziţiile finale ale cursantului în urma studierii respectivei
discipline.
Competenţe specifice şi conţinuturi corespunzătoare
fiecărui tip de curs.
113
 Valori şi atitudini. Se consideră necesară introducerea
dimensiunii axiologice în predarea-învăţarea fiecărui obiect de
studiu.
De exemplu, pentru disciplina Etică şi deontologie militară
enumerăm:
ƒ Respectarea legislaţiei acestui domeniu de activitate;
ƒ Conştientizarea contribuţiei cunoştinţelor dobândite în
formarea subofiţerului jandarm;
ƒ Afirmarea liberă a personalităţii şi relaţionarea pozitivă cu
cei din jur;
ƒ Atitudinea pozitivă faţă de educaţie, cunoaştere, societate,
cultură şi civilizaţie;
ƒ Dezvoltarea interesului pentru aplicarea cunoştinţelor în
viaţa militară;
ƒ Manifestarea iniţiativei şi a disponibilităţii de a aborda
sarcini variate;
ƒ Formarea obişnuinţei de a utiliza concepte şi noţiunile
specifice pentru rezolvarea unor probleme practice întâlnite la
serviciu;
ƒ Dezvoltarea gândirii autonome critice şi reflexive prin
receptarea unei varietăţi informaţionale în domeniul militar.
I. Sugestii metodologice oferite ca sprijin în demersul
didactic (metode şi activităţi de învăţare, materiale didactice, tipul de
evaluare etc.).
Exemplificăm:
9 Fişele de lucru care vor fi folosite de profesor în procesul
de predare-învăţare vor insista pe prezentarea unor
informaţii interdisciplinare şi pe antrenarea cursanţilor în
rezolvarea unor probleme şi exerciţii practice.
9 Pentru realizarea competenţelor specifice vor fi folosite
metode didactice moderne ca: problematizarea;
învăţarea prin descoperire; exerciţiul; jocul pe roluri.
Mijloacele de învăţământ necesare prezentării temelor
curriculumului ordonate după funcţia pedagogică îndeplinită cu
precădere sunt: mijloace informativ-demonstrative; materiale sau
reprezentări figurative; reprezentări simbolice; mijloace de formare şi
exersare a priceperilor şi deprinderilor; mijloace de evaluare a
rezultatelor învăţării.
Instrumentul de evaluare dobândeşte o semnificaţie
deosebită, fiind cel care oferă evaluatorului şi celui evaluat, măsura
114
gradului în care este realizat un obiectiv educaţional. Principalul
instrument de evaluare îl constituie testul (de cunoştinţe sau de
aptitudini). Alături de teste, evaluarea poate fi realizată şi prin
utilizarea instrumentelor de valoare complementară: chestionarele;
grilele; referatele; portofoliile (pentru cursuri de lungă durată).
Fără a intra în detalii conceptuale, formulăm câteva definiţii
de lucru necesare pentru explicarea manierei în care sunt concepute
astfel de programe.
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se
formează pe durata unei perioade de şcolarizare/pregătire; acestea
au un grad ridicat de generalitate şi complexitate.
Competenţele specifice se definesc pe obiect de studiu şi se
formează pe durate mai scurte, fiind deduse din competenţele
generale, practic fiind etape în dobândirea acestora.
În scopul formării competenţelor specifice se iau în
considerare abilităţile cursantului vizând munca în echipă; dorinţa de
informare şi perfecţionare; observarea, analiza, planificarea,
comunicarea; autoevaluarea; capacitatea de a lua decizii; spiritul de
iniţiativă; creativitatea.
Acest model de proiectare curriculară asigură o mai mare
eficienţă a proceselor de predare – învăţare şi evaluare, acesta
facilitând operarea la toate nivelurile cu aceeaşi unitate: competenţa,
în măsură să orienteze demersurile tuturor agenţilor implicaţi în
procesul de educaţie: conceptorii de curriculum, evaluatorii,
profesorii şi bineînţeles, cursanţii.
Din această perspectivă, competenţele pot fi social
determinate, ca un răspuns la nevoile concrete ale beneficiarului.
Din punct de vedere al politicii educaţionale, se stimulează
dezbaterea pentru identificarea acelor valori şi practici sociale
dezirabile, pe care şcoala ar trebui să le promoveze, în scopul
asigurării succesului şcolar.
Din perspectivă psihologică, manifestarea competenţei
înseamnă mobilizarea cunoştinţelor corespunzătoare şi a unor
scheme de acţiune, exersate şi validate anterior. Un individ devine
competent în momentul în care are capacitatea de a mobiliza
resursele mentale adecvate – cunoştinţe, deprinderi, scheme de
acţiune, de a face transferuri, de a pune în act toate resursele
selectate la locul şi la timpul potrivit. Cursantul trebuie să fie
permanent într-un exerciţiu de adaptare.
Din perspectiva predării, profesorul este organizatorul unei
activităţi vaste şi complexe, este cel care utilizează un larg evantai
115
de instrumente şi resurse didactice. Problematizarea, lucrul pe
proiecte şi pe portofolii, negocierea devin puncte de reper ale
predării.
Dată fiind importanţa învăţării în viaţa fiecărui individ,
profesorului îi revine obligaţia de a realiza prin fiecare lecţie predată
un act de creaţie. El are în vedere permanent utilizarea variată a
unor metode, care să se preteze la toate grupele de vârstă
şi de pregătire, dar şi la mijloacele didactice deţinute. Fiecare
metodă are rolul ei, de obicei se asociază cu una sau mai multe,
doar spre a asigura eficienţa învăţării. Se vorbeşte tot timpul de
metode noi, în detrimentul tradiţionalelor: lectură, povestire, dictare
etc., fără a se ţine cont de mediul din care provine cursantul.
El are nevoie de lectură şi povestire în continuare, pentru că într-o
societate în care primează materialitatea, profesorul-maestru
în arta vorbirii, are libertatea şi de a citi-lectura-informa şi de a
povesti-răstălmăci-moraliza-evalua.
Din perspectiva evaluării, acest model de proiectare
curriculară asigură o orientare mult mai clară către ea. Legătura
dintre ele este mai transparentă şi mai eficientă şi evaluarea devine
explicit formativă şi se poate face în situaţii reale. Nivelul
competenţei este uşor de evaluat prin seturi de criterii/indicatori de
performanţă. Se trece astfel de la asigurarea egalităţilor şanselor de
acces şi de tratament pedagogic, la egalitatea de cerinţe.
Evaluarea pe baza competenţelor semnifică faptul că atenţia
în procesul evaluativ nu mai trebuie focalizată pe performanţe, ci pe
activităţile mentale ale cursantului. Folosirea conceptelor: evaluare
diagnostică, prognostică, formativă, sumativă, selectivă, certificativă
este substituită de termeni precum: comunicare, reglare,
autoreglare, procese, negociere, cogniţie etc. Este mai puţin vorba
de a măsura şi a verifica şi mai mult de a analiza procesele, în
vederea înţelegerii şi reglării activităţii celui care învaţă.
În vederea asigurării calităţii în educaţie trebuie avute în
vedere:
a) Criteriul se referă la un aspect fundamental de
organizare şi funcţionare a unei organizaţii furnizoare de educaţie.
b) Indicatorul de performanţă reprezintă un instrument de
măsurare a gradului de realizare a unei activităţi desfăşurate de o
organizaţie furnizoare de educaţie prin raportare la standarde,
respectiv la standarde de referinţă.
c) Standardul reprezintă descrierea cerinţelor formulate în
termen de reguli sau rezultate;
116
 d) Standardul de referinţă reprezintă descrierea cerinţelor
formulate care definesc un nivel optimal de realizare a unei activităţi.
Drept urmare, în demersul de stabilire a competenţelor
trebuie avută în vedere intersecţia dintre domeniul didactic, respectiv
ariile curriculare, domeniul socio-economic şi domeniul de
cunoaştere concretizat în şcoală printr-un obiect de studiu.
Referitor la primul aspect, în învăţământul civil sunt
cunoscute şase arii curriculare: Limbă şi comunicare, Matematică şi
ştiinţele naturii, Om şi societate, Arte, Tehnologii şi Educaţie fizică şi
sport, mult diferite de ariile curriculare din planurile de învăţământ
privind pregătirea subofiţerilor prin cursuri: Pregătirea de
specialitate, Securitate naţională şi ordine publică, Pregătire militară
generală şi Educaţie fizică şi sport (cu precizarea că diferă numărul
lor în funcţie de tipul cursului).
Al doilea aspect este relativ explicit, însă cel de-al treilea
necesită câteva precizări: nu este vorba despre a dobândi acele
cunoştinţe de care dispune profesorul, ci de a mobiliza şi utiliza în
contexte adaptate vârstei şi nivelului de pregătire al cursantului,
abilităţi similare celor ale specialistului.
Pentru a asigura o marjă cât mai largă de acoperire a
disciplinelor, se porneşte de la o diferenţiere a etapelor de
învăţământ. De aici, cele şase etape vizând structurarea operaţiile
mentale: percepţie, interiorizare, construire de structuri mentale,
transpunere în limbaj, acomodare internă, adaptare externă.
Acestora le corespund categorii de competenţe organizate în jurul
câtorva verbe definitorii:
1. Receptare, care poate fi concretizată prin următoarele
concepte operaţionale:
- identificarea de termeni, relaţii, procese;
- observarea unor fenomene, procese;
- perceperea unor relaţii, conexiuni;
- nominalizarea unor concepte;
- culegerea de date din surse variate;
- definirea unor concepte.
2. Prelucrarea primară (a datelor), care poate fi concretizată
prin următoarele concepte operaţionale:
- compararea unor date, stabilirea unor relaţii;
- calcularea unor rezultate parţiale;
- clasificări de date;
- reprezentarea unor date;
117
 - sortarea – discriminarea;
- investigarea, descoperirea, explorarea;
- experimentare.
3. Algoritmizarea, care poate fi concretizată prin
următoarele concepte operaţionale:
- reducerea la o schemă sau model;
- anticiparea unor rezultate;
- reprezentarea datelor;
- remarcarea unor invarianţi;
- rezolvarea de probleme prin modelare şi algoritmizare.
4. Exprimarea, care poate fi concretizată prin următoarele
concepte operaţionale:
- descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene;
- generarea de idei, concepte, soluţii;
- argumentarea unor enunţuri;
- demonstrarea.
5. Prelucrarea secundară (a rezultatelor), care poate fi
concretizată prin următoarele concepte operaţionale:
- compararea unor rezultate, date de ieşire, concluzii;
- calcularea, evaluarea unor rezultate;
- interpretarea rezultatelor;
- analiza de situaţii;
- elaborarea de strategii;
- relaţionări între diferite tipuri de reprezentări, între
reprezentare şi obiect.
6. Transferul, care poate fi concretizată prin următoarele
concepte operaţionale:
- aplicarea;
- generalizarea, particularizarea;
- integrarea;
- verificarea;
- optimizarea;
- transpunerea;
- negocierea;
- realizarea de conexiuni;
- adaptarea şi adecvarea la context.
Competenţele generale ce se urmăresc a fi formate la
cursanţi pe parcursul treptelor de pregătire, precum şi competenţele
specifice fiecărui tip de curs, se stabilesc pornind de la modelul
118
grupării categoriilor de concepte operaţionale în funcţie de
dominantele avute în vedere: formarea iniţială sau dezvoltarea
carierei (prin cursuri de perfecţionare, specializare etc.).
În mod evident, modernizarea Jandarmeriei Române, a
modului de acţiune în îndeplinirea misiunilor, respectiv apărarea
ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, prevenirea şi
descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare,
precum şi protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi
combaterea actelor de terorism, sunt condiţionate de creşterea
calităţii resursei umane. Acest deziderat se poate realiza şi prin
promovarea în aplicabilitate a unui sistem de formare iniţială şi
pregătire continuă care să uzeze „platforma de instruire asistată pe
calculator” (forma de învăţământ de tip e-learning). Soluţiile
e-learning nu elimină complet modalităţile clasice de predare, dar le
vor eficientiza, fiind mult mai atractive şi, prin imagini, animaţie şi
filme video, cursanţii pot înţelege procese pe care un profesor nu
le-ar putea explica folosind doar creta şi tabla de scris. Odată pus în
practică va reprezenta un proces eficient de învăţare creat prin
combinarea conţinutului cursurilor pe suport electronic cu servicii de
urmărire a progresului cursantului şi realizarea evaluării obiective.
Materialele didactice pot fi furnizate într-o ordine secvenţială şi
logică pentru a fi asimilate de cursanţi în manieră proprie fiecăruia.
Posibilitatea desfăşurării activităţii de pregătire profesională
individual fără grevarea timpului alocat îndeplinirii misiunilor ar fi un
câştig din partea beneficiarului. Un avantaj, din punct de vedere
educaţional, este şi acela că între capitole, sau chiar între pagini se
pot lua pauze astfel încât cursantul să nu fie bombardat cu informaţii
pe care să nu aibă timp să le prelucreze.
În final, nu trebuie uitat însă, că în mare parte lucrăm cu
adulţii. Adultul nu acceptă uşor schimbarea, deoarece aceasta
implică modificarea structurală a întregului model explicativ, valoric
şi acţional. Ca atare, să nu ne închipuim că schimbarea, modificarea
unei asimilări culturale anterioare, o putem realiza facil şi rapid.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ne
atenţionează asupra faptului că este bine să pornim de la datele
persoanei de educat, de la natura sa interioară şi să nu forţăm
nepermis de mult peste limitele pe care le îngăduie vârsta şi
caracteristicile individuale. Firea omenească îşi are un mers firesc
care trebuie cunoscut şi respectat. Acest principiu îşi găseşte
119
fundamentarea psihologică în relaţia care se instituie între învăţare
şi dezvoltare.
Învăţarea, în cadrul educaţiei adulţilor, este participarea.
Pasivitatea şi metodele şcolăreşti nu pot da rezultate tocmai datorită
condiţiilor modificate în care se produce învăţarea.
Deosebit de importantă este luarea în considerare a
caracterului de participare în înţelegerea educaţiei adulţilor. Adică nu
o educaţie ce se face unor mase caracterizate prin absenţa totală a
acesteia, ci una care se naşte prin participarea maselor de indivizi la
procesul de pregătire.
Concluzionând, toate acestea se constituie în elemente ale
idealului educaţional, care implicit ar conduce şi la finalităţi şi
avantaje pentru toţi cei implicaţi: cadre didactice, cursanţi,
beneficiar. În aceste condiţii, certificatele de absolvire şi de
competenţe profesionale eliberate de instituţiile de învăţământ militar
ar da dreptul deţinătorilor legali să obţină o dublă recunoaştere
profesională – militară şi civilă.

Bibliografie:

• Legea nr. 1 din 05.01.2011 – Legea educaţiei naţionale.

• Ordinul M.A.I. nr. 69 din 28.04.2009 pentru aprobarea
Ghidului carierei poliţiştilor şi cadrelor militare din M.A.I.
• Instrucţiunea nr. 363 din 12.12.2002 privind pregătirea
continuă a personalului M.I.
• Regulamentul-cadru privind organizarea şi funcţionarea
comisiilor de examen, respectiv a comisiilor de soluţionare
a contestaţiilor.
• Marin Manolescu, Evaluarea şcolară, Editura Meteor
Press, Bucureşti, 2005.
• Mihaela Singer, Ligia Sarivan, Daniel Oghină, Lucian
Ciolan, Spre un nou tip de liceu – Un model de proiectare
curriculară centrat pe competenţe, CNC – MEN, 2000.

120
 II.4. ROLUL MODELELOR ÎN STIMULAREA
SPIRITULUI CIVIC

Maior dr. Petru-Sorin DRĂGUŞIN

Şcoala Militară de Subofiţeri de Jandarmi
„Grigore Alexandru Ghica” Drăgăşani

„Dacă dispunem doar de un drept

penal(…) fondat pe consideraţii de ordin
practic, fără să avem şi nişte convingeri
morale vii care să cauţioneze noţiunile de
rău, vină, păcat, libertate de acţiune şi
reparaţie, cum ar mai fi cu putinţă
supravieţuirea comunităţilor umane? Cu
alte cuvinte putem oare renunţa la
convingerea că legea trebuie respectată şi
nu doar temută?”
Leszek Kolakowski

Deşi problema spiritului civic pare una depăşită, aceasta se

întâmplă numai la nivelul limbajului, ca urmare a unei fatale uzitări
ideologizate. În realitate spiritul civic dă seama de nobleţea speciei
umane prin translatarea destinului uman din zona instinctului – în cel
mai bun caz gregar – în zona rezonabilului. Spiritul civic defineşte
într-o primă aproximare sufletul cetăţii care transcende individul
conferindu-i totodată sentimentul apartenenţei. Materializarea sa se
realizează prin dezvoltarea unui comportament prosocial. Acest
comportament este achiziţionat prin parcurgerea unui proces de
socializare în care, pe de o parte individul dobândeşte competenţa
psihică de control al instinctelor, iar pe de altă parte îşi însuşeşte
repere, modalităţi de a fi, de a face. Socializarea are un rol
determinant în orientarea spre apărarea, susţinerea şi promovarea
121
valorilor sociale. Aceasta înseamnă că omul nu se naşte, ci se face.
Omul se naşte hominizat (în sensul că preia programul organizării
sale ereditare specifice), dar nu şi umanizat (în sensul că la naştere
şi în perioada imediat postnatală el este incapabil să-şi actualizeze
în mod uman disponibilităţile anatomo-funcţionale şi instinctuale
moştenite). Până a dobândi reflexivitatea de a se face pe sine
însuşi, el este dependent de mediu, care-l poate modela în sens
patologic sau pozitiv.
Individul uman este, aşadar, rezultatul unei modelări
filogenetice şi al unei modelări ontogenetice, sociale. Informaţia
genetică influenţează în ontogeneză ritmul şi nivelul de dezvoltare al
aptitudinilor, acestea structurându-se mai ales pe baza unor modele
interne, elaborate în istoria dezvoltării speciei.
Construcţia socială a individului se fundamentează tot pe
modele a căror acţiune este de această dată dinspre exterior spre
interior. Interiorizarea acestor modele exterioare se realizează în
procesul socializării. Spiritul civic presupune depăşirea centrării
exclusiv pe sine, a considerării celuilalt exclusiv prin prisma propriilor
interese, presupune asumarea altruistă a existenţei sociale sub
semnul imperativului kantian: „Acţionează astfel ca să foloseşti
umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altcuiva
întotdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”.
(Kant, Bazele metafizicii moravurilor)
Ceea ce înseamnă că scopul acţiunilor nu decurge
întotdeauna din interesele strict personale. Cât de mare este însă
distanţa dintre „sein” şi „sollen”, dintre ceea ce este şi ceea ce
trebuie? Răspunsul îl aflăm în calitatea modelelor care conferă în
cele din urmă identitate individului.
„Posibilitatea de a fi om nu se realizează decât prin
intermediul celorlalţi, semenilor, adică acelora cărora copilul va face
imediat tot posibilul să le semene.” (Fernando Savater, Curajul de a
educa, p. 26). Această dispoziţie mimetică, voinţa de a-i imita pe
semeni ţine oarecum de nevoia de acceptare, de afiliere. În prima
perioadă de viaţă individul uman este neselectiv în actul imitării,
ghidându-se cel mult după principiul plăcerii. La nivelul sistemului
social acest lucru se traduce prin pasarea responsabilităţii pentru
comportamentul copilului în sarcina părinţilor. Acea sentinţă, „nu are
cei şapte ani de-acasă” este mai curând o acuză la adresa părinţilor,
familiei şi nu la adresa copilului. Cu alte cuvinte, ceea ce se
sancţionează este un model.
122
 Modelul familial comportă şi el numeroase nuanţe astfel că,
pentru a nu ne disipa în acestea, vom reţine doar ideea de
comuniune liber consimţită. Termenul de „comuniune” semnifică
„aducerea în comun” a unui bagaj de norme, valori prin prisma
cărora se derulează relaţiile în interiorul familiei. Interacţiunile
stabilite aici duc la învăţarea modalităţilor de comportament
interpersonal. Integrarea în societatea matură, cu cerinţele şi
normele ei, este facilitată de aceste prime procese de învăţare
socială. Familia poate fi considerată o reprezentare la scară redusă
a societăţii. Germenii spiritului civic îi regăsim la acest nivel în actele
dezinteresate şi neguvernate de principiul fricii.
Intrarea copilului în mediul şcolar, contactele cu colegii şi
profesorii determină o treptată desprindere de modelele sociale
oferite de familie şi o orientare spre noul mediu social. Dacă în primii
ani de viaţă eul copilului se formează prin răsfrângerea aprecierilor
adulţilor din preajma sa, mai târziu, prin intrarea în şcoală, conştiinţa
de sine a copilului derivă din atitudinea altor persoane cu care intră
în contact. Educatorii pot determina chiar natura interacţiunii sociale
în grupurile de copii, pot crea o atmosferă generală, un climat social
specific. În acest fel se formează la elevi anumite modele de
interacţiune şi competenţă psihosocială, premise ale integrării lor
sociale. Putem spune că drumul cunoaşterii interpersonale asociat
cu cel al autocunoaşterii au ca punct de plecare o realitate
exterioară, o interacţiune socială, accesul la modelele psihosociale
ale unei colectivităţi. Schimbarea de la stadiul egocentric la
înţelegerea punctului de vedere al celuilalt, deci dobândirea
competenţei psihosociale, reprezintă o condiţie necesară pentru
dezvoltarea unui comportament de cooperare şi a unor norme
promovate de societate.
Integrarea elevului în colectivitatea şcolară prilejuieşte
achiziţionarea unor modele de acţiune socială, învăţarea unor
comportamente psihosociale. „Cultura şcolară” nu se poate limita
doar la cunoştinţe, informaţii, pentru că şcoala realizează şi ea o
socializare. Procesul de învăţământ, ca activitate socială
instituţionalizată, constă deci nu numai în activitatea de transmitere
– reproducere de cunoştinţe, ci şi în socializarea activă a elevilor. În
şcoală se realizează un proces de „in – formare”, de „introducere în
formă”, în scopul dezvoltării unui anumit mod de a fi şi de a face
socialmente acceptabil şi util. Această in – formare este şi ea
tributară modelului pentru că profesorul educă. Actul educaţional nu
123
se epuizează prin transmitere de informaţii, iar resursa esenţială în
acest proces este exemplul personal. Altfel ne-am putea întreba
împreună cu Constantin Noica: „Ce fac profesorii aceştia?
Vehiculează idei. Huxley descria odată civilizaţia prin vaporul acela
cu cartofi, care se încarcă într-o parte a globului, spre a fi descărcat
într-o alta”. Ori, după cum spune şi Montaigne, „copilul nu este o
sticlă pe care trebuie să o umpli, ci un foc pe care trebuie să-l
aprinzi.” În acest sens, fără doar şi poate, „Omul este măsura tuturor
lucrurilor” (Protagoras), adică „sfinţeşte locul” consemnând astfel o
victorie a omului într-o lume a supertehnologizării.
Dacă în prima fază a socializării resortul era unul rezidual –
actul imitaţiei neselective – acum, odată cu cristalizarea conştiinţei
sociale, el constă în capacitatea modelului de a stârni admiraţie,
uimire, fără ca acesta să urmărească în mod deliberat acest lucru.
Personalitatea profesorului are o importanţă deosebită în actul
educaţional. Suntem de părere că în relaţia profesor-elev aspectul
formativ trebuie să primeze în raport cu cel inert informativ. Pentru
aceasta profesorul trebuie să se străduiască spre a întâlni o gamă
variată de calităţi care să-l definească deopotrivă ca om de ştiinţă,
om de cultură, pedagog, cetăţean. Profesorul nu este numai un
instructor profesional, el este un modelator uman, etic al elevului.
Munca de educator implică o înaltă pregătire morală, o conştiinţă şi
conduită morală demne, civilizate. Relaţia profesor-elev se
construieşte şi în afara sălii de clasă şi dincolo de minutele aferente
activităţilor didactice propriu-zise. În astfel de contexte informale
relaţia tinde să se egalizeze în sensul că atât profesorul cât şi elevul
se definesc drept „proiecte”. Deosebirea fundamentală faţă de
„proiectul elev” este că orizontul de repere în raport de care se
desăvârşeşte „proiectul profesor” are o puternică centrare pe
interior: autocontrol, autoeducaţie, autodepăşire.
Oarecum paradoxal, remarcăm că încă din procesul
socializării secundare prin cristalizarea şi maturizarea conştiinţei de
sine se produce o anumită recentrare pe sine în raportarea la
celălalt, dar de această dată este vorba de un eu cu valenţe critice,
de un „eu altruist”, ceea ce înseamnă că finalitatea oricărui proces
educaţional devine tangibilă: depăşirea profesorului de către elev.
Procesul de socializare este un proces continuu, el, nu se
finalizează odată cu educaţia instituţionalizată şi nici cu atingerea
unei anumite vârste. Aceasta cu atât mai mult cu cât trăim într-o
epocă în care dinamica socială este extrem de accelerată. Pentru a
124
înţelege acest lucru putem porni de la distincţia pe care Lucien Sfez
o trasează între omul sigur, omul probabil şi omul rătăcitor.
– Omul sigur este omul începuturilor istoriei şi lui îi
corespunde linia dreaptă, un singur scop, un singur mijloc (evident
cu o centrare rezidual-instinctuală).
– Omul probabil este omul epocii moderne în faţa căruia se
află un singur scop şi mai multe mijloace.
– Omul rătăcitor este omul contemporan care se vede pus în
faţa mai multor scopuri pentru a căror realizare are mai multe
mijloace.
Aceasta înseamnă un extraordinar câştig de libertate care îşi
atrage un risc de anarhie, criteriile de definire a normalităţii – şi intră
aici şi spiritul civic – comportă un risc de relativizare, cerându-se
confirmate zi de zi.
Devine cu atât mai evident rolul modelelor. Experimentele
efectuate au demonstrat că şi comportamentul adultului poate fi
influenţat tot prin modelare. Prezentăm în acest scop experimentul
realizat de Bryan şi Test (prezentat de Tony Malin, Psihologie
socială, p. 163). Aceştia şi-au propus să testeze dacă prezenţa unui
model va influenţa numărul automobiliştilor ce urmau să oprească
pentru a ajuta o femeie care făcuse o pană de cauciuc. În acest
experiment au fost stabilite două condiţii:
1. În prima situaţie experimentală, automobiliştii au trecut
pe partea străzii unde o şoferiţă era ajutată să schimbe roata de
către un automobilist bărbat care oprise pentru a o ajuta. Câţiva
metri în faţă se mai afla oprită o maşină care avea pană de cauciuc,
tot cu o şoferiţă. În acest caz ea era singură şi avea nevoie de
ajutor.
2. În cealaltă situaţie (de control), se afla doar cea de-a
doua maşină şi şoferiţa. Nu s-a introdus nici un model.
Rezultatele au arătat că mai mult de 50% din automobilişti
erau pregătiţi să oprească şi să ajute în situaţia experimentală
(adică în situaţia în care exista un model).
Stimularea spiritului civic poate fi abordată aşadar şi ca o
problemă de creare şi propunere de modele. În acest punct
devine clar că propagarea lor aduce în discuţie fenomenul
media. Cercetările au relevat rolul mass-media în emergenţa
comportamentelor prosociale. Astfel, într-un experiment prezentat
de Septimiu Chelcea în lucrarea „Personalitate şi societate în
tranziţie” la pag. 134, unor copii le-au fost prezentate două tipuri de
125
filme. Într-un caz apăreau în filme modele prosociale, în celălalt nu.
Testaţi ulterior copiii care au vizionat filmul cu conţinut civic s-au
caracterizat printr-o atitudine prosocială mai intensă.
Putem concluziona aşadar că expunerea la modele
prosociale măreşte probabilitatea unor comportamente orientate în
spirit civic. Cu cât vom promova mai mult valorile sociale prin
acţiunile noastre, cu atât îi vom influenţa mai puternic pe ceilalţi.
În acest sens, din perspectiva lucrătorului în serviciul de
poliţie, apare ca imperativă necesitatea dezvoltării unei abordări
sistemice.
Societatea se defineşte ca un sistem în care elementele
constitutive se află în relaţii de interdependenţă astfel încât
modificarea uneia determină modificarea celuilalt. Se impune
gestionarea acestor interdependenţe pentru a fluidiza percepţia
elementelor cu rol modelator.

Bibliografie:

• SEPTIMIU CHELCEA, Personalitate şi societate în

tranziţie, Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1994.
• TONY MALIN, Psihologie socială, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2003.
• IOAN COMĂNESCU, Autoeducaţia azi şi mâine, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2003;
• ANDREI PLEŞU, Minima moralia, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005.
• FERNANDO SAVATER, Curajul de a educa, Editura Arc,
Chişinău, 1997.
• XXX Revista Secolul XXI, nr. 7-9/2001 „Globalizare şi
identitate”.

126
 II.5. EVALUAREA ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE
A SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ DESFĂŞURATĂ
LA NIVEL NAŢIONAL – UN FEEDBACK
NECESAR ATINGERII PERFORMANŢEI

Colonel inginer Felix BULEARCĂ

Maior Alina MOISOI
Compartimentul Analiză şi Strategii Preventive,
Inspecţia de Prevenire, Inspectoratul General
pentru Situaţii de Urgenţă

Pentru nicio subcomponentă regăsită în cadrul instituţiilor

aparţinând Ministerului Administraţiei şi Internelor nu reprezintă o
noutate practica evaluării activităţilor derulate de structurile
corespondente domeniilor de activitate ale acestora, procedura
regăsindu-se în aria firescului profesional.
La nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă/Inspecţiei de Prevenire au fost stabilite obiectivele şi,
implicit, direcţiile de acţiune, menite să asigure implementarea
unitară a activităţilor de prevenire a situaţiilor de urgenţă atât la nivel
central, cât şi la nivelul judeţelor ţării.
Coordonatele/reperele majore stabilite au constat în:
scăderea numărului victimelor şi incendiilor la gospodăriile
populaţiei, respectiv creşterea gradului de conştientizare publică a
riscurilor dezastrelor prin implicarea în activităţile preventive a
tuturor factorilor reprezentativi existenţi la nivelul comunităţilor
locale.
Raportându-ne la domeniul nostru de activitate (informare
preventivă), direcţiile clare, punctuale, concrete de acţiune au fost
următoarele:
• Derularea activităţilor de prevenire a situaţiilor de urgenţă,
preponderent la instituţii publice, operatori economici cu risc mare şi
127
foarte mare de incendiu, la obiective în care se desfăşoară activităţi
cu aflux de persoane;
• Pregătirea şi desfăşurarea unor acţiuni de profil, sub egida
„2011 – Anul Internaţional al Pădurilor” şi „2011 – Anul European al
voluntariatului, precum şi derularea Campaniei naţionale de
informare preventivă „O casă sigură – o viaţă în plus”;
• Diversificarea şi implementarea unor acţiuni, forme şi
mijloace de informare şi educaţie preventivă a comunităţii, care să
urmărească atingerea dezideratelor.
Pentru evaluarea activităţii de informare preventivă
desfăşurată la nivel judeţean, inspectoratele pentru situaţii de
urgenţă/municipiul Bucureşti transmis semestrial raportări în acest
sens, documente formulate cu respectarea următoarele coordonate:
– denumirea materialelor educativ-preventive realizate la
nivelul inspectoratului judeţean/al municipiului Bucureşti (broşuri,
pliante, afişe, flyere, calendare etc.), numărul exemplarelor tipărite,
publicul căruia i se adresează, subiectul abordat, fondurile
financiare, eficienţa scontată;
– acţiunile de informare preventivă desfăşurate, tipul
acestora (Ziua Porţilor Deschise, lecţii de informare preventivă,
seminarii/instruiri, puncte de informare preventivă, exerciţii/aplicaţii,
convocări, concursuri tehnico-aplicative, profesionale etc.)
participanţii – (pe categorii şi medii sociale) – şi numărul
acestora.
Un segment aparte al analizei l-a constituit gradul de
îndeplinire a obligaţiilor legale ce le revin administraţiilor publice
locale în domeniul informării preventive, secţiune ce a însumat/vizat
o serie de aspecte, cum ar fi:
• identificarea riscurilor specifice unităţii administrativ-teritoriale;
• stabilirea obiectivelor care pot fi afectate în cazul producerii
unei situaţii de urgenţă: seism, inundaţie, alunecare de
teren, accident tehnologic etc.;
• însuşirea obligaţiilor ce le revin, respectiv popularizarea
informaţiilor privind regulile de comportare în cazul
producerii unei situaţii de urgenţă şi mijloacele de protecţie
puse la dispoziţie;
• existenţa/identificarea locurilor/spaţiilor de evacuare a
populaţiei în caz de urgenţă;
• planificarea exerciţiilor şi aplicaţiilor, conform prevederilor
legale.
128
 Din centralizarea datelor puse la dispoziţie reiese faptul că la
nivelul României sunt asigurate panouri de afişaj în 2715 localităţi,
echivalentul a 86,8% din totalul acestora. În ceea ce priveşte
existenţa punctelor de informare preventivă, analiza evidenţiază
existenţa acestora în 1948 localităţi, reprezentând 63,45% din
totalul localităţilor existente la nivel naţional .
Astfel, dacă în judeţele Alba, Bihor, Buzău, Călăraşi, Galaţi,
Hunedoara, Iaşi, Mehedinţi, Timiş, Tulcea şi Vaslui în toate
localităţile sunt asigurate în proporţie de 100% mijloacele de
diseminare a informaţiilor educativ-preventive către populaţie prin
intermediul panourilor de afişaj, respectiv punctelor de informare
preventivă, la polul opus regăsim şi judeţe unde în maximum 30%
dintre localităţi sunt utilizate aceste „metode”.
Pe parcursul anului trecut, atât inspectoratele judeţene
pentru situaţii de urgenţă, cât şi cel al municipiului Bucureşti au
derulat acţiuni menite să promoveze/popularizeze mesajele
Campaniei naţionale de prevenire „O casă sigură – o viaţă în
plus”, eveniment lansat de I.G.S.U., prin Inspecţia de Prevenire, la
finele anului 2008, ce e debutat cu proiectul 1: „Prevenirea
incendiilor la locuinţe şi gospodării cetăţeneşti”. Ulterior, în 2010 şi
2011 s-au derulat, în paralel cu primul, alte două proiecte: „Modul
de comportare în caz de cutremur”, respectiv „Modul de comportare
în caz de inundaţii”.
În acest sens, reprezentanţii componentei preventive,
existentă la nivelul I.S.U.J./municipiul Bucureşti, au planificat şi
desfăşurat peste 6.700 acţiuni care au avut ca scop conştientizarea
de către populaţie a riscurilor existente la nivelul comunităţii în care
trăiesc şi aplicarea măsurilor şi modului de comportare specifice
tipurilor de situaţii de urgenţă ce trebuie respectate înainte, în timpul
şi după producerea acestora. Deschiderea manifestată de
„beneficiarii” direcţi ai proiectului, adulţi şi copii, a făcut ca peste
740.000 de persoane să participe la activităţile educativ-preventive
organizate.
În perioada supusă analizei, la nivel naţional au fost
desfăşurate 23.644 activităţi informativ-educative, care s-au bucurat
de participarea a 2.250.000 persoane, peste 1.261.000 dintre
aceştia fiind copii. Media acţiunilor derulate/judeţ este de 563, iar a
participanţilor de 53.848/judeţ.
Pentru susţinerea acestor activităţi au fost realizate
542 materiale de informare preventivă întru-un tiraj de
129
37.310 afişe, 126.295 pliante (cu 15% mai mult ca în 2010) şi
84.162 broşuri (cu 277% mai mult decât în perioada similară a
anului 2010). Media rezultată pe judeţ este de 12,90 materiale, la
acest capitol remarcându-se judeţele Galaţi, Maramureş, Ilfov,
Vrancea, Dâmboviţa.

-6%  + 15%  + 277% 

În sprijinul persoanelor desemnate să gestioneze acest
segment al activităţii de prevenire, încă de anul trecut, Inspecţia de
Prevenire a operaţionalizat site-ul www.informarepreventivă.ro,
bază online de documentare, menită să asigure, pe de o parte un
plus de calitate materialelor de profil, iar pe de altă parte impactul
previzionat în rândul „vizitatorilor” virtuali.
Pentru atingerea dezideratelor propuse, la nivel local au fost
identificate metodele/mijloacele/oportunităţile de diseminare a
informaţiile preventive, cum ar fi:
- afişarea informaţiilor de profil pe panourile existente în
sediile primăriilor, staţiile destinate transportului în comun
ori prin intermediul panourilor publicitare administrate de
reţeaua transportului în comun, cinematografe, cămine
culturale etc.;
- puncte de informare preventivă;
- postarea pe site-urile proprii a informaţiilor specifice
domeniului analizat;
- informarea directă a cetăţenilor.
Totodată, prin intermediul metodelor „clasice” de
popularizare (mass-media) a informaţiilor privind măsurile şi modul
de comportare specifice tipurilor de situaţii de urgenţă au fost remise
130
mass-media 2.156 buletine informative, care s-au reflectat în cele
7.775 articole publicate în paginile cotidianelor locale. Totodată,
mesajele cu caracter preventiv s-au regăsit în 4.197 intervenţii
radio (cu 7% mai mult ca în perioada similară a anului 2010),
respectiv 4.095 emisiuni TV (cu 10% mai mult ca în 2010).

+7%

‐12%  +10%

Pentru a avea o imagine corectă asupra eficienţei acestui tip

de activitate este necesară corelarea tuturor datelor de mai sus cu
situaţia operativă înregistrată în cursul anului 2011.
Dintre situaţiile de urgenţă ce pot „contura” impactul avut de
informarea preventivă, putem afirma că incendiul este cel mai
relevant, întrucât producerea acestuia este influenţată în mod
considerabil de acţiunea sau inacţiunea factorului uman, spre
deosebire de alte situaţii, cum ar fi: inundaţiile, alunecările de teren,
seismele etc. la care „contribuţia” omului este mult mai puţin
determinantă (sau chiar deloc) în ceea ce priveşte producerea
fenomenului.
Având în vedere că în 2011 numărul incendiilor înregistrate
la nivel naţional a crescut cu 23% faţă de perioada similară a anului
precedent (2010), iar arderile necontrolate) au atins un nivel record
în ultimii ani (15.733), apreciem că:
– este necesară reorientarea activităţii de informare
preventivă în sensul stabilirii contactului direct cu utilizatorul final al
informaţiei noastre – cetăţeanul. Pentru realizarea acestui obiectiv
131
în mediul rural se impune cooptarea componentei preventive,
existentă la nivelul Serviciilor Voluntare pentru Situaţii de Urgenţă,
care, prin atribuţiile specifice, deţine „pârghiile” necesare în acest
sens. De asemenea, pentru mediul urban, una dintre modalităţile
abordării directe a cetăţeanului o reprezintă identificarea
colaboratorilor „conectaţi” maselor şi materializarea demersurilor
instituţionale prin încheierea unor parteneriate cu aceştia. Un pas
important în acest sens a fost făcut prin intermediul parteneriatului
de colaborare încheiat între instituţia noastră şi Liga Asociaţiilor de
Proprietari HABITAT România, „deţinătoare” a peste 15.000 asociaţii
de proprietari din 31 judeţe ale ţării;
– dezvoltarea relaţiilor cu reprezentanţii mass-media locală şi
centrală – principalii formatori de opinie ai cetăţenilor – la un nivel
superior, în vederea diseminării informaţiilor menite să creeze
premisele formării unei culturi de securitate;
– „activarea” mijloacelor moderne de popularizare a
mesajelor educativ-preventive destinate publicului „virtual” prin
utilizarea ariei new-media (facebook, twitter, youtube etc.).

132
CAPITOLUL III

UNIVERS POETIC

133
AM RĂDĂCINI ÎNFIPTE ÎN CERURI

Comisar-şef de poliţie Pop Aurel

I.P.J. Bistriţa-Năsăud

Arborele vieţii mele a apărut

Dintr-o sămânţă,
Aruncată între stele.
Rădăcinile s-au răsfirat,
Printre galaxii.
A prins şi Calea Lactee,
Trunchiul.
Încet, încet, roadele mi le culege,
Pământul.
Seva urcă de la rădăcină la frunze,
De sus în jos.

Împreună cu semenii pământeni,

Culegem din ceruri bogăţia
Universului
Şi o clădim în seiful omenirii.
Curgând prin rădăcinile
Minţii,
În valuri spre suflet.

Dar nu pământenii toţi,

Au trunchiul croit, spre fructe,
Şi daruri către Terra.
Ba chiar, prea mulţi transformă
Din Cosmos, energia,
În demoni.
Întocmai precum ciupercile
Otrăvite.

134
 VALUL IUBIRII

Comisar-şef de poliţie Pop Aurel

I.P.J. Bistriţa-Năsăud

Am început să te iubesc.
Cu multă patimă.
Cu valuri înalte cântând
Refrenuri purtate de vânt.
M-am îndreptat spre tine
Pentru a te scălda în
Dragostea mea,
Mică sirenă.
Dar te-am întâlnit ca
Stânca de granit,
De care s-a izbit cu putere
Sufletul meu, sfărmându-se
În mii de
bucăţi.
Acuma sunt răsfirat, aiurea, prin ceruri.
Pe Pământ mi-a rămas trupul gol,
Întocmai unui copac fără frunze.
Tu te înalţi, semeaţă,
Cu fruntea în nori
Din apa valului
meu
strivit.

135
 CONSPIRAŢIE

Comisar-şef de poliţie Pop Aurel

I.P.J. Bistriţa-Năsăud

Am vorbit în taină cu Dumnezeu

Şi mi-a promis, la insistenţele mele
Să-i suprime Pământului magnetismul.
Da!
E ceea ce urăsc astronauţii!
Păsările rămân indiferente.
Dar ce vor face oamenii,
Construcţiile, pădurile, oceanele?
Sau chiar Pământul,
Ce va face?
Navele spaţiale vor colinda…
Universul!
E ceea ce ne dorim încă
de la Geneză!
Păsările îşi vor continua zborul.
Probabil fără a mai bate aerul
Cu aripile.
De fapt, nu vor mai avea ce bate!
Atmosfera va hoinări prin Cosmos.
La fel ca pădurile, pietrele,
Oceanele, fără noimă!
Pământul! Ah! Pământul!
Oamenii! Ah! Oamenii!
Oare nu se vor fărâmiţa
În mii de bucăţi atomice?
Nu se vor risipi, precum
Cenuşa mortului?

Te rog, doamne,
Iartă-mă, că nu ştiu ce fac!
Şi fiul tău a înţeles asta!
Chiar de la primii săi paşi pe Pământ!
136
 GÂNDUL

Comisar-şef de poliţie Pop Aurel

I.P.J. Bistriţa-Năsăud

Un gând îmi scapă liber,

Se adânceşte în ceruri,
Se face tot mai mic şi se topeşte
la orizont,
Întocmai precum o pasăre migratoare
Întârziată şi singuratică,
Prinsă de bruma
toamnei.
Se duce, departe, dincolo de
pragul cunoaşterii.
Rămâne pustiu şi stingher
Ar vrea să revină la mine
Dar nu mă mai găseşte
Aşa cum eram, când
a plecat pe furiş.
L-aş rechema, dar unde-i,
nu ştiu.
Sunt trist,
Era al meu,
Acuma nu mai e,
deloc.
E altul. Mai profund, mai înţelept.
L-a schimbat depărtarea.
Şi Universul.
De simt o sclipire,
Ce-mi luminează mintea
Cu taine ce nu le-am ştiut
Şi nu au fost ştiute.

137
Atunci mi s-a reîntors
Gândul.
Şi m-a regăsit.
Însă nu aici,
Pe Pământ.
Am plecat şi eu,
În căutarea lui.
Eram, deja,
Pământ.

138
CAPITOLUL IV

CALENDAR CULTURAL
2012

139
 IANUARIE

1 ianuarie
Anul Nou. Sfântul Vasile cel Mare.

5 ianuarie
1859: Adunarea Electivă a Moldovei alege, în unanimitate, ca
domn, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

6 ianuarie
Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare).

1802: S-a născut, la Târgovişte, poetul, prozatorul, jurnalistul şi

omul politic Ion Heliade-Rădulescu – 210 ani. Membru activ al
Societăţii literare (din 1827), care a precedat, cronologic,
Academia Română. Precursor al presei din Ţara Românească,
tipograf, editor şi critic, este şi întemeietor al teoriei literare
româneşti. În anul 1828, publică, la Sibiu, Gramatica
românească (m. 27 aprilie 1872).

1897: S-a născut, la Bucureşti, prozatorul Ionel Teodoreanu,

autor al ciclului de nuvele Uliţa copilăriei (1923), al trilogiei
La Medeleni, precum şi al unor scrieri memorialistice: În casa
bunicilor (1938); Întoarcerea în timp (1941); Masa umbrelor
(1947) – proză lirică ce se încadrează în simbolism, cu influenţe
din modernismul francez – 115 ani (m. 3 februarie 1954).

6/7 ianuarie
1881: S-a născut, la Bucureşti, poetul simbolist Ion Minulescu
– 131 ani (m. 11 aprilie 1944).

7 ianuarie
Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul
Domnului.

15 ianuarie
1850: S-a născut Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor
– 162 ani (m. 15 iunie 1889).

Ziua Culturii Naţionale, potrivit Legii nr. 238/2010, adoptată

de Parlamentul României.
140
24 ianuarie
1859: Adunarea Electivă a Ţării Româneşti se pronunţă pentru
alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizându-se
astfel Unirea Principatelor Române.

27 ianuarie
Zi de comemorare a celor şase milioane de evrei şi alte victime
ale Holocaustului nazist din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, proclamată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

30 ianuarie
Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi
Ioan-Gură de Aur.

30 ianuarie
1852: S-a născut, în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti,
prozatorul şi dramaturgul Ion Luca Caragiale – 160 ani. A
fost redactor şi conducător al mai multor publicaţii: Timpul,
Alegătorul liber, Unirea democratică, Claponul, Naţiunea
română. Se impune prin piesa O scrisoare pierdută
(în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la
13 noiembrie 1884). A scris comedie satirică şi proză de
analiză psihologică: O făclie de Paşte, În vreme de război,
Păcat, drama Năpasta. Ultimele creaţii în proză apar în
volumul Schiţe nouă, în anul 1910 (m. 8/9 iunie 1912).

FEBRUARIE

1 februarie
Ziua Intendenţei Militare.

2 februarie
Întâmpinarea Domnului.

Ziua Mondială a Tineretului Ortodox.

5 februarie
2004: Toate cele 19 state membre ale Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) au ratificat protocolul de
aderare a României.
141
6 februarie
1891: S-a născut, la Bucureşti, poetul şi dramaturgul Adrian
Maniu – 121 ani (m. 20 aprilie 1968).

8/20 februarie
1859: Cetăţenii Capitalei îi fac o primire entuziastă lui
Alexandru Ioan Cuza, noul domnitor al Principatelor Unite.
O subunitate de jandarmi îi prezintă onorul, pe Şoseaua
Kiseleff, conducându-l apoi la Mitropolie.

12 februarie
1864: Parlamentul votează proiectul de lege pentru
organizarea puterii armate în România.

13 februarie
1849: Delegaţia, condusă de mitropolitul Andrei Şaguna,
prezintă împăratului Franz Joseph Petiţiunea generală a
fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, prin
care se cerea recunoaşterea naţiunii române.

19 februarie
1936: S-a născut, la Bulzeşti (Dolj), poetul şi dramaturgul
Marin Sorescu 76 ani (m. 6 decembrie 1996).

20 februarie
1849: Împăratul Austriei, Franz Joseph I, a promulgat o
constituţie prin care se recunoaşte Transilvaniei o autonomie
limitată (4 februarie – 4 martie 1849).

21 februarie
Ziua Internaţională a Limbii Materne (instituită de
U.N.E.S.C.O.).

24 februarie
Dragobetele – sărbătoare populară românească, având dată
fixă, cu semnificaţii apropiate de sărbătoarea occidentală a
îndrăgostiţilor (Sfântul Valentin, care este pe 14 februarie).

25 februarie
1866: Mihai Eminescu debutează, în revista „Familia”, cu
poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele, din
Eminovici în Eminescu – 146 de ani.
142
28 februarie
Ziua Protecţiei Civile. La 28 februarie 1933 este adoptat
Regulamentul apărării contra atacurilor aeriene, actul de
naştere al Protecţiei Civile. Instituţia se va numi, de-a lungul
timpului, Apărarea Locală Antiaeriană, Apărarea Civilă, iar din
25 septembrie 1996, trecând în subordinea Ministerului de
Interne, va primi denumirea actuală.

MARTIE

1 martie
Sărbătoarea Mărţişorului.

Ziua Mondială a Protecţiei Civile. A fost adoptată la prima

adunare a statelor-membre ale Organizaţiei Internaţionale a
Protecţiei Civile, în 1972.

3 martie
Ziua Mondială a Scriitorilor.

8 martie
Ziua Internaţională a Femeii (Ziua Naţiunilor Unite pentru
Drepturile Femeilor şi Pace Internaţională, instituită de O.N.U.,
pentru a marca primul marş de protest al femeilor din New
York, împotriva condiţiilor grele de muncă, din anul 1857).

9 martie
Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia.

1907: S-a născut filosoful, prozatorul şi eseistul Mircea Eliade

– 105 ani. Editor al operei lui B.P. Hasdeu (1937), eseist
reputat (Soliloquii; India; Oceanografie; Fragmentarium; Insula
lui Euthanasius etc.) se consacră prozei, publicând povestiri
fantastice (Domişoara Cristina, Şarpele), precum şi romane
(Maitreyi; Huliganii; Nuntă în cer). Membru şi preşedinte, din
1963, al American Society for Study of Religions, reputat istoric
cunoscut prin numeroasele lucrări de istoria religiilor, studii
asupra miturilor, simbolurilor, tehnicii yoga, şamanismului ş.a.
(m. la Paris, 1986).

11 martie
Ziua Europeană a Victimelor Terorismului.
143
16 martie
1957: A murit, la Paris, sculptorul Constantin Brâncuşi (în urmă
cu 55 de ani). A fost unul dintre cei mai importanţi artişti ai
secolului al XX-lea (n. 19 februarie 1876).

20 martie
Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret.

Ziua Internaţională a Francofoniei. A fost instituită în 1970, de

către Organizaţia Internaţională a Francofoniei, având drept
obiectiv promovarea cooperării dintre ţările care utilizează
oficial sau prioritar limba franceză. Între 27-29 septembrie
2006, a avut loc, la Bucureşti, Reuniunea Internaţională a
Francofoniei.

20/21 martie
1886: S-a născut, la Bucureşti, poetul George Topârceanu,
unul dintre puţinii reprezentanţi ai umorului liric românesc –
126 ani (m. 7 mai 1937).

Ziua Internaţională a Poeziei. A fost proclamată prin Rezoluţia nr.

29 a celei de-a 30-a sesiuni a Conferinţei Generale a
U.N.E.S.C.O., desfăşurată la Paris, în octombrie-noiembrie 1999.

Ziua Mondială de Luptă împotriva Discriminării Rasiale.

25 martie
Ziua Poliţiei Române. În 1822, domnitorul muntean Grigore
Dimitrie Ghica a conferit marelui agă, Mihăiţă Filipescu, steagul
Agiei. Acesta, de o excepţională valoare istorică, păstrat în
Muzeul Naţional al Poliţiei Române, de la Târgovişte, este
confecţionat din mătase galbenă, are dimensiunile 2,20 m x
2,40 m şi are pictată, pe una dintre feţe, icoana Bunei-Vestiri.
Pornind de la această atestare istorică, s-a stabilit ca data de
25 martie, înscrisă în calendarul creştin ortodox sub numele de
Buna-Vestire, să fie sărbătorită ca Ziua Poliţiei Române.

Buna-Vestire a Maicii Domnului (Blagoveştenia).

1942: S-a născut, la Timişoara, poeta Ana Blandiana – 70 ani.

A publicat peste 10 volume de poezie (Persoana întâia plural –
1965; Călcâiul vulnerabil – 1966; A treia taină – 1969;
144
 Octombrie, noiembrie, decembrie – 1972; Somnul din somn –
1977), proză fantastică (Cele patru anotimpuri – 1977),
publicistică (Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie – 1976). De
asemenea, a publicat, în colaborare cu scriitorul Romulus
Rusan, volumele de interviuri Convorbiri subiective (1972) şi
O discuţie la Masa Tăcerii (1977). Este laureată a Premiului
Internaţional Herder (1982).

27 martie
Ziua Mondială a Teatrului. A fost iniţiată de Institutul
Internaţional de Teatru, în cadrul Congresului Mondial din anul
1961, de la Viena. A fost sărbătorită prima dată în anul 1962,
la 27 martie, ziua în care s-a deschis stagiunea Teatrului
Naţiunilor la Paris.

29 martie
2004: Şapte ţări din Europa de Est, printre care şi România,
devin, oficial, membre ale N.A.T.O.

31 martie
1891:S-a născut, la Bucureşti, poetul, dramaturgul şi eseistul
Ion Pilat – 121 ani (m. 17 aprilie 1945).

APRILIE

1 aprilie
1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al
Munteniei şi Moldovei a fost recunoscută de Franţa, Marea
Britanie, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei, în cadrul
Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante de la Paris.

1881: S-a născut, la Răşinari, (Sibiu), poetul Octavian Goga –

126 ani (m. 6 mai 1938).

1919: Trecerea la calendarul gregorian (calendarul pe stil nou),

adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919. Ziua de 1 aprilie
(stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).

2 aprilie
1864: Se adoptă Legea comunală, de inspiraţie franceză, care
prevede organizarea comunelor urbane şi rurale.
145
 Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii. Este aniversată, din
anul 1967, pentru a marca ziua de naştere a lui Hans Christian
Andersen, scriitor danez pentru copii (n. 2 aprilie 1805 –
m. 4 august 1875).

3 aprilie
Ziua Jandarmeriei Române
A fost stabilită prin Legea proprie de organizare şi funcţionare,
nr. 116/1998. La 3 aprilie 1850, domnitorul Grigore Alexandru
Ghica a promulgat Legiuirea pentru reformarea Corpului
slujitorilor în jandarmi. La 1 septembrie 1893, a fost promulgată
Legea asupra jandarmeriei rurale, act care a marcat, după
modelul francez al timpului, înfiinţarea Jandarmeriei moderne
în România.

4 aprilie
Ziua Academiei Române. Se aniversează din anul 2000, în
urma hotărârii Prezidiului Academiei Române.

1949: A fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

– N.A.T.O., prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord,
cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Washington.

5 aprilie
1932: S-a născut, la Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, scriitorul
Fănuş Neagu, membru corespondent al Academiei Române –
80 ani. Proza sa ilustrează realitatea autohtonă, pe fondul
unei idealităţi romantice, distingându-se printr-o opulenţă
metaforică: Ningea în Bărăgan (debut, 1959), Dincolo de
nisipuri (1962), Îngerul a strigat (1968), Frumoşii nebuni ai
marilor oraşe (1976) (m. 24 mai 2011, Bucureşti).

7 aprilie
Ziua Mondială a Sănătăţii (în 1948, a fost înfiinţată Organizaţia
Mondială a Sănătăţii – O.M.S.; se sărbătoreşte din anul 1950).
La aceeaşi dată se sărbătoreşte şi Ziua Sănătăţii pe teritoriul
României.

8 aprilie
Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile).
146
11 aprilie
1919: A fost creată Organizaţia Internaţională a Muncii, cu
sediul la Geneva. România este membru fondator.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. A fost monah din 1808,

stareţ al Mănăstirii Cernica din 1818, episcop al Râmnicului din
1850. A murit la 11 aprilie 1868. La 28 februarie 1950,
episcopul Calinic a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, iar moaştele i-au fost aşezate în biserica
Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa.

12 aprilie
Ziua Mondială a Aviaţiei şi Cosmonauticii. Marchează primul
zbor al omului în Cosmos, la 12 aprilie 1961 (Iuri Gagarin, la
bordul navei „Vostok”), aniversare stabilită de Federaţia
Internaţională de Aviaţie – 51 ani.

13/25 aprilie
1862: Intră în vigoare, în România, Legea asupra presei – 150 ani.

14 aprilie
1932: Apare Legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor
publice din România – 80 ani.

15 aprilie
Învierea Domnului. Sfintele Sărbători Pascale.

1822: S-a inaugurat Turnul Pompierilor din Nădlac, anexă a

bisericii evanghelice din localitate, utilizat atunci pentru
observarea şi anunţarea incendiilor – 190 ani.

18 aprilie
Ziua Internaţională pentru Conservarea Monumentelor şi
Siturilor (stabilită în 1893, de Consiliul Adunării Mondiale
pentru Păstrarea Monumentelor şi Site-urilor de Interes –
I.C.O.M.O.S. – creat pe lângă U.N.E.S.C.O., în 1967).

20 aprilie
Ziua Internaţională a Presei Libere.

22 aprilie
Ziua Planetei Pământ. Prima oară a fost sărbătorită în S.U.A.,
în anul 1970, la ideea senatorului american Gaylord Nelson,
147
 când peste 20 de milioane de americani s-au adunat sub
steagul Mamei-Natura. Se sărbătoreşte pe plan internaţional
din anul 1990, având menirea ca locuitorii Planetei să ne
unească în lupta pentru apărarea mediului înconjurător.

23 aprilie
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă.

Ziua Trupelor de Uscat din România.

Ziua Internaţională a Cărţii şi a Dreptului de Autor.

Ziua Bibliotecarilor din România.

29 aprilie
Ziua Veteranilor de Război. Este instituită prin Hotărârea de
Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 699 din 17 octombrie 2007.

Ziua Internaţională a Dansului. Marchează naşterea

coregrafului francez Jean Georges Noverre, la 29 aprilie 1727
(în urmă cu 285 ani), artist care a inovat arta dansului. Se
celebrează din anul 1982, la iniţiativa Comitetului de Dans al
Institutului Internaţional de Teatru.

30 aprilie
Ziua Infanteriei Române.

MAI

1 mai
Ziua Internaţională a Muncii.

3 mai
Ziua Mondială a Libertăţii Presei (World Press Freedom Day).
A fost hotărâtă de Adunarea Generală a O.N.U., în anul 1993,
la propunerea Conferinţei Generale a U.N.E.S.C.O. din
15 octombrie 1991. Marchează semnarea, la 3 mai 1991, a
Declaraţiei de la Windhoek (Africa de Sud), care sublinia că „o
presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă
esenţială a oricărei societăţi democratice”.
148
5 mai
Ziua Europei. A fost instituită de Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei, în anul 1964, pentru a marca aniversarea
creării C.E., la 5 mai 1949. Consiliul Europei a fost fondat cu
scopul de a realiza o uniune între statele democratice
europene. La 4 octombrie 1993, Comitetul de Miniştri al C.E.
a hotărât admiterea României ca membru al organizaţiei. La
7 octombrie 1993 a avut loc ceremonia de semnare a
documentelor de aderare a României la C.E .

8 mai
Ziua Mondială a Crucii Roşii (la 8 mai 1828 s-a născut
elveţianul Henry Dunant, fondatorul mişcării Crucea Roşie).

9 mai
Ziua Independenţei de Stat a României. Sesiunea extraordinară
a Adunării Deputaţilor proclamă Independenţa de Stat a
României.

Ziua Victoriei împotriva Fascismului. La Cartierul General

sovietic din Berlin, se semnează, la 9 mai 1945, ora 0:16, actul
de capitulare necondiţionată a Germaniei. Ia sfârşit, astfel,
oficial, cel de-al Doilea Război Mondial, care începuse la
1 septembrie 1939.

Ziua Uniunii Europene, cunoscută şi ca „Ziua Schuman”. A fost

instituită în 1985, de ţările Comunităţii Economice Europene.
Marchează declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe
al Franţei, de la 9 mai 1950, privind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O., punct de plecare în
construcţia europeană.

15 mai
Ziua Latinităţii. Marchează semnarea, la Madrid, la 15 mai 1954,
a Convenţiei Constitutive a Uniunii Latine, organizaţie
interguvernamentală care reuneşte 35 de state (inclusiv
România) care au limba oficială sau naţională neolatină. A fost
proclamată la 22 octombrie 2000.

17 mai
Ziua Muzeului Satului din Bucureşti – 76 ani (deschis pentru
public la 17 mai 1936).
149
18 mai
Ziua Internaţională a Muzeelor (instituţionalizată în anul 1977,
la iniţiativa Consiliului Internaţional al Muzeelor – I.C.O.M.).

21 mai
Ziua Mondială a Dezvoltării Culturale (declarată cu ocazia
Deceniului Mondial al Dezvoltării Culturale, 1988-1997); se
serbează sub egida U.N.E.S.C.O., începând din anul 1993.

Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena.

23 mai

1902: S-a născut, în comuna Teiu, judeţul Argeş, criticul şi

eseistul Vladimir Streinu – 110 ani. Reprezentant de seamă
al criticii româneşti interbelice, publică studii în Antologia
literaturii române contemporane (1944), Versificaţia modernă
(1966), Studii de literatură universală (postum, 1973);
(m. 26 noiembrie 1970).

24 mai
Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor.

Ziua Europeană a Parcurilor (marchează apariţia primelor parcuri

naţionale din Europa, la 24 mai 1909, prin decizia autorităţilor din
Suedia, de a transforma nouă parcuri în parcuri naţionale).

Sfânta Treime.

IUNIE

1 iunie
Ziua Internaţională a Copilului.

4 iunie
Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile – Cincizecimile)

5 iunie
Ziua Internaţională a Mediului Înconjurător (marchează
aniversarea zilei de deschidere a Conferinţei Naţiunilor Unite
150
 pentru mediul înconjurător, care a avut loc în Suedia, la
Stockholm, în 1972).

1871: S-a născut, la Botoşani, istoricul, memorialistul, poetul,

dramaturgul, criticul şi istoricul literar Nicolae Iorga – 141 ani
(m. 27 noiembrie 1940).

10 iunie
Ziua Paraşutiştilor. La 10 iunie 1941, în cadrul Centrului de
Instrucţie al Aeronauticii, pe aerodromul Popeşti-Leordeni, a
luat fiinţă prima companie de paraşutişti români, al cărei
comandant era locotenentul Ştefan Soverth.

15 iunie
1889: A murit poetul naţional Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie
1850).

17 iunie
Ziua Aviaţiei Române. La 17 iunie 1910, a avut loc primul zbor
al unui aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de
Aurel Vlaicu.

21 iunie
Ziua Muzicii Europene.

24 iunie
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele (Drăgaica). Drăgaica este protectoarea holdelor

semănate şi a femeilor măritate. Prilejuieşte, în România, una
dintre cele mai cunoscute serbări câmpeneşti.

26 iunie
Ziua Drapelului Naţional. Este sărbătorită din anul 1998, la
iniţiativa Senatului României. Pentru prima dată, Drapelul
Naţional a fost decretat ca simbol naţional de către Guvernul
revoluţionar provizoriu din Ţara Românească la 14/26 iunie 1848:
albastru, galben, roşu – de la lance.

Ziua Internaţională de Luptă împotriva Abuzului şi Traficului

Ilicit de Droguri. A fost hotărâtă de Adunarea Generală a
O.N.U., prin Rezoluţia nr. 42/112 din 1987.
151
 Ziua Internaţională de Colaborare în favoarea Păcii şi
Democraţiei. Se marchează din anul 1995, când a fost
semnată Carta O.N.U.

28 iunie
1914: Arhiducele austro-ungar, Franz Ferdinand, şi soţia sa au
fost asasinaţi, eveniment ce a declanşat Primul Război
Mondial.

29 iunie
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

IULIE

1 iulie
1831: A luat fiinţă, în Principate, Ministerul Treburilor din
Lăuntru (viitorul Minister de Interne), având ca misiune
administraţia generală a ţării, realizarea ordinii interne şi a
siguranţei statului. Primul vornic, aflat în fruntea acestui
minister, ocupa locul fruntaş în ierarhia Executivului şi
răspundea de: organizarea poliţiei, eliberarea paşapoartelor,
îndrumarea conducerii oraşelor, a carantinelor la Dunăre,
spitalelor, şcolilor publice şi a instituţiilor sociale, întocmirea
recensământului populaţiei, a cartografiei, supravegherea
drumurilor şi siguranţa călătorilor, funcţionarea serviciului de
poştă etc. Prin Regulamentele Organice se înfiinţau, pentru
prima dată în Principatele Române, servicii de poliţie, ordine
publică şi pompieri, iar în oraşe, funcţia de polizei-meister
ajutat, în teritoriu, de comisari.

1859: Alexandru Ioan Cuza semnează decretul pentru

înfiinţarea Direcţiei de Statistică a Moldovei, director fiind numit
Ion Ionescu de la Brad.

Ziua Muzicilor Militare.

2 iulie
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Aşezarea veşmântului
Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne.
152
 1504: A murit Ştefan cel Mare şi Sfânt, domn al Moldovei
(1457-1504). Cu însemnarea morţii lui, se împlineşte prima
creaţie literară laică a culturii române: Letopiseţul de când cu
voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei. Redactată la
porunca, sub supravegherea, la curtea şi, în unele pasaje, sub
dictarea lui Ştefan cel Mare, această scriere deschide marea
galerie a operelor istorice cu valoare literară care va face din
cronică genul major al literaturii române din epoca feudală.
A fost copiată şi prelucrată în mănăstiri (cele două variante
putnene), în germană (cronica moldo-germană, încă din 1502)
şi polonă (cronica moldo-polonă). A fost utilizată pentru
însemnările de istorie din Voskresenskaia Letopis (cronica
moldo-rusă).

4 iulie
Ziua Medicului de Familie din România. A fost stabilită, prin
statut, de Societatea de medicină de familie/medicină
generală, începând cu anul 1999.

11 iulie
Ziua Mondială a Populaţiei. A fost declarată ca zi internaţională
de către Organizaţia Naţiunilor Unite în 1987, când populaţia
lumii a atins pragul de 5 miliarde.

15 iulie
Ziua Mărcii Poştale Româneşti.

16 iulie
1054: Marea Schismă dintre bisericile creştine occidentale şi
bisericile orientale de rit bizantin.

1864: Este înfiinţată, prin Decret domnesc, Universitatea

Bucureşti, cu facultăţile: Drept, Filosofie, Litere şi Ştiinţe.
Primul rector al acesteia a fost juristul Gheorghe Costa-Foru –
148 ani.

1872: S-a născut, în comuna Corneşti, judeţul Iaşi, poetul,

prozatorul şi traducătorul Dimitrie Anghel (m. 13 noiembrie
1914). Încadrat perfect în curentul artistic al simbolismului,
este supranumit „Poetul florilor”, fiind un precursor al
spectaculoasei deschideri spre Europa, pe care a înregistrat-o
153
 literatura română între cele două războaie mondiale.
Volume: „În grădină” (1905), „Legenda funigeilor” (1907),
„Carmen saeculare” (1909) etc. – 140 ani.

17 iulie
1867: S-a născut, la Craiova, Dimitrie Gerota, medic român –
145 ani (m. 1939), pionier al radiologiei româneşti, întemeietor
al Spitalului de Urgenţă al Ministerului Administraţiei şi
Internelor.

20 iulie
Ziua Ministerului de Interne (propunere)
Printr-o Ordonanţă semnată de Alexandru Ioan Cuza, în anul
1862, se unifică „Directoriatul Ministerului din Întru” de la Iaşi
cu cel de la Bucureşti, într-un singur minister, Ministerul de
Interne, cu sediul la Bucureşti. „Cancelariile Ministerului din
Întru, contopindu-se, se organizează împărţindu-se în cinci
secţii şi un oficiu statistic” – se precizează în Ordonanţă, iar
„din ziua de 20 iulie curent, toate Prefecturile şi cele alte
autorităţi puse sub ordinele Directoriatului din Iaşi, se vor
adresa d´a dreptul la Minister…” În urma unificării
administrative a celor două instituţii de ordine publică a luat
fiinţă Ministerul de Interne.

Ziua Aviaţiei şi a Apărării Antiaeriene. Pionierii aviaţiei

româneşti şi-au ales, în 1913, ca patron spiritual al aviaţiei, pe
Sfântul Ilie.
NOTĂ: La 17 iunie se sărbătoreşte Ziua Aripilor Româneşti,
în memoria primului zbor efectuat, în anul 1910, de către
Aurel Vlaicu, cu un aparat construit de el.

Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul.

22 iulie
1917: Comisarul de poliţie Alexandru Popovici, împreună cu
alţi zece cetăţeni ai oraşului Brăila, sunt executaţi de trupele
germane de ocupaţie, sub acuzaţia de spionaj în favoarea
României. După Revoluţia din 1989, comisarul Popovici este
avansat post-mortem la gradul de general de brigadă, iar la
sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie din Brăila a fost
instalată, în memoria sa, o placă de onoare – 95 ani.
154
23 iulie
Ziua Presei Militare Româneşti. La 23 iulie 1859 a apărut, la
Bucureşti, prima publicaţie a Armatei Române, Observatorul
militar, diariu politicu şi scientificu.

24 iulie
Ziua Poliţiei de Frontieră din România. Poliţia de Frontieră a
luat fiinţă pe 1 iulie 1999, prin unificarea fostului Comandament
Naţional al Grănicerilor cu Direcţia Poliţiei de Frontieră.
Anterior, la această dată, s-a sărbătorit, până în 1998, Ziua
Grănicerilor. La 24 iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza
a unificat structurile de grăniceri din Muntenia şi Moldova,
punând bazele instituţiei moderne de pază a frontierelor ţării.

28 iulie
1914: Primul Război Mondial: Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei, fapt care a marcat începutul Primului Război Mondial
(1914-1918).

29 iulie
Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, române!”.
Este sărbătorită anual, începând din 1998, ca urmare a unei
hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998, consfinţită prin
Legea nr. 99 din 26 mai 1998 privind proclamarea Zilei Imnului
Naţional al României.

29 iulie/10 august
1857: S-a înfiinţat Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie
din Bucureşti – 155 ani.

AUGUST

1 august
1714: Dimitrie Cantemir a devenit primul român, membru al
unui înalt for ştiinţific internaţional (Academia din Berlin).

1/13 august
1867: A avut loc prima sesiune a „Societăţii Literare Române”,
când s-a adoptat hotărârea de a se schimba denumirea în
„Societatea Academică Română” şi s-a ales primul ei preşedinte,
în persoana scriitorului şi filologului Ion Heliade-Rădulescu.
155
4 august
1862: În cadrul acţiunii de unificare administrativă, Alexandru
Ioan Cuza a semnat decretele prin care s-a hotărât contopirea
Direcţiei Statistice a Moldovei cu Oficiul Statistic din Bucureşti
şi numirea lui D. Pop-Marţian ca director al „Oficiului Statistic
pentru Principatele Unite” – 150 ani.

5 august
1929: A luat fiinţă Uniunea Federaţiilor Sportive din România.

6 august
Schimbarea la Faţă a Domnului.

7/19 august
S-a născut, la Liveni, judeţul Botoşani, compozitorul, dirijorul,
violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu – 131 ani (m.
4 mai 1955, la Paris).

8 august
1889: Prin Înaltul Decret Regal nr. 2073 s-a înfiinţat, pe lângă
Marele Stat Major al Armatei Române, Şcoala Superioară
de Resbel, devenită, succesiv, Academia Militară, Academia
de Înalte Studii Militare, Universitatea Naţională de Apărare
„Carol I”.

10 august
1919: În cadrul adunării de la Timişoara a şvabilor din Banat,
aceştia şi-au dat acordul pentru Unirea proclamată la Alba
Iulia.

12 august
Ziua Internaţională a Tinerilor. A fost instituită de Adunarea
Generală a O.N.U., la 17 decembrie 1999, la recomandarea
Conferinţei Mondiale a miniştrilor responsabili cu problemele
tineretului, desfăşurate la Londra, între 8 şi 12 august 1998.

1816: S-a născut, la Bucureşti, scriitorul Ion Ghica, reprezentant

de seamă al intelectualităţii paşoptiste – 196 ani. A îndeplinit
funcţia de ministru de interne în perioadele: 15 iulie 1866 –
21 februarie 1867 şi 16 decembrie 1870 – 11 martie 1871.
156
15 august
Ziua Marinei Militare. Se sărbătoreşte din anul 1902, de Ziua
Sfintei Fecioare Maria, ocrotitoarea marinarilor.

Adormirea Maicii Domnului.

19 august
1864: S-a înfiinţat Primăria Oraşului Bucureşti. Primul primar
ales a fost Barbu Vlădoianu – 148 ani.

21 august
1862: Ziua Medicinei Militare din România. La acea dată,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înfiinţare a
Corpului de Ofiţeri Sanitari – 150 ani.

23 august
1944: A început, la Bucureşti, insurecţia armată antifascistă.
România iese din războiul hitlerist şi se alătură Naţiunilor
Unite.

27 august
1989: Marea Adunare Naţională de la Chişinău a decis
oficializarea limbii române şi trecerea la alfabetul latin.

29 august
Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.

SEPTEMBRIE

1 septembrie
Ziua Diplomaţiei Române.

Ziua Mondială a Păcii.

Ziua Informaticienilor Militari.

6 septembrie
1817: S-a născut, la Iaşi, Mihail Kogălniceanu, scriitor şi om
politic român – 195 ani (m. 20 iunie 1891, la Paris).
157
8 septembrie
Naşterea Maicii Domnului.

Ziua Internaţională a Alfabetizării.

10 septembrie
1919: Puterile aliate semnează, la Saint Germain (Franţa),
Tratatul de pace cu Austria. Prin acest tratat se recunoştea, pe
plan internaţional, unirea Bucovinei cu România.

12 septembrie
1882: S-a născut, în comuna Cenade, judeţul Alba, prozatorul
Ion Agârbiceanu (m. 28 mai 1963) – 130 ani. Autor de
povestiri, nuvele şi romane: „Două iubiri”, „Arhanghelii”,
„Chipuri de ceară”, „Vremuri şi oameni”, „Chipuri şi povestiri”
etc.

1944: La Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu

dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care
se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul
antifascist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

13 septembrie
Ziua Pompierilor Români. La 13 septembrie 1848, „Roata
(compania) de pompieri” din Bucureşti, aflată sub comanda
căpitanului Pavel Zăgănescu, a înfruntat, pe Dealul Spirii,
trupele otomane, conduse de Fuad – Efendi, trimise pentru
înăbuşirea Revoluţiei de la 1848. Patron spiritual: Sfântul Iosif
cel Nou de la Partoş (ierarh al Bisericii Ortodoxe, născut
în 1568, despre care se relatează că stăpânea puterile focului
– sărbătorit pe 15 septembrie).

1724: Sfinţirea Mănăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei

Mavrocordat – cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil
brâncovenesc, cea mai mare mănăstire din Balcani; ca urmare
a activităţii de „sistematizare teritorială urbană şi rurală”, iniţiată
în 1974, prin Legea nr. 58, în decembrie 1984, întregul
ansamblu al Mănăstirii Văcăreşti a fost dărâmat.
158
14 septembrie
Înălţarea Sfintei Cruci.

16 septembrie
1901: Este inaugurat, la Bucureşti, Monumentul
Eroilor-Pompieri din Dealul Spirii, în prezenţa a 17 veterani
pompieri, supravieţuitori ai bătăliei de la 13 septembrie 1848.
Monumentul, creaţie a sculptorului Wladimir Hegel,
simbolizează „Victoria înaripată”, care anunţă izbânzile
idealurilor româneşti în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea.

17 septembrie
1881: S-a născut, la Bacău, poetul simbolist George Bacovia –
131 ani (m. 22 mai 1957).

20 septembrie
1459: Ziua Oraşului Bucureşti. Prima menţiune documentară
a cetăţii Bucureştilor, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, redactat
în slavonă, limba oficială de cancelarie a Ţării Româneşti.

1866: S-a născut, în comuna Hordou, judeţul Bistriţa-Năsăud,

poetul George Coşbuc – 145 ani (m. 9 mai 1918).

21 septembrie
1847: Inaugurarea primei lucrări moderne de alimentare
cu apă a Bucureştilor („Stabilimentul Fântânilor de la Mihai
Vodă”), pompele fiind acţionate de o maşină cu aburi
– 165 ani.

24 septembrie
Ziua Parteneriatului pentru Pace – Ziua Wörner. Se
sărbătoreşte din anul 1996, la propunerea Asociaţiei „Manfred
Wörner” din România, în ziua de naştere a fostului
secretar general al N.A.T.O. (n. 24 septembrie 1934 –
m. 13 august 1994).
159
 OCTOMBRIE

1 octombrie
Ziua Internaţională a Muzicii. Se sărbătoreşte din anul 1975, la
propunerea Consiliului Muzical Internaţional al U.N.E.S.C.O.

Ziua Internaţională a Persoanelor de Vârsta a Treia, instituită

prin Rezoluţia nr. 45/106, a Adunării Generale a O.N.U.,
din 991.

5 octombrie
Ziua Mondială a Educatorilor (proclamată de U.N.E.S.C.O., în
anul 1994).

1902: S-a născut, în comuna Salcia, judeţul Teleorman,

poetul, prozatorul şi ziaristul Zaharia Stancu – 110 ani
(m. 5 decembrie 1974).

8 octombrie
1907: S-a născut, la Brăila, dramaturgul, eseistul şi
romancierul Mihail Sebastian – 105 ani (m. 29 mai 1945). Este
maestrul necontestat al teatrului poetic, autor al unor
cunoscute texte dramatice: „Oraşul cu salcâmi” (1935),
„Accidentul” (1940), „Jocul de-a vacanţa”, „Steaua fără nume”;
„Ultima oră” (1946).

8/20 octombrie 1878

Armata Română, victorioasă în Războiul de Independenţă,
defilează pe Calea Mogoşoaiei, devenită, de atunci, Calea
Victoriei.

10/22 octombrie 1857

A început construirea clădirii Universităţii din Bucureşti, după
planurile arhitectului Alexandru Orăscu – 155 ani.

14 octombrie
Sfânta Cuvioasă Parascheva, patroana spirituală a Moldovei.
Racla cu moaştele sfintei este păstrată în Catedrala
Metropolitană de la Iaşi. Anual, se organizează aici pelerinaje,
sărbători populare şi târguri ale meşterilor populari.
160
21 octombrie
1891: S-a născut, la Brăila, criticul, istoricul literar şi poetul
Perpessicius (numele său adevărat este Dumitru Panaitescu).
Este recunoscut drept cel mai important editor al operei lui
Mihai Eminescu, iniţiatorul seriei de 14 volume, dintre care
Perpessicius le-a îngrijit pe primele nouă (m. 29 martie 1971,
în Bucureşti) – 121 ani de la naştere.

24 octombrie
Ziua Internaţională a Naţiunilor Unite. A fost instituită în 1948,
odată cu intrarea în vigoare a Cartei Naţiunilor Unite.

25 octombrie
Ziua Armatei Române. Marchează eliberarea, de către
Armata Română, a oraşului Carei – „ultima brazdă de pământ
românesc” rămasă sub ocupaţie horthyistă, în urma Dictatului
de la Viena. La această operaţie militară a participat şi un
pluton de jandarmi, care au abordat drapelul românesc pe
clădirea Primăriei din Carei.

26 octombrie
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Patronul
spiritual al Poliţiei de Frontieră din România.

27 octombrie
Cuviosul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui
moaşte sunt la Patriarhia Română).

31 octombrie
Ziua Arhivelor Naţionale. La 31 octombrie 1862, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul privind „reorganizarea
Arhivelor Statului”, prin care se uneau instituţiile similare de la
Iaşi şi Bucureşti. De la primul director, Grigore Bengescu
(1862-1864), la conducerea Arhivelor Naţionale s-au aflat
personalităţi importante ale culturii naţionale.

Ziua Internaţională a Mării Negre. Este sărbătorită anual, în

regiune, din data de 31 octombrie 1996, pe baza unei hotărâri
a Conferinţei Ministeriale pentru Protecţia Mării Negre de la
Istanbul.
161
 1881: S-a născut, la Fălticeni, judeţul Suceava, criticul literar
şi prozatorul Eugen Lovinescu – 131 ani (m. 16 iulie 1943,
la Bucureşti). A elaborat sintezele „istoria civilizaţiei române
moderne” (I-III) şi „Istoria literaturii române contemporane”
(I-V).

NOIEMBRIE

1 noiembrie
1599: Intrarea triumfală, în Alba Iulia, a lui Mihai Viteazul
(1599-1600).

1866: Este aprobată, de Parlamentul României, Legea asupra

poliţiei rurale, iniţiată de Gheorghe Ghica, Simion Mihăilescu şi
Gheorghe Costaforu.

1892: Prin Legea asupra organizării autorităţilor administrative

exterioare dependente de Ministerul Internelor şi fixarea
circumscripţiilor administrative, se înfiinţează inspectoratele
generale administrative, prefecturile de judeţe, subprefecturile
de judeţe şi de plăşi.

1928: Ziua Radiodifuziunii Române. La 1 noiembrie 1928,

postul naţional de radio a lansat prima emisiune în eter; primul
director al instituţiei a fost fizicianul Dragomir Hurmuzescu.

4 noiembrie
1946: Se constituie Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), cu sediul la Paris.

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea

organizării Poliţiei – 152 ani.

8 noiembrie
Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, patronii spirituali
ai Jandarmeriei Române.

10 noiembrie
Ziua Mondială a Tineretului.
162
21 noiembrie
Ziua Internaţională a Filosofiei.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Ziua Mondială a Televiziunii.

23 noiembrie
1864: Este înfiinţat, prin decret semnat de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, Muzeul Naţional de Antichităţi din
Capitală, având în colecţie piesele Tezaurului de la Pietroasa.
Din anul 1990, muzeul se va numi Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan” al Academiei Române.

25 noiembrie
1864: Este promulgată Legea instrucţiunii publice, care avea
să stea la baza învăţământului românesc modern. Se stabilesc
trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, din care
„instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită”.

29 noiembrie
1852: A murit, la Palermo, istoricul Nicolae Bălcescu – 160 ani
(n. 29 iunie 1819, la Bucureşti).

30 noiembrie
Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României.

DECEMBRIE

1 decembrie
Ziua Naţională a României. La Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia, din data de 1 decembrie 1918, a românilor din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi”, este declarată „Unirea românilor
din teritoriile locuite de dânşii, cu România”.

1936: A fost inaugurat, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a

Reginei Maria, Arcul de Triumf din Bucureşti. Realizare a
arhitectului Petre Antonescu, monumentul glorifică vitejia şi
163
 curajul ostaşilor români căzuţi în luptele din Primul Război
Mondial.

1919: S-a înfiinţat Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi de la

Oradea, în prezent Şcoala de Pregătire a Agenţilor de Poliţie
de Frontieră „Avram Iancu”.

4 decembrie
1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) a
promulgat Codul Penal, alcătuit după modelul Codului Penal
francez şi al Codului Penal prusac, având la bază şi unele legi
penale autohtone.

5 decembrie
1864: Alexandru Ioan Cuza promulgă Legea instrucţiunii,
prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar
şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru
ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi
universitar, de trei ani.

6 decembrie
Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

8 decembrie
Ziua Constituţiei României. În 1866 a fost promulgată noua
Constituţie a României (în vigoare – cu unele modificări din
1879, 1884 şi 1917 – până în 1923), redactată după modelul
Constituţiei Belgiei, din 1835.

1876: S-a născut, la Iveşti, judeţul Galaţi, prozatoarea

Hortensia Papadat-Bengescu – 136 ani (m. 5 martie 1955, la
Bucureşti).

10 decembrie
Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

18 decembrie
Ziua Minorităţilor Naţionale din România. A fost instituită de
Adunarea Generală a O.N.U., în 1992, odată cu adoptarea
„Declaraţiei cu privire la drepturile persoanelor aparţinând
164
 minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice”. În
România, această declaraţie a fost oficializată prin Hotărârea
de Guvern nr. 881/1998.

21 decembrie
1989: Începutul Revoluţiei din Decembrie 1989 la Bucureşti.

22 decembrie
1991: A fost deschis pentru public Muzeul Naţional Cotroceni,
instalat în incinta Palatului Cotroceni, reşedinţă oficială a
preşedintelui României.

25 decembrie
Naşterea Domnului. Crăciunul.

27 decembrie
Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.

30 decembrie
1947: Mihai I, rege al României, abdică de la tron,
stabilindu-se în Elveţia. Este proclamată Republica Populară
Română – 65 ani.

165
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
Bucureşti, str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5
Tel.: 021/313 76 63;
Fax: 021/315 43 16
E-mail: editura@mai.gov.ro
www.editura.mai.gov.ro