Schema analizei infracţiunii

1. Conţinutul legal: definiţia infracţiunii sau norma de incriminare înscrisă în articolul de lege
(Codul penal – partea specială sau în alte legi speciale penale sau nepenale cu dispoziţii penale).

2. Condiţii preexistente:
2A. Obiectul infracţiunii: îl constituie relaţiile sociale lezate sau puse în pericol, nu în mod
direct ci prin mijlocirea valorii sociale direct ameninţate prin fapta ilicită.

Obiectul infracţiunii – obiect juridic – ob. juridic generic (de grup)-comun mai multor infracţiuni
- ob. juridic special – simplu - diferenţiază i. între ele
- complex - principal
- secundar
- obiect material - infracţiuni de pericol/formale
- infracţiuni de rezultat

Obiectul juridic generic: este alcătuit dintr-un fascicul de relaţii sociale formate în jurul şi
datorită uneia dintre valorile sociale fundamentale şi comune unui grup de incriminări cum sunt
„siguranţa statului”, „persoana umană”, „proprietatea”, „autoritatea de stat”, „capacitatea de
apărare a ţării”, etc. Acesta are o existentă abstractă în sensul că nu poate fi văzut sau palpat).
Obiectul juridic generic serveşte legiuitorului şi la sistematizarea infracţiunilor în cadrul fiecărui
titlu.

Obiectul juridic special: este obiectul propriu-zis al infracţiunii, adică obiectul specific fiecărei
infracţiuni. El este o parte a obiectului generic şi se află într-un raport de subordonare faţă de
acesta. (exemplu: lipsirea de libertate în mod ilegal: obiectul juridic special: relaţiile sociale
privitoare la această valoare socială: libertatea de deplasare şi de acţiune a persoanei fizice.).
Acesta este subordonat şi constituie o parte din obiectul juridic generic sau de grup care îl
formează persoana umană ca valoare socială. Acesta face să se diferenţieze infracţiunile între ele.
Nu există două infracţiuni care să aibă acelaşi obiect juridic specific. Acesta poate fi:
- simplu: format din relaţiile sociale privitoare la o unică valoare socială lezată.
- complex: este format din relaţii sociale privitoare la două sau mai multe valori sociale
lezate prin fapta ilicită; dintre acestea o valoare socială este în principal ocrotită, iar alta în
secundar ori adiacent ocrotită.
!!! Toate infracţiunile au obiect generic şi specific.
Obiectul material: constă în bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra căreia este îndreptată
activitatea materială descrisă în normă şi care este pus efectiv în pericol sau vătămat. Nu toate
infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat, cele care nu au se
numesc infracţiuni de periocol sau formale.

2B. Subiecţii infracţiunii: sunt persoanele fizice/juridice implicate într-un raport juridic penal
de conflict, fie ca urmare a săvârşirii infracţiunii, fie ca urmare a suportării consecinţelor
generate de săvârşirea acesteia. Aceştia se împart în două categorii: Activ şi Pasiv

a. Subiectul activ: este o persoană fizică/juridică care săvârşeşte sau contribuie la comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală şi îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale.

1
 - să fie persoană fizică sau persoană juridică
- vârsta (art. 113: minorul sub 14 ani nu răspunde penal)
- responsabilitatea – capacitatea persoanei de a-şi da seama de sensul, valoarea şi
urmările acţiunilor (inacţiunilor) pe care le săvârşeşte şi de a-şi determina şi dirija în
mod liber voinţa potrivit cu scopurile urmărite; existenţa discernământului –
capacitatea persoanei de a înţelege caracterul antisocial al faptei comise,
- libertatea de voinţă şi acţiune – trebuie să decidă în mod liber asupra acţiunii sau
inacţiunii, nefiind supus unei constrângeri din afară.
Subiectul activ poate fi:
- calificat (circumstanţiat) – art. 200 C.pen.
- necalificat (necircumstanţiat) - art. 228 C.pen.

Autorul: este persoana care, prin acte de executare, a comis în mod nemijlocit o faptă prevăzută
de legea penală (art. 46 C.pen. alin. 1).
Coautori: sunt persoanele care şi-au adus contribuţia nemijlocit la săvârşirea faptei (art. 46
C.pen. alin. 2).
Instigarea: este o formă a participaţiei penale în care o persoană numită INSTIGATOR
determină, cu INTENŢIE, pe o altă persoană, numită INSTIGAT, să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. (art. 47 C.pen).
Complicitatea: formă a participaţiei penale în care o persoană, cu intenţie înlesneşte sau ajută
în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar
dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. (art. 48 C.pen.)

b. Subiectul pasiv: este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate sau
periclitate prin săvârşirea infracţiunii. Poate fi subiect pasiv al infracţiunii orice persoană care a
suferit răul creat prin comiterea infracţiunii.
Subiectul pasiv poate fi:
- calificat (circumstanţiat) – art. 200 C.pen.
- necalificat (necircumstanţiat) - art. 228 C.pen.

3C. Locul: de menţionat dacă infracţiunea este condiţionată de loc în forma tip sau agravantă.
Trebuie făcută analiza locului comiterii faptei (art.184 C. pen.).

3D. Timpul: de menţionat dacă infracţiunea este condiţionată de timp în forma tip sau
agravantă. Trebuie făcută analiza timpului comiterii faptei (art.185, 186 C. pen.).

3. Conţinutul constitutiv: este format din:

- latura obiectivă şi
- latura subiectivă.

3A. Latura obiectivă – reprezintă activitatea fizică materială desfăşurată de subiect şi

susceptibilă să producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin lezarea ori punerea în pericol a
unei valori sociale şi a relaţiilor sociale corespunzătoare acesteia.
Latura obiectivă cuprinde: - elementul material
- urmarea imediată

2
 - legătura de cauzalitate
3A1.Elementul material - reprezintă activitatea materială desfăşurată de subiectul activ, adică
însuşi actul de conduită interzis sau impus prin norma de incriminare. Elementul material poate
fi realizat prin: acţiune (infracţiuni comisive)
inacţiune (infracţiuni omisive)
Acţiunea (comisiunea) - atitudinea pozitivă, adică o consumare de energie îndreptată
spre producerea unei transformări în lumea exterioară. Făptuitorul face ceva ce legea penală
ordonă să nu se facă.
Inacţiunea (omisiunea) - atitudine negativă, pasivă în sensul că subiectul nu face ceea ce
legea îl obligă să facă şi în acest fel lasă câmp liber unor energii să acţioneze şi să producă
rezultatul pe care legiuitorul, prin interdicţia faptei, urmărea să-l evite.

Elementul material poate fi:

- simplu (o singură faptă): acţiune/inacţiune (ex. art. 188 uciderea)
- alternativ: acţiune – acţiune (ex. art. 253 distrugerea, degradarea)
acţiune – inacţiune (ex. art. 224 violarea de domiciliu)
- cumulativ (conduita impusă de lege este multiplă, dar necesară ex.: tâlhăria)

3A2.Urmarea imediată: constă în schimbarea în lumea obiectivă, pe care o produce

săvârşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în orice mod adusă
uneia dintre valorile sociale care formează obiect al ocrotirii penale
Săvârşirea oricărei fapte incriminate produce un rezultat. Acest rezultat poate să se înfăţişeze
ca o consecinţă materială sau nematerială a acţiunii sau inacţiunii incrimnate.
Urmarea imediată apare sub forma unei:
- vătămări efective, materiale a obiectului (infracţiuni de rezultat)
- stări de pericol (infracţiuni de pericol)
Sunt 3 situaţii: - infracţiuni la care nu este precizată expres urmarea imediată (art. 228 C.pen.)
- infracţiuni la care este precizată expres (art. 188 C.pen.)
- infracţiuni cu urmări imediate alternative (art. 297 C.pen.)

3A3.Legătura de cauzalitate – reprezintă acea relaţie de la cauză la efect între elementul

material şi urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare.
În legea penala română legătura de cauzalitate se stabileşte pe baza Teoriei echivalenţei
condiţiilor (teoria condiţie sine qua non) – susţine că are caracter cauzal oricare dintre
acţiunile umane care evaluată ex post, constituie una dintre condiţiile indispensabile producerii
rezultatului, iar o condiţie este necesară când, eliminată mintal din procesul cauzal, rezultatul nu
s-ar fi putut produce.

3B. Latura subiectivă: reprezintă totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a

făptuitorului faţă de fapta sa şi urmările acesteia prevăzute în norma de incriminare
Latura subiectivă cuprinde: - elementul subiectiv (vinovăţia)
- mobilul (motivul)
- scopul
a. Vinovăţia: este formată din formele şi modalităţile vinovăţiei, reflectă atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta sa şi urmările acesteia exprimată în forma de vinovăţie cerută de
lege pentru ca acel tip de faptă să constituie infracţiune.

3
Vinovăţia - intenţie - directă
- indirectă
- culpă - simplă
- cu prevedere
- praeterintenţia - specifică infracţiunilor în formă - tip (art. 195)
- agravantă (art. 233 alin. ultim)
Formele de vinovăţie:
Intenţia directă: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui
prin săvârşirea acţiunii/inacţiunii
Intenţia indirectă: autorul prevede rezultatul faptei sale pe care nu-l urmăreşte, dar
acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care
nu-l acceptă socotind fără temei că nu se va produce (se bazează pe experienţă, pricepere, etc.)
Culpa simplă sau neglijenţa: făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi
putea şi trebuia să-l prevadă.
Intenţia depăşită (praeterintenţia): este o formă mixtă de vinovăţie care apare ca
element subiectiv în conţinutul unor infracţiuni atunci când făptuitorul prevede şi urmăreşte ori
acceptă producerea unui rezultat socialmente periculos, dar în realitate, datorită împrejurărilor în
care se execută activitatea infracţională (acţiune/inacţiune), rezultatul produs este mult mai grav
decât cel prevăzut, urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut nu l-a acceptat,
sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

b. Mobilul – reprezintă impulsul intern al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de a

săvârşi infracţiunea. Răspunde la întrebarea „de ce s-a săvârşit infracţiunea?”
Trebuie menţionat dacă infracţiunea analizată este sau nu condiţionată de vreun
mobil

c. Scopul infracţiunii: reprezintă finalitatea propusă, destinaţia acţiunii sau rezultatul faptei
aflate în reprezentarea făptuitorului.
!!!A nu se confunda scopul infracţiunii cu urmarea imediată

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni:

4A. Forme:
- acte pregătitoare – trebuie precizat dacă sunt sau nu posibile şi dacă se pedepsesc sau nu.
- tentativa - trebuie precizat dacă este sau nu posibilă şi dacă se pedepseşte sau nu.
- infracţiunea consumată - trebuie precizat stabilirea exactă a momentului consumării.
- infracţiunea epuizată – de precizat dacă infracţiunea analizată poate cunoaşte sau nu acest
moment.

Actele pregătitoare: sunt acele acte care pregătesc condiţiile de trecere la executarea acţiunii
sau inacţiunii; acestea pot să constea în procurarea, confecţionarea, modificarea ori adaptarea
instrumentelor, mecanismelor sau dispozitivelor ce vor folosi la executarea faptei, precum şi în
culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care urmează să fie săvârşită infracţiunea.

4
Tentativa: constă în punerea în executare a ntenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Felurile tentativei:
- întreruptă: constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare ce a fost întreruptă,
- perfectă (terminată): constă în executarea în întregime a activităţii infracţionale şi
neproducerea rezultatului cerut de lege,
- absolut improprie: constă în inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce
urmarea fie inexistenţa absolută a obiectului infracţiuni, fie datorită modului absurd în
care este concepută executarea.

Infracţiunea consumată: constă în momentul în care actele de executare au fost duse până la
capăt şi s-a produs rezultatul prevăzut de norma de incriminare.

Infracţiunea epuizată: după ce fapta s-a consumat, prin producerea urmării imediate, sub formă
de vătămare, acest rezultat se amplifică, fie în cadrul unui proces natural firesc fără nicio nouă
intervenţie a făptuitorului, fie datorită prelungirii acţiunii sau inacţiunii tipice şi după atingerea
momentului consumptiv până la intervenţia unei acţiuni contrare de natură să oprească
prelungirea acţiunii sau inacţiunii.

Analiza tipului de infracţiune:

Infracţiunea continuă: elementul său material, constă dintr-o acţiune, sau inacţiune susceptibilă
a fi prelungită în timp prin voinţa autorului şi după momentul consumării până la încetarea
activităţii infracţionale, care s-ar putea datora, fie intervenţiei unei voinţe contrare a făptuitorului,
fie a altor persoane, ori a organelor competente.

Infracţiunea continuată: persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea

aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.

Infracţiunea complexă: în conţinutul său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o

acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Cunoaşte 2
forme:
- forma de bază sau tip: o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală,
- forma calificată/ agravantă a faptei incriminate: acţiunea/inacţiunea incriminată ca
infracţiune de sine stătătoare.

Infracţiunea de obicei (nu este definită de C.pen). Doctrina o defineşte ca fiind acea infracţiune
care se săvârşeşte prin repetarea faptei incriminate de un număr suficient de mare, pentru ca, prin
această repetare, să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei,
din obişnuinţă sau ca o îndeletnicire.

Infracţiunea progresivă: doctrina o defineşte ca fiind acea infracţiune a cărei latură obiectivă,
după ce a atins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni se amplifică prin
natura ei şi fără nicio intervenţie a făptuitorului până la momentul epuizării.

5
Infracţiunea simplă: presupune o singură acţiune/inacţiune, o singură urmare imediată şi o
unică rezoluţie delictuoasă.

Infracţiunea deviată: fapta penală se săvârşeşte fie prin devierea acţiunii de la obiectul sau
persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un alt obiect sau la o altă persană, din cauza
greşelii făptuitorului, fie prin îndreptarea acţiunii asupra altei persoane ori asupra altui obiect
decât acela aflat în reprezentarea făptuitorului.

4B. Modalităţi:
- tip
- atenuante
- agravante

4C. Sancţiuni: de precizat natura şi cuantumul sancţiunii:

- detenţiunea pe viaţă
- închisoarea
- amenda penală
Sancţiuni: - singulare (art. 229 C.pen.)
- cumulative (art. 188) „ŞI”
- alternative (art. 189) „SAU”

5. Aspecte procesuale:
Acţiunea penală se pune în mişcare:
- din oficiu sau
- la plângerea prealabilă a părţii vătămate
Plângerea prealabilă: reprezintă încunoştiinţarea organelor judiciare făcută de către persona
vătămată cu privire la săvârşirea unei fapte penale prin care i s-a adus o vătămare fizică,
materială sau morală, în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plângere (ex. art. 193 C. pen.).
Împăcarea: reprezintă acea înţelegere intervenită între persoana vătămată şi infractor de a pune
capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii.
Condiţii:
- împăcarea părţilor poate interveni numai în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede expres că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
- trebuie să intervină între persoana vătămată şi învinuit sau inculpat
- trebuie să fie personală
- trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă
- trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.