Tripticele din Transilvania

Tripticelewsauwtablitele cerate din Transilvania sunt documente epigrafice de o

valoare inestimabilă, facind parte din categoria scrisorilor epigrafice, prin care ne’au
parvenit numeroase stiri cu privire la Dacia in secolul II e.n.si in special cu privire la
sistemul de drept care se aplica in acea epoca in relatiile dintre locuitorii provinciei.
Filologii cercetează tăbliţele cerate pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în
provincii). Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viaţă al daco-romanilor în
comparaţie cu locuitorii din alte provincii. Juriştii le cercetează în vederea reconstituirii
instituţiilor juridice daco-romane din domeniul obligaţiilor.

Tripticele din Transilvania sunt formate din trei mici tablite de brad legate
impreuna asemenea unei carti.Pe partile exterioare nu era scris nimic ,partile interioare
erau uşor scobite si unse cu un strat de ceara , pe care se aplica o scriere cursivă cu
ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate pe întreg
teritoriul Imperiului Roman.
Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de mătase pe care se aplicau sigiliile
martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu,
duplicele Kaimer şi Albertini, botezate după numele celor ce le-au descoperit în Africa).
Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un şnur de
mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe două feţe
(feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior era scrisă pe
ambele feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele interioare).
Tăbliţele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite succesiv, între anii 1786-1855 la

Rosia Montana si au fost cercetate cu mare interes de catre juristii,istoricii si filologii de
pretutindeni , datorita informatiilor pretioase pe care le ofera cu privire la multiplele
aspecte ale vietii economice ,sociale si juridice din Dacia Traiana. Tăbliţele cerate “daco-

1
romane” datează dintre anii 131-167 e.n., fiind ascunse în galeriile Sf. Ecaterina -
Monuleşti şi Sf. Iosif din masivul Leti, galeria Ohaba - Sf. Simion de pe masivul Cârnic
şi galeria Laurenţiu (Boaba) din masivul Igre.

Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori..In primul rind a fost facut de
catre savantul german Theodor Mommsen care a publicat textul trepticelor in Corpus
Inscriptionum Latinarium . Primul român care le-a studiat şi comentat a fost Timotei
Cipariu care afirmă că tăbliţele cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior
şi că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munţilor Apuseni, de
teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de
aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona
Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria
conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au
plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost
abandonată.

Descoperite după 16 secole, ele au constituit un “miracol” arheologic al Daciei

romane. S-au găsit 50 de piese din care jumătate s-au distrus integral s-au parţial în
contact cu atmosfera de la suprafaţă, din nepricepere, ignoranţă, rea-credinţă, păstrându-
se întregi sau părţi din ele 25 “cărţi din lemn”. Prin conţinutul şi destinaţia lor, tăbliţele
aparţineau minerilor, proprietarilor de mine şi oamenilor de “afaceri” ce activau în
mineritul din Munţii Metaliferi.
În anul 1873 au fost publicate integral cu comentarii, ilustraţie grafică şi fototipică de
către Th. Mommsen, mai recent fiind făcute noi studii de I. Baltariu şi I.I. Russu de la
Cluj.

În total au fost 25 de tãblite, 11 sunt nedescifrabile iar 14 puteau fi citite si contin

4 contracte de vânzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de împrumut, 1 contract de
depozit, 1 contract de societate, 1 proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unuei
asociatii funerare, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet precum si
obligatia unei persoane de a plati o datorie.

2
 Astfel una dintre tablite mentioneaza un contract de imprumut in care creditor este
o femeie perigrina ,Anduena lui Bato.Putem constata ca intrucit dreptul roman nu permite
femeii sa incheie acte juridice,acest contract a fost incheiat in baza unei cutume
locale.Contractul de imprumut cuprinde si o simpla conventie menita sa nasca pentru
debitor obligatia de a plati dobinzi,spre deosebire de dreptul grec .Prin urmare ,actul a
fost incheiat sub influenta dreptului grec care prevedea ca o asemenea obligatiaputea
rezulta din simpla conventie a partilor.

Un alt triptic ne reda textul unui depozit neregulat ,prin care bancherul se obliga
sa transmita ,cu titlul de proprietate , o suma de bani egala cu ceea pe care a primit-o spre
pastrare .Din formularea textului rezulta ca actul a fost intocmit cu scopul de a proba (ad
prebationem) o obligatie nascuta dintr-un alt act ,incheiat foarte probabil,potrivit cutumei
locale.

Mentionam, de asemenea, trei operatiuni juridice încheiate prin intermediul

stipulatiunilor. Este vorba de asumarea obligatiei de a plăti capitalul, asumarea obligatiei
de aplăti dobânzi la acel capital si obligatia de garantie. Aceste trei obligatii au fost
asumate în tăblitele cerate prin stipulatiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin
întrebare si răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operatiuni juridice nu se mai
realizau prin stipulatiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sanctionate
prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulatiuni, care intrau în sfera
dreptului gintilor. Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul
gintilor avea prioritate fată de dreptul pretorian.

Foarte sugestivă este tăblita cerată care cuprinde un contract de muncă si care
cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se întelege prin risc în contract?
Este acea situatie în care una dintre părti trebuie să-si execute obligatia desi cealaltă
parte nu-si poate executa obligatia, fără vina sa, datorită fortei majore. În dreptul clasic
roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului.

3
 Această dispoziție s-a îndepărtat de la concepția originară, străveche, conform
căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluție s-a datorat unor conflicte
ivite între lucrători si patroni spre sfârsitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca
riscul să revină patronului. Aceasta înseamnă că atunci când lucrătorul nu îsi putea
executa obligatia fără vina sa, patronul avea, totusi, obligatia de a-i plăti acestuia salariul.

Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată si în dreptul

clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă,
lucrătorul îsi asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-si putea executa obligatia fără vina
sa (spre exemplu, în cazul inundării minei).
Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în contractul de muncă riscurile revin
patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată contractului de
muncă.
Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăblitele cerate
cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul
se referă la vânzarea unei părti de casă. Cercetând aceste contracte, romanistii au
constatat că ele corespund cerintelor dreptului civil roman în privinta efectelor, dar nu
corespund cerintelor acestuia în ceea ce priveste forma.
Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele
obligatii: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si de a garanta
pentru vicii. Cumpărătorul are obligatia de a plăti pretul.
Și în dreptul daco-roman, conform continutului tripticelor din Transilvania, părtile
au aceleasi obligatii, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de
aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil
roman, întrucât în dreptul roman toate obligatiile părtilor izvorăsc dintr-o singură
conventie de bună-credintă, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăste dintr-o
conventie distinctă.
Așadar, la romani, avem o singură conventie si mai multe efecte, pe când la daco-romani
avem atâtea obligatii câte conventii sunt.

4
 Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul
mancipatiunii si a unei conventii de bună-credintă, ceea ce însemană că o singură
operatiune juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este
nefirească, în primul rând, pentru că părtile au recurs la mancipatiune fără a respecta
conditiile necesare mancipatiunii, deoarece mancipatiunea este un act de drept civil, fiind
accesibilă doar cetătenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul si accipiens sunt
peregrini. În al doilea rând, mancipatiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe
când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este respectată
nici conditia cântăririi metalului pret si nu se pronuntă nici formula solemnă specifică
mancipatiunii.

Pe de altă parte, această practică este nefirească, întrucât o singură operatiune

juridică nu se realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această
anomalie juridică a fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în
fata unei substituiri de termeni, în sensul că părtile au realizat operatiunea juridică prin
intermediul traditiunii, institutie juridică accesibilă si peregrinilor, dar a fost folosit
termenul de “mancipatiune”. Alti autori afirmă că această practică este datorată
necunoasterii cerintelor dreptului roman de către autohtoni. S-a mai sustinut si teoria
conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă sigurantă. În realitate,
această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de obligatii la
vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc.

Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerintelor dreptului civil

roman, nici celor ale dreptului gintilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în
diverse chipuri. Cei mai multi autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au
încheiat în Dacia Traiană si nu corespund cerintelor dreptului roman sunt nule. O
asemenea părere este fundamental gresită, întrucât porneste de la falsa premisă că în
Dacia Traiană s-au aplicat doar dispozitiile dreptului civil roman, iar dispozitiile dreptului
geto-dac au fost fie desfiintate, fie au căzut în desuetudine.

5
 În realitate, în provincia Dacia, ca si în celelalte provincii, asistăm la o împletire
între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a
născut dreptul daco-roman, ale cărui dispozitii sunt originale, astfel încât institutiile
juridice dacoromane nu trebuie raportate la cerintele dreptului roman, ci trebuie raportate
la cerintele dreptului daco-roman, care este diferit atât fată de dreptul roman cât si fată de
dreptul local.

Ion Baltariu în “Tripticele din Transilvania” afirmă că tăbliţele cerate “sunt actul de
naştere a poporului român”.

Concluzie

Analiza triptecelor din Transilvania a permis elaborarea unor concluzii in ceea ce priveste
trasaturile dreptului daco-roman. In primul rind, forma actelor continute in Triptice este
distinct de cea proprie dreptului roman, desi efectele sunt identice. In al doile rind , in
Dacia a fost vorba, de fapt, de o imbinare a elementelor de drept roman si de drept
autohton. Modificarile produse erau menite sa corecteze caracterul rigid si formalist al
unor acte de drept roman si sa creeze institutii juridice noi la baza carora ar sta buna-
credinta si libera-vointa ale partilor. Faptul ca cetatenii si peregrinii incheiau, inre ei, acte
care contineau elemente de drept roman ca si de drept autohton, arunca o puternica
lumina si asupra incapacitatilor decurcind din conditia juridical a persoanelor.
Coexistenta elemntelor mixte in textele acestor tablite, atesta tendinta spre unificare ,
manisfestat atit pe plan etnic cit si pe plan institutional. In acest cadru, incapacitatile de
care erau loviti peregrinii tind sa se estompeze si chiar sa dispara. Toate acestea impun
concluzia ca in procesul extrem de complex al formarii poporului daco-roman, fenomenul
juridic s-a manifestat ca o importanta latura component, contribuind la accelerarea
unificarii celor doua civilizatii, la realizarea unei sinteze atot-cuprinzatoare.

Bibliografie:
 Mihail Rotaru. Istoria Dreptului Romanesc:Curs universitar.-Ed.Poligr. al ASEM,
2008 pag 45.

6
  Ionescu Nicolae. Istoria-statului-si-dreptului-romanesc. Pag 23-28
 Emil Cernea, Emil Molcut. Istoria statului şi dreptului românesc. Editia II,
Casa de editura si presa “Sansa” SRL, Bucuresti,1992 pag. 27-31..

7
8