Drept diplomatic

Unitate de învăţare Nr. 3

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3…………………………………………….......... 2

3.1 Noţiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic………………………... 2
3.2 Izvoarele dreptului diplomatic................................................................................... 3
3.3 Codificarea dreptului diplomatic............................................................................... 5
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3……………………………………....... 8
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………........................... 9
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3………………………………………………..... 9

Drept international public II

 Drept diplomatic

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 3 sunt:

 cunoaşterea noţiunii de drept diplomatic;

 înţelegerea conceptului de diplomaţie;
 cunoaşterea izvoarelor dreptului diplomatic.

3.1 Noţiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează

statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internaţional
care se referă la organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor
pentru relaţiile externe.

Drept Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului

diplomatic internaţional public care are ca obiect normele şi practica ce reglementează
relaţiile externe ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional sau ca
fiind acea parte a dreptului internaţional care stabileşte regulile practicii
relaţiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului
internaţional public care reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi statutul
juridic, precum şi desfiinţarea organelor relaţiilor internaţionale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii

diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele
externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente
şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activităţii
conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale.

De aici rezultă că:

Caracteristicile - dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci
dreptului constituie o ramură a acestuia;
diplomatic - în comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în ansamblu,
normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută
la atingerea obiectivelor de politică externă şi oferă modalităţile de stabilire
şi de ducere a relaţiilor dintre state şi, într-un fel, contribuie direct efectiv la
asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internaţional;
- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internaţional
pentru că se ocupă de însuşi mecanismul care face să existe si să se
desfăsoare relaţiile dintre state;
- la baza dreptului diplomatic stau aceleasi principii fundamentale şi
generale pe care se sprijină şi dreptul internaţional contemporan; principiile
fundamentale ale dreptului internaţional constituie criteriul suprem în
aprecierea legalităţii activităţii diplomatice, ele constituie călăuza activităţii
diplomatice şi trebuie să fie respectate cu stricteţe;
- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi
dezvoltării unor relaţii normale între state, de menţinere a contactelor şi de
2

Drept international public II

 Drept diplomatic

realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezenţa şi

funcţionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum şi în
dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o
bază stabilă şi ordonată.

Test de autoevaluare 3.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Obiectul dreptului diplomatic?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 2.

3.2 Izvoarele dreptului diplomatic

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înţelegem mijloacele

juridice prin care statele exprimă şi consacră normele formate prin
acordul lor de voinţe cu privire la domeniul relaţiilor diplomatice.

Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:

- precizările cu privire la izvoarele dreptului internaţional sunt valabile
si în ce priveste dreptul diplomatic;
- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului
internaţional, cât şi în cel al dreptului intern: normele referitoare la
înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice sunt, în
primul rând, norme care ţin de ordinea juridică internaţională; în
legislaţia internă a statelor există norme care reglementează un aspect
sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul
juridic etc.).

Sunt, asadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile

generale ale dreptului recunoscute de naţiuni, legile interne,
jurisprudenţa şi doctrina.

Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente

determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligaţii juridice, o
exprimare tacită a consimţământului statului cu privire la recunoaşterea
unei reguli ca normă de conduită obligatorie.

Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au

avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea
mai veche a dreptului diplomatic şi continuă să joace încă un rol
important.

Pe plan internaţional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în

principal, în regulile cutumiare ale dreptului internaţional; numărul
convenţiilor multilaterale era foarte mic.

Toate regulile privind inviolabilitatea agenţilor diplomatici, a sediului

misiunii diplomatice şi a resedinţei agenţilor diplomatici, exceptarea de
3

Drept international public II

 Drept diplomatic

la jurisdicţia statului de resedinţă sunt exemple de reguli de drept

diplomatic de natură cutumiară.

Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în

dreptul internaţional un tratat general la care statele să fi aderat sau
vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care
alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenţia de la Viena din 1961 privind
relaţiile diplomatice afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar
trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în
mod firesc în dispoziţiile ei, învederându-se prin aceasta importanţa
cutumei internaţionale ca sursă a dreptului diplomatic.
b)Tratatul internaţional – constituie unul dintre izvoarele
fundamentale ale dreptului internaţional, în general şi ale dreptului
diplomatic, în mod implicit, având o însemnătate normativă
primordială.
Primele convenţii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile
reprezentanţilor diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-la-
Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agenţilor
diplomatici;
- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferinţe
panamericane, s-a încheiat la Havana o convenţie multilaterală cu
privire la funcţionarii diplomatici.

Institutia reprezentării diplomatice ale în prezent o bază convenţională

ca urmare a adoptării Convenţiei de la Viena din 1961; principalul merit
al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul
diplomatic din sfera cutumiară în cea convenţională.

Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În

afara acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relaţiilor
diplomatice dintre state, norme convenţionale privitoare la acest
domeniu pot fi stabilite şi în tratate bilaterale precum cele relative la
acordarea de privilegii şi imunităţi trimisilor statelor respective,
angajamente generale pe care două state şi le asumă între ele cu privire
la misiunea diplomatică etc.
c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului
diplomatic, cu caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie), în această categorie înscriindu-se
reguli cu relevanţă şi aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic:
egalitatea, reciprocitate, obligaţia de despăgubire etc.
d)Jurisprudenta – sentinţe ale unor instanţe internaţionale, în special
cele ale Curţii Internaţionale de Justiţie şi alte sentinţe pronunţate ex
aequo et bono; normele statutare ale unui organism internaţional, care
atribuie deliberărilor în materie de statut al delegaţilor permanenţi ai
statelor străine la organizaţia respectivă etc.
e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind
o sursă independentă de drept; uneori se ţine seama de opiniile

Drept international public II

 Drept diplomatic

specialistilor în dreptul internaţional la elaborarea normelor dreptului

internaţional.
f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic
în măsura în care reglementează instituţii ale dreptului diplomatic:
dispoziţii legislative şi statutare prin care statele reglementează
funcţionarea reprezentanţelor lor diplomatice în străinătate, procedura
de numire a sefilor de misiune şi a celorlalţi membri ai misiunii,
desfăsurarea activităţii interne a unei misiuni diplomatice, relaţiile
dintre misiunea diplomatică şi administraţia internă etc.
g) Curtoazia internatională – nu reprezintă un izvor propriu-zis al
dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu
constituie un fapt ilicit şi nu angajează răspunderea juridică a statului,
ci, de obicei, un comportament similar din partea statului afectat. Ea
oferă criterii şi reguli care pot favoriza relaţiile diplomatice. Regulile de
curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect faţă de
personalitatea statelor, a reprezentanţilor acestora, a cetăţenilor lor, ca
reflectare a unor raporturi între puteri suverane, ele rezultând însă din
acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în
protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie
au devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale conventională,
norme de drept internaţional (cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la
imunitate şi privilegii diplomatice).

Test de autoevaluare 3.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Tratatul internaţional izvor al dreptului diplomatic?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 4.

3.3 Codificarea dreptului diplomatic

Codificarea normelor juridice internaţionale destinate reglementării lor a

apărut destul de târziu, deşi relaţiile diplomatice au însoţit statele de la
apariţia lor, iar relaţile diplomatice s-au bazat pe uzante şi cutume
internaţionale, cu toate că uzantele internaţionale, care alcătuiesc aşa-numită
curtoazie internaţională, nu au valoare de izvor de drept.

Încercări de codificare a regulilor referitoare la relaţiile diplomatice există

din secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariţia
unei ramuri distincte a dreptului internaţional public – dreptul diplomatic.
Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat
astăzi către un drept preponderent convenţional.

Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind

anumite reguli de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici a fost
primul acord multilateral care a realizat o codificare a dreptului diplomatic.
Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere între agenţii diplomatici,
bazate pe raţiuni istorice şi de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv: acela al
5

Drept international public II

 Drept diplomatic

apartenenţei agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul
unei clase, de vechimea agentului în statul respectiv.

Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 şi

modificat trei ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor
dificultăţile care generaseră aşa de des conflicte de precădere, tratând în
detaliu chestiunea agenţilor diplomatici.

Societatea Naţiunilor a decis în 1924 să numească un Comitet de experţi

pentru a studia problema codificării progresive a dreptului internaţional;
printre subiectele aflate pe lista privilegiilor şi imunităţilor diplomatice.
Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de strângerea
materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depăsit
nivelul unui comitet de experţi şi una din propuneri era aducerea la zi a
regulamentului din 1815.

Cea de-a VI-a Conferintă internaţională americană întrunită în 1928 la

Havana a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici, la care au aderat un
număr însemnat de state latino-americane.

În sesiunea pe care a Tinut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept

internaţional s-a ocupat de elaborarea unui regulament privind imunităţile
diplomatice si a adoptat un text format din 17 articole; în sesiunea de la New
York din 1929 au fost examinate regulile privind imunitatea diplomatică.

După cel de-al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul
ONU a fost „Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile ONU”, care
va avea un rol important în evoluţia diplomaţiei multilaterale.

Evoluţiile produse în practica diplomatică după 1815 impuneau o nouă şi

cuprinzătoare codificare a dreptului şi uzantelor care priveau pe trimisul
diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferinţa de la Viena din 1961.

Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a fost

adoptată de Conferinta plenipotentiarilor, convocată şi ţinută la Viena între
2 martie si 4 aprilie 1961 şi a intrat în vigoare la 24 aprilie 1964.

Pentru reglementarea celorlalte relaţii diplomatice, altele decât cele

bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenţii. Prima,
adoptată în anul 1969, la Viena, „Convenţia privind misiunile speciale”,
vizează diplomaţia ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată în anul 1975, tot la
Viena, „Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile cu caracter universal”, vizează diplomaţia multilaterală.

Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat şi în plan

regional.

De exemplu: „Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului

Europei”, adoptat la Paris, la 2 septembrie 1949.
6

Drept international public II

 Drept diplomatic

Desi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul diplomatic este

astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional public, ramură care poate
fi apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte
norme internationale ar rămâne fără efect.

Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului

internaţional public este viabil ca drept al păcii, al relaţiilor pasnice, de
colaborare dintre subiectele dreptului internaţional, dintre state.

Desi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional public, se

întâlnesc numeroase reguli care aparţin dreptului intern al statelor, care
stabileşte competenţa, normele referitoare la multe aspecte ale diplomaţiei
(numirea agenţilor diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora,
organizarea, funcţionarea şi statutul organelor de stat interne pentru relaţiile
internaţionale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra
legislaţiei interne, aceasta trebuind să fie în concordanţă cu angajamentele
asumate de state prin tratatele internaţionale.

Test de autoevaluare 3.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Codificarea dreptului diplomatic?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 6.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 3.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

În loc de rezumat
în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 3 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3

Izvoarele dreptului diplomatic?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

7

Drept international public II

 Drept diplomatic

Răspuns 3.1
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii
diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele
externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice
permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi
ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale.

Răspuns 3.2
Tratatul international – constituie unul dintre izvoarele fundamentale
ale dreptului internaţional, în general şi ale dreptului diplomatic, în mod
implicit, având o însemnătate normativă primordială.
Primele convenţii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanţilor
diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21
noiembrie 1818 privind clasificarea agenţilor diplomatici;
- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferinţe
panamericane, s-a încheiat la Havana o convenţie multilaterală cu privire
la funcţionarii diplomatici.
Instituţia reprezentării diplomatice ale în prezent o bază convenţională
ca urmare a adoptării Convenţiei de la Viena din 1961; principalul merit
al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic
din sfera cutumiară în cea conveţională.
Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În
afara acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relaţiilor
diplomatice dintre state, norme convenţionale privitoare la acest
domeniu pot fi stabilite şi în tratate bilaterale precum cele relative la
acordarea de privilegii şi imunităţi trimisilor statelor respective,
angajamente generale pe care două state şi le asumă între ele cu privire
la misiunea diplomatică etc.

Răspuns 3.3
Codificarea normelor juridice internaţionale destinate reglementării lor a
apărut destul de târziu, deşi relaţiile diplomatice au însoţit statele de la
apariţia lor, iar relaţiile diplomatice s-au bazat pe uzante şi cutume
internaţionale, cu toate că uzantele internaţionale, care alcătuiesc asa-
numită curtoazie internaţională, nu au valoare de izvor de drept. Încercări
de codificare a regulilor referitoare la relaţiile diplomatice există din
secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariţia unei
ramuri distincte a dreptului internaţional public – dreptul diplomatic.
Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat
astăzi către un drept preponderent convenţional.
Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815
privind anumite reguli de clasificare şi de precădere a agenţilor
diplomatici a fost primul acord multilateral care a realizat o codificare a
dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere
între agenţii diplomatici, bazate pe raţiuni istorice si de prestigiu, printr-
un criteriu obiectiv: acela al apartenenţei agentului diplomatic la una din

Drept international public II

 Drept diplomatic

cele patru clase, iar în cadrul unei clase, de vechimea agentului în statul
respectiv.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3

1. Feltham R. G., Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Editura

ALL, Bucureşti, 1996.
2. Iacob Gh., Introducere în diplomaţie, Editura „Fundaţiei AXIS”, Iaşi,
1998.
3. Mazilu Dumitru, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

Drept international public II