Între anii 1960 şi 1964, conducerea României şi-a cristalizat şi definit poziţiile sale în

domeniul colaborării în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER- a fost înfinţat
în 1949, ca o reacţie a blocului comunist la planul Marshall, elaborat de SUA). Imediat după
plecarea trupelor sovietice, Gheorghiu-Dej a pus în Biroul Politic problema diversificării
relaţiilor internaţionale ale României. Pentru a preveni repercusiunile economice şi izolarea
economică şi politică, s-au luat măsuri pentru lărgirea colaborării economice şi a alinţelor ţării cu
ţările socialiste dezvolate şi cele in curs de dezvoltare.

Plenara din aprilie 1964 a ridicat la rangul de politică de partid independenţa şi

suveranitatea naţională, aceste cuceriri urmând de acum a fi instituţionalizate.

Primii ani ai „epocii” ceauşiste s-au desfăşurat într-un climat internaţional favorabil. În
plan intern, noul secretar general modifică titulatura partidului, care va fi cunoscut acum sub
numele de Partidul Comunist Român, iar la Congresul al X-lea, desfăşurat în vara aceluiaşi an,
România devine Republică Socialistă, având totodată şi o nouă Constituţie, iar funcţia de prim-
secretar va fi înlocuită ca denominaţiune cu aceea de secretar general. În plan extern, RSR
continuă politica de autonomie iniţiată în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej, ridicând în
1967 relaţiile cu Republica Federală Germană la nivel de ambasadă (raporturi comerciale
fuseseră iniţiate încă din 1963).

Tot în acelaşi an, România adoptă o poziţie diferită de restul blocului comunist în privinţa
Războiului de Şase Zile, evitând catalogarea şi condamnarea Israelului drept stat agresor. Ca o
recunoaştere şi o recompensare a politicii externe româneşti, ministrul de Externe Corneliu
Mănescu este invitat să prezideze Adunarea Generală a ONU (septembrie 1967), fiind totodată
primul reprezentant al unei ţări socialiste căruia i se încredinţa o astfel de funcţie

Deschiderea către vest continua. În ianuarie, Președintele Consiliului de miniștri, Ion

Gheorghe Maurer se întâlnește cu mareșalul Iosip Broz Tito, apoi face o vizită oficială în Italia
unde este primit de primul-ministru Aldo Moro, dar și de Papa Paul al VI-lea, într-o audiență
particulară. O delegație economică a R.S.R. s-a aflat, tot oficial, în Marea Britanie. Ion Gheorghe
Maurer se întâlnește la Helsinki cu primul-ministru al Finlandei și apoi la Oslo cu premierul
Suediei.

În primăvara anului următor, preşedintele francez Charles de Gaulle vizitează

Bucureştiul, impresionat fiind de imaginea „comunistului bun” pe care Ceauşescu începuse să şi-
o construiască cu mare grijă. Se pare că generalul francez îşi propusese atragerea secretarului
general al PCR de partea proiectului unei Europe a naţiunilor, eliberată în Vest de sub tutela
militară a NATO, iar în Est de cea a Tratatului de la Varşovia. Precaut, Ceauşescu a decis să nu
rişte, în ciuda retoricii bombastice pe care a folosit-o şi care se plia direct pe ambiţiile lui de
Gaulle, fapt care se pare că l-ar fi dezamăgit profund pe preşedintele francez. Acesta a înţeles
perfect strategia ceauşistă de construire a unei imagini independente şi disidente în cadrul
blocului sovietic, susţinută de simpatiile şi fondurile occidentalilor
 Pe data de 14 mai 1968 Bucureştiul îl primea cu entuziasm pe preşedintele celei de-a V-a
Republici Franceze. Moment de mare importanţă pentru Nicolae Ceauşescu, vizita lui Charles de
Gaulle face parte dintr-o serie de acţiuni care marchează viziunea acestuia asupra unităţii
Europei. O formulă de rezonanţă pentru politica promovată de Franţa este „Europa de la Atlantic
până la Urali” iar vizita liderului francez la Bucureşti se încrie într-o astfel de viziune în care
accentul cade pe conceptele de stat-naţiune şi independenţă în detrimentul celui de regim politic.
Încă din primii ani ai mandatului de preşedinte, Charles de Gaulle tratează chestiunea relaţiilor
Est-Vest drept cea care domină întreaga Europă. În 1967 el efectuează o vizită în Polonia, acolo
unde, teama de pericolul german pe care se plia politica poloneză determină o primire rezervată a
acestuia de către Władysław Gomułka. O mai mare compatiblitate cu ideile gaulliste o va
manifesta Bucureştiul, unde regimul Nicolae Ceauşescu vede în vizita liderului francez un
moment şi o oportunitate de consolidare a imaginii externe.

Cel mai important discurs rostit în timpul acestei vizite a fost cel din dimineaţa zilei de 15
mai. În faţa Marii Adunări Naţionale generalul Charles de Gaulle vorbeşte despre prietenia
istorică dintre poporul francez şi cel român, alături de regăsirea celor două într-o Europă unită,
care să pună punct sistemului celor două blocuri. El pledează pentru o colaborare între cele două
state care să fie în afara chestiunilor legate de regimul politic.

Un alt obiectiv vizat pentru perioada vizitei în România a fost zona Craiovei, acolo unde
statul francez a investit în obiectivele industriale. Cuvântarea rostită în ziua de 16 mai în Piaţa
Unirii din Craiova este aclamată cu acelaşi entuziasm.

Întregul parcurs al generalul de Gaulle în România poate fi văzut ca o redescoperire a

relaţiilor privilegiate între cele două state.

În zilele de 2 şi 3 august 1969, a avut loc vizita oficială în România a preşedintelui SUA,
Richard Nixon, aceasta fiind prima vizită a unui preşedinte american în România şi prima vizită
într-o ţară socialistă după cel de-al Doilea Război Mondial. În convorbirile avute la Bucureşti cu
oficialităţile române, s-a subliniat necesitatea stabilirii unor relaţii între state având la bază
principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, eliminarea politicii de dictat şi amestec în
treburile interne ale altora, instaurarea unei egalităţi depline între naţiuni. Totodată, s-a hotărât
înfiinţarea unei biblioteci americane la Bucureşti şi a unei biblioteci române la Washington,

''(...) Actuala mea vizită este o ocazie istorică; deşi nu este prima mea vizită în ţara
dumneavoastră, este prima vizită în România a unui preşedinte al Statelor Unite ale Americii,
prima vizită de stat a unui preşedinte american într-o ţară socialistă, în această regiune a
continentului european'', a spus preşedintele Richard Nixon. ''Acest moment, însemnat în istoria
relaţiilor dintre cele două ţări ale noastre, coincide cu un moment mare al istoriei omenirii: omul
a păşit pe Lună (...)''. ''Scopul invitaţiei dumneavoastră, domnule preşedinte, şi obiectivul vizitei
mele în România este de a îmbunătăţi contactele între naţiunile noastre. Acesta este un scop
folositor şi paşnic. În acest spirit de realism şi sinceritate aştept cu plăcere convorbirile noastre.
Vă mulţumesc încă o dată pentru ospitalitatea dumneavoastră. Trăiască prietenia româno-
americană!'', şi-a încheiat cuvântarea preşedintele american. (AGERPRES, Buletin ''Ştiri interne''
din 2 august 1969)

Cu prilejul convorbirilor oficiale, au fost dezbătute stadiul şi evoluţia relaţiilor bilaterale

româno-americane în diverse domenii, precum şi posibilităţile de lărgire a acestora în viitor, şi au
fost abordate unele probleme ale situaţiei internaţionale de la acea vreme.

Efectele vizitei lui Richard Nixon în 1969 la Bucureşti au rămas însă insignifiante, atât
pentru populaţia României, care spera într-o oarecare liberalizare şi apropiere de lumea liberă,
cât şi pentru Occident. Nici Nixon, nici Departamentul de Stat, nici Ambasada americană de la
Bucureşti nu au lăsat să se întrevadă, câtuşi de puţin, că vizita preşedintelui american avea să
marcheze o schimbare semnificativă a situaţiei din ţară.

La numai șase ani după prima vizită a unui președinte american, în august 1975 avea sa
vină în România un al doilea șef al executivului de la Washington, în persoana lui Gerald Ford.
Întâlnirile cu Nicolae Ceaușescu și cu alți exponenți ai regimului de la București urmau să aibă
loc în perioada 2-3 august, momentul esențial fiind deplasarea la Sinaia, în vederea semnării
documentelor prin care cele două guverne erau informate asupra acordării României, de către
Congresul Statelor Unite ale Americii, a clauzei națiunii celei mai favorizate.

Contextul în care s-a desfășurat vizita a fost unul profund diferit de cel al momentului în
care Nixon a vizitat România din postura primului președinte american care călca pe pământ
românesc. Dacă în 1969, la venirea lui Nixon putem vorbi despre un entuziasm general în
rândurile populației și chiar ale românilor din exil, în 1975 lucrurile au stat cu totul altfel. De
întâlnirea dintre Nixon și Ceaușescu s-au legat multe dintre speranțele românilor. Populația a
crezut realmente în capacitatea SUA de a ameliora practicile regimului de la București. Din
nefericire, efectele scontate nu au apărut iar dezamăgirea a fost enormă. În aceste condiții, vizita
lui Gerald Ford nu a mai beneficiat de efervescența de care se bucurase Nixon la venirea sa.

În plan politic, totuși, vizita lui Gerald Ford a avut o încărcătură deosebită. Președintele
american a sosit la București de la Helsinki, unde, alături de alți 34 de șefi de state semnase
documentul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. În România, alături de
Nicolae Ceaușescu, urma să semneze documentele prin care se consemna acordarea, de către
Congresul american, a clauzei națiunii celei mai favorizate României. Tot Mircea Carp, în
volumul Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, ne amintește că anterior vizitei s-au purtat
negocieri intense între executivele de la București şi Washington, negocieri în cadrul cărora
ambele părți au asumat angajamente legate de politici economice, dar și în planul respectării
drepturilor omului, confesionale și de emigrare.

În 1978, dictatorul român Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Marea Britanie

considerată istorică. Unul dintre biografii Casei Regale britanice a publicat recent o lucrare în
care aminteşte şi episodul prezenţei cuplului dictatorial român la Palatul Buckingham.
 Vizita a surprins lumea occidentală, iar Hardman arată că preşedintele României a fost
primit la Londra în schimbul angajamentului că va semna contracte în valoare de 300 de
milioane de lire sterline cu industria aviatică din Marea Britanie.

Nicolae şi Elena Ceauşescu au făcut o vizită în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord, la invitaţia capetelor încoronate, în intervalul 13-16 iunie 1978. Era primul şef de stat
socialist care făcea o vizită oficială la curtea Reginei.

După cum se poate observa, resortul motivaţional subiacent deciziilor de politică externă
din prima perioadă a conducerii ceauşiste este, în mare, acelaşi cu cel din ultimii ani ai regimului
Gheorghiu-Dej. România de la finalul anilor 1960 se remarcă printr-o reputaţie internaţională de
invidiat şi un sprijin intern pe măsură. Ambiţiile Bucureştiului exced etapa distanţării precaute de
Moscova, urmărind acum recunoaşterea şi stima cât mai multor state, indiferent de apartenenţa
lor ideologică. Pacea internaţională, „desfiinţarea simultană a blocurilor militare”, sau egalitatea
şanselor economice sunt vehiculate ca reprezentând principiile de bază ale politicii externe
româneşti.

Capitalul de simpatie internaţională câştigat de Ceauşescu cu ocazia invaziei

Cehoslovaciei nu a dat semne de epuizare decât pe la finalul anilor 1970 şi se poate aprecia că s-
a menţinut relativ constant până la începutul anilor 1980. Sub aceste auspicii de politică externă a
reuşit secretarul general să impună modelul chinezesc şi nord-coreean de societate, restrângând
treptat, începând cu 1971 şi drastic de la începutul anilor 1980, libertăţile economice şi culturale
care îşi făcuseră apariţia în cadrul decongestionării parţiale (şi interesate) pe care regimul a
operat-o între 1964 şi 1971

Acordurile de la Helsinki din 1975, având ca dimensiuni constitutive securitatea

europeană şi drepturile omului, prima atât de mult clamată de elita politică română după august
1968, a limitat, ironic, şi într-o măsură considerabilă pârghiile de politică externă ale regimului,
contribuind în final la deteriorarea imaginii internaţionale şi chiar la colapsul acestuia.
Impulsionate de invazia Cehoslovaciei, acordurile reprezentau totodată şi o transformare a
principiilor consacrate de politică internaţională, accentul mutându-se treptat de la geopolitică la
respectarea şi protecţia drepturilor omului

Pentru RSR, acordurile de la Helsinki, care au coincis cu primirea clauzei naţiunii celei
mai favorizate din partea Statelor Unite, s-au tradus în condiţionarea acesteia de liberalizarea
emigraţiei, în special a celei evreieşti, către America. Treptat, liberalizarea emigraţiei s-a
transformat în respectarea drepturilor omului, ceea ce a deranjat tot mai mult regimul de la
Bucureşti, erodându-i totodată capitalul internaţional obţinut cu atâtea eforturi. Cert este că în
1988, Ceauşescu a decis să renunţe la clauză, pe motiv că prin intermediul ei, Congresul Statelor
Unite se implica arbitrar şi nepermis de mult în politica internă a Republicii Socialiste România

Preşedintele Reagan, un anticomunist convins, avusese intenţia de a retrage clauza

Bucureştiului încă din primul an al instalării în funcţie, dar a fost nevoit să renunţe la presiunile
Congresului şi, mai ales, a oamenilor de afaceri americani care găseau comerţul cu regimul
român foarte profitabil. Pe lângă argumentele de natură economică, cele de natură morală
conţineau următoarea dilemă: dacă renunţarea Americii de a acorda clauza naţiunii celei mai
favorizate României comuniste ar elimina practic şi fragila, totodată unica modalitate de a-l
constrânge pe Ceauşescu să accepte emigrări şi respectări parţiale şi temporare ale drepturilor
omului, fie şi numai în perioada acordării clauzei.

În aceste condiţii, secretarul general al PCR a încercat să compenseze deteriorarea

relaţiilor economice cu Occidentul printr-o tardivă şi parţială ameliorare a raporturilor cu CAER.

La începutul lui decembrie 1989, regimul Ceauşescu se confrunta cu un „internaţionalism

izolat” accentuat atât de ostilitatea cu care era perceput în Occident, cât şi de mefienţa cu care era
tratat, cu excepţia parţială a Albaniei şi a Republicii Democrate Germane, în interiorul „lagărului
socialist”. Bucureştiul încerca prin orice mijloace posibile să creeze o alianţă de state comuniste
ostile reformismului gorbaciovist.