Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce

este compusă din 27 state. Este considerată a fi o construcţie sui generis, situându-se între federaţie şi
confederaţie. (9 mai 1950 – Robert Schuman MAEx francez, simfonia IX-a de Beethoven)
Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, revizuit
ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituţii comunitare sunt:
Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, şi care este ales prin vot
direct de către aceştia
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), care reprezintă fiecare stat membru
Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor
europene
Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanţarea activităţilor UE
Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Ultimul dintre aceste tratate
este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru politica
Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa
principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte
procesul legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Alte trei ţări, Croaţia, Republica Macedonia şi Turcia (asociată din 1963 şi în uniune vamală din
1996), sunt oficial candidate la aderarea la Uniunea Europeană.
România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele două state au
îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de aderare a Republicii Bulgare şi României, semnat de
reprezentanţii statelor membre UE şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster din Luxemburg la
25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre ale UE.
Trei dintre statele AELS (EFTA), Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, sunt membre ale Spaţiului
Economic European (SEE/EEA), statut care le permite acestora participarea în cea mai mare parte a aspectelor
pieţei unice a EU, fără obligaţia de a adera. Elveţia, cel de-al patrulea stat EFTA, a respins participarea în EEA
printr-un referendum, dar a stabilit mai multe tratate bilaterale care au un rol similar.
Pentru a putea adapta instituţiile europene la o uniune cu 25 de state, au fost prevăzute câteva
modificări în Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003.
Teritoriul şi populaţia UE au crescut printre altele şi după reunificarea germană din 1990, în timp ce
înainte fuseseră diminuate (mai ales suprafaţa) prin retragerea Groenlandei (parte a Danemarcei) în 1985, după
un referendum negativ.
Regiuni ultraperiferice ale Uniunii Europene
Departamente franceze ultramarine: Guiana Franceză (GF) - Guadelupa (Franţa) (GP) - Réunion (RE)
- Martinica (MQ)
Regiuni autonome în Portugalia: Madeira (Mad) - Azore (Azo)
Comunitatea autonomă spaniolă Insulele Canare (Can)
Centre Politice: Bruxelles (executiv şi legislativ), Strasbourg (legislativ), Luxemburg (curtea
supremă), Frankfurt (banca centrală)
Parlament Strasbourg (sediu oficial), Bruxelles, Luxembourg
Limbi oficiale : 23 de limbi oficiale
 Preşedinţi:
- Consiliu Slovenia
- Consiliul UE Janez Janša
- Comisia José Manuel Barroso
- Parlament Hans-Gert Pöttering
Creare
Ca CEE
- Semnat - 25 martie 1957 Tratatul de la Roma
- Intrat în vigoare - 1 ianuarie 1958
Ca UE
- Semnat - 7 februarie 1992 Tratatul de la Maastricht
- Intrat în vigoare - 1 noiembrie 1993
Suprafaţă 4.453.865 km2
Populaţie - Total (2005) 496 000 000
- Densitate Locul 3 115 locuitori/km²
ISTORIE
Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum
trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în
Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman
au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele
cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie.
Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a
naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi
tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri
pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma
catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni
Europene a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment
a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa,
Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în
vigoare în iulie 1952.
Prima uniune vamală totală, denumită iniţial drept Comunitatea Economică Europeană (informal chiar şi Piaţa
Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a
transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un
organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către
ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993. Ca
preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei, fostul preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea
numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moţiune nu a fost aprobată.

COMPONENTE
Consiliul European este alcătuit din şefii de stat şi de guvern, preşedintele şi un alt membru al Comisiei
Europene şi miniştrii de externe. Miniştrii de externe şi membrul Comisiei Europene nu au însă decât un rol consultativ.
Consiliul European este o instituţie interguvernamentală, în timp ce Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Conturi sunt organe (fuzionate) ale Comunităţilor
Europene (CE şi EURATOM1).
Activitatea este reglementată în art. 4 din Tratatul UE. Consiliul stabileşte liniile şi obiectivele politice
fundamentale, având deci competenţe directoare. În cazuri excepţionale soluţionează problemele care nu au putut fi
clarificate la nivel ministerial (vezi Consiliul Uniunii Europene). În cea mai mare parte însă Consiliul se ocupă cu
probleme privitoare la cadrul şi perspectivele generale de evoluţie ale Uniunii Europene. O altă importantă sferă de
activitate o constituie politica externă şi de securitate comună, coordonată de şefii de stat şi de guvern la întâlnirile la nivel
înalt.
Consiliul European nu are dreptul să ia decizii cu efect juridic, are, totuşi, un drept directiv. Rezultatele
consultărilor sunt consemnate în “Concluziile preşedinţiei”, care, apoi, sunt puse în practică de celelalte instituţii
europene. Deoarece Consiliul European nu poate lua hotărâri, trebuie să găsească pentru formularea concluziilor trase o
soluţie de compromis.
Consiliul European se întruneşte de cel puţin două ori pe an (summit UE). Şedinţele se desfăşoară, de obicei, la
jumătatea şi la sfârşitul duratei fiecărei preşedinţii. În afară de acestea mai are loc o întâlnire specială la nivel înalt, în care

1
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, sau EURATOM, este o organizaţie internaţională formată din statele membre ale Uniunii
Europene, constituind una dintre cele două comunităţi europene. A fost instituită la 25 martie 1957, printr-un al doilea tratat de la
Roma, semnat în aceeaşi zi cu mult mai faimosul Tratat de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE). Comunitatea
Economică Europeană este o entitate separată, dar organizaţia este complet integrată cu Uniunea Europeană. Structurile EURATOM şi
CEE (împreună cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, desfinţată în 2002), au fuzionat în 1967, printr-un tratat semnat în
1965.
sunt discutate temele cele mai importante. Preşedinţia Consiliului European se schimbă o dată la şase luni, din rândul
şefilor de stat şi de guvern ai UE, conform unui complicat procedeu de rotaţie în care se ţine cont atât de ordinea
alfabetică, cât şi de populaţia şi mărimea ţărilor membre. Ţara care deţine preşedinţia în Consiliul de Miniştri o preia
automat şi pe cea din Consiliul European, devenind, astfel, gazda acestuia. Preşedinţia Consiliului European oferă statelor
posibilitatea de a conferi politicii europene un impuls naţional propriu şi de a-l pune în practică prin mijloacele
diplomatice existente.
Şedinţele Consiliului European nu sunt publice. Totuşi, acesta raportează, în scris, Parlamentului European
rezultatele şedinţelor avute. Acest lucru confirmă caracterul interguvernamental al Consiliului European.
Cei trei piloni
Pilonul I: Comunităţile Europene
Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună
Pilonul III: Cooperare poliţienească şi judiciară

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a
monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având
deci un caracter cu adevărat supranaţional. Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la
dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor de origine.
Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata
unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European.
Limbile de lucru ale Comisiei sînt - engleza, franceza şi germana. Conform Regulamentului de funcţionare al Comisiei
Europene aceasta este compusă la ora actuală din 27 de comisari, din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei
Europene. Consiliul European îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe preşedintele acesteia, după care se solicită
acordul Parlamentului European. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru
al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după
posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic. Consiliul European
numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora
se solicită apoi acordul Parlamentului Uniunii Europene conţine şi alte reglementări organizaţionale.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Comunităţii:

ü având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi
Consiliului. În comparaţie cu organele de tip “agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în
cazul guvernului federal german, comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a
fost adoptată definitiv de Consiliu.
ü în calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, regulamente, decizii),
execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament.
ü împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare.
ü în calitate de reprezentant legal al Comunităţii la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din
domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.
 Conf. disp. art. 211 pp din Tratatul CE şi art. 124 pp EURATOM Comisia este un organ comunitar. În viitoarea
Constituţie Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituţie. Comisia nu
a avut până acum mari competenţe în domeniul Colaborării poliţieneşti şi justiţiare în domeniul penal, precum şi în cel al
Politicii externe şi de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea şi al III-lea pilon). Acest lucru se
poate însă schimba odată cu noua constituţie elaborată de Conventul European, cu condiţia ca aceasta să fie ratificată de
toate cele 27 de state membre şi deci să intre în vigoare. Adoptare 14 din 27 de comisari.
În general, Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea şi, de obicei, la Bruxelles.
Personalul Comisiei este organizat pe departamente, cunoscute sub denumirea de „direcţii generale” (DG) şi
„servicii” (cum este Serviciul Juridic). Fiecare DG este responsabilă de un anumit domeniu de activitate şi este condusă
de un director general, care răspunde în faţa unui comisar. Coordonarea generală este asigurată de Secretariatul General,
care administrează şi reuniunile săptămânale ale Comisiei.

Consiliul Uniunii Europene, denumit şi Consiliul de Miniştri, reprezintă, împreună cu Parlamentul

European, ramura legislativă a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene este principalul organ legislativ al Uniunii.
Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi lucru cu Consiliul Europei, care este o organizaţie internaţională,
complet independentă de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cu Consiliul European, care este o instituţie
diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta.
Consiliul Uniunii Europene îşi are ca prim loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea loc, Strasbourg.
Sistemul de vot
Începând cu 1 noiembrie 2004, pragul majorităţii calificate este atins odată ce sunt îndeplinite două condiţii:
1. dacă majoritatea statelor membre se pronunţă în favoarea adoptării propunerii
2. cel puţin 255 din 345 de voturi sunt pentru adoptarea propunerii, ceea ce corespunde cu 73,9% din
totalul voturilor.
29 voturi: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie.
27 voturi: Spania şi Polonia.
14 voturi: România.
13 voturi: Olanda.
12 voturi: Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia.
10 voturi: Austria, Bulgaria şi Suedia.
7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia.
4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg şi Slovenia.
3 voturi: Malta.
De asemenea, un stat membru poate solicita să se confirme că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din
totalul populaţiei Uniunii. Dacă se constată contrariul, decizia nu se va adopta.

Parlamentul european este unul din organele Comunităţilor Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct,
o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere şi secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau
numiţi de către parlamentele statelor membre. Parlamentul European este singurul organ al Uniunii Europene ales în mod
direct. Cei 736 (785) de deputaţi în Parlamentul European se află aici pentru a vă reprezenta pe dumneavoastră, ca
cetăţean. Aceştia sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene, în numele a 492 de milioane de cetăţeni. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi
Luxemburg. Structurile politice existente în ţările membre se oglindesc în rândul fracţiunilor politice de la nivelul
Parlamentului European. În acest parlament există şapte fracţiuni şi o serie de deputaţi independenţi. Deputaţii din
Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceştia sunt membri în ţările lor de origine.
La data de 20 iulie 2004 a avut loc şedinţa constitutivă a celei de-a şasea legislaturi a Parlamentului European, care
numără acum 732 de deputaţi.
Parlamentul European este aşa-numita cameră a reprezentanţilor cetăţenilor din UE, în timp ce Consiliul Uniunii
Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.
Regulamentul de funcţionare al Parlamentului European conţine şi alte reglementări privind modul său de
organizare.
S-a decis că numărul maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 785, cu un prag minim de 5 şi respectiv
maxim de 99 de deputaţi pentru fiecare stat membru.
Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă şi proporţională a statelor membre. Astfel,
statele mici trimit mai mulţi deputaţi în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populaţiile statelor respective.
Configuraţia actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la
echilibrul puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
În fiecare an, 12 sesiuni plenare a câte patru zile au loc la Strasbourg şi şase sesiuni a câte două zile au loc la
Bruxelles. Comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, unde pot fi organizate sesiuni plenare suplimentare.
Dezbaterile în plen se desfăşoară în toate limbile ofi ciale ale UE, reflectând astfel importanţa pe care o acordă
Parlamentul unei Uniuni diverse şi multiculturale „unită în diversitate”!
 Ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European cu o
anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori şi împărţirea lor politică este înscrisă în
tratatele de aderare ale ţărilor respective. Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde
preşedintele îi poate invita să ia cuvântul, dar nu au drept de vot şi nu pot lua cuvântul în şedinţele plenare ale
Parlamentului. Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente şi din grupurile politice din care fac
parte pentru a fi deja familiarizaţi cu funcţionarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării şi
până la organizarea de noi alegeri transnaţionale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputaţi.
Parlamentul are trei puteri importante:
Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislaţia europeană (directive,
ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea democratică a textelor de lege
adoptate. PE nu are (încă) drept de iniţiativă, adică nu poate înainta propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost
prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest drept de iniţiativă îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După
semnarea Tratatului de la Nisa, în majoritatea domeniilor politice, deciziile se iau pe principiul co-participativ, la care
parlamentul şi Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a
treia şedinţă, în cadrul unei comisii de mediere.
Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia
Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi Consiliul au posibilitatea de a
efectua modificări. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul.
Dreptul de intervenţie al Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când
Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenţie bugetară ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld.
euro în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exerciţiul bugetar 2005 s-a prevăzut o creştere a bugetului cu
10%, la suma de 109,5 mld. euro.
Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene . Înainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul
analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul poate aproba numirea
membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară de acestea,
Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo
unde aceste instituţii au funcţii executive.
În general, Parlamentul a obţinut de la înfiinţarea sa o serie de noi competenţe, lucru care însă nu este bine
cunoscut în public. Tema aceasta nu este tratată decât marginal în programele de învăţământ şi este, deseori, incorect
prezentată de mass-media, poate şi din cauză că este atât de complexă.
Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceştia sunt
delegaţi de fracţiunile parlamentare sau de grupările fără fracţiune în cele 20 de comisii permanente şi cele 2 subcomisii,
care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate şi care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară
de aceasta, există şi posibilitatea de a înfiinţa comisii temporare sau alte subcomisii.

Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, numită pe scurt şi Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) îşi are
sediul la Luxemburg şi este organul juridic al Comunităţilor Europene. În sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii
juridice; denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curţile de Justiţie ale Comunităţilor Europene, fiindcă între timp
au apărut trei instanţe diferite. ( + Tribunalul de Primă Instanţă, Tribunalul Civil, Tribunalul de Patente)
Curtea Europeană de Justiţie nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiţie pentru Drepturile Omului cu
sediul la Strassburg, care este o instituţie a Consiliului Europei.
Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt
desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit.
Aceştia sunt aleşi din rândul juriştilor care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru
exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.
Judecătorii Curţii îl desemnează din rândul lor pe preşedintele Curţii, pentru o perioadă de trei ani care poate fi
reînnoită. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii şi, în cazul celor mai mari complete de judecată, prezidează
şedinţele şi deliberările.
Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină
independenţă, opinie juridică numită „concluzii” în cauzele le sunt repartizate.
Sarcinile CEJ sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum şi în propriul său statut. Acestea constau în
asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei europene. În 1989, pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată Curtea
Europeană de Justiţie de Primă Instanţă (CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme care privesc funcţionarii
publici: Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ nu mai este competentă decât pentru
soluţionarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice şi juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de
Justiţie de Primă Instanţă. Mai nou însă, cu puţine excepţii, CEJ răspunde şi de dosarele de chemare în judecată în primă
instanţă înaintate de statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

Curtea Europeană de Conturi, instituită în 1997, examinează legitimitatea şi regularitatea intrărilor şi

ieşirilor din Uniunea Europeană şi supraveghează gestiunea financiară sănătoasă a bugetului UE.
Curtea de conturi este compusă de un cetăţean pentru fiecare stat membru, numit de Consiliul Uniunii Europene
cu un mandat de şase ani, care poate fi înnoit. Din 1 ianuarie, 2007 Curtea este compusă din 27 de membri; din motive de
eficienţă, Curtea poate institui secţiuni în interiorul ei, cu un număr redus de membri, pentru a adopta anumite categorii de
relaţii şi păreri.
Membrii îşi desemnează preşedintele Curţii, care rămâne în post timp de trei ani.
Bugetul
Bugetul Uniunii Europene este finanţat printr-un sistem de „resurse proprii”. În 2007, veniturile de126,5 miliarde
de euro proveneau din:
drepturile vamale percepute pentru importuri, prelevările agricole 14,1%
parte din taxele pe valoarea adăugată (TVA) naţionale - 16,5%
„resursa VNB” (proporţională cu bogăţia economică a fiecărui stat membru) - 62,9%
alte venituri - bani rămaşi din anii anteriori, impozitele pe salariile funcţionarilor europeni etc. - 6,5%.
Termenul de „resurse proprii” a fost definit pentru a sublinia faptul că aceste resurse nu reprezintă simple
contribuţii ale statelor membre, ci, mai degrabă, resurse la care Uniunea Europeană are dreptul. UE trebuie, într-adevăr, să
îşi poată îndeplini sarcinile şi asuma responsabilităţile care i-au fost transferate de către statele membre.
În 2009, cea mai mare parte a bugetului (45%, adică 60 de miliarde de euro) este dedicată cercetării, inovării,
ocupării forţei de muncă şi programelor de dezvoltare regională - aspecte importante în abordarea crizei economice
actuale. Bugetul dedicat cercetării a crescut cu 11%, iar cel dedicat inovării - cu 22%, ambele ajutând la creşterea
competitivităţii şi la crearea unei economii care respectă mediul înconjurător. Cheltuielile pentru protejarea mediului şi
dezvoltarea rurală vor creşte cu 2,9%. Un miliard de euro a fost dedicat combaterii crizei alimentare în ţările sărace, pe
perioada 2008-2010. Costurile administrative reprezintă o parte foarte mică din bugetul UE: 7,7%.
Veniturile UE sunt echivalente cu 64 de eurocenţi de persoană pe zi, cetăţenii europeni necontribuind însă direct
la bugetul Uniunii Europene. Bugetul UE reprezintă 1% din produsul intern brut al celor 27 de state membre.
 Balanţa Comercială tablou statistico-economic in care se inscriu si prin care se compara importul
si exportul de marfuri ale unei tari, pe o perioada de timp determinata, de regula un an.
Din punctul de vedere al sferei de cuprindere, balanta comerciala poate fi:
- generala, atunci cand cuprinde ansamblul relatiilor comerciale externe ale unei tari, sau
- partiala, daca se refera la relatiile de import si export cu o alta tara sau un grup de tari.
Din punctul de vedere al rezultatelor relatiilor comerciale externe, poate fi:
- activa (excedentara) daca exportul depaseste importul,
- pasiva (deficitara) daca importul depaseste exportul, si
- echilibrata (soldata) cand acestea sunt egale.
In ansamblu balanta comerciala poate fi activa, dar pe tari poate fi excedentara sau deficitara.
In balanta comerciala, gruparea marfurilor importate si exportate difera - mai mult sau mai putin - de
la o tara la alta. Totusi, pe baza unei intelegeri internationale, s-a utilizat mult timp clasificarea "Conventiei de
la Bruxelles" (31 decembrie 1913). in prezent se foloseste tot mai mult "Clasificarea tip a comertului
international" (CTCI sau SITC).
Pentru analiza balantei comercialeeste necesar sa se tina seama de preturile folosite si de mecanismul
formarii lor. Balanta comerciala constituie una dintre cele mai importante parti ale balantei de plati externe.

Balanta de Plati Sistem de inregistrare a tuturor tranzactiilor economice ale unei tari cu restul
lumii intr-o anumita perioada. Balanta de plati este mai cuprinzatoare decat balanta comerciala deoarece ia
in considerare toate fluxurile de numerar care intra si ies dintr-o tara intr-o anumita perioada, incluzand
investitiile, imprumuturile precum si platile pentru bunuri si servicii. Balanta de plati a unei tari are un efect
puternic asupra valorii monedei sale in raport cu celelalte valute. Ea prezinta interes in mod special pentru
cei care detin investitii straine sau pentru cei care detin investitii in companii nationale care depind foarte
mult de exporturi. Deficitul balantei de plati nu este neaparat un aspect negativ al unei economii nationale.
Este un document contabil ce prezinta intr-o forma scurta registrul tranzactiilor economice duse la
capat intre rezidentii unei tari si cei din restul lumii in timpul unei perioade de timp determinate care este
normal de un an. Vom utiliza aici specificatiile celui de-al Cincilea Manual al Balantei de Plati elaborat de
FMI.
In abordarea pentru prima data a temei Balantei de Plati, trebuie clarificat ca toate tranzactiile
economice vor determina doua pozitii in balanta, una in coloana veniturilor si una in cea a platilor, una pentru
valoarea marfurilor, serviciilor si titlurilor de credit care s-au dat, alta pentru contrapartida in bani, in credite
sau in bunuri sau servicii. De aceea suma celor doua coloane ale balantei este intotdeauna aceeasi, soldul
Balantei de Plati este intotdeauna nul, balanta este intotdeauna in echilibru. Cand se vorbeste de deficit si
excedent in Balanta de Plati se face referire numai la unele din conturile sale sau la sub-balante.
Tranzactiile se ordoneaza in trei mari rubrici: contul curent, contul de capital si contul financiar.
Contul curent se divide in patru balante de baza: bunuri, servicii, venituri si transferuri.
Balanta de bunuri, numita si de marfuri, foloseste ca sursa de informatii elementare pentru datele
statistice culese si elaborate de Departamentul Vamal de la Agentia de Stat din administratia Fiscala, desi le
elaboreaza din nou cu ajustarile de rigoare. De exemplu, importurile din Balanta de Plati trebuie sa apara cu
valoare FOB in loc de CIF, dupa cum le elaboreaza Departamentul Vamal. Preturile FOB (Free On Board) se
diferentiaza de preturile CIF (Cost, Insurance and Freight) pentru ca ultimele includ navlul si asigurarile.
Normal, in elaborarea Balantei de Plati, navlul si asigurarile trebuie contabilizate ca servicii si nu ca marfuri.
Balanta serviciilor include urmatoarele concepte: turism si calatorii, transporturi, comunicatii,
constructii, asigurari, servicii financiare, informatice, culturale si recreative inchiriate companiilor,
persoanelor, guvernului, regalitatii si veniturilor proprietatii imateriale. In realitate, in Spania, aproape toata
suma serviciilor se datoreaza turismului.
In contul de venituri, intrarile sunt veniturile percepute de proprietarii factorilor (munca sau capital)
angajati in exterior, in timp ce platile sunt veniturile trimise proprietarilor straini de factori de productie
(munca sau capital) angajati in tara. Veniturile din munca sunt remuneratiile lucratorilor frontalieri, sezonieri
sau temporari. Este o rubrica in care informatia ce se obtine nu va fi niciodata foarte precisa, si pentru ca multe
venituri mici nu se declara, o parte din totalul veniturilor se va cheltui in tara de origine.
In elaborarea contului de transferuri curente principala dificultate este sa se faca distinctie intre ce
transferuri sunt curente si care sunt de capital. Ca transferuri curente apar transferurile de emigranti,
impozitele, prestatiile si cotizatiile la Asigurarile sociale, donatiile destinate achizitiei bunurilor de consum,
retributiile personalului ce presteaza servicii in afara, in programe de intrajutorare, pensii alimentare,
mosteniri, premii literare, artistice, stiintifice si altele, premii ale jocurilor de noroc, cotizatii la asociatiile de
binefacere, de recreere, culturale, stiintifice si sportive, etc.

Capital fix este reprezentat prin masini si utilaje, agregate, constructii, care paarticipa integral la
obtinerea produselor la activitatea de productie .
Ansamblul bunurilor durabile (echipamente, etc.) utilizate in mai multe cicluri de productie fara ca
structura lor sa se modifice.
Capital fix activ reprezinta capitalul fix (active imobilizate) al unei societati care participa efectiv la
procesul de productie.

HDI Indicele dezvoltării umane (IDU, Human Development Index în engleză) este o măsură
comparativă a speranţei de viaţă, alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai. În acest fel, este folosit
pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei ţări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar
prosperitatea materială şi nu alţi indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez
Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare
an de Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.
Ultimul indice al dezvoltării umane a fost realizat în 2006 utilizând date din 2004.

GCI Global Competitiveness Report is a yearly report published by the World Economic Forum. The
first report was released in 1979. The 2008-2009 report covers 134 major and emerging economies, up from
131 considered in the 2007-2008 report. The geographic coverage for 2008 included four additional countries,
Brunei Darussalam, Ivory Coast, Ghana and Malawi, but excluded Uzbekistan due to lack of survey data. The
United States continues as the most competitive economy in the world, despite the financial crisis that began in
2007.
The report "assesses the ability of countries to provide high levels of prosperity to their citizens. This
in turn depends on how productively a country uses available resources. Therefore, the Global
Competitiveness Index measures the set of institutions, policies, and factors that set the sustainable current and
medium-term levels of economic prosperity."