2.

Sistemul institutional al UE

Parlamentul european este unul din organele Comunităţilor Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată
la 5 ani, prin alegeri generale, libere şi secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiţi de către
parlamentele statelor membre. Parlamentul European este singurul organ al Uniunii Europene ales în mod direct. Cei 736 (785)
de deputaţi în Parlamentul European se află aici pentru a vă reprezenta pe dumneavoastră, ca cetăţean. Aceştia sunt aleşi pe o
perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, în numele a 492 de milioane de
cetăţeni. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg. Structurile politice existente în ţările
membre se oglindesc în rândul fracţiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest parlament există şapte fracţiuni
şi o serie de deputaţi independenţi. Deputaţii din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care
aceştia sunt membri în ţările lor de origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc şedinţa constitutivă a celei de-a şasea legislaturi a
Parlamentului European, care numără acum 732 de deputaţi.
Parlamentul European este aşa-numita cameră a reprezentanţilor cetăţenilor din UE, în timp ce Consiliul Uniunii
Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.
Regulamentul de funcţionare al Parlamentului European conţine şi alte reglementări privind modul său de organizare.
S-a decis că numărul maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 785, cu un prag minim de 5 şi respectiv maxim de
99 de deputaţi pentru fiecare stat membru.
Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă şi proporţională a statelor membre. Astfel, statele
mici trimit mai mulţi deputaţi în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populaţiile statelor respective. Configuraţia
actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la echilibrul puterii şi
procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
În fiecare an, 12 sesiuni plenare a câte patru zile au loc la Strasbourg şi şase sesiuni a câte două zile au loc la
Bruxelles. Comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, unde pot fi organizate sesiuni plenare suplimentare. Dezbaterile în
plen se desfăşoară în toate limbile ofi ciale ale UE, reflectând astfel importanţa pe care o acordă Parlamentul unei Uniuni diverse
şi multiculturale „unită în diversitate”!

Ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European cu o anumită
perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori şi împărţirea lor politică este înscrisă în tratatele de
aderare ale ţărilor respective. Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde preşedintele îi poate invita să
ia cuvântul, dar nu au drept de vot şi nu pot lua cuvântul în şedinţele plenare ale Parlamentului. Observatorii urmăresc
dezbaterile din plen, din comisiile permanente şi din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizaţi cu
funcţionarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării şi până la organizarea de noi alegeri
transnaţionale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputaţi.
Parlamentul are trei puteri importante:
Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislaţia europeană (directive,
ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE
nu are (încă) drept de iniţiativă, adică nu poate înainta propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în noua
Constituţie a Europei. Acest drept de iniţiativă îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la
Nisa, în majoritatea domeniilor politice, deciziile se iau pe principiul co-participativ, la care parlamentul şi Consiliul au drepturi
egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a treia şedinţă, în cadrul unei comisii de
mediere.
Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană
întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări.
La capitolul venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenţie al
Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când Parlamentului i s-a acordat dreptul de
intervenţie bugetară ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld. euro în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la
50%. Pentru exerciţiul bugetar 2005 s-a prevăzut o creştere a bugetului cu 10%, la suma de 109,5 mld. euro.
 Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul
analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul poate aproba numirea membrilor
comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară de acestea, Parlamentul
exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituţii au
funcţii executive.
În general, Parlamentul a obţinut de la înfiinţarea sa o serie de noi competenţe, lucru care însă nu este bine cunoscut în
public. Tema aceasta nu este tratată decât marginal în programele de învăţământ şi este, deseori, incorect prezentată de mass-
media, poate şi din cauză că este atât de complexă.
Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceştia sunt
delegaţi de fracţiunile parlamentare sau de grupările fără fracţiune în cele 20 de comisii permanente şi cele 2 subcomisii, care
sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate şi care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară de
aceasta, există şi posibilitatea de a înfiinţa comisii temporare sau alte subcomisii.

Consiliul Uniunii Europene, denumit şi Consiliul de Miniştri, reprezintă, împreună cu Parlamentul European, ramura
legislativă a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene este principalul organ legislativ al Uniunii.
Consiliul de Ministrii este institutia UE care reprezinta direct statele membre si in care participa fiecare - prin
reprezentanti la sedintele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunitatii Europene, Consiliul a fost creat
pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a defini
operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii ii confera Consiliului rolul de principal organism de luare a
deciziilor.
Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi lucru cu Consiliul Europei, care este o organizaţie internaţională, complet
independentă de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cu Consiliul European, care este o instituţie diferită a Uniunii
Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta.
Consiliul Uniunii Europene îşi are ca prim loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea loc, Strasbourg.
Sistemul de vot
Începând cu 1 noiembrie 2004, pragul majorităţii calificate este atins odată ce sunt îndeplinite două condiţii:
1. dacă majoritatea statelor membre se pronunţă în favoarea adoptării propunerii
2. cel puţin 255 din 345 de voturi sunt pentru adoptarea propunerii, ceea ce corespunde cu 73,9% din totalul
voturilor.
29 voturi: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie.
27 voturi: Spania şi Polonia.
14 voturi: România.
13 voturi: Olanda.
12 voturi: Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia.
10 voturi: Austria, Bulgaria şi Suedia.
7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia.
4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg şi Slovenia.
3 voturi: Malta.
De asemenea, un stat membru poate solicita să se confirme că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din totalul
populaţiei Uniunii. Dacă se constată contrariul, decizia nu se va adopta.
Dreptul de initiativa legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate sa-i ceara o propunere într-un domeniu specific. O
data propunerea facuta, depinde de baza legala a Tratatului daca (a) propunerea e votata în unanimitate, cu majoritate simpla
sau calificata si (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de catre Consiliu sau, de un larg organ legislativ
conectat cu piata unica, daca este vorba despre procedura de codecizie. O propunere supusa votului în Consiliu, se adopta cu
majoritate calificata (54 de voturi favorabile).
Întrunirile ministeriale sunt motorul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat în vigoare în 1967), a prevazut un singur
Consiliu de Ministri. în practica, însa, munca Consiliului este împartita pe domenii. De pilda, Consiliul de Relatii Generale are ca
membri Ministri de Externe si se ocupa de problemele generale ale initierii si coordonarii politicilor, de relatiile politice externe si
cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcatuit din Ministri de resort ai statelor membre, în functie de domeniul
vizat: Ministri Agriculturii, Energiei, Mediului. Administrarea întregii game a Consiliului de Ministri, de la cel mai mic grup de lucru
pîna la Consiliul European, este în responsabilitatea statului care asigura Presedentia - schimbata o data de 6 luni.
Presedentia Consiliului ofera avantaje dar si dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului si statutului detinut de
aceasta functie: pe durata a sase luni, tara presedintelui este centrul relatiilor UE; ministrii - în special primul ministru si ministrul
de externe - sunt reprezentantii UE. Un alt avantaj este acela ca pe durata mandatului, Presedentia are o putere mai mare, si
poate reglementa (dirija) prioritatile si viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Presedentiei de a dezvolta politici nu
trebuie exagerat; chiar daca la preluarea mandatului îsi stabileste prioritatile, nu porneste la drum doar cu probleme noi; sunt de
rezolvat cele ramase în desfasurare si, de multe ori, ele consuma energie si timp. Apoi, sase luni nu este o perioada suficienta
pentru a realiza politici ambitioase, mai ales daca sunt necesare si legislatii.
Consiliul realizeaza circa 90 de întîlniri pe an. Ele se desfasoara la Bruxelles, cu exceptia lunilor aprilie, iunie si
octombrie, c�nd sunt planificate în Luxemburg. Regularitatea întîlnirilor pe domenii reflecta importanta, directiile, prioritatile si
interesele politicilor UE. Ministrii de Externe, apoi Ministrii Agriculturii si Ministrii Economiei si Finantelor Consiliul ECOFIN) se
întîlnesc de regula o data pe luna, si mai des, daca este necesar. Ministrii Pietei Unice, Ministrii Mediului, Ministrii Pescuitului si
Ministrii Transporturilor au patru-cinci întîlniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia si Industria se întîlnesc doar de doua-trei ori pe
an, Sanatatea si Cultura au doar una-doua reuniuni.

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a
monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având deci un
caracter cu adevărat supranaţional. Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi
nu a ţărilor de origine.
Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui
mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de
lucru ale Comisiei sînt - engleza, franceza şi germana. Conform Regulamentului de funcţionare al Comisiei Europene aceasta
este compusă la ora actuală din 27 de comisari, din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Consiliul European
îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe preşedintele acesteia, după care se solicită acordul Parlamentului European.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un
comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea
deţinută de statul membru în acel domeniu politic. Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a
propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului Uniunii Europene
conţine şi alte reglementări organizaţionale.
Comisia este motorul sistemului instituţional al Comunităţii:
ü având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi
Consiliului. În comparaţie cu organele de tip “agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul
guvernului federal german, comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată
definitiv de Consiliu.
ü în calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, regulamente, decizii),
execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament.
ü împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare.
ü în calitate de reprezentant legal al Comunităţii la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din
domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.
Conf. disp. art. 211 din Tratatul CE şi art. 124 pp EURATOM Comisia este un organ comunitar. În viitoarea Constituţie
Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituţie. Comisia nu a avut până acum
mari competenţe în domeniul Colaborării poliţieneşti şi justiţiare în domeniul penal, precum şi în cel al Politicii externe şi de
securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea şi al III-lea pilon). Acest lucru se poate însă schimba odată cu
noua constituţie elaborată de Conventul European, cu condiţia ca aceasta să fie ratificată de toate cele 27 de state membre şi
deci să intre în vigoare. Adoptare 14 din 27 de comisari.
În general, Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea şi, de obicei, la Bruxelles.
Personalul Comisiei este organizat pe departamente, cunoscute sub denumirea de „direcţii generale” (DG) şi „servicii”
(cum este Serviciul Juridic). Fiecare DG este responsabilă de un anumit domeniu de activitate şi este condusă de un director
general, care răspunde în faţa unui comisar. Coordonarea generală este asigurată de Secretariatul General, care administrează
şi reuniunile săptămânale ale Comisiei.

3. Avantajele si dezavantajele Pietei Interne Europene

Dupa extinderea Uniunii Europene la 25 de State Membre, Piata Interna este un spatiu de aproximativ jumatate de
miliard de locuitori si 20 de milioane de intreprinderi, care se bucura de drepturile de libera circulatie a marfurilor, persoanelor,
serviciilor si capitalurilor.
Piata Interna este una dintre cele mai ambitioase realizari ale Uniunii Europene. Este apogeul Tratatului de la Roma
(1957) care prevede crearea unei “piete comune” bazate pe libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si a capitalurilor.
Ideea unificarii pietelor se leaga de obiectivele de integrare economica si politica.
Piata Interna este unul dintre fundamentele cooperarii in Uniunea Europeana (UE) si se compune din toate Statele
Membre UE si tarile Zonei Economice Europene (Norvegia, Islanda si Liechtenstein). Uniunea Europeana a incheiat acorduri si
cu alte tari, astfel incat libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor se aplica, in parte, si acestora. Totusi,
deciziile privitoare la Piata Interna sunt luate exclusiv de Statele Membre UE.
Legislatia referitoare la Piata Interna afecteaza aproape toate domeniile conectate cu libertatea de miscare, precum
protectia consumatorilor si a mediului, dreptul de a munci in alta tara, siguranta produselor si licitatiile publice.
Toate persoanele, fizice sau juridice, care isi exercita dreptul la libera circulatie sunt tratate egal pe tot teritoriul UE. Spre
exemplu, Suedia nu poate impozita diferit o firma franceza fata de o firma suedeza, daca ambele isi desfasoara activitatea in
respectiva tara, dupa cum nici o firma suedeza nu-si poate salariza diferit angajatii suedezi, fata de angajatii de alte nationalitati
europene.
Principiul de baza al Pietei Interne este libera circulatie. Esenta celor patru libertati – circulatia bunurilor, serviciilor,
persoanelor si capitalurilor – consta in faptul ca toate barierele care s-ar opune liberei circulatii au fost interzise. Totusi, exista
exceptii de la acest principiu, iar guvernele au dreptul de a limita sau de a suspenda importul de produse daca acestea pun in
pericol mediul inconjurator, interesele consumatorilor sau viata si sanatatea oamenilor, animalelor sau plantelor.
Studiind principalele efecte macro-economice, concluzia este ca beneficiile economice ale Pietei Interne – chiar si in conditiile
multor imperfectiuni – au fost enorme. Comisia Europeana estimeaza ca:
- aproximativ 2,5 milioane de locuri de munca au fost create in Uniunea Europeana, din 1993, si ele nu ar fi aparut daca nu s-ar fi
deschis granitele.
- o prosperitate suplimentara in valoare de circa 877 miliarde euro a fost creata – calculate prin adunarea PIB-urilor anuale
aditionale generate de Piata Interna, incepand cu 1993, ceea ce inseamna circa 5.700 euro/familie.
Aceste cifre subestimeaza, probabil, impactul total al Pietei Interne deoarece nu s-a luat in calcul mpactul sectorului de servicii si
al altor industrii de infrastructura, cum ar fi utilitatile, transporturile si telecomunicatiile.
Intre timp, atat comertul intre Statele Membre cat si investitiile transfrontaliere au crescut mai rapid decat PIB-ul Uniunii, ilustrand
sporirea gradului de integrare a pietelor europene. Pe de alta parte, Piata Unica a sporit capacitatea firmelor europene de a
deveni competitive pe Piata Internationala. Exporturile catre tari terte s-au ridicat de la 415 miliarde euro in 1992 la 985 miliarde
euro in 2001, iar investitiile europene in respectivele tari au crescut exponential, de la 18 milarde euro la 206 miliarde euro in
aceeasi perioada.
Piata Interna a facut din Europa o regiune mult mai atragatoare pentru investitorii straini deoarece, investind intr-un singur Stat
Membru, ei obtin acces pe o piata mult mai mare.
Fluxul de investiii straine directe a crescut de patru ori in perioada 1992 - 2001.
Incepand cu 1992, s-a constat o tendinta de convergenta spre scadere a preturilor din diversele State Membre. Totusi, exista si
diferente de preturi foarte pronuntate, iar convergenta preturilor bunurilor a fost, de departe, mult mai pronuntata decat cea a
serviciilor. Introducerea monedei euro a stimulat aceasta convergenta pe termen mediu, prin facilitarea comparatiei. Preturile,
insa, nu pot fi aceleasi peste tot pentru ca ele sunt influentate de diverse elemente, cum ar fi ratele diferite de impozitare a
profitului firmelor sau a vanzarilor, costurile de transport, economii.

4. Politica Agricola Comuna

Fundamentul juridic al PAC il constituie articolele de la 38 la 47 din Tratatul Uniunii Europene.

PAC a fost politica comuna cea mai importanta si unul din elementele esentiale ale sistemului nstitutional al Uniunii
Europene. Obiectivele sale sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma: cresterea productivitatii, garantarea unui nivel de
viata echitabil populatiei din agricultura, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, asigurarea consumatorului cu
provizii la preturi rationale. Acest articol recunoaste necesitatea de a tine cont de structura sociala a agriculturii si de inegalitatile
structurale si naturale dintre diferite regiuni agrare, la fel ca si interesul in a efectua in mod gradual adaptarile oportune.
Politica agricola comuna s-a creat in anii '70, in momentul in care Europa era deficitara in majoritatea produselor
alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva aceasta situatie, functia sa principala fiind cea de a sprijini preturile
si veniturile interne prin intermediul operatiilor de interventie si sistemelor de protectie frontaliere.
Aceasta politica a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o
gama ampla de produse alimentare calitative la preturi rationale. Pana la jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare
distanta, politica comunitara cea mai importanta, in special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit
in primul importator si al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Totusi, sistemul, care raspundea cert la o situatie
de deficit, a manifestat o serie de deficiente cand Comunitatea a inceput sa produca mari excedente la majoritatea produselor
sale agricole. Munti de unt, lacuri de lapte si vin care trebuiau sa fie distruse pentru a nu intalni cererea interna sau externa. Au
aparut tensiuni in relatiile cu terte tari, in special SUA, nelinisti pentru efectele pe care le aveau exporturile subventionate ale UE
in pretul mondial si in prezenta proprie pe piata internationala. Costurile acestei politici au ajuns sa fie inacceptabile.

Astfel, la sfarsitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme.
In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicala
din istoria sa. Aceasta reforma presupune o profunda reorientare a politicii agricole comunitare:
1. Preturile culturilor erbacee si a carnii de vita s-au redus la sfarsitul aproximarii lor cu cele ale pietei mondiale.
2. Pentru a evita disparitia agricultorilor, li se acorda, in functie de activitate plati compensatorii pentru reducerea preturilor de
sprijin ale UE.
3. In cazul cerealelor si altor culturi erbacee, plata compensatiilor depinde in general de retragerea de pamanturi din productie
("prima set-aside"). Acest sistem a demonstrat ca este un instrument eficace de control al productiei. In sectorul carnii de vita, in
ceea ce o priveste, platile primelor compensatorii sunt subiectul unor limite individuale sau regionale si se determina incepand cu
o densitate de pastorit maxima pe hectar. In plus, se platesc prime suplimentare cand aceasta densitate este inferioara lui 1,4
unitati de vite pe hectar. Acest lucru scoate in evidenta puternicul impuls care se da extensificarii metodelor de productie.
4. In sfarsit, o importanta inovatie a noii PAC sunt mijloacele insotitoare, ce includ masuri agroambientale, forestiere si de
pensionare anticipata. Aceste regimuri au deschis noi oportunitati agricultorilor, raspunzand in acelasi timp problemelor
medioambientale si structurale ale UE.

Reformele radicale au permis UE sa raspunda obligatiilor in virtutea acordurilor Rundei Uruguay a GATT. Acordul, cu
caracter reciproc, cerea o reducere de 20% (pe termen de 6 ani) din ajutorul intern acordat agriculturii, o reducere de 36% din
cheltuielile bugetare destinata subventiei exporturilor si alte diminuari de 21% din volumul exporturilor subventionate.
Beneficii pt Romania
Cresterea nivelului de trai in mediul rural;
Revigorarea satelor;
Noi oportunitati de angajare, prin diversificarea activitatilor in mediul rural;
Cresterea protectiei consumatorului, prin implementarea in domeniul sigurantei alimentare
Cresterea calitatii produselor, prin retehnologizarea unitatilor din industria alimentara;
Cresterea accesului la informatii;
Cresterea productiei si a competitivitatii prin utilizarea noilor tehnologii;

In cadrul pachetului financiar, Romania a obtinut pentru agricultura, in perioada 2007-2009, cca 4,7 miliarde de euro: 3,9 miliarde
pentru capitolul Agricultura; 800 de milioane pentru capitolul 21 – Ploitica regionala, ca fonduri structurale destinate
sectorului agricol. Cele aproximativ 4 miliarde destinate expres agriculturii vor fi alocate dupa cum urmeaza:
- plati directe : 937,9 milioane euro;
- masuri de piata : 732 de milioane euro;
 - dezvoltare rurala : 2.308 milioane euro;

5. Politica Monetara Comuna

Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice şi nici la un sistem de coordonare
a politicilor monetare între statele membre, ci doar prin art. 107, la cursul de schimb considerat a fi „o problemă de interes
comun”

Uniunea economică şi monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţionale, care presupune:
 o politică monetară comună
 o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre
 o monedă unică
 liberalizarea fluxurilor de capital
 un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară
Principalele momente ale formarii UEM
 Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăţi (1950) format nu doar din state europene ci, prin
intermediul lirei sterline şi a zonei francului, şi din ţările africane aflate în spaţiul colonial.
 Crearea Comunităţii Economice Europene care a condus la liberalizarea fluxurilor de bunuri şi servicii şi a Pieţei
Comune pentru liberalizarea mişcării factorilor de producţie.
 Crearea Sistemului Monetar European (1979)
Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca
şi componente:
 o unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;
 un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;
 mecanismul ratei de schimb;
 Institutul Monetar European.
Alte momente ale integrarii monetare europene:
 Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice şi monetare;
 Planul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităţilor
dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital;
 Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice şi Monetare , sub conducerea preşedintelui
Comisiei Europene din acea perioada. Jaques Delors, care a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă
bază pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus la realizarea, în mai
multe etape, a uniunii monetare.
 Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care în plan monetar, a consfinţit
constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii şi a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le
îndeplinească pentru a deveni membru al spaţiului monetar european.
 Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale, a cărui funcţionare se bazează pe mai multe principii
generale dintre care amintim independenţa instituţională şi financiară, transparenţa, subsidiaritatea şi
responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.
 Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999.
Argumente pro si contra formarii uniunii economice si monetare in spatiul european:
 Statutul de zonă monetară optimă presupune:
 un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerţul intracomunitar
 un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de muncă,
 o flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor,
 transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.
 UE nu reprezinta o zona monetara optima
Argumentele în favoarea unei uniuni economice şi monetare în spaţiul Uniunii Europene au fost:
 completarea pieţei unice (o piaţă unică are nevoie de o monedă unică);
 creşterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare şi eliminarea costurilor de conversie;
 reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale şi investiţii prin eliminarea fluctuaţiilor ratei de schimb;
 transparenţa preţurilor;
 disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică;
 scăderea inflaţiei, datorită disciplinei impuse economiilor care formază zona Euro;
 fuziunea pieţelor financiare, care poate conduce la economii la scară;
 creşterea eficienţei şi obţinerea unor ritmuri de creştere economică înalte;
 întărirea poziţiei Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internaţional;
 facilitează atingerea ţelului creării uniunii politice.
Argumente împotriva formării unei uniuni monetare în spaţiul Uniunii Europene au fost:
 pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la problemele monetare
 pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naţionale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să
permită protejarea economiilor lor de şocurile externe, în detrimentul altor ţări.
 diferenţe relativ mari în ciclurile de afaceri şi standarde de viaţă între statele membre
 pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul şi din afara Uniunii monetare
  costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică, crearea instituţională şi
modificările de natură legislativă cerute de acest demers.
Mecanismul ratei de schimb (1&2)
 In 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb (numit MRS 2) în
cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită
o paritate centrală comparativ cu euro.
 Acest mecanism permite intervenţia de către Banca Centrală Europeană şi de către băncile centrale ale statelor
membre, atunci când cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central.
 Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de
fluctuaţie de +/- 2,25%.) precum si un numar de sase state membre nou intrate in spatiul comunitar in 2004.
Avantajele care decurg din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:
 creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care permit reducerea riscurilor
investiţionale şi de afaceri;
 acţiuni colective care le permit statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menţinere a valorii
monedelor lor
 impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei
monede.
 o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb şi, prin
aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca instrument de alocare a resurselor;
 stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absenţa acestei stabilităţi, resursele se
orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătura cu exportul.
 stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul de schimb;
 creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional
Dezavantajele care decurg din funcţionarea mecanismului ratei de schimb
 faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie
guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piaţa:
 a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana băncilor
centrale ale statelor membre;
 a condus la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale
cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.

Uniunea economică şi monetară (UEM) - Cele trei faze

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:
libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi valutare);
sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);
convergenţa economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.
A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:
înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor
membre UE;
independenţa băncilor centrale naţionale;
reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.
A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro.
La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel monedă comună a Austriei, Belgiei, Finlandei,
Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alatură la 1 ianuarie 2001).
Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este
definită şi pusă în aplicare în euro.
La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai
târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate
tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două
treimi din populaţia UE.

6. Politica Regionala si bugetul UE

Politica regională a Uniunii Europene este o politică al cărei scop declarat e cel de a înlătura disparităţile economice şi
sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionând asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum
creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea
profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se
bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia
statelor membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere, aproximativ o treime din bugetul UE fiind alocat acestui
segment.
Politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate contribuie la
finanţarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului. În plus, politica
regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare: Phare
(fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi
SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia
acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.
 1. Momente cheie
- 1957 - semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor
existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate.
- 1958 - înfiinţarea Fondului Social European (FSE), fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în
diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii.
- În 1962 a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), în scopul finanţării politicii agricole
comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole.
- 1975 – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). Scopul: de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale statelor
membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii.
- Adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică şi se crează premisele unei
politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare.
- Crearea programului Phare, în 1990, în scopul sprijinirii Poloniei şi Ungariei
- 1993 – crearea Fondului de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii
de transport în statele membre mai puţin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).
- 1994 - este înfiinţat Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor
instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. În acelaşi an devine activ şi Comitetul Regiunilor.
2. Actori instituţionali ai politicii de dezvoltare regională:
Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce subîntinde mai multe domenii de
activitate, ceea ce face ca un număr mare de actori instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şi implementarea ei.
-Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei, prin Comitetul
pentru Politică regională, Transport şi Turism. Acest comitet îndeplineşte şi o funcţie de control asupra instrumentelor instituite
pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şi sociale, şi implicit asupra politicilor economice naţionale, a politicilor şi
acţiunilor comunitare în vederea realizării Pieţei Interne, precum şi asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Băncii
Europene de Investiţii.
-Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicii de dezvoltare
regională a UE. Rolul său este de a iniţia si definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel
adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Direcţia Generală pentru Politică Regională este principalul departament
responsabil pentru măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor la nivel european.
-Comitetul Regiunilor este un organ consultativ pe probleme de coeziune economică şi socială, reţele de infrastructură
trans-europeană, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare
profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţie europeană). CR este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi
locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare stat membru.

Bugetul Uniunii Europene este actul care autorizează în fiecare an finanţarea ansamblului activităţilor şi intervenţiilor
comunitare. În funcţie de acesta pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice comunitare. Evoluţia sa de-a lungul
timpului reflectă transformările succesive ale construcţiei europene. În 1970, bugetul comunităţii era de 3,6 miliarde ecu ( la 1 ian.
1999, 1ecu = 1 euro) şi era constituit aproape în totalitate din fonduri pentru cheltuielile legate de politica agricolă comună. Astăzi
bugetul UE este dotat cu aproximativ 93 miliarde€. Se pot regăsi aici toate politicile UE: cheltuielile politicii agricole comune,
politica de dezvoltare regională, cheltuieli de cercetare, educaţie, formare, acţiuni de cooperare internaţională etc.
Perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013 se împart în cinci capitole:
1. Creştere durabilă: această rubrică include fondurile structurale, cercetarea şi educaţia, cu un buget de 382 de
miliarde de euro pentru 7 ani
2. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale: este vorba de finanţarea politicii agricole comune şi a politicilor de
mediu, cu un buget de 371 de miliarde de euro
3. Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie: 10,7 de miliarde de euro sunt destinate activităţilor legate de justiţie şi afaceri
interne. Această sumă va acoperi şi programele care încurajează cetăţenia europeană, cum ar fi schimburile între tineri, înfrăţirea
oraşelor şi dimensiunea europeană a presei şi culturii
4. Uniunea Europeană ca actor global: 49,5 de miliarde de euro vor fi alocate acţiunilor în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare, promovării drepturilor omului, politicii externe şi de securitate comune şi sprijinului pentru dezvoltarea ţărilor
învecinate
5. Administraţia (inclusiv serviciile de traducere) va beneficia de 49,8 de miliarde de euro, adică 5,75% din bugetul total.
Bugetul Uniunii Europene este finanţat printr-un sistem de „resurse proprii”. În 2007, veniturile de126,5 miliarde de euro
proveneau din:
s drepturile vamale percepute pentru importuri, prelevările agricole 14,1%
s parte din taxele pe valoarea adăugată (TVA) naţionale - 16,5%
s „resursa VNB” (proporţională cu bogăţia economică a fiecărui stat membru) - 62,9%
s alte venituri - bani rămaşi din anii anteriori, impozitele pe salariile funcţionarilor europeni etc. - 6,5%.
Termenul de „resurse proprii” a fost definit pentru a sublinia faptul că aceste resurse nu reprezintă simple contribuţii ale
statelor membre, ci, mai degrabă, resurse la care Uniunea Europeană are dreptul. UE trebuie, într-adevăr, să îşi poată îndeplini
sarcinile şi asuma responsabilităţile care i-au fost transferate de către statele membre.
În 2009, cea mai mare parte a bugetului (45%, adică 60 de miliarde de euro) este dedicată cercetării, inovării, ocupării
forţei de muncă şi programelor de dezvoltare regională - aspecte importante în abordarea crizei economice actuale. Bugetul
dedicat cercetării a crescut cu 11%, iar cel dedicat inovării - cu 22%, ambele ajutând la creşterea competitivităţii şi la crearea unei
economii care respectă mediul înconjurător. Cheltuielile pentru protejarea mediului şi dezvoltarea rurală vor creşte cu 2,9%. Un
miliard de euro a fost dedicat combaterii crizei alimentare în ţările sărace, pe perioada 2008-2010. Costurile administrative
reprezintă o parte foarte mică din bugetul UE: 7,7%.
Veniturile UE sunt echivalente cu 64 de eurocenţi de persoană pe zi, cetăţenii europeni necontribuind însă direct la
bugetul Uniunii Europene. Bugetul UE reprezintă 1% din produsul intern brut al celor 27 de state membre.
7. Criteriile extinderii UE catre tarile din Centrul si estul Europei inclusive Romania

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificarea continentului european,
divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuri ale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces
de extindere ajută la îndeplinirea visului părinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă.
Extinderea UE este rezultatul hotărârii de a împărţi cu alte state beneficiile obţinute de Europa Occidentală prin crearea
unei zone stabile, unde războiul a devenit imposibil. UE are responsabilitatea de a ajuta ţările vecine să se dezvolte din punct de
vedere economic şi democratic,
în paralel cu promovarea stabilităţii şi securităţii.
Acest ideal îşi are rădăcinile în experienţa acumulată datorită tulburărilor manifestate pe continentul european în anii
interbelici, a distrugerilor cauzate de ultimul război şi a optimismului care a început să se manifeste în perioada de după război.
Pacea şi stabilitatea constituie premisele unei economii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă.
De-a lungul istoriei lor, ţările din Europa Centrală şi de Est au suferit din cauza expansionismului statelor vecine mai
mari, din Est şi Vest. Cererea lor de a adera la UE a reflectat teama de a se găsi în situaţia de a fi libere, dar fără nici un fel de
legături care să le ancoreze într-o Europă care se schimbă rapid. Pentru a beneficia de o securitate sporită, aceste state îşi
doreau să adere atât la UE, cât şi la NATO.
Aderarea la UE reprezintă punctul culminant al visului acestor ţări de a se reîntoarce în Europa după divizarea artificială
creată de Cortina de Fier. Aderarea lor la Uniune simbolizează revenirea în familia europeană, dă un caracter stabil tinerelor
democraţii din aceste ţări şi creează climatul necesar pentru realizarea unor economii de piaţă echilibrate din punct de vedere
social. Aderarea aduce cu sine beneficii economice şi sociale care stau la baza dezvoltării democratice, oferind acces la piaţa
unică şi la asistenţă financiară suplimentară. Ea oferă mai multe oportunităţi de investiţii directe şi refacere economică, un mediu
de afaceri stabil şi politici sociale progresiste.
Beneficiile procesului de extindere sunt deja vizibile. În viitoarele state membre din Europa Centrală şi de Est, au apărut
deja democraţii stabile, instituţii democratice şi un respect tot mai mare pentru minorităţi. Reformele lor economice au determinat
deja obţinerea unor rate înalte de creştere economică (în comparaţie cu ratele de creştere din UE) şi perspective mai bune de
ocupare a forţei de muncă. Acest proces a fost încurajat de perspectiva de a deveni stat membru UE, precum şi de asistenţa
financiară acordată de Uniunea Europeană şi de alte instituţii internaţionale.
“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE a avut un puternic impact
asupra ritmului reformelor şi le-a conferit un caracter ireversibil.Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în
beneficiul actualilor şi viitorilor membri.
Astfel, UE reunifică progresiv continentul şi extinde către alţi europeni zona de pace, stabilitate şi prosperitate de care s-
au bucurat mai multe generaţii din Europa Occidentală.
Criteriile pentru a deveni stat membru
Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993, a lansat promisiunea istorică potrivit căreia “ţările
din Europa Centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să
îşi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice”.
Cu acea ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, ce
au devenit cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră
să devină membre ale UE:
♦ Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor.
♦ Existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor de piaţă din
cadrul Uniunii.
♦ Capacitatea de a îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.
Primul criteriu, cel “politic”, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea negocierilor de aderare, în timp
ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până în momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili
să preia politicile şi reglementările UE (“‘acquis”-ul), pe care apoi să le pună în practică şi aplice în mod efectiv.

8. Avantajele aderarii si integrarii Romaniei in UE

Se estimează ca, pe ansamblu, costurile aderării vor fi mai mici decât cele ale neaderării, intrarea României în
Uniunea Europeană aducând şi pentru ţara noastră mai multe beneficii decât costuri. Beneficiile depind, în mare măsură, de
capacitatea României de a folosi eficient fondurile nerambursabile oferite de Uniunea Europeana, atât înainte cât şi după
aderare.
Costurile aderării sunt, în mare parte, costurile schimbărilor necesare pentru a ieşi din criza generată de colapsul
economiei centralizate. Costurile vor fi atât de natură financiară, cât şi socială; acestea din urmă fiind cel mai greu de depăşit.
Costurile neaderării ? Izolarea şi îndepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, ceea ce va implica dificultăţi şi
cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena economică si politică; izolarea economică a României, în condiţiile în care
UE deţine în prezent circa 60% din comerţul exterior mondial. Restrângerea posibilităţilor de acces a produselor româneşti pe
piaţa comunitară; creşterea vulnerabilităţii produselor româneşti în faţa măsurilor de apărare comercială si a obstacolelor tehnice
practicate de UE faţă de ţările terţe; sporirea decalajului economic dintre România şi ţările care vor adera la UE, datorită, în
principal, imposibilităţii de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare ; scăderea posibilităţilor României de a dezvolta o
agricultură competitivă.
Costurile aderarii sunt cele legate de infiintarea unor institutii compatibile cu cele existente in UE, costuri legate de
investitiile in tehnologie,pentru a avea produse de inalta calitate, la standarde ridicate si preturi rezonabile, care vor permite
accesul pe piaţa europeana, investitii pentru imbunătăţirea calitaţii mediului precum si investitii in agricultura.
Din perspectiva socială, România va avea populaţia cea mai afectată de integrare, având nevoie de o mare flexibilitate
pentru a se adapta noilor condiţii de pe piaţa muncii. Deoarece firmele vor trebui să facă faţă competiţiei tot mai puternice de pe
piaţa bunurilor, va trebui eliminată forţa de muncă în exces, în vederea îmbunătăţirii productivităţii activităţii.
Este evident că România nu se poate apropia de nivelul de bunăstare al ţărilor UE, fără a-şi asuma şi costurile acestui
proces.Va fi nevoie de eforturi de aliniere la legislaţia comunitară, de consolidarea instituţiilor statului care să o aplice, de
întărirea practicilor economiei concurenţiale (în care toţi actorii trebuie să aibă drepturi egale, indiferent de forma de proprietate) ,
de întărire a graniţelor, pt.ca România să fie pregătită să asigure graniţele exterioare ale UE, de regândire a agriculturii, pentru a
se trece de la o agricultură de subzistenţă la una orientată pe nevoile pieţei.

Integrarea poate fi mai mult sau mai puţin lina, cu o diversitate de costuri si beneficii care depind de starea actuală a
transformărilor din România. Cu cât România progresează mai mult din punct de vedere economic, cu atât va fi mai uşor pentru
ea sa facă faţa in mediul competitive al Uniunii Europene şi chiar si în acest caz vor avea de suferit sectoare si firme vor rămâne
in afara jocului pieţei, cu consecinţe dureroase pentru forţa de munca nevoita sa se îndrepte
către alte activităţi.
Pentru a putea intelege costurile trebuie sa avem o reprezentare clara a avantajelor ce deriva din procesul integrarii europene.
Nu există domeniu al vieţii politice care să nu fie afectat de aderarea la UE sau chiar numai de perspectiva acesteia. Multe din
schimbările pe care România ar fi trebuit să le facă oricum, cu sau fără aderarea la UE, pentru a avea o
economie de piaţă puternică şi o societate democratică, se realizează cu sprijin financiar şi cu experienţa Uniunii Europene .
România va deveni, in 2006, beneficiara celui mai mare volum de finanţare oferit de Uniunea Europeană unui stat din afara sa,
nivelul acestor fonduri atingând, în acest an , valoarea de 1 miliard de Euro.
Avantajele extinderii, pentru Romania, sunt aceleasi ca pentru toate celelalte tari candidate: crestere economica,
cresterea investitiilor starine directe, crearea unor noi structuri de productie care sa permita fabricarea unor produse finite cu
valoare adaugata mai mare si calitate superioara, conform satndardelor UE, protectie sporita a consumatorilor, cresterea
economiilor si investitiilor populatiei, micsorarea fiscalitatii prin politici de impozitare mai relaxate, extinderea pietelor de capital,
dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei, acces pe piata muncii din
statele UE, imbunatatirea substantiala a standardului de viata a populatiei. Un ex.ar putea fi cel al Irlandei,care in momentul
aderarii la Uniune,in 1973, avea cel mai mic PIB pe cap de locuitor; în prezent se afle printre primele state ale UE, în privinţa PIB-
ului pe cap de locuitor.
In domeniul agriculturii, avantajele sunt mai reduse in primii ani de aderare, dar pe termen mediu si lung, integrarea
agriculturii romanesti va duce la: cresterea productivitatii agricole,prin adoptarea acquis-ului si, mai ales prin accesul la fondurile
UE pentru agricultura si la tehnologie, performanta, stimularea dezvoltarii exploatatiilor agricole mijlocii(pana la 5ade ha) si
mari(peste 100 ha), imbunatatirea accesului pe piata UE si dispparitia tuturor barierelor comerciale, incetinirea migrarii fortei de
munca din agricultura spre sectorul industrial.
Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea Romaniei sa asigure o dezvoltare echilibrata a regiunilor,
precum si o dezvoltare rurala sustinuta, sa modernizeze infrastructura de transporturi si de mediu, sa creeze noi oportunitati de
ocupare a fortei de munca, mai ales in mediul rural.
Avantajele economice şi sociale ale integrării României în structurile europene ar putea fi rezumate astfel: creştere economică,
creşterea investiţiilor străine directe, bunuri de înaltă tehnologie, mai multă protecţie pentru consumatori, creşterea economiilor
populaţiei, un mediu mai curat, acces pe piaţa europeana de munca .