Infrasunete si Ultrasunete

Infrasunetele sunt sunetele cu frecvenţa cuprinsă între 0,001Hz şi 20Hz şi nu pot fi auzite de urechea umană .
Ştiinţa care se ocupă cu studiul infrasunetelor se numeşte infrasonică . Infrasunetele sunt caracterizate de
capacitatea acestora de a acoperi distanţe mari şi de a ocoli obstacole fă ră multă disipaţie. Acestea sunt utilizate în
special în seismologie la studiul cutremurelor. Infrasunetele sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a crea o stare
de nelinişte, de a induce frică în oameni şi de a-i face pe aceştia să creadă că se întâmplă evenimente
supranaturale. Unele filme folosesc infrasunete pentru a dezorienta publicul .
Balenele, hipopotamii şi aligatorii folosesc infrasuntele pentru a comunica, în cazul balenelor distanţa ajungând la
câţiva kilometri. A fost sugerat că pă să rile că lă toare folosesc infrasunetele generate în mod natural de curenţii de
aer ca ajutor în navigaţie. Elefanţii produc infrasunete care circulă prin pă mânt şi sunt simţite de alte turme prin
picioare.Este cunoscut faptul că animalele pot percepe infrasuntele care circulă prin pă mânt şi pot servi ca un
semnal de avertizare. Un exemplu recent este tsunamiul din 2004 din Asia. Animalele au fost observate fugind cu
mult înainte ca tsunamiul să ajungă pe coasta Asiei, însă nu se ştie dacă acesta este motivul exact deoarece anumiţi
cercetă tori au sugerat că poate fi influenţa undelor electromagnetice şi nu a celor infrasonice care le-au determinat
pe animale să fugă . Elefanţii sunt cunoscuţi pentru capacitatea lor de a auzi infrasunetele de la 3-4Km distanţă .

Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice cu frecvenţe mai mari de 20 000 Hz. Ele au de obicei intensitatea redusă.
La om limita superioară a auzului tinde să scadă cu vârsta astfel că omul matur nu mai poate auzi acele sunete
piţigăiate pe care un copil le aude. Anumite companii de telefoane mobile folosesc acest lucru pentru a crea sonerii
de telefon care să fie auzite numai de cei tineri, dar ele sunt auzite câteodată şi de cei în vârstă din motive diferite.
Unele animale - cum ar fi câini, pisici, delfini, liliaci şi şoareci - au o limită superioară a frecvenţei mai mare decât
cea a urechii umane şi astfel pot auzi ultrasunete, acesta fiind modul în care un fluier pentru caini funcţionează.
În secolul al XVIII-lea, unul dintre întemeietorii biologiei experimentale, naturalistul italian Lazzaro Spallanzani a
realizat un experiment remarcabil: a întins într-o încăpere o plasă, punând deasupra ei mulţi clopoţei, a acoperit
ochii unui liliac şi l-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va încurca în plasă. Clopoţeii ar fi
sunat de îndată ce plasa ar fi fost atinsă. Cu mare uimire, omul de ştiinţă a constatat că mamiferul insectivor nu a
lovit plasa nici măcar o singură dată, ceea ce dovedea existenţa unei modalităţi de orientare necunoscute.
S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcţionează ca un radar, folosind în locul
undelor electromagnetice ultrasunete. Sistemul este numit detector sonic sau sonar [orientare cu ajutorul sunetelor,
de la acronimul expresiei englezeşti So(und) na(vigation) r(anging)]. Cu ajutorul laringelui osos, compact şi dotat
cu muşchi puternici, crepuscularul zburător emite sunete ca nişte bătăi, depăşind capacitatea noastră auditivă. În
funcţie de specia liliacului emisiunea sunetelor este scurtă şi intermitentă (20-30 de secunde). Aceste ultrasunete
sunt emise prin nări (sau prin gură la unele specii), care, uimitor, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă
sunetul spre un anumit punct.
Nu există nici o îndoială că receptorii ultrasunetelor sunt plasaţi în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt
înfundate urechile, liliacul îşi pierde pe loc simţul orientării. Pentru a nu-şi auzi glasul în timp ce emite sunetele
respective, îşi astupă urechile cu o pereche de muşchi auditivi care se contractă. Ei se relaxează după emiterea
sunetelor pentru ca mamiferul să poată auzi interesanta „reflectare” a sunetelor.
Aşadar din laringe sunt emise ultrasunete care, mai apoi, sunt trimise în exterior prin nas, se reflectă şi sunt
receptate de urechi, mergând apoi la creier spre prelucrare, ca într-un desăvârşit radar. Naturaliştii nu au reuşit să
descopere toate tainele acestui complex mecanism, cu atât mai mult cu cât are dimensiuni foarte reduse: „Toate
acestea presupun un şir de mecanisme (emiterea clic-urilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate
şi exactitate provoacă admiraţia mai ales în ce priveşte creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este
infinit mai perfecţionat decât cele mai bune radare ale noastre. Semnalele liliacului, de exemplu, mult mai rapide
decât ale noastre, străbat 30 de km., în timp ce ale noastre doar 3-4 în acelaşi interval de timp. În plus ne uluiesc –
lucru uimitor pentru electronişti şi pentru ciberneticieni – dimensiunile minuscule ale mecanismului analitic ce nu
se poate compara cu radarele noastre.
Delfinii emit şi sunete ce nu pot fi auzite de om.
Aparate speciale au dovedit că afară de sunetele obişnuite delfinii mai produc o altă categorie de unde sonore, cu
frecvenţe de peste 20 000 hertzi, adică ultrasunete.
Asemenea sunete produc şi alte mamifere, cum sunt liliecii, dar spre deosebire de aceştia, la delfini ele au căpătat o
semnificaţie mai largă, îndeplinind roluri mult mai complexe.
Dacă urechea delfinilor este capabilă să audă sunetele cu frecvenţe de peste 20 000 Hz, înseamnă că ei sunt
capabili să le şi emită, deoarece în altă situaţie recepţionarea lor n-ar mai avea sens.

Ca şi prima categorie de sunete, ultrasunetele sunt folosite de delfini pentru a comunica între ei şi, dar si pentru a
se orienta în timpul migraţiilor sau al scufundărilor, pentru a depista hrana şi duşmanii, pentru a recunoaşte unele
obiecte sau animale, ca şi mărimea acestora.

Numeroase şi complicate experienţe, făcute în delfinarii, au demonstrat că delfinii nu emit astfel de sunete dacă nu
au nevoie sau dacă nu simt în preajma lor un alt delfin cu care să comunice.   Tot prin fluierături, dar de alt fel,
delfinii-mamă îşi cheamă puii ce se îndepărtează, iar aceştia se întorc imediat, orientîndu-se după semnalele auzite.
Alte semnale transmise de delfini indică prezenţa hranei din abundenţă, ceea ce face ca în scurt timp de la emiterea
lor să înceapă a sosi şi alţii la ospăţ. De asemenea s-au înregistrat sunete specifice produse de delfini atunci când se
încerca prinderea unui exemplar dintr-un cârd. În clipa pericolului delfinul urmărit scotea un fel de fluierat, la
auzul căruia toţi ceilalţi se împrăştiau care încotro.
Toate aceste sunete, asemănătoare fluierăturilor, sunt auzite, în general, de om şi,aşa cum s-a constatat, ele au
frecvenţe cuprinse cam între 4 000—18 000 Hz, putând fi produse după voinţă în diferite tonalităţi, de diferite
tipuri, fiecare tip de tonalitate constituind pentru delfini un anumit semnal. De asemenea s-a constatat că semnalele
transmise de o anumită specie sunt înţelese de delfinii aceleiaşi specii, chiar dacă aceştia trăiesc în zone geografice
mai îndepărtate.

Dacă doi delfini se află în bazine diferite, dar atât de apropiate ca să se poată auzi, ei comunică necontenit, dacă
între ei s-ar interpune un zid izolator fonic, care să oprească trecerea undelor emise de unul din delfini, celălalt nu
va mai răspunde, şi-n consecinţă nici primul nu va mai emite sunete. Dacă în «discuţia» delfinilor intervin
cercetătorii, cu ajutorul aparatelor de emis ultrasunete, aceştia manifestă supărare, afişată printr-o stare de agitaţie,
însoţită de producerea de fluierături, măcăituri etc.

Ultrasunetele dau delfinilor posibilitatea să se ajute între ei atunci când este cazul. De exemplu, delfinii bolnavi
emit sunete care înseamnă cerere de ajutor. Imediat cei din jur sosesc şi le dau îngrijirile necesare, care constau, de
obicei, în ridicarea delfinului bolnav la suprafaţa apei, pentru a-i înlesni respiraţia. Dacă un pui de delfin a scăpat
de sub supraveghere şi un rechin neobservat ajunge prin apropiere, prima reacţie a puiului când îl vede este de a
cere ajutor, cerere care se face tot prin semnale ultrasonore. 
Interesant este faptul că undele ultrasonore se pot produce simultan şi independent de cele sonore, aceasta
îngreunînd mult înţelegerea deplină a modului cum se produc ele.

Delfinul se orienteaza cu ajutorul sonarului, radarul cu ultrasunete, asemenea liliacului. Emite continuu semnale
sonore scurte (ultrasunete), care se reflecta pe obiectele aflate în preajma.