Marele razboi cosmic ( 2 )

– Cerul pierdut –

O taina intre multe altele

Viata ne pune in situatia de a ne confrunta cu o multime de taine. Unele dintre ele isi pierd
aceasta calitate in momentul in care reusim sa le patrundem intelesurile. Si astfel, ele
parasesc marele ”ocean” al necunoscutului, pentru a patrunde in micul ”pahar” al cunoasterii
umane.
Altele insa continua sa ramana taine in ciuda dezvoltarii fara precedent a cunoasterii, stiintei
si tehnologiei. La ora actuala inca nu se stie exact ce este viata, nu se stie daca Tabelul lui
Mendeleev contine toate elementele chimice existente, nu se stie de unde provine puterea
unei seminte germinate sa strapunga asfaltul trotuarului… Si o multime de alte mistere
asteapta sa fie dezlegate.

Traim un paradox al cunoasterii: Cu cat cunoastem mai mult, cu atat oceanul necunoscutului
ne apare mai intins, scotand la lumina noi taine ale Creatiei. Daca exista taine in domeniul
vietii fizice, de ce nu ar exista ele si in cel al vietii spirituale ?

Cu siguranta ca exista si in acest domeniu lucruri pe care inca nu le intelegem, sau pe care
nu le vom intelege niciodata in aceasta viata. Unele dintre ele isi pierd calitatea de “taina” in
momentul in care primim revelatia adevarului. Asa s-a intamplat cu marele Plan al Mantuirii,
pe care apostolul Pavel il numeste “taina voiei lui Dumnezeu” ( Efeseni 1,9 ), “taina lui
Christos” ( Efeseni 3,4 ) sau “taina Evangheliei” ( Efeseni 6,19 ), expresii care si-au
pierdut insa sensul in momentul in care acest plan a fost descoperit oamenilor.
“Caci a binevoit sa ne descopere taina voiei Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in
Sine Insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremurilor, spre a-si uni iarasi
intr-unul, in Christos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant” ( Efeseni
1,9. 10 ).
Biblia ne vorbeste insa de doua taine care nu vor fi elucidate niciodata, nici chiar in viata
vesnica promisa celor mantuiti. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu ar avea o astfel de
intentie fatza de creaturile Sale, ci pentru ca lucrurile sunt cu adevarat cu neputinta de
explorat. Prima dintre ele este numita de apostolul Pavel “taina evlaviei”:
“Si fara indoiala, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost aratat in trup, a fost dovedit
neprihanit in Duhul, a fost vazut de ingeri, a fost propovaduit printre neamuri, a fost
crezut in lume si a fost inaltat in slava” ( 1 Timotei 3,16 ).
Din cele spuse de apostol este evident ca aceasta taina este legata de intruparea Fiului lui
Dumnezeu si de lucrarea pe care a facut-o pentru rascumpararea omului. Va putea insa
cineva din acest Univers sa explice de ce a facut Dumnezeu un sacrificiu atat de mare ? Va
putea cineva sa raspunda la intrebarea: Cum a putut Dumnezeu sa iubeasca atat de mult
niste fiinte pacatoase, razvratite si nerecunoscatoare, pana acolo incat sa jertfeasca pentru
salvarea lor tot ce a avut mai scump in Univers: pe unicul sau Fiu ?

Sunt convins ca nici dupa o mie de ani, nici dupa un milion de ani, si nici dupa un miliard de
ani de viata vesnica nu vom putea raspunde la aceasta intrebare. Este adevarat ca, pe
masura ce veacurile se vor scurge, cei mantuiti vor patrunde tot mai adanc in “taina
evlaviei”, in taina iubirii divine infinite, insa niciodata nu i se va cunoaste adancimea.
Dar mai exista o taina ce nu va putea fi explicata niciodata: cea pe care acelasi apostol
Pavel o numeste generic “taina faradelegii”. “Caci taina faradelegii a si inceput sa
lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum sa fie luat din drumul ei” ( 2
Tesaloniceni 2,7 ).
La ce se refera aceasta taina ? Domeniul ei este intunericul pacatului, iar mesajul este clar:
Niciodata nu vom putea gasi o explicatie a aparitiei raului intr-un Univers perfect. Nici chiar
in viata viitoare… Cum s-a putut naste raul in fiinta desavarsita si purtatoare de lumina –
Lucifer ? Cum a putut sa apara ceva cu totul rau din ceva cu totul bun, desavarsit ?

A incerca sa cautam o explicatie pentru aparitia raului in Univers inseamna indirect a-i gasi o
scuza. Iar a gasi o scuza pentru aparitia raului inseamna a-L acuza pe Creator si a insinua
ca El nu este desavarsit si nu a creat lucruri desavarsite.Ceea ce este o aberatie…

De aceea, sa ne scoatem palariile cu respect si sa ne recunoastem neputinta si limitele

noastre in intelegerea celor doua taine. Dar aceasta nu inseamna sa le inchidem “dosarul”,
parasindu-le intr-un sertar uitat al preocuparilor noastre.

Prima porunca data de Creator omului chiar din prima sa zi de existenta a fost: “Cresteti !” (
Geneza 1,28 ). De aceea, prima si cea mai mare datorie a lui este sa creasca in cunoastere
in toate domeniile. Facand astfel, omul ii aduce slava Creatorului sau. Desigur, nu vom reusi
niciodata sa inghesuim imensul ocean al cunoasterii in minusculul vas al fiintei noastre, dar
putem creste mereu si ne putem mari permanent capacitatea de cunoastere.
Chiar si in ceea ce priveste “taina faradelegii” ? Da, chiar si in acest domeniu. Insa atentie
! Nu prin experimentarea raului in propria noastra viata, ci doar prin intelegerea celor
descoperite de Dumnezeu in aceasta privinta. Pomul cunostintei binelui si raului putea fi
privit de primii nostri parinti, dar nu aveau voie sa manance din el.

Istoria dinaintea istoriei

Faptul ca raul a aparut mai intai in cer si abia apoi a fost “exportat” pe pamant, reiese clar
din referintele biblice care, puse cap la cap, ne ofera o imagine corecta asupra problemei.
Cartea Apocalipsei ne vorbeste despre un “razboi” izbucnit in cer, avandu-i ca principali
protagonisti pe Mihail si ingerii Lui si pe “balaur” si ingerii lui ( Apocalipsa 12, 7-9 ).
Fiind un razboi ideologic ( deci fara arme de natura fizica ), acest conflict trebuie sa fi durat
un timp indelungat. Cand te lupti cu sabia sau pusca, un razboi poate dura putin, ca in cazul
Razboiului de sase Zile din Palestina ( 1967 ). Insa atunci cand armele aruncate in lupta
sunt idei si argumente, conflictul poarte dura neasteptat de mult.

Scriptura nu fixeaza in timp inceputul razoiului din cer ( cum am putea vorbi de “timp” inainte
de Creatie ? ), insa din relatarea Genezei reiese ca in momentul crearii omului raul deja
aparuse in Univers. In caz contrar, porunca data de Creator primilor nostri parinti de a lucra
si a pazi gradina Edenului nu ar fi avut niciun sens ( vezi Geneza 2,15 ). De ce ar fi trebuit
Adam si Eva sa pazeasca Edenul daca nu ar existat nicio primejdie si niciun vrajmas care sa
produca pagube ?

De asemenea, chiar existenta pomului cunostintei binelui si raului in mijlocul gradinii

Edenului, ca test al loialitatii omului fatza de Creator, dovedeste ca raul deja exista,
amenintand tanara Creatie abia iesita din mainile lui Dumnezeu ( vezi Geneza 2,9 ). De
unde aceasta denumire de “pom al cunostintei binelui si raului”, daca raul nu ar fi aparut
deja si nu ar fi fost cunoscut ca atare in Univers ?
Daca raul aparuse deja la data dialogului purtat intre Creator si primii nostri parinti, se ridica
o serie de intrebari: Cand, cum si in ce mod a aparut el ? Cum a fost posibil ca intr-o Creatie
desavarsita, realizata de un Dumnezeu desavarsit, sa apara aceasta nota discordanta,
aducatoare de atatea consecinte nefaste ?
Biblia nu ne raspunde explicit la aceste intrebari, insa ne lasa niste indicii dupa care ne
putem ghida in intelegerea acestui subiect delicat. Cartile profetilor Isaia si Ezechiel contin
doua pasaje importante, pe care majoritatea comentatorilor Bibliei le considera relevante in
privinta aparitiei raului in Univers: Isaia 14, 12-14 si Ezechiel 28, 12-17.
Cele doua pasaje amintite au drept destinatari directi pe imparatul Babilonului ( Isaia 14,4
) si pe imparatul Tirului ( Ezechiel 28,12 ). Insa parcurgand cu atentie cele doua “cantari
de jale” ( recviem ), putem observa ca descrierile depasesc cu mult cadrul local si
pamantesc, trimitandu-ne candva, in trecut, in atmosfera cereasca, in momentele tainice ale
nasterii primului pacat. Sa privim cu atentie la detaliile pe care inspiratia divina ni le-a lasat in
cele doua pasaje biblice:
1) Isaia 14,12-14: “Cum ai cazut din cer, Luceafar stralucitor, fiu al zorilor ! Cum ai fost
doborat la pamant, tu, biruitorul neamurilor ! Tu ziceai in inima ta: “Ma voi sui in cer,
imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sedea pe
muntele adunarii dumnezeilor, la capatul miazanoaptei; ma voi sui pe varful norilor,
voi fi ca Cel Prea Inalt”.
Destinatarul direct al acestui “recviem” este, desigur, imparatul Babilonului. Nu stim care
dintre ei, sau daca profetia se refera la toti, mai ales ca Imperiul Neobabilonian, intemeiat de
Nabopolasar, tatal lui Nebucadnetar, inca nu aparuse pe vremea lui Isaia.

Insa elementele descriptive ale acestei profetii depasesc cu mult cadrul pamantesc si cel al
conditiei umane. “Lucifer” ( dupa numele sau ebraic “Heileil” ) inseamna “Steaua
stralucitoare” sau “Stralucitorul”. In limba greaca, numele corespunzator
este “Heosforos” sau “Fosforos”, avand acelasi inteles. In limba latina,
numele “Lucifer” inseamna “Purtator de lumina”.
Indiferent de limba, numele acestei fiinte vorbeste mult despre intelepciunea si infatisarea sa
maiestoasa. Or, pentru un imparat pamantesc, fie el chiar si al Babilonului, o asemenea
descriere este mult prea mult. Mai ales ca este vorba de un imparat pagan. Mai mult decat
atat, ambitia acestui “Luceafar stralucitor, fiu al zorilor” de a se sui in cer, de a-si ridica
scaunul de domnie mai presus de stele lui Dumnezeu ( peste intreaga Creatie ), de a sedea
pe muntele adunarii dumnezeilor ( de a intra in sfatul divin ) si de a fi ca Cel Pea Inalt intrec
cu mult ambitiile oricarui monarh pamantesc.
2) Ezechiel 28, 12-17: “Fiul omului, fa un cantec de jale asupra imparatului Tirului si
spune-i: “Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: ajunsesei la cea mai inalta desavarsire,
erai plin de intelepciune si desavarsit in frumusete. Stateai in Eden, gradina lui
Dumnezeu, si erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu
diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd si cu aur;
timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua in care ai fost facut. Erai
un heruvin ocrotitor cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui
Dumnezeu si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile
tale, din ziua cand ai fost facut pana cand s-a gasit nelegiuirea in tine. Prin marimea
negotului tau, te-ai umplut de silnicie si ai pacatuit; de aceea, te-am aruncat de pe
muntele lui Dumnezeu si te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor
scanteietoare. Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat
intelepciunea cu stralucirea ta. De aceea, te arunc la pamant, te dau priveliste
imparatilor”.
Mai mult decat in pasajul anterior, aici avem o serie de detalii legate de “imparatul
Tirului” care depasesc cu mult conditia umana, trimitandu-ne la maiestatea si stralucirea
unei fiinte ceresti:
– Era o fiinta ajunsa la cea mai inalta desavarsire ( vers. 12 )

– Era desavarsit in intelepciune si frumusete ( vers. 12 )

– Locuia in Eden, gradina lui Dumnezeu ( vers. 13 )

– Era acoperit cu noua din cele douasprezece pietre pretioase pe care le regasim pe
pieptarul marelui preot din vechime, care Il simboliza pe Iisus Christos, Marele Preot ceresc
( vers. 13 )

– Era un “heruvim ocrotitor cu aripile intinse”, un ordin ingeresc aflat in slujba Creatorului
( vers. 14.16 )
– Fusese asezat pe muntele sfant al lui Dumnezeu – simbol al Imparatiei ceresti ( vezi
Psalmul 15,1 )

– A fost creat desavarsit si neprihanit, dar pacatul s-a nascut in inima sa ( vers. 16 )

– “Negotul” facut cu alte fiinte era pacatos ( vers. 16 )

– Stricaciunea morala a aparut mai intai in inima lui, ducand la alterarea intelepciunii lui (
vers. 17 )

– In final, a fost aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, din Eden, pe pamant ( vers. 17 ).

Ca si in cazul pasajului precedent, este imposibil de atribuit toate aceste caracteristici unui
simplu imparat pamantesc, fie el si imparatul Tirului, mai ales ca este vorba de un imparat
pagan care nu se inchina viului Dumnezeu.

Intr-un limbaj metaforic si foarte sugestiv, tipic oriental, cele doua pasaje ne vorbesc despre
fiinta cereasca in care s-a nascut primul pacat din Univers: Lucifer. “Purtatorul de
lumina”, devenit in urma rebeliunii sale impotriva lui Dumnezeu “balaurul cel mare, sarpele
cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12,
9), s-a transformat prin pacatuire in marele Impotrivitor, personificarea raului si autorul
tuturor formelor de rau existente.
O privire atenta asupra referintelor biblice cu privire la aparitia raului in Univers, si apoi in
lumea noastra, ne ajuta sa tragem deja cateva concluzii:

1) Raul nu este doar o idee sau o notiune abstracta independenta, ci el este legat de fiinte
inteligente, de persoane reale.

2) Raul nu a existat intotdeauna, ci a aparut in Creatia lui Dumnezeu la un moment dat.

3) Raul s-a nascut mai intai in gand, si abia apoi s-a manifestat in fapte si atitudini.

4) Raul a aparut ca o surpriza pentru fiintele create, nu insa si pentru Creator. El s-a nascut
acolo unde era cel mai putin probabila aparitia lui: in Eden si pe muntele cel sfant al lui
Dumnezeu, adica in imediata apropiere a tronului ceresc.

5) Raul a aparut in inima neprihanita a celei mai stralucitoare fiinte create de Dumnezeu
( “heruvim ocrotitor” )
6) Raul a aparut dintr-o dorinta initial buna, dar canalizata prost: dorinta de progres, de
dezvoltare personala si de crestere.

7) Raul a insemnat depasirea delimitarilor stabilite de Creator in Creatia Sa. Lucifer nu s-a
multumit cu conditia sa de creatura si a ravnit dupa pozitia, autoritatea si inchinarea pe care
le merita doar Creatorul.
 Dileme colaterale
Totusi, cum a fost posibila metamorfoza ? Cum a fost posibil ca intr-o fiinta desavarsita,
stralucitoare si inteligenta sa se nasca ganduri pacatoase ? Nu exista raspuns la aceasta
intrebare. “Taina faradelegii”( 2 Tesaloniceni 2,7 ) tocmai din acest motiv va ramane o
taina ce nu va putea fi dezlegata niciodata in viitor. Nimeni nu poate explica aparitia raului
intr-o fiinta desavarsita din punct de vedere moral si fizic, atat de apropiata de tronul lui
Dumnezeu, intr-un mediu in care domnea armonia, pacea si fericirea tuturor fiintelor create.
Insa daca nu vom afla niciodata raspunsul la aceasta intrebare, putem totusi sa intrezarim
raspunsurile la alte intrebari colaterale, de genul: Daca a fost posibila aparitia raului in
Univers, poate fi facut responsabil pentru acest lucru Dumnezeu ? Putea fi prevenita aparitia
raului ? Si daca da, de ce Dumnezeu nu a impiedicat aparitia lui ? Daca raul este atat de
grav, aducand atatea consecinte dezastruoase in toate domeniile vietii, de ce l-a ingaduit
Creatorul un timp atat de indelungat ?

Toate aceste dileme colaterale aparitiei raului isi pot gasi rezolvarea privind lucrurile prin
prisma caracterului lui Dumnezeu. Pe paginile ei, Biblia ne descopera imaginea unui
Dumnezeu desavarsit ( Deuteronomul 32,4 ), sfant ( Isaia 6, 2.3 ), atotstiutor ( Psalmul 139 ),
atotputernic ( Exodul 6,3 ), dar si un Dumnezeu iubitor ( 1 Ioan 4,8 ), indurator ( Exodul 34, 6
), bun ( Marcu 10,18 ) si milostiv ( Osea 11,8 ).

Este evident ca, avand aceste atribute si insusiri ale caracterului Sau, Dumnezeu nu putea fi
luat prin surpindere de aparitia raului in Creatia Sa. De ce atunci nu a luat masuri pentru a
preveni aparitia lui ?

Sa privim lucrurile dintr-o alta perspectiva: Daca Dumnezeu ar fi dorit sa opreasca aparitia
raului pe o cale sau alta, El ar fi trebuit sa anuleze un principiu de baza al guvernarii Sale:
libertatea de alegere a fiintelor create, libertate care ea insasi este o manifestare a
dragostei.

Se putea preveni aparitia raului ? Categoric da ! Dar cu ce pret ?! Creatorul ar fi trebuit sa

suprime libertatea de alegere, de exprimare si manifestare a supusilor Sai, inconjurandu-Se,
in loc de fiinte libere, cu roboti setati sa implineasca doar voia Programatorului. Putea
Dumnezeu sa faca acest lucru ?

Aici intervine o alta dilema legata de atotputernicia divina: Daca Dumnezeu putea sa
suprime libertatea fiintelor create, de ce nu a facut-o ? Iar daca, dimpotriva, nu putea sa
suprime libertatea lor, cum mai este El atotputernic ?

Cand Biblia vorbeste despre Creator ca fiind Dumnezeul Cel Atotputernic ( El Shaddai –
Exodul 6,3 ), aceasta inseamna ca El poate face intotdeauna absolut tot ceea ce doreste.
De ce atunci El nu face orice lucru, desi poate sa-l faca ?

Raspunsul este simplu: Pentru ca nu doreste sa faca orice lucru; si El nu doreste sa faca
orice lucru pentru ca, in calitate de Dumnezeu al iubirii, El se limiteaza pe Sine in anumite
privinte. Neprihanirea Sa, sfintenia Sa, dar mai ales dragostea care este insasi natura Sa,
nu-I permit sa faca orice. Or, acordarea libertatii de alegere fiintelor create tine de caracterul
Sau sfant, de insasi esenta dragostei.
Oare ce bucurie ar mai fi simtit Creatorul daca s-ar fi inconjurat de fiinte-robot fara vointa
proprie, care ar fi functionat asemenea robotilor din “Razboiul steleleor ? Exista oare vreun
parinte cu gandire normala care sa prefere in locul copiilor sai, care-i aduc uneori si
suparare, niste papusi pe care le gasesti intotdeauna acolo unde le-ai pus ?

Acordarea libertatii de alegere implica si riscuri. Si asa cum un parinte omenesc isi asuma
unele riscuri cand aduce pe lume un copil, la fel si Tatal ceresc si-a sumat o multime de
riscuri aducand la existenta fiinte libere. Insa dragostea nu putea face altfel. Dumnezeu nu
poate fi responsabil de aparitia raului, caci raportul Creatiei ne spune ca la sfarsitul ei “toate
lucrurile erau foarte bune” ( Geneza 1,31 ). Un Dumnezeu desavarsit nu poate face lucruri
nedesavarsite.
De ce insa a trebuit sa dureze atat de mult istoria pacatului de la aparitia lui si pana astazi ?
De ce Dumnezeu nu a stopat din fasa toata aceasta cavalcada a raului ? De ce nu l-a nimicit
pe Lucifer si pe acolitii sai inca din primele clipe ale dramei ?

Raul era o noutate in istoria Universului. Nimeni nu mai traise experienta lui dureroasa, nici
chiar Lucifer nu stia unde va duce in final atitudinea sa razvratita. Era nevoie de o
demonstratie la scara universala care sa arate tuturor lumilor si fiintelor create cat de grav
este pacatul, si mai ales care sunt consecintele lui, atat pe termen scurt, dar mai ales pentru
vesnicie.

Avand in vedere ca acest conflict era ideologic, armele aruncate in lupta erau cu totul
diferite. In timp ce Satana se putea folosi de minciuna, inselaciune, furt, calomnie,
rastalmacire, manipulare si multe alte arme asemanatoare, Dumnezeu nu Se putea folosi
decat de armele binelui, dreptatii, adevarului si iubirii. In acest mare conflict cosmic, acest
fapt a reprezentat un mare dezavantaj pentru tabara binelui, si implicit, un mare avantaj
pentru cei din tabara raului.

Pentru ca adevarul, dragostea, binele si dreptatea sa invinga in acest razboi, a fost si este
nevoie de mult timp. Fiecare parte in acest conflict trebuia sa aiba timp pentru expunearea
argumentelor sale. Iar efectele alegerii de a trece de o parte sau alta a baricadei trebuiau sa
fie suficient de clare, pentru ca orice fiinta inteligenta din Univers sa ia o decizie in deplina
cunostinta de cauza. Iar acest timp este istoria.

Ce s-ar fi intamplat daca Creatorul ar fi anihilat tabara lui Lucifer din primele clipe ale
aparitiei raului ? Daca s-ar fi intamplat acest lucru inainte ca raul sa-si dezvaluie toate
ascunzisurile si sa fie evident pentru orice fiinta creata cat de grave sunt consecintele lui,
oare cati alti “Luciferi” nu ar fi aparut in locul celui nimicit ? Or, demonstratia trebuia facuta in
asa fel incat nimeni si niciodata in vesnicie sa nu mai doreasca sa repete experienta trista a
pacatului.

De la un simplu gand ascuns la rebeliune

Pasajul profetic din Ezechiel 28, 12-17 ne arata ca toata aceasta cavalcada a raului a pornit
de la un singur gand nascut in inima “heruvimului ocrotitor” de pe “muntele lui
Dumnezeu”: “Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat
intelepciunea cu stralucirea ta” ( evrs. 17 ).
Mandria a fost primul gand pacatos nascut in Univers. Probabil ca acest gand a fost tinut
ascuns multa vreme in inima lui Lucifer. Insa, asemenea unui vulcan care nu poate fi
incatusat, la un moment dat gandurile lui de inaltare au izbucnit, transformandu-se in ambitii
nesfintite: “Ma voi sui… Imi voi ridica scaunul de domnie… Voi sedea pe muntele
adunarii dumnezeilor…Voi fi ca Cel Prea Inalt” ( Isaia 14, 13.14 ).
Insa astfel de ganduri ambitioase presupun si niste planuri, iar planurile presupun o anumita
strategie. Cum sa convinga o intreaga Creatie, compusa din fiinte inteligente si loiale
Creatorului, ca el, “Purtatorul de lumina,” merita aceleasi onoruri ca Dumnezeu ? Si pentru
ca nu era deloc usor sa faca acest lucru, au intrat in functiune intrigile si insinuarile cu privire
la caracterul lui Dumnezeu.
Pentru a-si atinge scopurile, Lucifer a insinuat ca Dumnezeu retine doar pentru Sine
onorurile ceresti, cand de fapt toate fiintele inteligente le merita deopotriva. A insinuat ca
Dumnezeu nu este atat de altruist cum pare, ca Legea Sa este prea grea pentru a fi tinuta,
ca aceasta Lege limiteaza libertatea fiintelor create, ca exista o alta cale pentru dezvoltarea
fiintelor ceresti, cale pe care Creatorul o tine ascunsa in mod intentionat.

Fiind dotat cu o inteligenta superioara, Lucifer s-a folosit de intreaga sa capacitate

intelectuala pentru a prezenta celorlalte fiinte o imagine deformata a realitatilor ceresti. El s-a
folosit de logica – aceasta gramatica a gandirii corecte – insa folosind date si premise false.

Aceasta diversiune a necesitat timp, insa a avut efectele asteptate de Lucifer: “balaurul” a
reusit sa atraga de partea lui “a treia parte din stelele cerului” ( Apocalipsa 12, 4
), “stele” care au devenit ulterior demoni.
Biblia nu ne ofera multe detalii cu privire la conflictul ideologic declansat in cer. Este insa de
inteles ca Dumnezeu, asa cum Il cunoastem de pe paginile Scripturii, a incercat in
nenumarate randuri sa-i lamureasca pe Lucifer si pe ingerii care au trecut de partea lui de
calea gresita pe care apucasera si de ale carei consecinte nu era nimeni constient. Aceste
discutii si dezbateri, care au necesitat timp si cu argumente aduse de ambele parti, au
constituit ceea ce Apocalipsa numeste simplu, printr-o sintagma, “razboiul din cer” (
Apocalipsa 12, 7 ).
De ce a ingaduit Dumnezeu toate acestea ? De ce le-a acordat lui Lucifer si ingerilor lui atat
timp de har ? Sa gandim putin mai profund si sa privim lucrurile dintr-o alta perspectiva: In
definitiv, nu era Lucifer un fiu al Tatalui ceresc ? Iar ingerii care au trecut de partea lui nu
erau si ei creati de un Dumnezeu al iubirii ? Care tata iubitor ar renunta atat de usor la copiii
sai, indiferent de cat de rele le sunt faptele ? Da, pentru Tatal ceresc Lucifer si ingerii care l-
au urmat erau niste razvratiti. Dar erau copiii Lui !

Insa atunci cand, in marea Sa intelepciune, Creatorul a stiut ca Lucifer trecuse granita si ca
ajunsese in punctul de unde nu mai era posibila intoarcerea, El a decis: “Locul lor nu li s-a
mai gasit in cer” ( Apocalipsa 12,8 ). Din acest punct al istoriei incepe un nou act al marelui
razboi cosmic: drama istoriei omenesti.
Lori Balogh