[Plērōma anul VIII nr.

2 (2006) 7-28]

SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎNTR-O LUME

SECULARIZATĂ: EFICIENTĂ SAU INEFICIENTĂ?

Pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană 1

1. Vorbirea lui Dumnezeu către lume

Autorul Epistolei către Evrei îl prezintă pe Fiul, în chiar

partea sa de început, nu numai ca realizator al mântuirii obiective,
ci şi ca creator al lumii şi, în acelaşi timp, ca împlinitor al
revelaţiei supranaturale, prin care Dumnezeu a grăit lumii „în
zilele acestea mai de pe urmă” (evpV evsca,tou tw/n h`merw/n - Evr. 1, 2a),
înţelegând prin această expresie, că timpul a ajuns la sorocul
potrivit, adică la împlinirea lui, care s-a realizat numai prin Iisus
Hristos: „După ce Dumnezeu odinioară (pa,lai), în multe rânduri şi în
multe chipuri (polumerw/j kai. polutro,pwj) a vorbit părinţilor noştri
prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă (evpV evsca,tou tw/n
h`merw/n) ne-a grăit nouă (h`mi/n) prin Fiul (evn ui`w|/)” (Evr.1,1). Cu
vorbirea lui Dumnezeu prin Fiul său şi prin Evanghelia Sa, a
început un nou eon, s-a născut „noul” în istorie şi timp, dar nu
înţeles în sensul unei eshatologii desăvârşite, prezente, ci în sensul
că creştinii trăiesc deja, prin venirea Fiului, realitatea timpului
profeţiilor împlinite în Hristos, cu alte cuvinte, timpul
„intervenţiei divine definitive” în istorie 2 (Cf. Iez.38,16;
Dan.2,28; Mih.4,1). În acest sens, odată cu descoperirea deplină a
lui Dumnezeu prin Fiul, timpul devine şi un timp din urmă (Evr.

1 Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Teologie Ortodoxă

2
Cf. H.F. Weiß, Der Brief an die Hebräer, Göttingen 1991, p. 139.
8 Stelian Tofană
1,2). 3 Sf. Scriptură, conţinând cuvântul lui Dumnezeu exprimat
celor din vechime prin profeţi, patriarhi etc. şi sintetizat în
cuprinsul cărţilor Vechiului Testament şi în Evanghelia lui Iisus
Hristos, din Noul Testament, reprezintă vorbirea lui
Dumnezeu către lume, sau mai precis, partea scrisă a acestei
cuvântări a lui Dumnezeu, într-o mare diversitate de exprimare.
Ceea ce ne interesează însă în mod deosebit din exprimarea
autorului epistolei către Evrei, în contextul amintit mai sus, sunt
cuvintele: „în zilele acestea din urmă, ne-a grăit nouă prin Fiul”
(Evr. 1,1).
În această exprimare accentul cade pe cuvintele: „zilele
din urmă”, pe pronumele personal „nouă” şi pe substantivul
„Fiul”. Concluzia sintetică a acestor cuvinte este că Dumnezeu
ne-a grăit şi nouă şi ne grăieşte prin Fiul, în zilele acestea mai de
pe urmă, „Zilele din urmă” trebuind a fi înţelese ca fiind
prezentul în întinderea sa istorică prin timp 4 , din care prezent
facem şi noi parte. Prin urmare, astăzi ne grăieşte Dumnezeu prin
Fiul, ne pune în legătură cu Fiul prin Cuvântul Său, descoperindu-
ni-se deplin în Evanghelia Sa.
Este adevărat, revelaţia s-a încheiat în Iisus Hristos, dar
ceea ce nu s-a încheiat, din acest proces, este adâncirea cunoaşterii
lui Iisus Hristos şi a Tatălui care este în Fiul. Din acest punct de
vedere revelaţia nu se va încheia decât atunci când Fiul va veni a
doua oară şi când planul lui Dumnezeu cu lumea se va încheia
prin Judecata finală şi când revelaţia se va transforma, pentru cei
aleşi, întru-un proces de perpetuă cunoaştere şi adâncire în iubirea

3 A se vedea în acest sens Pr. dr. Stelian Tofană, Iisus Hristos, Arhiereu veşnic,
după Epistola către evrei, Cluj-Napoca 1996, p. 82 urm.
4
Cf. E. Lohse, Märtyrer und Gottesknecht (FRLANT 64), Göttingen 1963, p.
172: "Die Jetztzeit in ihrer historischen Erstreckung durch die Zeit", după
Stelian Tofană, op. cit., p. 84.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 9

lui Dumnezeu. 5 Atâta timp cât suntem în lume şi nu suntem

deplin uniţi cu Hristos prin Duhul, într-o comuniune ontologică,
desfăşurarea revelaţiei nu este încheiată. Revelaţia este într-un fel
desăvârşită în Hristos, dar ea trebuie să pătrundă desăvârşit şi
fiecare inimă conştientă. 6
Prin urmare, Mântuitorul Hristos continuă să ni se
descopere, în acest proces de unire cu el, făcându-ni-se cunoscut
atât pe Sine, cât şi pe Tatăl. Acest fapt îl exprimă în mod cu totul
deosebit Sf. Ioan Evanghelistul: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut
vreodată. Fiul cel Unul născut, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18).
Această punere în relaţie cu El şi cu Tatăl ceresc se face, în primul
rând, prin Cuvântul Său, aşa cum odinioară a intrat în relaţie cu
lumea vremii Sale prin Evanghelia Sa, prin Cuvântul învăţăturii
Sale.
Întrebarea care se ridică este aceasta: Prin Cuvântul Său,
Iisus Hristos intră numai într-o simplă relaţie cu noi, sau se
realizează ceva mai mult? În ce raport ne găsim prin cuvânt cu
persoana Sa?

5
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3,
Bucureşti 1979, p. 451-452 şi M. Costa de Beauregard, şi Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Sibiu, 1995, p.
132.
6
Umanitatea asumată este pe deplin pătrunsă de Revelaţie prin lucrarea lui
Hristos. Nu sunt pătrunse însă şi toate persoanele;nu toate persoanele umane
au aderat pe deplin liber la ceea ce zace în adâncimile umanităţii lui Hristos.
(Cf. M. Costa de Beauregard, op.cit., p.132).
10 Stelian Tofană
2. Relaţia dintre persoana lui Iisus Hristos şi
Cuvântul Lui, ca operă a Sa

Opera, în genere, este manifestarea externă a unei

persoane. Prin opera cuiva intrăm în legătură cu persoana lui.
Cuvântul rostit de cineva, fiind o operă a sa, este o manifestare a
persoanei lui, o punte pe care ne-o aruncă ca să ne cheme în
relaţie, în comunicare cu el. Prin cuvânt trecem întotdeauna la
persoana care l-a rostit şi prin care imaginea lui se impune
spiritului nostru. Când ne vorbeşte cineva, am observat cu toţii,
atenţia noastră se concentrează asupra persoanei respective, iar
cuvintele lui nu le simţim ca ceva ce ne distanţează de ea, ci
dimpotrivă ca ceva care ne apropie, micşorând distanţa dintre noi
şi persoana respectivă. 7
Acest adevăr este valabil, prin excelenţă, cu privire la
persoana lui Iisus Hristos, a cărui operă este nedespărţită de El.
Orice persoană omenească actualizează între oameni o
intenţionalitate după comuniune. Iisus Hristos, ca Om, a realizat
în formă neştirbită de vreun egoism spiritual sau material uman,
această intenţionalitate după comuniune în cercul omenesc, cu atât
mai mult cu cât ea venea din Sine şi ca Dumnezeu, dornic să-şi
reverse dragostea şi în afara Sa, creaturilor raţionale. În mod firesc,
persoana Lui se manifestă în fapte mântuitoare şi în învăţătura Sa,
iar faptele mântuitoare şi cuvintele Sale sunt nedespărţite de
persoana Lui.8 Astfel, în momentul în care Iisus Hristos rostea un
cuvânt de învăţătură, acest cuvânt forma un întreg cu persoana
Lui şi ceea ce da viaţă ascultătorilor nu era sensul cuvântului luat
în sine, ci atârnarea fiinţei lor de persoana Mântuitorului. Cuvântul
7
Vezi amănunte în acest sens, Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos
sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 187.
8
Ibidem.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 11

lui Hristos, nedespărţit de persoana Lui, o revela pe aceasta şi o

transmitea, în chip existenţial persoanelor atrase de El în cercul
unitar al dialogului.
Această relaţie a unui tot unitar dintre Hristos şi Cuvântul
Său, sau opera Sa, reiese evident din întreaga Sa activitate publică.
Spre exemplificare, poate fi reliefată minunea înmulţirii pâinilor,
relatată de toţi Sf. Evanghelişti (Mt. 14,13-21; Mc. 6,30-44; Lc.
9,10-12; In. 6,1-14).
O mare mulţime de oameni, 5000 de bărbaţi, afară de
femei şi copii îl urmează la un moment dat pe Mântuitorul
Hristos, îi ascultă cuvântul şi se lasă copleşiţi de învăţătura şi
faptele Sale, de o aşa manieră, consemnează Evangheliştii, că nu
mai percep înserarea, care îi surprinde, nici lipsa de hrană şi nici
chiar imposibilitatea de a o mai procura, precum nici depărtarea
de casele lor etc. Erau identificaţi întru totul cu persoana
Mântuitorului şi cu cuvântul Său. Faptul acesta este reliefat de
atitudinea ucenicilor care se apropie de Mântuitorul spunându-i:
„Iată este târziu, iar locul este pustiu. Dă drumul mulţimilor să se ducă prin
sate să-şi cumpere de mâncare” (Mt. 14,15). Întrebarea care se pune,
acum, este:
Cum ar fi putut rămânea această mulţime lângă
Mântuitorul Hristos până seara târziu, şi nu e sigur dacă au mai
plecat din acel loc în noaptea aceea (In. 6, 1), dacă persoana Sa nu
ar fi fost prezentă cu toată măreţia şi puterea Sa dumnezeiască în
Cuvântul şi fapta Sa, sau dacă mulţimea nu s-ar fi împărtăşit haric
prin Cuvintele Sale şi de persoana Sa? Adevărul acesta este valabil
şi pentru răspunsul Apostolului Petru, dat Mântuitorului la
întrebarea Acestuia: „Voi nu vă duceţi?”. „Doamne, la cine ne vom duce?
Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In. 6, 68). Atât el, cât şi ceilalţi
ucenici gustaseră ceva din viaţa veşnică, pe care o trăiau deja
anticipat, într-o fază preliminară a ei, în relaţie cu persoana şi
12 Stelian Tofană
cuvântul Învăţătorului lor. Dar cum mai poate fi valabil acest fapt
acum, pentru noi, pentru cuvintele ce au zburat odată de pe buzele
Mântuitorului şi s-au fixat într-o carte, sau pentru faptele odată
săvârşite şi rămase în amintirea oamenilor?
Această inseparabilitate se menţine în cazul lui Hristos în
primul rând pentru că El este Dumnezeu şi viu este Dumnezeu. 9
Orice om atâta timp cât trăieşte tresare în mod logic când îşi aude
repetate cuvintele sau pomenite faptele, chiar dacă nu e amintit cu
numele. Şi aceasta pentru că cuvintele sau faptele lui nu sunt
numai în afară de el, ci şi în el, stratificate în existenţa lui. De
aceea, el este atras acolo unde se pomenesc faptele sale, fiind de
faţă cel puţin cu o prezenţă intenţională, mai ales când şi-ar auzi
pomenit numele. Mântuitorul Hristos, fiind şi Dumnezeu care
există şi care ştie tot ce se face de oricine şi în orice loc, luând
cunoştinţă de repetarea cuvintelor Sale, a faptelor şi a numelui Său
este prezent într-un mod mai mult decât intenţional lângă cel care
citeşte sau ascultă cu credinţă cuvintele rostite sau faptele săvârşite
de El. 10 În acest sens, creştinul citind, rostind sau ascultând
cuvintele şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos, îl vede pe El actual
ca pe subiectul lor, iar El, când vede şi aude repetându-i-se
cuvintele şi pomenindu-i-se faptele, repetă El însuşi oarecum
rostirea şi săvârşirea lor, prin identificarea Sa cu ele, prin
recunoaşterea lor ca ale Sale 11 , încercând şi realizând în acelaşi

9
Ibidem, p. 188.
10
Ibidem, p. 189.
11
Ibidem. Filosoful Martin Heidegger a evidenţiat că trecutul şi viitorul nu
sunt două realităţi desfăcute de prezent. Dacă trecutul ar fi ceva de sine
existent, ca un obiect oarecare, ar fi inexplicabilă amintirea. Amintirea prin
care se reconstituie trecutul este o întindere a fiinţei noastre înapoi. Viitorul,
de asemenea, este trăit în prezent, ca o întindere, ca o „extază" a noastră
înainte: Viitorul prin sine însuşi nu ar putea exista. Trecutul, prezentul şi
viitorul nu sunt trei bucăţi ale unui fir, dintre care una a rămas în urmă, iar alta
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 13

timp pătrunderea Lui în noi înşine, în cercul nostru de existenţă.

Cuvintele şi faptele Lui sunt braţe întinse asupra noastră. Opera Sa
este puntea pe care o aruncă făpturii permanent, pentru a o lega
de persoana Lui, este manifestarea, deschiderea persoanei Lui spre
lume, este mijlocul prin care se identifică cu noi.
Aşadar, când citim, rostim sau ascultăm cuvântul Lui ne
împărtăşim de Hristos, identificându-ne cu El, prezent în
Cuvântul Său şi nedespărţit de El, ca operă a Sa. În acest caz,
cuvântul Lui se face pe sine pentru noi hrană, mâncare. Mai exact,
citirea Sf. Scripturi este comparată, într-un fel, cu Taina
Euharistiei, în care Cuvântul se face pe sine hrană. Sf. Maxim
Mărturisitorul spune în acest sens, că există o împărtăşire cu
Cuvântul Scripturii şi în Vechiul Testament, citând cuvintele
Psalmului 118, 131: „Gura Mea am deschis şi am aflat că poruncile Tale
am dorit”, sau „Cât de dulci sunt limbii mele Cuvintele Tale;mai mult decât
mierea în gura mea” (Ps.118,103)12 .
Faptul că pentru Sfinţii Părinţi, Biblia este Hristos, întrucât
fiecare din cuvintele ei ne pun în prezenţa Sa, reiese din atâtea
mărturii ale lor. Clement Alexandrinul arată că trebuie să ne
hrănim din seminţele vieţii conţinute în Biblie, aşa cum ne hrănim
cu Euharistia. 13 Origen afirmă că „cuvântul tainic frânt, se consumă
euharistic”. 14 Fer. Ieronim exprimă aceeaşi convingere: „Noi
mâncăm trupul Lui şi bem sângele Lui în divina euharistie, dar şi prin

încă n-a ajuns în faţa noastră. La temelia fiinţei noastre, sau însăşi fiinţa
noastră este o „temporicitate" (Zeitlichkeit) ca tensiune întreit extatică înainte,
înapoi şi spre cele din faţă. (Sein und Zeit, p. 364-365, după Pr. prof. D.
Stăniloae, op. cit., p.189-190).
12
M. C. de Beauregard., op.cit., p.125.
13
Clement Alexandrinul, Stromate I, 1, după Paul Evdokimov, Vârstele vieţii
spirituale, trad. Pr. Prof. Ion Buga, Bucureşti, 1993, p. 192.
14
Origen, P.G.13, 1734, Ibidem.
14 Stelian Tofană
citirea Scripturilor” 15 , iar Sf. Grigorie de Nazianz asimilează lectura
cu consumarea Mielului pascal. 16

3. Cauzele nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în

lumea modernă

Prin cuvânt Dumnezeu a creat Universul în toată măreţia şi

frumuseţea sa. Prin cuvântul lui Dumnezeu profeţii au menţinut
trează credinţa şi au călăuzit omenirea la adevăr, dreptate,
schimbând adesea, din temelii structurile ei.
În gura Apostolilor, cuvântul a fost „trâmbiţa de
chemare” 17 a neamurilor la mântuire. În viaţa Bisericii cuvântul lui
Dumnezeu a fost arma prin care s-a cucerit lumea pentru Hristos
;prin el s-a răspândit credinţa, s-au convertit popoarele, s-au
îmbunătăţit moravurile. Nimic nu poate, aşadar, egala puterea
cuvântului lui Dumnezeu.
În acest context, se ridică, în mod firesc, câteva întrebări
care îi vizează nu numai pe simpli creştini, ci şi întreaga lume
eclesială, teologică, indiferent de confesiune sau modul de
exprimare a credinţei. Unde se arată astăzi puterea cuvântului? Cum se
face că aceeaşi armă care în trecut a săvârşit atâtea biruinţe, astăzi are o
înrâurire atât de anemică pentru cugetele oamenilor timpului nostru?
În toate bisericile şi comunităţile creştine se predică astăzi
cuvântul sfânt şi încă chiar mult. Sfânta Scriptură a devenit de
mult cea mai răspândită şi citită carte din lume. Totuşi unde sunt

15
În Eccles., 3,13. Ibidem.
16
P. Evdokimov, op.cit., p.192.
17
Cf. Pr. dr. Ştefan Slevoacă, Predici pentru toate duminicile şi sărbătorile anului
bisericesc, Bucureşti, 1979, p. 163.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 15

recoltele după o atât de bogată însămânţare? Unde sunt păcătoşii

pătrunşi la inimă ca cei din vremurile de odinioară a vieţii Bisericii
primelor secole? Unde sunt lacrimile de pocăinţă? 18
Răspunsul la aceste întrebări îl oferă pilda semănătorului
(Lc. 8, 5-15) în care Mântuitorul arată că pricina nerodirii
cuvântului lui Dumnezeu nu stă nici de partea semănătorului nici
de cea a seminţei, ci stă de partea celor care îl ascultă şi care nu
oferă inimile lor ca pe un pământ bun pentru rodire. S-ar putea
înţelege din cele afirmate că noi care rostim cuvântul nu am face
parte din categoria acelora – adică a ascultătorilor – de partea
cărora ar sta cauzele nerodirii. Nimic mai greşit decât o astfel de
înţelegere. Semănătorul este unul singur – Dumnezeu – iar
sămânţa una singură, cuvântul lui. El seamănă prin noi în măsura
în care îl primim, ascultăm, îl trăim, ne identificăm cu El rodind
mai întâi în sufletul nostru. Aşadar, „pământul de semănat” îl
oferă mai întâi cei chemaţi de Dumnezeu şi prin care se seamănă.
Şi-acum să ne referim la câteva din cauzele nerodirii cuvântului în
lumea modernă, în care trăim, secularizată, desfigurată în chipul ei
moral de cele mai abominabile patimi, adesea ridicate la rang de
cult, ca în Corintul vremii pauline, încercându-se astăzi, culmea,
nu o dată, a li se găsi chiar o justificare teologică.

a) Lipsa interesului faţă de cuvânt şi abordarea acestuia cu

necredinţă

Cea mai impresionantă mărturisire despre importanţa

cuvântului lui Dumnezeu, pentru viaţa omenească, este Psalmul
118, un imn de preamărire în forma unei rugăciuni de o mare
profunzime şi tărie: Se topeşte sufletul meu după cuvântul Tău... Aceasta
18
Ibidem.
16 Stelian Tofană
m-a mângâiat întru necazul meu, pentru că cuvântul Tău m-a viat...
Cuvintele gurii Tale sunt mai de preţ decât mii de comori de aur şi de argint...
De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu...
Făclie picioarelor mele sunt cuvintele Tale şi lumină cărărilor mele... (Ps.
118, 72. 92. 105)
Am amintit acest psalm pentru că în cuvintele lui există un
model de felul în care trebuie privit şi primit cuvântul lui
Dumnezeu. Pentru a fi eficace în viaţa lumii el trebuie dorit,
căutat şi preţuit mai mult decât orice alt lucru. Îmbogăţirea în
Dumnezeu prin cuvântul Său presupune însă o recunoaştere a
mărginirii raţiunii, ştiinţei şi înţelepciunii noastre. În acest sens,
acelaşi psalm mărturiseşte: Mai mult decât învăţătorii mei am priceput că
cuvintele Tale am căutat. Din cuvântul Tău m-am făcut priceput... (Ps. 118,
99. 104.)
Nenorocirea timpului nostru este că oamenii arată interes
pentru orice: pentru afaceri, pentru distracţii, pentru sport, pentru
schimbările din viaţa politică, pentru o afirmare rapidă în ierarhia
socială etc. Iar Legea Domnului sau cuvântul Său nu mai este în
gândirea şi preocupările lor sau ale noastre. Vestea cea bună adusă
de Fiul lui Dumnezeu, de care este plină Scriptura, nu mai
interesează decât pe foarte puţini. Ce să facă omul ca să se
îmbogăţească în Dumnezeu sau să intre în împărăţia Sa, nu mai
intră în preocupările moderne. 19
Cuvântul rostit este puţin ascultat şi cu atât mai puţin
căutat. În foarte multe case Sf. Scriptură este doar una din cărţile
înşirate între altele multe sau puţine, lăsate în ceaţa uitării. Şi –
atunci, cum să răscolească cugetul omului modern şi să întoarcă
inima lui spre Creatorul său?

19
Ibidem, p. 165.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 17

Este adevărat, însă că, pentru foarte mulţi, Biblia nu este

un colector de praf, 20 şi că este citită, numai că multora li se pare
prea învechită, prea din vremuri de mult apuse. Ce mesaj mai pot
transmite omului modern, istoriile unor oameni şi întâmplări aşa
de vechi, în afară de simplul interes pentru o altă, poate, scurtă
informaţie doar de cultură generală, se întreabă încă atâţia ?
Avem, astfel, în faţă o altă piedică a rodirii cuvântului lui
Dumnezeu, izvorâtă din lipsa de credinţă.
Evangheliştii sinoptici consemnează toţi faptul că Iisus n-a
avut succes între rudele şi cunoscuţii Săi din Galileea. Se pune
întrebarea: De ce nu i-a putut converti şi pe aceia, aşa cum a făcut
cu locuitorii altor cetăţi? Pentru simplul fapt că cei din neamul
Lui, sau cunoscuţii Săi apropiaţi, îl socoteau ca pe unul din egalii
lor, un simplu om, probabil un meseriaş şi El, fiul dulgherului din
Nazaret, adică unul fără autoritate şi putere divină: Şi venind în
patria Sa îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiţi şi ziceau: De
unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile? Oare nu este acesta fiul
teslarului? Au nu se numeşte mama sa Maria şi fraţii Săi Iacob şi Iosif şi
Simon şi Iuda şi surorile lui oare nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El
toate acestea?... Şi se poticneau întru El. Atunci Iisus a zis: Un prooroc nu
este dispreţuit decât în patria sa şi în casa lui. Şi n-a făcut acolo multe
minuni, din pricina necredinţei lor. (Mt. 13. 54-58).
Aşadar, necrezând în divinitatea şi puterea Lui
dumnezeiască, nu s-au convertit. Lipsa credinţei în primirea
faptelor şi cuvintelor Lui dumnezeieşti i-a făcut pe cei ce-l ascultau
să rămână departe de El. Acelaşi fapt se întâmplă şi azi, în lumea
noastră: oamenii nu se lasă transformaţi de cuvintele de foc ale
Scripturii, deoarece le citesc ca pe cuvintele unei simple cărţi, fără
a le accepta şi crede ca fiind cuvinte încărcate de putere divină,

20
Ibidem
18 Stelian Tofană
nedespărţite de Persoana dumnezeiască a Aceluia care Le-a rostit
odată pentru totdeauna. Pentru a le înţelege este nevoie de
credinţă şi ajutorul Duhului Sfânt.
Sf. Ap. Pavel declara romanilor că Evanghelia este puterea
lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor celor care cred (Rom. 1, 16),
şi aceasta deoarece cuvântul lui Dumnezeu lucrează (evnergei/tai) în voi,
cei ce credeţi (evn u`mi/n toi/j pisteu,ousin) (I Tes. 2,13). Rezultă din
aceste texte, în mod limpede, că cuvântul lucrează doar acolo şi în
acela care îl primeşte cu credinţă, înţelegând prin ea puterea lui
Dumnezeu care lucrează prin el, şi nu acolo unde este primit doar
ca unul pur omenesc.
Pasajul din I Petru. 1, 22- 23 ne face să înţelegem că, în
perioada apostolică puterea mântuitoare a cuvântului, ca şi cea a
tainelor, era considerată a fi contingentă cu credinţa şi căinţa:
Curăţiţi-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de
fraţi... fiind născuţi ă doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci din
nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu Celui viu şi care rămâne în
veac.21 Astfel, creştinii se alipesc lui Hristos printr-o continuă
reînnoire a făgăduinţei date la Botez. Datorită rolului indispensabil
al credinţei şi căinţei, în lucrarea mântuirii, taina nu poate fi
concepută decât ex opere operantis, exprimată în terminologia
ortodoxă ca sinergie, sau cooperare între om şi Dumnezeu. 22

b) Citirea şi ascultarea cuvântului în afara comuniunii Duhului şi a

rugăciunii
Raţiunea omenească singură nu este suficientă în
pătrunderea Scripturii şi înţelegerea lui Dumnezeu ca subiect al
Cuvântului ei, ci este nevoie de o înţelegere metamorfozată de
21
Cf. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Bucureşti, 1999,
p. 12-13.
22
Ibidem, p. 13.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 19

energiile Duhului, care depăşeşte puterile raţiunii omeneşti. Cu cât

dobândim prin rugăciune aceste energii, cu atât mai mult se
dezvoltă ceea ce este creat. O lectură în stare de rugăciune, sub
asistenţa Duhului, insuflată astfel de Duhul Sfânt este o lectură în
care limitele simplei creaturi sunt depăşite: mintea omenească
devine capabilă de noi înţelegeri, reflecţii, interpretări şi
concepţii, 23 fiind ridicată în transcendenţa lui Dumnezeu care ne
dă o astfel de înţelegere.
Sf. Ap. Pavel este foarte tranşant în privinţa interpretării
Scripturii, avertizând pe cel ce doreşte să se angajeze într-o astfel
de lucrare „că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa
fiecăruia” (2 P.1,20). Motivul atenţionării este simplu: „Pentru că
niciodată proorocirea nu s-a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui
Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 P.1,21). Aşadar,
interpretării subiective, Apostolul îi opune interpretarea făcută sub
inspiraţia Duhului Sfânt, pentru că cine altul poate cunoaşte mai
bine sensul ascuns al Scripturii decât Duhul care a vegheat la
transpunerea lui în scris? 24
Deschiderea minţii pentru înţelegerea cuvintelor Scripturii
şi primirea harismei în acest sens, depinde în primul rând de starea
de curăţire spirituală a cititorului sau exegetului. Numai cine
uneşte cercetarea Scripturilor cu strădania sa, pe drumul
îndumnezeirii sale, se află pe această cale şi poate „să coboare în
adâncul explicării Scripturii”. 25 „Cunoştinţa întocmai a cuvintelor
Duhului - afirma Sf. Maxim Mărturisitorul -, se descoperă numai
celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată

23
Cf. P. Evdochimov, op. cit., p. 116.
24
F. Dreyfus, L'actualisation de l'Écriture, II, L'action de l'Ésprit, în Revue biblique,
nr. 2, 1979, p. 162-163.
25
Cf. G. Galitis, Offenbarung, Inspiration und Schriftauslegung nach orthodoxen
Verständnis, Una Sancta, nr. 2, 1980, p.127.
20 Stelian Tofană
cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi inima de funinginea patimilor, primesc
cunoştinţa cuvintelor dumnezeieşti”. 26
Aşadar, numai cu metode ştiinţifice, sensul ultim al
Scripturii nu poate fi pătruns. Doar rugăciunea deschide inima
noastră înţelegătoare luminii Duhului Sfânt, care ne ajută să ne
ridicăm la nivelul celui ce a scris, înţelegând ceea ce a scris în stare
de insuflare. Aceasta este lectura insuflată. Numai mintea unită cu
inima în rugăciune percepe în mod global în Cuvântul lui
Dumnezeu sensul şi puterea acestuia.27 Tocmai acesta este şi
motivul pentru care la Sf. Liturghie s-a înserat o extraordinară
rugăciune, pe care preotul o rosteşte în taină, înainte de citirea Sf.
Evanghelii şi în care el se roagă pentru sine şi pentru credincioşi
astfel: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne,
lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii
gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri, ca
toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi
făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea
sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeul nostru...”. 28
Accentul în această rugăciune cade pe cererea de luminare
a minţii şi de deschidere a gândului spre înţelegerea sensului
Cuvântului Evangheliei, care urmează a fi rostit şi în care este
prezent Iisus Hristos. Nu se poate realiza înţelegerea şi unirea cu
El prin cuvânt, decât după o transformare a minţii, a gândului
şi a inimii şi care se produce în rugăciune, cu invocarea
Duhului. Deci, este nevoie pentru unirea cu El, de un gând
deschis, pentru înţelegere şi de inimă luminată de Duhul,

26
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, GT, MPG.90, 738;În
româneşte, Filocalie, vol. III, Ed. a– II-a, Bucureşti 1993, p. 92.
27
Ibidem.
28
Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti
1974, p. 104.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 21

pentru primire. Faptul acesta devine evident în evenimentul

Schimbării la faţă a Mântuitorului, pe muntele Taborului, când a
fost nevoie ca ochii şi minţile Apostolilor să fie ele însele
transformate de lumina divină, venită tocmai în momentul în care
Hristos se ruga (Lc. 9,29). Dacă creştinul nu se transformă citind,
rostind sau ascultând Cuvântul Scripturii, el nu primeşte decât
doar câteva simple noţiuni sau cunoştinţe naturale, rămânându-i
astfel exterior Cuvântul.
Este nevoie, prin urmare, de Duhul Sfânt pentru a înţelege
şi citi Scriptura; este nevoie să fim modelaţi de Duhul pentru a ne
împărtăşi de Hristos, prin Cuvânt, împărtăşire care se realizează în
mod cu totul special în comunitatea liturgică.

c) Separarea cuvântului lui Dumnezeu de experienţa euharistic -

liturgică
Liturghia este pentru credinciosul ortodox cadrul în care
Hristos rămâne mereu în mijlocul celor ce mărturisesc învierea
Lui. Prin intermediul ei, viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos,
prinsă în paginile Sfintei Scripturi este actualizată, liturghia
reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii.
În nici un alt act al Bisericii, în nici o altă formă de
manifestare a ei nu este actualizat Hristos şi învăţătura Sa în
măsura în care acest lucru se petrece în liturghie şi în Sfintele
Taine. 29 Ea reprezintă intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu
prin Iisus Hristos în lume şi este un document despre felul în
care a fost primită şi trăită această intervenţie de către comunitatea
creştină.

29
Pr. prof. dr. Mircea Basarab, Scriptură şi Liturghie, în rev. „Mitropolia
Banatului“, nr. 7-9/1981, p. 463.
22 Stelian Tofană
În Liturghia cuvântului se transmite Scriptura aşa cum a
fost ea înţeleasă şi trăită în istorie de către creştini şi se
interpretează, făcându-se actuală pentru noi, iar în liturghia
euharistică, creştinii trăiesc momentul Rusaliilor, al invocării
Duhului Sfânt, urmând să se unească în mod deplin cu Hristos cel
euharistic. 30
Biblia nu poate fi, aşadar, separată de Liturghie pentru că
Liturghia însăşi este concepută cu ajutorul Scripturii. Ceea ce nu
este biblic, la modul textual, în Liturghie, este, în general, fie o
parafrază a textului biblic, fie un comentariu care utilizează la
rândul său însăşi cuvintele Sfintei Scripturi.31
Spre deosebire de ermineutica modernă, în liturghie
accentul nu cade pe textul sacru şi transmiterea lui, ci pe
evenimentul şi mesajul pe care îl transmite şi care este aprofundat,
actualizat şi trăit în comunitatea liturgică.
În Hristos, comunitatea liturgică contemporană este o
continuare a aceleia căreia Iisus i-a adresat cuvântul Său dătător de
viaţă şi prin intermediul Duhului Sfânt ea descoperă sensul
Scripturii, care a însufleţit pe creştini de-a lungul istoriei. Odată
descoperit acest sens, el este interpretat la nivelul actual al vieţii şi
devine normativ pentru comunitatea liturgică contemporană. 32 În
acest sens, ruptă de viaţa liturgică şi spirituală a Bisericii, Scriptura
nu reprezintă cuvântul viu, ci doar un text de studiu, pentru o
cunoaştere intelectuală, lucru care este departe de a satisface
scopul pentru care ea a fost consemnată în scris, păstrată şi
transmisă de către Biserică.
30
Ibidem.
31
Caracterul cultului ortodox, bizantin sau latin, ca şi al vechilor liturghii galo-
romane sau spaniole este eminamente biblic. Cât priveşte caracterul biblic al
liturghiei ortodoxe a se vedea Pr. prof. dr. Mircea Basarab, Biblia în Liturghia
şi viaţa spirituală ortodoxă, în rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1979, p. 31-42.
32
Ibidem, p.466.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 23

Liturghia reprezintă o actualizare spirituală a evenimentelor

Scripturii fără de care Scriptura ar încetă să fie cuvântul viu,
uscându-se şi desfigurându-se. 33 Numai în acest cadru de idei
liturgice înţelegem de ce Sf. Ioan Hrisostomul îşi îndemna
credincioşii să vină de Crăciun „să vadă pe Domnul culcat în iesle şi
înfăşurat în scutece, realitate mişcătoare şi minunată” 34 ; sau, de ce, tot la
Crăciun cântăm în Condacul Naşterii: „Fecioara astăzi (şi nu
odinioară - n.n.) pe cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră se aduce
celui neapropiat...” 35 , accentul căzând în text pe cuvântul astăzi,
timp prezent în care se retrăieşte evenimentul actualizat
sacramental.
Ermineutica contemporană ortodoxă nu poate interpreta
Scriptura decât în legătură cu Euharistia şi cu experienţa
euharistică a comunităţii, pentru că numai aici a fost ea citită şi
interpretată de la început. Fără să nege istoria şi transmiterea
adevărului prin mijloacele culturale ale epocii, Părinţii Bisericii au
interpretat istoria în lumina euharistică şi în această experienţă ea
primeşte noi dimensiuni.36
33
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I,
Bucureşti, 1978, p.62. În liturghie se actualizează trecutul din Scriptură şi se
trăieşte ca prezent, după cum se anticipează viitorul, gustându-se cele din urmă
făgăduite de Domnul ca momente ale prezentului. Astfel în liturghia
Crăciunului, a Bobotezei sau a Paştilor, Hristos se naşte, se botează şi învie în
chip tainic în inimile credincioşilor. Metodiu de Olimp se întreabă: "Cum ar
putea Biserica să nască credincioşii prin baia naşterii celei de a doua, dacă El nu cobora din
nou, din cer, dacă nu reînnoia moartea Sa, dacă nu se unea cu Biserica şi nu-i dădea
acesteia, puterea de a naşte pe creştini prin baia sfântă?" (Cf. Metodiu de Olimp,
Simpozion II, MPG,73, după Pr. Aurel Grigoraş, Dogmă şi cult, Bucureşti 1977,
p.395).
34
Sf. Ioan Hrisostom, De incomprehensibili Dei Natura, I, MPG.48, 703.
35
Condacul Naşterii, Octoih mic, Sibiu 1970, p.149.
36
Cf. J. Zizioulas, Verité et communion dans la perspective de la pensée greque, în
Irenikon, t. L, nr. 4, 1977, p. 502.
24 Stelian Tofană
În cadrul liturghiei euharistice, Hristos se consumă, după
cum se exprimă Fer. Ieronim, în două forme: „Noi mâncăm şi bem
trupul şi sângele Său în dumnezeiasca euharistie, dar şi în lectura
Scripturilor”. 37 Din acest motiv, Scriptura trebuie să fie privită
prin prisma lui Hristos euharisticul, oferindu-se şi ea spre hrană
creştinilor, ca şi El. În acest sens, „dacă pentru trupul şi sângele
Mântuitorului - spunea Origen - manifestăm o grijă deosebită ca nu cumva
vreo fărâmitură să cadă pe jos şi să o pierdem, atunci aceeaşi grijă datorăm şi
faţă de cuvintele lui Hristos din Scriptură, pentru că păcatul este acelaşi în
cazul pierderii”. 38
Numai în Hristosul euharistic îl putem pătrunde, citi şi
înţelege pe acelaşi Hristos din Cuvântul Scripturii. Cu alte cuvinte,
Hristosul Cuvântului se descoperă deplin numai în Hristosul
euharistic. Această deosebire de nuanţă dintre cele două moduri
de împărtăşire cu Hristos este cât se poate de evidentă în
episodul Emaus petrecut în ziua învierii, descris de Sf. Luca în
Evanghelia sa, în cap. 24.
Celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, mergând spre Emaus, în
ziua Învierii, trişti pentru cele întâmplate în Ierusalim cu Acela în
care ei şi-au pus nădejdea izbăvirii lui Israel şi împovăraţi, în
acelaşi timp, de întrebări fără răspunsuri, li se alătură, la un
moment dat, un Străin , destul de îndrăzneţ, care intră în vorbă cu
ei, dar fără ca ei să-l cunoască. După ce-i mustră, şi încă destul de
aspru, pentru nepriceperea Scripturilor, care vorbeau clar de
Patima şi Jertfa Aceluia care i-a „decepţionat”, „Străinul”, nimeni
altul decât Mântuitorul Hristos, începe a le interpreta Scripturile,
adică locurile care vorbeau de patima Sa, deschizându-le mintea,
după ce mai înainte le stimulase interesul pentru tâlcuirea aceloraşi
Scripturi (Lc.24,32), ca să priceapă ceea ce n-au putut singuri

37
Cf. Paul Evdokimov, L'Ortodoxie, Neuchatel, 1965, p.188.
38
Origen, Omilia a 13-a, 3 la Exod, MPG.12, 351.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 25

înţelege (Lc.24,25). Efectul s-a arătat imediat. Atât de mult s-au

identificat cei doi ucenici cu Cuvântul Scripturii, tâlcuit de
„Străinul”, tovarăş de drum cu ei, încât nu s-au mai putut despărţi
de el. Aşa se face, că-L roagă stăruitor, să rămână cu ei, cu
siguranţă, pentru a le mai rosti cuvântul. Se identificaseră cu El, s-
au împărtăşit şi unit cu Cuvântul Său care îi mângâiase, liniştise,
risipindu-le nedumeririle şi oferind răspuns întrebărilor.
Dar în această fază de unire cu Cuvântul, încă nu L-au
cunoscut deplin. A fost nevoie de altceva ca să-L cunoască, fapt
care se şi produce în clipa următoare. Hristos binecuvântează şi
frânge pâinea, le-o oferă ucenicilor spre mâncare, şi deodată, în
acelaşi moment, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar El s-a
făcut nevăzut. Dispăruse? Nu, ci El s-a contopit cu pâinea
euharistică pe care a oferit-o ucenicilor spre hrană, săvârşind astfel
prima Liturghie euharistică după învierea Sa. Astfel cei doi ucenici sunt
primii care se împărtăşesc cu trupul lui Hristos euharistic, cel
jertfit, mort, înviat şi penetrat de energiile Duhului Sfânt. Aşadar,
cunoaşterea şi unirea deplină cu Hristos s-a realizat nu în Cuvânt,
ci în Hristos cel euharistic.
Liturghia cuvântului se împlineşte, astfel, în şi prin
Liturghia euharistică, Taină a tainelor, care transformă cuvântul
dintr-un simplu mesaj despre Iisus într-o participare reală la viaţa
Sa dumnezeiască 39 .
Şi tot numai în această experienţă euharistică liturgică se
produce şi se conştientizează deplin şi fiorul sfânt al întâlnirii şi
unirii cu Hristos: „Oare nu ardea în noi inima noastră când era pe cale şi
ne tâlcuia Scripturile?” se întrebau ucenicii (Lc.24,32). Este limpede
că cei doi ucenici din Emaus îl căutau pe Hristos istoric, dar
căutarea lor a sfârşit prin a li se descoperi şi a se unii cu Hristos

39
Cf. John Breck, op.cit., Bucureşti, 1999, p. 16.
26 Stelian Tofană
Cel euharistic, care a dat o altă dimensiune înţelegerii de către ei a
cuvântului Său.

d) Neimplicarea existenţial-ontologică a destinului uman în realitatea

cuvântului dumnezeiesc.

Marea ispită a lumii contemporane vizavi de Cuvântul lui

Dumnezeu este aceea că faptele, întâmplările relatate de Biblie,
cuvântul pe care îl conţine sunt considerate ca aparţinând
trecutului milenar şi că nu ne mai privesc pe noi.
Numai că toate acestea trebuie înţelese ca fiind „chemările
de acum” 40 , adresate de către Dumnezeu, nouă. Orice pasaj din
Biblie şi în special din Evanghelie, trebuie privit şi înţeles ca fiind
mesajul adresat de Dumnezeu nouă, acum, când ne caută să ne
vorbească, să intre în casa noastră, să ne mântuiască. A citi, a rosti
sau asculta cuvântul fără această credinţă, însemnează a rămâne
exteriori cuvântului şi puterii sale.
Aş dori să fac referire în acest sens la un pasaj din Vechiul
Testament, din Cartea II Regi 12, 1-13, sugestiv pentru felul în
care trebuie să ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu.
Regele David a comis o îndoită fărădelege: pune la cale
uciderea generalului său Urie şi ia de soţie apoi pe Batşeba,
nevasta acestuia. La regele ucigaş şi adulter vine, din partea lui
Dumnezeu, proorocul Natan, ca să-l cheme la pocăinţă.
Natan se foloseşte de o parabolă, spunându-i regelui: „Erau
într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe
vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea nimic decât o singură oiţă, pe care el
o cumpărase de mică, o hrănise şi o crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui

40
Cf. Pr. dr. Ştefan Slevoacă, op. cit., p. 166.
Sfânta Scriptură într-o lume secularizată 27

mânca ea şi se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca o
fiică.
Dar iată că a venit la bogat un călător şi gazda nu s-a îndurat să ia
din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise
la el, ci a luat vita săracului şi a gătit-o pe aceea pentru cel care venise la el.
Atunci s-a mâniat David cumplit asupra acelui om şi a zis către
Natan: Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa-i de adevărat că
omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte. Atunci Natan a zis către
David: Tu eşti omul care a făcut aceasta... Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu
sabia, pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie, iar pe el l-ai ucis cu sabia
Amoniţilor. Deci nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac, pentru
că tu m-ai nesocotit pe Mine... Atunci a zis David către Natan: Am
păcătuit înaintea Domnului. Atunci Natan a zis: Domnul a ridicat acum
păcatul de deasupra ta... ” (cf. II Regi 12, 1-5. 7. 9-10. 12-13.).
Ce se poate observa din pasajul citat? Că atâta timp cât
David a crezut că cuvântul proorocului nu-l priveşte pe el, viaţa
lui, faptele sale, rămânând deci exterior cuvântului, el face judecăţi
de valoare şi încă corecte: „Vrednic de moarte este acel om!” (II Regi
12, 5). Dar în momentul în care profetul îl avertizează că el este
omul la care se referă cuvântul Domnului, şi că el şi fapta sa este
înfierată de cuvânt şi că destinul lui este implicat în cuvântul
Domnului, David nu mai face constatări şi aprecieri, ci săvârşeşte
pocăinţa: „Am păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi 12, 12).
Important de subliniat în acest context este şi următorul
lucru: Atâta timp cât David a rămas exterior cuvântului, în păcat,
şi fără să se simtă implicat în mesajul cuvântului, sabia lui
Dumnezeu era deasupra casei sale şi încă pentru vecie (II Regi 12,
10), de unde deducem că lângă păcat este şi mânia lui Dumnezeu
(Rom. 2, 9). În schimb, în momentul pocăinţei, proorocul îi spune
lui David: „Domnul a ridicat pedeapsa de deasupra ta!” (II Regi 12, 13).
Înţelegem, prin urmare, că implicarea în mesajul cuvântului
28 Stelian Tofană
coincide cu iubirea, iertarea şi mila lui Dumnezeu întoarsă spre
lume.
Atâta timp cât David a privit istoria din parabolă ca o
întâmplare cu alte personaje, a rămas împietrit. Când a primit
descoperirea profetului şi a înţeles mesajul lui ca aplicându-se la
fapta lui, face metanoia.
Saul, viitorul apostol al neamurilor, se comportă la fel.
Atâta timp cât ştia ceva despre Dumnezeu, găsindu-se cu El doar
într-un proces intelectual de cunoaştere, îl prigonea. Când l-a
înţeles pe Dumnezeu, apropiindu-se de El şi raportându-se la El,
nu numai în plan intelectual ci şi afectiv, de relaţie directă cu El, în
actul de trăire al credinţei personale, avea să spună: „De acum nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. 2, 20)
Aşadar, lumea de azi are o singură alternativă în a îndepărta
sabia mâniei lui Dumnezeu de deasupra ei: să primească, să
asculte, să trăiască şi să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu ca o
chemare mereu actuală, adresată ei şi nouă personal. „Tu eşti
acela!” este un avertisment. „Eu sunt acela!” este mărturisirea şi
exprimarea salvării; Eu sunt Betleemul care nu are loc pentru
adăpostirea lui Iisus; Eu sunt Petru care mă leapăd de Domnul la
cea mai mică încercare; Eu sunt Iuda care îl vând pentru interese
materiale, Eu sunt Saul care îl prigonesc pe Iisus cu păcatele
mele… şi nu: Tu eşti acela!
În virtutea tuturor celor expuse putem să înţelegem ce
înseamnă multiculturalitatea: respectarea celuilalt în tot ceea ce are
şi este specific lui. Dacă astfel este înţeleasă multiculturalitatea,
atunci putem să afirmăm că ea este şi poate fi un spaţiu în care
cuvântul lui Dumnezeu rodeşte deplin. Societatea în care cuvântul
nu rodeşte, nu poate fi una marcată de multiculturalitate, ci de
secularism.