Rechinii, din franceză requin, (ordinul Selachimorpha) sunt pești cu schelet cartilaginos și cu

un corp hidrodinamic. Există peste 300 de specii; cele mai multe sunt marine, dar există și
unii rechini de apă dulce (ex. în Gange, Zambezi).

Rechinii posedă între cinci și șapte branhii pe fiecare latură a corpului prin care se
efectuează respirația. Pielea lor este acoperită de denticuli dermali care îi protejează de
leziuni sau paraziți și le asigură o mai bună dinamică în mediul acvatic. O altă caracteristică a
rechinilor este că dinții lor sunt substituibili.

Din punct de vedere al dimensiunii lor, rechinii prezintă o mare varietate de la rechinul
pigmeu sau Euprotomicrus bispinatus o specie care trăiește în zonele profunde ale mărilor și
care măsoară aproximativ 22 de centimetri în lungime până la rechinul-balenă sau Rhincodon
typus, cel mai mare pește cunoscut, care poate să atingă o lungime de până la 12 metri și
care, precum balenele, se alimentează numai cu plancton. Rechinul-taur, Carcharhinus
leucas, este cunoscut pentru capacitatea sa de a înota atât în apă sărată cât și în apele dulci
din zonele de deltă.

În anul 2010, 6 persoane au fost omorâte de rechini în întreaga lume.[1] În schimb, oamenii
ucid anual aproximativ 73 de milioane de rechini.[1]

Cuprins

1 Etimologie

2 Ordine

3 Scheletul

4 Vezi și

5 Referințe

6 Legături externe

Etimologie

Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3]
Etimologia cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul
original al cuvântului era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk,
adică "răufăcător, ticălos", care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor
de prădător.[4]

O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat
'shok'), adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc
Oxford, care reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins
au expus unul în Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din
Marea Caraibilor. Cu toate acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată
a cuvântului rechin (referindu-se la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas
Beckington în 1442, care exclude o etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine

Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian.
Rechinii fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume
există 368 de specii de rechini, împărțite în opt ordine:

Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).

Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul
pigmeu (Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal
(Somniosus microcephalus).

Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți

și pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.

Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.

Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui

ordin.

Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma

cirratum) și cel mai mare pește, rechinul-balenă.

Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu
(Carcharhinus amblyrhynchos).

Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus
maximus) și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).

Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie
dispărută, dar care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-
zise ale acestui pește care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a
avut ca punct de plecare dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea
atinge 36 de metri în lungime. Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că
această specie putea atinge în jur de 15 metri.

Scheletul

Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos)
sau al vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și
elastic, un țesut mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu.

Mandibula este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această
structură datorită expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci
subțiri de formă hexagonală numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu
dispuse sub forma unui mozaic. Acestea conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea
a celor mai dure oase.

În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare
cum ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult
de trei straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb
poate avea chiar cinci straturi de tesserae.

Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua
puterea impacturilor.

Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă
tare, un nou dinte îi crește rapid în loc.

Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate

numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din
care este format părul și penele.