UNIVERSITATEA AGORA DIN MUN.

ORADEA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
DOMENIUL DE LICENȚĂ: ȘTIINȚE JURIDICE
PROGRAMUL DE STUDIU: DREPT
ANUL II

ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII
INTERNAȚIONALE
TEMA X. ORGANISME INTERNAȚIONALE
DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR ȘI
INSTANȚE INTERNAȚIONALE DE JUDECATĂ

Lect. univ. dr. Laurențiu PETRILA

Asist. univ. dr. Felix-Angel POPESCU

17 DECEMBRIE 2020
1. Organisme internaționale de soluționare a conflictelor
Preocuparea comunităţii internaţionale pentru soluţionarea unor conflicte interstatale
ori pentru împiedicarea şi sancţionarea comiterii unor infracţiuni internaţionale a condus la
apariţia în timp a unor organisme care să soluţioneze aceste probleme:
• Curtea Permanentă de Arbitraj;
• Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională;
• Curtea Internaţională de Justiţie;
• Tribunalele Militare Internaţionale de la Nurnberg şi Tokio
• Curtea Penală Internaţională

1.1. Curtea Permanentă de Arbitraj

Este o instituţie ce constă în rezolvarea unor diferende între state, arbitrajul este
cunoscut încă din antichitate o persoană sau un stat ales de părţi şi a cărui hotărâre, potrivit
înţelegerii prealabile, devine obligatorie. Pe cale convenţională părţile dintr-un diferend, prin
compromis, se înţeleg să recurgă la arbitraj. Sentinţa arbitrală nu are forţa juridică absolută,
aplicându-se doar statelor care au recurs la arbitraj şi nu e întotdeauna obligatorie pentru
acestea. La cea de-a doua Convenţie de la Haga din 1907 s-a prevăzut înfiinţarea unei Curţi
Permanente de Arbitraj cu trei organe distincte:
Consiliul permanent administrativ al Curţii; Biroul Internaţional al Curţii şi Curtea
de Arbitraj propriu-zisă. Curtea Permanentă de Arbitraj nu a avut o activitate bogată (doar 23
de cauze), deoarece în 1920 a fost înfiinţată şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională,
iar competenţele lor suprapunându-se, ultima avea prioritate în soluţionarea cauzelor.

1.2. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională

După primul război mondial apare prima instanţă cu caracter judiciar. Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională, care, spre deosebire de tribunalele arbitrare, prezintă o
organizare permanentă. Asemănător acestora, însă, ea se poate sesiza numai în baza acordului
dintre părţi. Pe lângă atribuţii jurisdicţionale Curtea a avut şi atribuţii de a da avizul
consultativ, cu caracter neobligatoriu. Existenţa ei nu a fost îndelungată, 1940 fiind anul
încetării funcţionării ei de fapt, iar 1947 a adus desfiinţarea ei în mod expres, activitatea ei
fiind preluată de Curtea Internaţională de Justiţie, ca „succesoare" din punct de vedere juridic.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a fost înfiinţată în temeiul art. 4 din
Pactul Ligii Naţiunilor, pe când curtea Internaţională de Justiţie este organul juridic
permanent al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
1
1.3. Curtea Internaţională de Justiţie
Este înfiinţată în 1946, dispoziţiile privind activitatea ei regăsindu-se în Carta
O.N.U. şi în regulamentul ei, adoptat în acelaşi an. Alcătuire: Curtea cuprinde 15 judecători
aleşi pe o durată de 9 ani (cinci din ei fiind realeşi la fiecare trei ani), concomitent şi separat
de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, pe criterii cum sunt: înalte calităţi
morale; îndeplinirea condiţiilor cerute în ţările lor spre a fi numit în cele mai înalte funcţii
judiciare; competenţă în dreptul internaţional; posibilitatea că prin alegerea lor Curtea să fie
compusă din reprezentanţi ai principalelor sisteme juridice internaţionale.
Competenţă: Curtea judecă doar diferendele dintre statele părţi la Statutul ei, numai
la sesizarea acestora, fără să admită acestora, fără să admită sesizări ale persoanelor fizice sau
din partea organizaţiilor internaţionale. Statele părţi pot supune diferendele soluţionării de
către alte organe jurisdicţionale, nefiind obligate să apeleze exclusiv la serviciile Curţii
Internaţionale de Justiţie, prin urmare aceasta are o competenţă („ratione materiae")
facultativă, respectându-se suveranitatea statelor. Pe lângă hotărârile obligatorii pe care le dă,
Curtea Internaţională de Justiţie mai poate da şi avize consultative neobligatorii, cu caracter
de recomandare. În soluţionarea litigiilor, Curtea Internaţională de Justiţie aplică prevederile
convenţiilor internaţionale, precum şi hotărâri judecătoreşti şi elemente de doctrină;
soluţiile date sunt raportate imediat la o gamă largă de principii şi reguli de drept
internaţional. Hotărârile ce nu se îndeplinesc datorită refuzului uneia din părţi sunt rezolvate,
la cererea celorlalte părţi, de către Consiliul de Securitate, care poate face recomandări sau
poate hotărî măsurile necesare executării hotărârilor de acest fel.
Cele trei instituţii de drept internaţional analizate mai sus soluţionează doar conflicte
interstatale nu şi conflicte apărute între stat şi indivizi, fie naţionali, fie străini. Dacă în
diferendele dintre state acestea sunt egale juridic, în cazul infracţiunilor comise de indivizi
instanţele de judecată impun faţă de aceştia raporturi de putere. Reprimarea infracţiunilor la
dreptul internaţional, ca mijloc de protecţie a fiinţei naţionale a statelor şi ca o garanţie pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului a fost o veche preocupare a
oamenilor de drept. Punerea în aplicare a dezideratului acesta a fost posibilă prin instituirea
unor jurisdicţii extraordinare de moment ca:
• Tribunalele militare internaţionale de la Nurnberg şi Tokio
Aceste instanţe au avut menirea să tragă la răspundere principalii vinovaţi de
comiterea abominabilelor crime în cursul celor două războaie mondiale şi să incrimineze prin
actele lor noi fapte drept crime internaţionale.

2
1.4. Tribunalele Militare Internaţionale de la Nurnberg şi Tokio
1.4.1. Tribunalul Militar de la Nurnberg
Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg nu era o instanţă de judecată în
sensul propriu al cuvântului, ci era o jurisdicţie de excepţie creată de statele victorioase
pentru a judeca persoanele vinovate de atrocităţi, numai din tabăra inamică lor, cu toate că şi
statele învingătoare au comis aproape în egală măsură crime de război. Tribunalul era
internaţional. dar alcătuit numai din judecători ai statelor învingătoare. statele învinse
neavând nici un reprezentant, aşa cum cerea principiul echităţii şi justiţiei.
Tribunalul era competent să judece „ratione materiae" crimele contra păcii, crimele
de război şi crimele contra umanităţii, iar „ratione personae" pe marii criminali de război ai
Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică.
Tribunalul era îndrituit: a) de a judeca în lipsă acuzaţii, când aceştia nu erau
depistaţi; b) de a-i condamna pe inculpaţi la o pedeapsă justă, chiar la moarte; c) de a aplica o
pedeapsă suplimentară, cum ar fi confiscarea averii dobândite ilegal de condamnat.
Drepturile acuzaţilor constau în:
- a se apăra în instanţă, fie personal, fie prin apărători;
- a prezenta Tribunalului, fie personal, fie prin apărători probele în apărarea lor.
Tribunalul avea în componenţă 4 membri, câte unul din fiecare stat semnatar al
Acordului de la Londra1, plus 4 supleanţi în acelaşi fel aleşi. Judecătorii componenţi ai
instanţei au fost, de regulă. militari, iar procedura a fost simplificată.
Pe lângă Tribunal funcţiona şi o Comisie de instrucţie şi urmărire a marilor criminali
de război nazişti formată din reprezentanţi ai Ministerului Public din ţările părţi ale
Acordului, ce aveau ca sarcină adunarea de probe împotriva marilor criminali de război şi
punerea la dispoziţia Tribunalului a acestor probe.
Sentinţele pronunţate de Tribunal erau nerecurabile. După 403 şedinţe publice, în
care a audiat 116 martori, la 1 octombrie 1946 Tribunalul Militar Internaţional de la
Nurnberg a condamnat 19 persoane (12 la pedeapsa capitală, 3 la muncă silnică pe viaţă, 4 la
închisoare între 10 şi 20 de ani) şi au fost achitate 3 persoane.
Gestapoul, S.S-ul şi conducerea Partidului Nazist au fost declarate criminale.

1 În baza Acordului de la Londra, semnat la 8 august 1945 de către U.R.S.YS., S.U:A.,

Marea Britanie şi Franţa, a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg, iar acest Acord a
avut ca anexă şi Statutul Tribunalului.

3
1.4.2. Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio
Condiţiile capitulării necondiţionate a Japoniei au fost stabilite la Conferinţa de la
Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care a participat U.R.S.S., S.U:A. şi Marea Britanie,
China urmând să adere ulterior. Conferinţa a decis crearea unei comisii pentru Extremul
Orient, competentă între altele să urmărească, să judece şi să pedepsească pe criminalii de
război japonezi. Prin proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a fost instituit Tribunalul Militar
Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient.
Statutul Tribunalului era, cu mici diferenţe, foarte asemănător cu cel al Tribunalului
Militar Internaţional de la Nurnberg. în schimb, structura Tribunalului era complet diferită,
S.U.A. având rolul esenţial în constituirea tribunalului., Astfel, preşedintele şi judecătorii
erau numiţi de Comandantul Suprem (care era american) dintre candidaţii desemnaţi de
statele participante2.
Apărătorii acuzaţilor, care erau nu numai japonezi ci şi din ţările occidentale, au
invocat aceleaşi argumente ca şi cei de la Nurnberg , însă toate au fost respinse.
Tribunalul nu avea în competenţă decât judecarea persoanelor vinovate pentru crime
de război, nu şi organizaţii, iar sentinţele puteau fi recurate.
Tribunalul a pronunţat sentinţele la 12 noiembrie 1948 prin care 7 persoane au fost
condamnate la moarte, 11 la închisoare pe viaţă, iar 7 la detenţie pe diferite termene.
Celor două Tribunale Militare Internaţionale3 li s-au adus critici, atât concomitent
activităţii lor, cât şi posterior, critici ce vizau constituirea, componenţa, competenţa,
acuzaţiile etc.
Tribunalele au fost jurisdicţii de excepţie create de statele victorioase pentru a judeca
persoanele vinovate de atrocităţi, numai din tabăra inamicilor, însă Statutul Tribunalului
Militar Internaţional exprima dreptul internaţional în vigoare din momentul creării sale, iar
statul german fiind practic desfiinţat în momentul acesta, un reprezentant al său în instanţa
nou creată nu-şi justifica prezenţa în opinia celor ce au conceput şi înfiinţat Tribunalul Militar
Internaţional.
Tribunalul a respins ideea responsabilităţii de stat şi a consacrat principiul
răspunderii individuale, realist, echitabil şi eficient în revenirea şi combaterea actelor
criminale.

2 Acestea erau: S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S., Franţa, din partea parilor puteri, precum
şi: Australia, Noua Zeelandă, Canada, Olanda, India şi Filipine;
3 La cele două tribunale, de la Numberg şi Tokio,s e adaugă un al treilea, Tribunalul militar

de la Rastatt (creat în zona franceză de ocupaţie din Germania) având, ca şi celelalte două, caracter
internaţional.
4
 Tribunalele au argumentat faptul că au admis noţiunea crimelor contra păcii şi
umanităţii ca parte integrantă în dreptul internaţional sprijinindu-se pe prevederi ale
Tratatului de la Versailles şi din pactul Briand-Kellog.
Tribunalul a subliniat că: „a dezlănţui un război de agresiune este crimă
internaţională supremă, care nu se deosebeşte de celelalte crime de război decât prin faptul
că ea le conţine pe toate".
Statutul Tribunalului de la Nurnberg dă o primă definiţie crimelor de război, în art.
6, extinzând aria conceptului „criminal de război" şi asupra civililor ori funcţionarilor civili
vinovaţi de astfel de crime.
La lit. b şi c ale art. 6 din Statut erau cuprinse la crime de război şi crime contra
umanităţii şi faptele următoare: Jertfirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără
motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea nejustificată de necesităţile militare". „Atât actul
de acuzare colectiv, cât şi cele ale fiecărui acuzat în parte menţionau printre faptele
săvârşite jefuirea colecţiilor artistice precum şi distrugerea intenţionată anumitor localităţi,
fără a fi impuse de necesităţile militare. Astfel, s-a stabilit în culpa lui Rosenberg de a fi
jefuit muzee şi biblioteci şi confiscarea de opere de artă şi colecţii; a lui Goring jaful; a lui
Keitel distrugerea de localităţi; a lui Frank jaf şi distrugere; a lui Alfred Jodi distrugerea
intenţionată de oraşe etc4.
Este regretabil faptul că şi după ce au fost denunţate crimele internaţionale şi
vinovaţii au fost condamnaţi de cele două Tribunale Militare Internaţionale fapte incriminate
de aceste instanţe au fost comise din nou, cu ocazia unor conflicte zonale noi ori ca urmare a
instaurării unor regimuri rasiale ori dictatoriale.
Măsura instituirii unor tribunale pentru judecarea acestor din urmă fapte nu a mai
fost luată. Conflictele armate internaţionale sau neinternaţionale izbucnite după 1945,
războaiele anticoloniale (Indonezia, Indochina, Algeria, Mozambic) ori de eliberare
naţională, ori lupta antirasistă, contra apartheidului (Rhodesia, Africa de sud) la care face
referire şi protocolul l din 1977, au fost tot atâtea prilejuri de încălcare a drepturilor omului,
de comitere de crime internaţionale.
La nivel continental au fost create organizaţii nemilitare care să vegheze la
respectarea drepturilor omului şi ale popoarelor, care să implice situaţiile de criză ori de
conflict generatoare de crime, organizaţii cu competenţe semijudiciare, dar care indirect
obligă statele să ia măsuri de soluţionare a încălcărilor dispoziţiilor de drept internaţional;

4 C. Grigore, I. Cloşcă, Gh. Bădescu, op.cit., p.41;

5
Consiliul Europei, fondat în 1949, cu două mecanisme proprii de protecţie a drepturilor
omului; Comisia europeană a drepturilor omului şi Curtea europeană a drepturilor omului; iar
la nivelul continentului american Convenţia americană relativă la drepturile omului, înfiinţată
în 1969, ce şi-a impus la rândul ei mecanisme de protecţie a acestor drepturi: Comisia
internaţională a drepturilor omului şi Curtea internaţională a drepturilor omului5.

2. Instanțe internaționale de judecată

2.1. Curtea Penală Internaţională
Jurisdicţia Curţii
Curtea Penală Internaţională a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă cu
competenţă obligatorie pentru statele părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia acesteia este
complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-o convenţie
între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U. Urmând să intre în
vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga.
Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind
competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat - parte la Statut.
Competenţa materială a Curţii.
Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de
comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare în Statutul Curţii
Internaţionale Penale - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii internaţionale:
a. crime de genocid;
b. crime împotriva umanităţii;
c. crime de război;
d. crime de agresiune.
a) Crima de genocid este definită drept „orice acte comise cu intenţia de a distruge,
în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin:
•uciderea membrilor grupului;
•atingerea gravă a integrării fizice şi psihice a membrilor grupului;
•supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care să conducă la
distrugerea sa fizică totală sau parţială;
•măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;

5 De asemenea, Curtea africană din 1981, Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale a fost elaborată la 4 noiembrie 1959, intrând în vigoare la 3
septembrie 1953, fiind completată ulterior cu 11 protocoale.
6
 •transferul forţat de copii de la un grup la altul.
b) Prim crime contra umanităţii se înţelege oricare dintre actele menţionate în
continuare, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic
asupra populaţiei civile: ucidere, exterminare, sclavie, deportare sau transfer forţat de
populaţie, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură,
viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată, sarcină sau sterilizare forţată sau orice altă formă de
violenţă sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pentru motive de ordin
politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcţie de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de apartheid şi alte acte
inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinţe puternice şi care aduc atingere gravă
integrităţii fizice sau mentale.
c) Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se
înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de război se înţelege, în
virtutea Convenţiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar şi al altor convenţii şi
cutume internaţionale:
• omuciderea intenţionată;
• tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
• provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau a unor atingeri grave a
integrităţii fizice;
• distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificată de necesităţi militare şi executarea
pe o scară largă, în mod ilicit;
• constrângerea unui prizonier de război să servească interesele unei armate străine;
• privarea intenţionată a unui prizonier de război de dreptul la un proces echilibrat;
• deportarea sau arestarea ilegală;
• luarea de ostatici;
• lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile şi a bunurilor acesteia;
• lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare şi de menţinere a
păcii;
• lansarea unui atac deliberat atunci când este evident că acesta va produce pierderi
de vieţi şi pagube materiale în rândul populaţiei civile;
• uciderea sau rănirea combatanţilor inamici după ce aceştia s-au predat;
• portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept urmare
pierderea de vieţi sau rănirea gravă a adversarului;
• stabilirea de către puterea ocupantă a unei părţi din populaţia sa în teritoriul ocupat,
7
 precum şi transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei părţi sau a
totalităţii populaţiei băştinaşe;
• lansarea de atacuri deliberate împotriva construcţiilor destinate uzului religios,
educativ, artistic, ştiinţific sau caritabil, precum, şi împotriva monumentelor
istorice şi a spitalelor, atunci când acestea nu sunt obiective militare;
• supunerea prizonierilor la experienţe medicale şi ştiinţifice;
• distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de
necesităţi militare;
• obligarea naţionalilor părţii adverse la participarea la operaţiuni de război
îndreptate împotriva propriei ţări;
• jefuirea localităţilor ocupate;
• utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiante, precum şi a armelor de natură să
provoace inamicului suferinţe inutile;
• atingerea demnităţii persoanei, prin tratamente
umilitoare şi degradante;
• violul, sclavia sexuală, prostituţie fortată; sterilizarea forţată;
• utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forţe militare;
• atacurile deliberate împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor de
transport sanitare care utilizează semnalele distinctive prevăzute prin Convenţiile
de la Geneva;
• înfometarea deliberată a civililor;
• înrolarea tinerilor sub 15 ani.
Actele enumerate în cadrul acestor definirii nu sunt imitative.
Competenţa personală
Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de
comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială
de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar sau funcţionar public nu
exonorează pe autorul faptei de răspunderea penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un
motiv de reducere a pedepsei, imunităţile sau regulile de procedură speciale care însoţesc
calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de
persoanele în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice este o răspundere individuală.
Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund
penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul
8
lor efectiv.
Sesizarea Curţii
Curtea devine competentă să judece persoanele fizice care au comis crime împotriva
unui stat parte la Statut în următoarele situaţii;
a. prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;
b. prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate
al ONU;
c. prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei
anchete în legătură cu comiterea unei infracţiuni.
Condiţii de administrare a unei cauze
O cauză nu este considerată admisibilă de către Curte, atunci când:
a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai
puţin atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta.
b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii,
conform principiului „non bis in idem" nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către
altă instanţă pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de către Curte.
c) Cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către Curte.
Dreptul aplicabil
Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statului, Convenţiile de la Geneva
privind dreptul umanitar, alte convenţii şi cutume internaţionale. De asemenea, sunt
aplicabile cauzele, principiile generale ale dreptului penal; legalitatea incriminării şi a
pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale,
responsabilitatea penală individuală.
Cauze care înlătură responsabilitatea penală.
Acestea sunt:
a. bolile psihice care împiedică conştientizarea
caracterului infracţional al faptei;
b. starea de intoxicare provocată involuntar, care
împiedică conştientizarea caracterului infracţional al
faptei;
c. legitima apărare;
d. constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau
atingerea gravă a integrităţii fizice;
e. comiterea crimei de către alte persoane;
9
 f. alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea
Curţii.
Nimeni nu poate fi răspunzător şi nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competenţa
Curţii decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârşit cu intenţie şi în cunoştinţă
de cauză. Eroarea de fapt şi eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu
îl exonerează de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura
excepţie o constituie cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal. Potrivit
Statutului Curţii, ordinul de a comite un genocid sau o crimă împotriva umanităţii este
evident ilegal. Crimele care sunt de competenţa Curţii sunt imprescriptibile.
Structura Curţii
Curtea se compune din: o cameră preliminară, o cameră de primă instanţă şi o
cameră de apel, un oficiu al Procuraturii şi Grefa. Curtea are în componenţă 18 judecători;
aleşi dintre cei mai reputaţi specialişti în domeniu, având cetăţenia statelor părţi la Statut, dar
nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecătorii au un mandat de 9 ani şi nu pot fi
realeşi. Curtea este condusă de preşedinte.
Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-părţi la Statut de privilegiile şi imunităţile
necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, Procurorul, procurorii adjuncţi şi Grefierul
beneficiază, în exercitarea atribuţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile acordate şefilor
misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei continuă să beneficieze de imunitate
împotriva oricărei proceduri legale în legătură cu declaraţiile date sau actele realizate în
exercitarea funcţiilor lor oficiale.
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa.
Procedura în fata Curţii
Procedura comportă mai multe etape:
a. sesizarea procurorului;
b. procedura în faţa Camerei preliminare;
c. procedura în faţa autorităţilor statului naţional;
d. procedura în faţa Camerei de primă instanţă;
e. pronunţarea sentinţei;
f. procedura în faţa Camerei de apel.
Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsura pe care o dispune Camera
preliminară pe baza convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că persoana în cauză a
comis crime şi că arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei,
împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime.
10
 Statul parte care primeşte cererea de arestare trebuie să ia imediat măsuri pentru
punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi Statutului Curţii. Persoana
arestată este imediat deferită autorităţii judiciare competente a statului de detenţie, care
verifică dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de
arestare a fost respectată şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză. Persoana
arestată are dreptul de a cere punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinată de
autoritatea competentă a statului de detenţie, decizia finală aparţinând însă Camerei
preliminare.
Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi:
a. nu pot fi obligate să depună mărturie împotriva lor înseşi sau să se declare
vinovate;
b. nu pot fi supuse nici unei forme de constrângere sau
ameninţare şi nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau degradant;
c. beneficiază gratuit de interpret, atunci când este necesar;
d. nu pot fi arestate sau reţinute în mod arbitrar.
Atunci când este suspectată de comiterea unei crime, persoana care urmează să fie
interogată are următoarele drepturi:
a. de a fi informate înaintea interogatoriului că există motive pentru a o suspecta de
comiterea crimei;
b. de a păstra tăcerea. Fără ca acest fapt să fie luat în
considerare pentru a determina culpa sau nevinovăţia persoanelor anchetate;
c. de a fi asistate de un apărător ales sau, în cazul în care nu are un astfel de apărător,
de un apărător din oficiu, în mod gratuit;
d. de a fi interogate în prezenţa apărătorului său.
Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenţa acuzatului. Procesul se desfăşoară
potrivit principiului publicităţii şi al contradictorialităţii dezbaterilor. Singura excepţie de la
principiul publicităţii o constituie cazul în care Camerele Curţii, pentru a proteja victimele,
martorii sau un acuzat, dispune ca o anumită parte a procedurii să se desfăşoare cu uşile
închise. Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparaţiile pe care cel condamnat este
obligat să le acorde victimelor sau urmaşilor acestora.
Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată o sentinţă de
condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate,
detenţia pe viaţă. Pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi,
precum şi cu confiscarea profiturilor şi bunurilor câştigate direct sau indirect prin crimă, fără
11
a prejudicia însă drepturile terţilor de bună-credinţă.
Prin decizia Adunării Statelor-părti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea
victimelor, în care se vărsa şi amenzile dispuse de Curte.
Sentinţa de condamnare pronunţată de prima instanţă poate să facă obiectul apelului.
Atât condamnatul cât şi Procurorul, pot fac apel împotriva sentinţei primei instanţe. Hotărârea
Camerei de apel se dă cu votul majorităţii judecătorilor, în şedinţa publică şi este motivată.
Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizează pe
teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cel e care s-au declarat dispuse să primească
condamnaţi. Sentinţa de condamnare este executorie pentru statele-părţi, care nu o pot
modifica.
Adunarea statelor părţi
Statele-părţi la Statutul Curţii constituie Adunarea statelor, în care fiecare stat-parte
dispune de un reprezentant. Printre atribuţiile Adunării se numără stabilirea bugetului Curţii,
emiterea de recomandări către Comisia preparatoare, modificarea numărului de judecători ai
Curţii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunării şi examinarea situaţiilor în
care un stat-parte nu cooperează cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un
preşedinte şi din 18 membri, aleşi pentru 3 ani, având posibilitatea creării altor organe
subsidiare considerate necesare. Preşedintele curţii, Procurorul şi Grefierul participă la
reuniunile Adunării şi ale Biroului.
Nu sunt admise rezerve la Statutul curţii.

12