ION, LIVIU REBREANU => TEMA SI VIZIUNE DESPRE LUME

-ROMAN OBIECTIV REALIST INTERBELIC-

Aparut in anul 1920, romanul “Ion” il consacra pe Liviu Rebreanu

drept creatorul prozei obiective in literatura noastra. Scriere realistă,
opera urmareste detaliat etapele conturarii obsesiei pamantului si
consecintele acesteia in planul destinului lui Ion. Realismul operei tine
de prezenta naratorului obiectiv, neimplicat, in acest sens criticul literar
Nicolae Manolescu notand: “ochiul naratorului este la fel de obiectiv ca
si ochiul lui Dumnezeu”. Astfel, stilul sobru, impersonal, alaturi de
atenta observare a socialului devin particularitati ale realismului regasite
in roman.
Tema este complexa, pe de o parte se pune in discutie problematica
pamantului, deoarece in societatea respectivă acesta parea un garant al
demnitatii. Pe de alta parte, iubirea devine o alta tema a operei, fiind cel
de-al doilea “glas”, ce suna in constiinta lui Ion, acesta aducandu-i
sfarsitul. Creatia obiectiva dezvolta in egala masura conditia
intelectualului sintetizata prin situatia invatatorului Herdelea si a familiei
sale. Din perspectiva sociala, romanul surprinde detaliat informatii
privind stratificarea sociala, obiceiurile legate de marile evenimente din
viata omului (botez, nunta, inmormantare) devenind astfel o monografie
a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea.
Titlul devine sugestiv pentru lumea create, punand in prim plan
personajul pivot al diegezei, scindat intre două glasuri ce vor deveni
obsesii: pamantul si iubirea.
Structura defineste conceptia romancierului potrivit caruia romanul
este un corp “perfect sferoid”. Astfel, incipitul si finalul se afla in relatie
de simetrie, semnificativa fiind imaginea drumului, descrisa minutios in
incipit printr-o serie de verbe de miscare “vine”, “alearga”, “trece”,
“spinteca”, ilustrandu-se astfel un conflict in continua crestere (tehnica
bulgarelui de zapada). Frecventa toponimelor Cârlibaba, Cluj, Jidovița
creeaza impresia de veridicitate, trasatura tipica realismului. Hristosul de
la marginea satului cu fata spalacita de ploi si cu acea cununita de flori
vestejite la picioare devine un motiv anticipativ pentru soarta tragica a
lui Ion din final. Se constata faptul ca in descrierea finala a drumului
verbele sunt de miscare lenta “trece”, “se pierde”, “se intinde”, iar
Hristosul are fata poleită de ultimile raze ale soarelui, semn ca odata
indepartat raul, “viata isi reia cursul firesc”.
Textul este organizat in două parti cu titluri sugestive pentru
conflictul central al fiecaruia: “Glasul pamantului”, “Glasul iubirii”,
acestea insumand 13 capitole. Discursul epic contine două planuri
narative care se intrepatrund, metoda folosita fiind cea a
contrapunctului: unul urmareste destinul lui Ion, flacau sarac dornic sa-si
schimbe conditia sociala si sa recupereze astfel statutul familiei sale,
irosit de neglijenta tatalui. In acest sens, el o seduce pe Ana, fiica
instaritului Vasile Baciu, crezand ca prin casatoria cu aceasta va obtine
pamanturile ravnite. Tratata inuman de sot si de tata, Ana se sinucide, iar
copilul ramas, Petrisor, moare si el, nefiind ingrijit corespunzator. Nunta
Floricai si a lui George Bulbuc ii readuce lui Ion in minte sentimentul
fata de fata pe care o iubise, astfel ca, incercand sa isi potoleasca si acest
“glas”, Ion se stinge fiind ucis de George Bulbuc cu sapa, instrument
teluric. Al doilea plan reliefeaza soarta intelectualitatii din Ardeal prin
familia Herdelea.
Conflictele sunt puternice, interioare si exterioare. Inca de la
inceputul operei se remarca un conflict exterior intre Ion si Vasile Baciu,
declansat de indrazneala flacaului de a o lua pe Ana la dans. Acesta din
urma, desi enervat peste masura de umilinta la care a fost expus de
vorbele lui Vasile Baciu, isi inabuseste gandurile razbunarii pentru a nu
o supara pe Ana: “in ochii lui ardea atata manie”, “Ion, insa nu vedea, nu
auzea, fiecare vorba il impungea direct in inima”; “ii fulgera sa se
repeada si cu un pumn sa ii inabuse ocarile, dar odata cu gandul acesta ii
rasarea in minte si Anuta, oprindu-l pe loc”.
 Conflictul interior este reliefat prin analiza psihologica, intrucat
dupa bataia dintre Ion si George Bulbuc, feciorul Glanetasului este
mustrat in plina biserica de catre preot, fapt ce ii declanseaza o serie de
framantari si gandul razbunarii: “dar el de ce este ticalos? Pentru ca el nu
se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie cineva”. Aceste trairi sunt
completate si de ezitarile personajului intre gandul implinirii afective
alaturi de Florica, fata saraca si ideea implinirii sociale alaturi de Ana.
Astfel, se construieste patima pentru pamant ce devine un suprapersonaj,
deoarece Ion pare atras ca de un fir invizibil, semnificativa fiind
secventa in care flacaul in straie de sarbatoare se apleaca si saruta
pamantul ca intr-o tainica imbratisare: “sufletul ii era patruns de fericire,
ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de
patima”; “lutul negru lipicios ii tintuia picioarele atragandu-l ca bratele
unei iubite patimase”.
Personajele sunt numeroase, puternic individualizate. Ion este
construit intr-o maniera realista, intrucat ilustreaza tipologia
parvenitului, a arivistului, tehnica folosita in creionarea acestuia fiind
cea a detaliului semnificativ. Prin caracterizarea directa se reliefeaza
firea artagoasa: “Ion este artagos ca un lup nemancat”, dar si statutul
social precar, intrucat Vasile Baciu il numeste “sarantoc”. In mod
indirect, din mediul in care evolueaza, se desprind alte trasaturi morale.
Aspectul casei Glanetasului sugereaza firea truculenta a lui Ion, dar si
disimularea personajului ce isi ascunde adevaratele intentii: “usa este
inchisa cu zavorul, coperisul de paie e ca un cap de balaur”,
comportamentul sau si relatia cu celelalte personaje demonstreaza
viclenie pe de o parte, caci o seduce pe Ana doar cu scopul obtinerii
pamanturilor lui Vasile Baciu si violenta pe de alta parte, intrucat taranul
nu-si poate controla impulsurile si-l loveste pe George Bulbuc, pe
Simion Lungu, iar pe Ana o impinge la suicid. Harnic si intreprinzator,
Ion poarta in sine povara pierderii demnitatii sociale, caci isi condamnda
tatal pentru iresponsabilitatea cu care iroseste zestrea Zenobiei, de aceea
refuza cu inversunare sa instraineze din pamantul prea putin ramas de la
ai sai. Astfel, Ion nu este o bruta, ci individul in sens larg ce se
abrutizeaza ca urmare a sistemului social in care traieste.
Consider ca romanul Ion aduce in prim plan drama taranului
stapanit de patima pamantului, ce se zbate sa iasa din spatiul saraciei si
sa isi schimbe conditia marginalizata. Astfel, romanul dezvolta prin
imaginea lui Ion o metafora a satului transilvanean de la inceputul
secolului al XX-lea, punand in miscare ideea unui mecanism urias
(societatea) ce anihileaza dreptul individului la fericire.