MICRO ŞI MACROECONOMIA

– CELE DOUĂ RAMURI ALE ECONOMIEI –

 Microeconomia (micro este un derivat din limba greacă pentru cuvântul „mic”) studiază aprofundat
comportamentul unităţilor – firmele, menajele, indivizii – ce formează economia. Ea se ocupă de analiza
modului în care indivizii iau decizii şi de factorii care influenţează aceste decizii.

Macroeconomia (macro este un derivat din limba greacă pentru cuvîntul „mare”) priveşte economia
ca un întreg, în special comportamentul acesteia luat ca un tot, dar şi fluctuaţiile mărimilor agregate, cum ar fi
rata şomajului, a inflaţiei, a creşterii economice, dar şi balanţa comercială. Mărimile agregate nu ne indică
acţiunile unei firme sau unui menaj, ele ne indică ce se întâmplă per total sau în medie. În macroeconomie
analizăm de asemenea comportamentul nivelului general al preţurilor, ratei dobânzilor şi cursului de schimb.

Între micro şi macroeconomie există o legătură foarte strânsă, graniţa dintre ele nefiind clară. Din
punct de vedere teoretic, macroeconomia priveşte economia ca pe un tot, mutând interesul de la consumul
individual la consumul de ansamblu al tuturor menajelor, de la producţia unei întreprinderi la producţia naţională.
În timp ce cheltuielile de consum ale unei gospodării sunt o variabilă microeconomică, cheltuiala totală a tuturor
gospodăriilor este o variabilă macroeconomică. Obiectul de studiu al macroeconomiei îl reprezintă economia
naţională considerată ca un tot unitar, ca un agregat economic complex.
 Variabilele care interesează macroeconomia (venitul naţional, gradul de ocupare sau neocupare a forţei
de muncă, nivelul general al preţurilor, etc) sunt numite agregate economice.

Agregatele care interesează cel mai mult societatea constituie variabile-scop sau variabile-ţintă.
Dacă ele deviază de la valoarea dorită, este necesar ca guvernul să intervină prin utilizarea anumitor
instrumente la nivelul economiei naţionale:

• - politica bugetară: modificarea cheltuielilor şi a veniturilor bugetare, în scopuri sociale sau pentru stimularea
ori frânarea dezvoltării economiei naţionale.

• - politica monetară: destinată a dirija cantitatea de bani aflată în circulaţie, influenţează investiţiile, producţia,
consumul, etc.

• - politica în domeniul veniturilor: urmăreşte relaţia preţuri-salarii.

• - politica externă: urmăreşte activitatea de comerţ exterior a ţării, stabilitatea cursului valutar, a taxelor
vamale, a subvenţiilor, încurajând importul sau exportul.
 Rezultatele macroeconomice sunt ieşirile (realo-monetare) din activităţile agenţilor economici
agregaţi, pe care piaţa le validează, societatea recunoscând utilitatea acestora de a satisface multitudinea
nevoilor sociale. Măsurarea şi înregistrarea acestora, făcute de către instituţii specializate, are o semnificaţie
practică deosebită în privinţa:

- adoptării deciziilor de politică macroeconomică;

- efectuarea de comparaţii internaţionale, privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor

economice produse în diferite ţări ale lumii contemporane, în funcţie de care se stabileşte locul fiecărei ţări în
ierarhia economiei mondiale.

Rezultatele macroeconomice se măsoară sub aspectul existenţial (fizic) şi valoric-monetar.

CAP. 1 Măsurarea rezultatelor activităţii economice

Contabilitatea naţională are la bază ideea că rezultatele activităţii economice dintr-o perioadă sunt
măsurate în termeni de:

- cantitate de bunuri produse, excluzând producţia realizată în diferite faze intermediare (metoda producţiei);

- cheltuieli făcute de consumatori pentru achiziţionarea producţiei finale (metoda cheltuielilor);

- venit recepţionat de participanţii la obţinerea producţiei (metoda venitului).

Fiecare din aceste trei metode dă o perspectivă diferită asupra activităţii economice.

Principiul fundamental al contabilităţii naţionale este că, exceptând unele probleme cum ar fi: date
incomplete sau greşeli de înregistrare, toate cele trei metode conduc la acelaşi rezultat.
Într-o formă simplificată, aplicarea metodei de calcul în cele trei variante se prezintă în felul următor:

Exemplu: Se consideră o economie formată din două firme:

Se pune întrebarea: care este dimensiunea totală (măsurată în unităţi monetare) a activităţii economice generată
de aceste două afaceri?
 1. Metoda producţiei:

Măsoară activitatea economică de ansamblu prin însumarea valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor
produse, excluzând toate bunurile şi serviciile produse dar utilizate (consumate) în stadiile intermediare ale
producţiei. Această metodă face uz de conceptul de valoare adăugată.

Valoarea adăugată a oricărei producţii este valoarea producţiei respective, din care se scad cheltuielile
făcute pentru bunurile şi serviciile necesare realizării producţiei respective. Valoarea adăugată brută VAB este
de fapt valoarea nou creată în activitatea economică.

• VAB S.C. Viticola = 35.000 RON (firma nu consumă nici un alt bun/serviciu pentru a produce).

• VAB S.C. Vinificaţie = 40.000 – 25.000 = 15.000 RON

Total 50.000 RON
 2. Metoda cheltuielilor:

Presupune măsurarea activităţii economice de ansamblu însumând cheltuielile făcute de către

utilizatorii finali ai producţiei (populaţia).

Cheltuieli de achiziţie a acestor bunuri: 10.000 RON pentru struguri

40.000 RON pentru vin

___________________________________

Total: 50.000 RON

 3. Metoda veniturilor:

Măsoară activitatea economică prin însumarea tuturor veniturilor generate în activitatea economică. În
cazul nostru, formele de venit generate sunt: salarii, taxe şi profitul net.

Venituri S.C. Viticola: Salarii: 15.000 RON

Taxe: 5.000 RON
Profit net: 15.000 RON
______________________
Total: 35.000 RON
Total venituri: 50.000 RON
Venituri S.C. Vinificaţie: Salarii: 10.000 RON
Taxe: 2.000 RON
Profit net: 3.000 RON
______________________
Total: 15.000 RON
 Faptul că cele 3 metode conduc la acelaşi rezultat nu este întâmplător. Logica acestor 3 abordări este
aceea că ele întotdeauna conduc la acelaşi rezultat. Acest lucru se explică în felul următor: valoarea producţiei
realizate este întotdeauna egală cu cheltuielile făcute pentru obţinerea acestei producţii, valoarea unui bun fiind
acea mărime doar pentru că se găseşte cineva care să cheltuiască suma respectivă pentru a-l obţine. Cheltuielile
făcute pentru obţinerea producţiei sunt aceleaşi cu valoarea producţiei. Dar cheltuielile pe care le fac
gospodăriile provin din veniturile acestora.

Se obţine următoarea relaţie:

Producţia totală = Venitul total = Cheltuielile totale

Această identitate este denumită identitatea fundamentală a contabilităţii naţionale, şi constituie baza
realizării acestei contabilităţi. În cazul în care cifrele (datele) reale nu verifică această identitate, există metode
de ajustare şi chiar un birou specializat care se ocupă cu restabilirea acestei identităţi.