Frătean Alexandru Istorie-An2-

Grupa1

Congresul de la Viena din anul 1815

În urma războaielor napoleoniene marile puteri resimt nevoia unei stabilități atât din punct de
vedere politic cât și militar. Exemplul Franței lui Napoleon I a arătat liderilor politici faptul că
drumul statelor de la statutul de actor principal pe scena politică și militară europeană până la
acela de hegemon este unul facil dacă forțele capabile să opună rezistență nu se coalizează
eficient și la timp. Congresul de de la Viena din anul 1815 reprezintă în istoria relațiilor
internaționale un moment de cotitură care introduce o nouă paradigă în cadrul diplomației
europene.
Înainte de marea întrunire din capitala Monarhiei Habsburgice, Marile Puteri, la inițiativa
ilustrului om politic britanic Robert Steward Castlereagh semnează la 1 martie 1814 la
Chaumont un tratat care venea să anticipeze de fapt Actul final al Congresului de la Viena de un
an mai târziu.1 Acest tratat prevedea printre altele condiția ca membrii coaliției să nu încheie
pace separată cu Franța lui Napoleon I ci să continue lupta până la capitularea inamicului. De
asemenea granițele statului Francez urmau a fi reduse la cele de dinainte de anul 1792. 2 Refuzul
lui Napoleon I de a accepta condițiile impuse a risipit ultima șansă a unui armistițiu pe cale
pașnică, trupele coaliției intrând în Paris iar tratatul de pace fiind semnat la 30 mai 1814 de către
ilustrul ministru francez de externe Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord care la Viena se va
dovedi extrem de abil și de priceput reușind în ciuda poziției Franței de țară perdantă să o scoată
din izolare si să-i mențină statutul de mare putere. 3 Mai mult decât atât, Talleyrand, cunoscând
disensiunile legate de pretențiile teritoriale ale membrilor coaliției caută să anuleze urmările
Tratatului de la Chaumont printr-un tratat secret între Franța, Anglia și Austria îndreptat
împotriva Prusiei și Rusiei. Revenirea lui Napoleon I va complica lucrurile, țarul Alexandru I
aflând de această înțelegere chiar de la suveranul reîntors la Paris, însă frica de acesta și de
tendințele lui hegemonice va face ca aceste chestiuni să fie uitate.4
Congresul de la Viena, așa cum am menționat inițial a căpătat imaginea unei pietre de hotar în
evoluția relațiilor internaționale. Încă din cuprinsul Tratatului de la Chaumont observăm pentru
prima dată creionarea în cadrul unui act de o importanță sporită a distincției clare dintre
„ puterile majore ” și „ puterile minore”.5 Putem identifica aici puterile majore ca fiind cele
capabile de a-și susține interesele la nivel global și care dispun totodată de forța militară pentru
1
Gheorghe-Iosif Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomația  europeană în epoca modernă, București p. 251
2
Ibidem.
3
Ibidem. P.252
4
Ibidem.
a-și îndeplini aceste obiective. Anglia, Prusia, Rusia, Franța, Austria și inițial și Spania, se
identifică deci cu apelativul de „ puteri majore ” 6. Putem observa în urma acestui congres câteva
principii fundamentale care vor domina relațiile internaționale pentru mult timp de acum înainte.
Primul dintre acestea este acela al balanței de putere 7 care devine „ regulă de bază” în
funcționarea relațiilor internaționale spre deosebire de secolele anterioare și care reprezintă
schimbarea vechii paradigme cu una nouă a unui echilibru de forțe și a gestionării crizelor prin
intermediul diplomației și al alianțelor. Se urmărea așadar o înțelegere mutuală în care obligațiile
și beneficiile să fie împărtășite de către toți iar tentativele hegemonice să fie rapid stopate de
către acest cerc al puterii. Aceast aspect din urmă implică deci și principiul intervenției
preventive 8 care permitea așadar intervenția anticipată pe teritoriul statului revizionist înainte ca
balanța să fie deci înclinată fără cale de întoarcere. Asistăm așadar la crearea unei ierarhii
europene tradiționale care nu ține cont de particularitățile lingvistice și religioase dar care, tinde
să ofere o alternativă viabilă pe tărâmul diplomației ocolind pe cât se poate războiul.
Actul final al Congresului de la Viena era considerat de către contemporani ca fiind „ Noua
Chartă a Europei” 9 acesta cuprinzând și 17 documente de o importanță majoră (convenții,
tratate etc.). În ceea ce privește conținutul acestui act, sunt reglementate o serie de chestiuni ce
țin de configurația politico - teritorială a continentului și nu numai. Un aspect relevant este
situația Poloniei împărțită încă din 1795 între Prusia, Rusia și Austria. Cea mai are parte a
teritoriului polonez îi revenea Imperiului Țarist în cadrul căruia se formează prin uniune
personală un așa- zis „ Regat al Poloniei” – o monarhie constituțională cu administrație separată
și cu o Constituție sancționată de țar în anul 1815. Galiția îi revenea Austriei iar Marele Ducat al
Poznaniei intra în componența Prusiei. Singura zonă neinclusă de facto în cadrul acestor trei
imperii era Cracovia care devenea oraș liber. 10 Spațiul Sfântului Imperiu Roman de Națiune
Germană desființat de Napoleon I în 1804 era organizat acum într-o confederație de 34 de state și
4 orașe libere cu o Dietă la Frankfurt pe Main prezidată de Austria în cadrul căreia se discutau
problemele interne și externe ale provinciilor. De asemenea fostele provincii ale Țărilor de Jos
precum și provinciile belgiene urmau să formeze un singur stat, Regatul Țărilor de Jos.11 Era
totodată reglementată și situația teritoriului elvețian cu sprijin rusesc prin asistența directă a lui
Ioannis Kapodistrias capabilul ministru de externe al țarului. Italia, rămâne fragmentată și sub
influența directă a Habsburgilor cu excepția Piemontului, a Statului Papal și a Regatului celor
Două Sicilii. Anglia ieșea din cadrul Conferinței cu un mare prestigiu 12 prin extinderea
imperiului colonial, intrarea în stăpânirea Maltei și a Insulelor Ionice fapt ce i-a permis în
următorii ani o implicare activă în spațiul dominat de Imperiul Otoman. Monarhia Habsburgică
ieșea și ea victorioasă grație calităților diplomatice ale ministrului de externe Klemens Wenzel
5
Andrei Miroiu, „Evoluția sistemului internațional până la 1914”, în vol. Manual de relații  internaționale,
coord.  Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Iași, Editura Polirom, 2006 p.25
6
Ibidem.
7
Ibidem. p. 26
8
Ibidem.
9
Gheorghe Cliveti, Concertul  European. Un experiment în relaţiile internaţionale  din secolul  XIX, Bucureşti, 2006
p. 261
10
Gheorghe-Iosif Bercan, Nicolae Ciachir, op.cit. p.254
11
Ibidem. p.256
12
Ibidem. p.258
von Metternich și obține Tirolul, Triestul, Galiția, Dalmația, Știria, Lombardia și Veneția plus
influență sporită în Italia. Franța deși era redusă la granițele din 1792 și obligată să plătească o
sumă importantă de bani, reușește grație lui Talleyrand să-și păstreze statutul de mare putere. 13 În
cadrul acestor transformări teritoriale și politice regăsim și perdanți care, în urma congresului nu
mai sunt considerați a fi puteri majore. Cel mai important exemplu este cel al Spaniei care
trecuse printr-un război lung de eliberare fiind prima țară care ii se opuse lui Napoleon I dar și
printr-o schimbare internă din punct de vedere politic și social. Pierdera flotei sale la Trafalgar a
dăunat puternic posesiunilor din America de Sud dar criza internă și mediocritatea
reprezentanților diplomatici au făcut ca Spania deși se bucura de simpatia participanților la
Congres să iasă cu doleanțele nesatisfăcute și deci fără să semneze Actul final. Tot în cadrul
acestui Act final regăsim declarația puterilor privitor la desființarea comerțului cu sclavi
( îndreptată împotriva Statelor Unite ale Americii) dar și un regulament privind Comitetul de
navigație pe fluvii, aceasta fiind liberă, cu un sistem de taxe uniform pe Rin, Mein, Mosella
Escaut etc.14
Se poate spune deci că în urma Congresului de la Viena din anul 1815 asistăm la închegarea
unui nou sistem de alianțe politice și la apariția unei noi ere în domeniul relațiilor internaționale.
Sistemul de alianțe cunoscut drept „Concertul European” deși nu a dus la eliminarea completă a
conflictelor în Europa ( Războiul Crimeii, conflictul austro-prusac, conflictul franco-german) a
reușit până la izbucnirea Primului Război Mondial să ofere o oarecare stabilitate, tendințele
hegemonice fiind contrate de cele mai multe ori cu succes chiar dacă acest cadru deja format al
puterii a fost destabilizat de către apariția Italiei unificate dar mai ales a Germaniei în a doua
jumătate a secolului XIX.

13
Ibidem.
14
Ibidem. p.261