Tehnici strategice de instrucție

Încurajarea independenței elevilor cu tulburări de învățare este insuficientă pentru

succes, e nevoie și de tehnici strategice de instrucție, cum ar fi:
a) stabilirea unei conexiuni între predare și evaluare
b) utilizarea unei structuri sistematice a lecției
c) oferirea de instrucțiuni explicite
d) predarea de tip „schelă”
a) Profesorul, în mod constant, trebuie să evalueze elevii, ceea ce implică:
colectarea, sinteza, interpretarea informațiilor (teste, teme, proiecte, observații informale etc).
Profesorul trebuie să aibă cât mai multe informații înainte de o evaluare corectă, obiectivă.
Procesul instructiv are 3 componente: planificarea, aplicarea, evaluarea instrucției, toate
fiind interdependente, având un caracter circular. Un profesor eficient are în vedere toate
componentele, luând în calcul rezultatele lecției anterioare atunci când planifică lecția de
predare. Profesorul nu trebuie să eludeze momentul evaluării, iar evaluarea trebuie să se refere
la obiectivele lecției și nu din afara ei (așa cum mai greșesc unii profesori începători, scrie
autorul). Orice cunoștinte noi trebuie să se plieze pe cele vechi, iar la elevii care nu au
cunoștințele necesare se intensifică remedierea. Lecțiile viitoare trebuie să se bazeze pe
evaluările rezultatelor elevilor.
b) Profesorii tineri au tendința de a nu face legătura cu informațiile anterioare și
conținutul predării nu are finalitate. Lecția trebuie să aibă început, mijloc și sfârsit, valabil și
mai mult pentru elevii cu probleme de învățare.
Conform lui Silbey(2001) o lecție trebuie sa aibă următoarele parți distincte: conexiunea
cu lecția prececedentă (5-10 minute); prezentarea obiectivelor învățării (3-5 minute); predarea
conținutului lecției (30-40 minute); finalizarea prin verificarea realizării obiectivelor și
argumentarea rolului celor învățate pentru viitor. Totodată, se face conexiunea cu lecția viitoare.
La începutul și la sfârsitul lecției, profesorul trebuie să ofere informații preliminare
conținuturilor actualei și viitoarei lecții ca: titlul lecției, subiectul, subpunctele, obiectivele și
motivarea obiectivelor propuse. La adolescenții cu probleme de învățare este absolut necesară
aceasta pentru ca ei nu pot depista singuri conexiunile informațiilor. La elevii cu probleme de
învățare, la sfârșitul lecției este necesară realizarea unei sinteze precise, schematizate, pentru ca
volumul informațiilor din manuale e mult prea mare pentru ei și determină abandonul sarcinii
de învățare, iar noile informații pot conduce la confuzii, lipsa de coerență a procesului de
învățare.
Dupa lecție, se sugerează, ca metodă de verificare, formarea unor perechi de elevi care
să expună o idee-cheie din lecție.
Schumm et al.(1994) propune un model piramidal pentru planificarea lecției, care are 3
secțiuni:
1.baza, care trebuie să ocupe cea mai mare parte a lecției și care cuprinde totalitatea
informațiilor de transmis;
2.mijlocul, care cuprinde totalitatea informațiilor de învățat de către majoritatea
elevilor;
3. vârful, care este partea cea mai mică și se referă la o minoritate avansată.
 Profesorul trebuie să se concentreze asupra majorității, asupra bazei și mijlocului.
c) Exista mai multe modele instructive: învățare holistică, învățare prin
descoperire, învățare tematică, învățare reciprocă etc. Funcționează cel mai bine modelele cât
mai explicite, pentru că altfel se creează iluzia învățării:
1. Model explicit se referă la faptul că profesorul se asigură că elevii sunt bine informați
în privința așteptărilor profesorilor și în privința motivelor pentru care trebuie reținute
informațiile, de ce trebuie știute și cum pot fi aplicate. Profesorul trebuie să explice verbal
metodele și tehnicile pe care le va folosi, scopul lor, procesele mentale care au loc atunci când
sunt acționate pentru ca elevul să conștientizeze nu numai metoda în sine, dar și procesele
cognitive implicate în aplicarea metodei.
Profesorul trebuie să apeleze la:
-strategii cognitive: vizualizări imaginare, generarea de ipoteze, clasificări și
ierarhizări ale informațiilor, parafrazări ale conținuturilor expuse;
-strategii metacognitive: analiza de probleme, luarea de decizii, impunerea de
obiective, analiza sarcinii de indeplinit, automonitorizarea;
Cel mai puțin explicit tip de instrucție este cel bazat pe procesele psihice inconștiente
și nu funcționează în cazul elevilor cu probleme de învățare cărora li se potrivește cel mai bine
modelul explicit.
2.Crearea de modele, proceduri și demersuri importante. Profesorul trebuie să ofere
elevilor un model de gândire, o paradigmă prin care ajunge la un rezultat, la o concluzie și apoi
să solicite elevilor să opereze ei inșiși cu paradigme și modele. Elevul trebuie învățat cum să
ajungă la o concluzie, mai ales elevul cu probleme de învățare. Profesorul demonstrează elevilor
procesele de autoinstruire și automonitorizare pe parcursul îndeplinirii unei sarcini. Treptat,
elevii trebuie să se bazeze cât mai puțin pe profesor, trebuie să învețe să se autoevalueze și
automonitorizeze, să se bazeze cât mai mult pe ei inșiși și să se autocorecteze.
d) Instrucția de tip „schelă” se referă la faptul ca elevului trebuie să i se acorde asistență
temporară pentru ca să acumuleze noi cunoștințe, ceea ce duce la optimizarea procesului de
învățare, prin secvențierea sistematică a conținuturilor, materialelor, sarcinilor. Vâgotski
spunea că este necesară reducerea treptată a dependenței de profesor.
Sunt multe modele de „schelă” care au rolul de a reduce dependența de profesor și care
nu diferă decât prin numărul de pași și tehnologia folosită. Modelul lui Ellis(1993,2000) cu 4
pași a avut succes:
Fazele modelului se concentrează asupra profesorului, mai întai, apoi a clasei, a
grupurilor mici (4-6) și apoi asupra individului.
În prima fază profesorul gândește cu voce tare, trece prin fiecare pas al unei strategii
de învățare descriind informațiile și interdependența lor. În a doua fază profesorul și clasa
îndeplinesc sarcina împreună, profesorul facilitând discutarea informației și-i ghideazță pe
elevi prin întrebări în așa fel încât să îi determine să fie cât mai independenți. În faza a
treia organizează clasa în grupuri mici, 4-6, fiecare grup să rezolve o variantă diferită a
aceleași sarcini. Profesorul le ofera ajutor și îi monitorizează.
Fazele a doua și a treia sunt forme de învațare ghidată, în faza a doua mediatorul este
profesorul, în a treia este colegul, fază la fel de importantă ca a doua, elevii cu probleme de
învățare pot chiar mai bine să învețe decât la faza a doua și au nevoie de mai puțin ajutor de la
profesor, această interacțiune fiind benefică. În faza a patra elevul lucrează independent,
automatizează toate procesele cognitive.
Sunt 8 elemente esențiale ale acestui tip de instruire și pe care trebuie să le îndeplinească
profesorul: să cunoască nevoile elevului și cerințele curriculare; să stabilească obiectivele sale
și ale elevului pentru a-l motiva pe elev; să diagnosticheze nivelul de ințelegere al fiecăruia; să-
l motiveze și să mențină interesul pentru învățare; să le ofere feed-back; să identifice tipul de
comportament care contribuie la succesul elevului; dacă elevul e frustat, să-i creeze un mediu
în care se simte confortabil; să încurajeze independența. Larkin scrie că profesorul trebuie să
știe când să se oprească ca elevul să nu devină frustrat.