Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tatăl Și Cei Zece Feciori de Alexandru Mitru
Tatăl Și Cei Zece Feciori de Alexandru Mitru
Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată.
Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul să-şi dea averea
celor zece copii.
A împărţit-o în părţi drepte.
— O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul… Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.
Plecă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.
Feciorul prinde să se plîngă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-1 duce pe bătrân în grajd, îi dă o
pătură numai zdrenţe şi îi arătă o grămadă de fân, zicîndu-i să se culce acolo.
Bătrânul rupse pătura în două şi jumătate o dădu înapoi feciorului.
— De ce-o rupi în două? se miră feciorul.
— Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze şi să ţi-o dea ţie când vei fi la rândul
tău gârbov şi le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.
Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd şi a plecat să
se desfete cu oaspeţii care-i avea în casă.
În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind acum sărac,
niciunul nu-1 băgă-n seamă. Care n-avea bucate!… Care n-avea loc!… Care, că are oaspeţi!… Şi tot
aşa…
„Ei, iacătă — şi-a zis bătrânul — un tată a ţinut zece feciori, şi zece feciori nu pot să sprijine un tată.
Dar lasă, vor înţelege odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!”
Nu s-a mai dus pe urmă la niciunul dintre feciori.
Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, şi-au trimis o slugă să vadă şi să iscodească.
Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început să-1 zdrăngăne, să sune
pietricelele şi a rostit ca pentru sine:
— Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat… Voiesc să fiţi decât ai acelui fecior ce m-o
iubi şi m-o îngriji mai bine!
Sluga a alergat îndată să vestească pe feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu galbeni şi c-a hotărât
să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-1 va îngriji mai bine. Să fi văzut cum alergau
feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:
— Tătucă… Vin-la mine!
— Ba la mine…
—Noi te iubim mai mult!
— Ba noi…
Îi apucase dragostea de tată.
S-au luat la sfadă, care să-1 îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.
— Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare câte o săptămînă. Şi
voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un loc ştiut numai de mine. Şi
numai după moarte veţi afla unde e.
L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubeşte.
Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i ascuns ulciorul.
Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul.
În ulcior nu erau decît pietricele. Iar alături de el, un răvaş. În răvaşul acesta le povestea, de-a fir-a-
păr ce şi cum făcuse.
Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au înţeles mâhnirea din
inima aceluia ce le fusese tată…
Sfârșit