Emma

Jane Austen s-a nascut pe data de 16 decembrie 1775 in Hamshire, Anglia si a murit
pe 18 iulie 1817 in orasul Winchester. Este una dintre cele mai apreciate scriitoare engleze
realiste din perioada romantica previctoriana, fiind cunoscuta mai ales pentru romanele sale,
printre care: „Ratiune si simtire”, „Emma” si „Mandrie si prejudecata”.

Jane Austen abordeaza in operele sale viata, problemele si aspiratiile femeilor din
clasele sociale inalte in epoca previctoriana, conturand de asemenea si personaje prin care
satirizeaza anumite maniere si obiceiuri ale vremii.

Rezumat:

Emma Woodhouse este o tanara instarita in varsta de 20 de ani care locuieste in satul
Highbury, posedand un domeniu numit Hartfield, alaturi de tatal ei batran, ramas vaduv.
Prietenul cel mai bun al Emmei pe parcursul romanului este un barbat mult mai in varsta
decat aceasta, pe nume George Knightley, un gentleman care detinea un domeniu in
apropiere.

La inceput, Emma reuseste sa contribuie la formarea unui prim cuplu, format din
domnisoara Taylor, fosta ei guvernanta, si domnul Weston. In urma nuntii celor doi, Emma se
hotaraste sa-si duca mai departe interesul si dorinta de a aranja mariaje, in ciudat faptului ca
Knightley se impotriveste.

Astfel, tanara incearca sa o convinga pe noua sa prietena, Harriet Smith, o fata simpla,
sa se casatoreasca cu domnul Elton, parohul acelei zone, deoarece observase ca acesta parea
sa ii dea multa atentie lui Harriet. La acel moment, Harriet ar fi putut lua de sot un fermier
respectabil, Robert Martin, pe care il refuza pana la urma contrar dorintei ei, influentata de
sfaturile Emmei.

Intr-un final, Emma isi da seama ca a interpretat gresit toate actiunile lui Elton,
deoarece acesta o cere in casatorie si isi marturiseste dragostea. Tanara este socata si suparata,
ea fiind ferm convinsa ca Elton o iubea pe Harriet. Emma il refuza, iar Elton, jignit de faptul
ca aceasta a sugerat un mariaj intre el si o femeie inferioara lui, pleaca intr-un oras aflat langa
Londra. Se intoarce dupa o perioada de timp cu o sotie bogata si frumoasa, care ajunge sa fie
prietena Emmei, in ciuda unor neintelegeri initiale.

Urmatorul eveniment important este reprezantat de aparitia unui nou personaj admirat
si laudat de toti, pe nume Frank Churchill, fiul lui Weston, care primeste custodia lui.
Singurul care dorea s-o opreasca pe Emma sa-l intalneasca pe tanar este Knightley, acesta
neavand nici un fel de simpatie pentru tanar. In ciudat reticentei sale, Emma se ataseaza foarte
repede de Frank si este flatata de atentia care ii este acordata, ceea ce o determina sa ia parte
intr-o relatie aparent de natura romantica. Spre mirarea tuturor, Emma renunta sa se mai
gandeasca la Frank ca la un viitor sot, imaginandu-si ca barbatul ar fi potrivit pentru Harriet.

Un nou personaj care provoaca neintelegeri in acea comunitate este Jane Fairfax,
nepoata domnisoarei Bates, o femeie batrana necasatorita. Jane nu este primita cu prea multa
caldura de catre Emma, deoarece ea devine suspicioasa din cauza aparitiei ei in acea
comunitate si nici nu ii simpatizeaza caracterul. Domnul Knightley o sustine pe Jane,
considerand ca aceasta are nevoie de compasiune deoarce nu are vreo mostenire directa si este
nevoita sa se angajeze intr-un post de guvernanta. Domnul Weston considera ca atitudinea
protectoare a lui Knightley este alimentata de sentimente romantice.

Intr-una din zile, Harriet ii marturiseste Emmei ca este indragostita de o persoana de

un statut social superior. Emma se gandeste ca este vorba de Frank Churchill, iar Knightley
incearca sa o avertizeze pe Emma ca Frank si Jane ar putea avea o relatie secreta, banuiala pe
care tanara nu o crede.

Evenimentul in urma caruia sunt rezolvate conflictele si misterele de natura romantica

dintre personaje este moartea matusii lui Frank. In urma intamplarii, este recunoscut faptul ca
el si Jane erau deja logoditi de mai mult timp, asa ca isi initiaza mariajul. Emma este
ingrijorata pentru Harriet, dar afla ca aceasta era de fapt indragostita de Knightley si crede ca
acesta ii impartaseste sentimentele. Emma realizeaza ca ea la randul sau il iubeste pe
Knightley si spre bucuria si mirarea sa, acesta ii marturiseste ei dragostea.

Problema lui Harriet este rezolvata cand Robert Martin o cere in casatorie pentru a
doua oara, iar ea accepta. Astfel, romanul se sfarseste fericit, atat cu nunta celor doi, cu cat si
cea a lui Knightley si a Emmei.

Caracterizare:

Emma Woodhouse este personajul principal care trece printr-un proces complex de
autocunoastere. Tanara are un statut bun, iar frumusetea si inteligenta sa sunt doua calitati de
baza care definesc tipul femeii respectabile. A avut o viata relativ lipsita de greutati, dar
anumite trasaturi de caracter ii aduc probleme in procesul de maturizare.

In ciuda relativei sale maturitati, ea face repetate erori in incercarile de a ajuta la

formarea unei relatii romantice dintre doua personaje, cu scopul casatoriei. Se autoinduce in
eroare, punandu-si increderea strict in acea ocupatie care ii aduce necazuri din care invata ca
nu este indicat sa se amestece prea mult in viata oamenilor. Fiind condusa de o incapatanare
accentuata, nu asculta sfaturile celor din jur si considera ca actiunile si ideile ei sunt cele
corecte.

De asemenea, are o reticenta in a-si recunoaste sentimentele si in a se angaja intr-o

relatie serioasa ea insasi. Emma este indragostita de Knightley, dar nu admite acest lucru
decat spre sfarsitul romanului cand reuseste sa isi arate adevaratele sentimente.

Fiind un personaj cu caracter puternic, invata din greseli si isi identifica scopurile si
dorintele vietii. Este favorizata de un statut social cat se poate de bun si de relatia cu domnul
Knightley, unul dintre personajele care ajuta la formarea Emmei pe parcusul romanului, desi
aceasta nu ii asculta mereu indrumarile.

„Marile Sperante”
Charles Dickens (n. 7 februarie 1812 – d. 9 iunie 1870) a fost un scriitor englez din
epoca victoriana, operele sale fiind considerate cele mai valoroase creatii ale acelei perioade.
In copilarie nu a avut parte de multa educatie solida, deoarce a fost nevoit sa paraseasca
scoala pentru a lucra intr-o fabrica. In ciuda acestui fapt, geniul sau a fost recunoscut prin
bogata sa activitate literara. Pe langa cele 15 romane scrise si alte numeroase nuvele si
povestiri, timp de 20 de ani, Charles Dickens a fost editorului unui ziar cu aparitie
saptamanala. Printre romanele cele mai de pret amintim „Marile Sperante”, „Aventurile lui
Oliver Twist”, „David Copperfield”, „Colind ce Craciun”si „Poveste despre doua orase”.

Rezumat:

Romanul debuteaza cu noaptea ajunului de Craciun, in care un baietel sarac pe nume

Pip, viziteaza mormintele parintilor si fratilor sai. In acel cimitir, un evadat al unei inchisori
din apropiere il ameninta pe baiat, fortandu-l sa-i aduca mancare si un obiect cu care sa-si
poata taia lanturile. Pip face intocmai, dar pana la urma evadatul este prins in timp ce se lupta
cu un alt condamnat.

Pip locuieste intr-o zona saraca, alaturi de sora sa abuziva, si sotul ei, Joe Gargery,
fierarul. Baiatul are parte de o intamplare fericita cand unchiul Pumblechook (care era de fapt
unchiului lui Joe) este rugat de o doamna batrana bogata, pe nume domnsioara Havisham, sa
gaseasca un partener de joaca pentru fata sa adoptiva, Estella. Aceasta are un comportament
rece si dispretuitor in timpul vizitelor lui Pip in casa doamnei Havisham, dar baiatul se
indragostete de fata si doreste sa devina un gentleman pentru a se putea casatori cu ea.

Pip devine ucenicul lui Joe si isi petrece timpul in fieraria acestuia, pana cand primeste un
mesaj de la un avocat pe nume Jaggers. Acesta il anunta ca a intrat in posesia unei averi mari
prin intermediul unui binefacator anonim ce dorea ca Pip sa plece imediat la Londra prentru a
deveni un gentleman. Pip este convins ca domnisoara Havisham este initiatoarea acelui plan,
asa ca ii face o ultima vizita.

In Londra Pip isi incepe o noua viata care il final il aduc in dificultatea multor datorii. La un
moment dat afla ca binefacatorul lui este Magwitch, evadatul cu care s-a intalnit in cimitir,
acesta reusind sa scape din inchisoare si sa se imbogateasca. De asemenea, este dezvaluit
faptul ca Estella este fiica lui Magwitch si a servitoarei avocatului Jaggers. Alaturi de doi
prieteni, Pip doreste sa il ajute pe Magwitch sa se ascunda de politia care l-ar fi executat daca
l-ar fi prins din nou.
 In urma dezvaluirii lui Magwitch, Pip afla in plus ca domnisoara Havisham a fost
parasita in fata altarului de viitorul ei sot, Compeyson, motiv pentru care a a doptat un
comportament ciudat si o dorinta de razbunare pentru sexul masculin, exprimata prin Estella
si atitudinea ei fata de Pip. Intr-un accident, domnisoara Havisham isi da foc la rochie, este
salvata de Pip, dar moare ulterior din cauza ranilor grave.

Logodnicul domnisoare Havisham este ucis de Magwitch in timp ce acesta, ajutat de

Pip, incearca sa evite politia, evadand pe o barca. Planurile merg prost, Magwitch este prins si
condamnat la moarte, dar decesul lui se petrece inainte de executie, dupa ce Pip il viziteaza in
inchisoare si il asigura ca fiica sa, Estella, este in viata.

La scurt timp, Pip aproape ajunge sa fie arestat din cauza datoriilor si se imbolnaveste.
Joe vine la Londra in ajutorul lui, avand grija atat de sanatatea lui, cat si de datoriile foarte
mari. Pip realizeaza ca nu exista nici o sansa ca el sa devina sotul Estellei, de aceea doreste s-
o ceara in casatorie pe Biddy, prietena din copilarie care inca locuia in satul natal, dar aceasta
se casatoreste cu Joe.

Pip regreta greutatile pe care i le-a provocat lui Joe, asa ca pleaca in Egipt cu scopul de
a putea sa-i returneze banii cu care l-a eliberat de datorii. Dupa mai mult ani, Pip viziteaza
ruinele casei in care a locuit domnsioara Havisham, iar acolo o intalneste pe Estella.

Finalul romanului este putin ambiguu, sugerand ca Pip si Estella incep o relatie
romantica fericita, deoarece tanara, in urma mortii sotului ei, isi cere iertare, il intelege pe Pip
si isi doreste sa ramana alaturi de el.

Caracterizare:

Pip este protagonistul romanului, personajului a carui evolutie este urmarita cu cea mai
multa atentie. Trasaturile sale de baza, care sunt accentuate odata cu sansa de a deveni un
gentleman, sunt imaturitatea si idealismul sau. Pip este supus unei vieti grele, cu neajunsuri,
in care cunoaste saracia, imoralitatea si degradarea. El are aspiratii puternice de a deveni un
gentleman respectabil, un om cinstit si echilibrat din punct de vedere al statutului social. In
plus, idealul casatoriei cu Estella, il determina sa-si transforme inconstient dorinta de a evolua
in societate, intr-o mentalitate limitata de principii fondate fara un temei solid.

Pip nu are parte de educatia data de parinti, fiind nevoit sa suporte abuzul surorii mai
mari, iar astfel este nevoit sa cunoasca singur mecanismele vietii si sa reuseasca sa se
adapteze rapid oracarei situatii. Vointa puternica alimenteaza dorintele lui Pip, dar uneori
actioneaaza avand idei complet eronate.

Cu toate acestea, Pip este un personaj cu un suflet bun si iubitor, ii ajuta pe cei din
jurul sau, dar mai tarziu realizeza ca modul sau de gandire l-a indepartat de oamenii cu
adevarat apropiati lui, Biddy si Joe. Da dovada din nou de dorinta de a fi un om moral si
cinstit, incercand sa-si repare greselile. De asemenea, prin intamplarile la care asista, Pip
intelege ca statutul social nu ii poate asigura acea puritate a vietii pe care si-o dorea, iar astfel
se apropie de o maturizare completa.
„Colind de Craciun”

Rezumat:

Nuvela este impartita in cinci capitole mari, numite „stante”. In prima stanta, este
descris un batran rautacios si morocanos, pe nume Ebenezer Scrooge, pentru care Craciunul
nu era un motiv de bucurie. Aflat in ajunul Craciunului, intr-o zi in care se implineau sapte ani
de la moartea asociatului sau, Jacob Marley, Scrooge isi petrece timpul tratand cu ignoranta si
negativitate pe toti cei din jurul sau. Astfel, refuza invitatia nepotului sau de a-si petrece
Craciunul cu el si respinge cu multa duritate doi oameni care ii cer o contributie pentru o
actiune caritabila.

In acea noapte, isi face apartia fantoma asociatului sau, Jacob Marley, care explica
faptul ca este condamnat sa umble inlantuit pe pamant din cauza vietii egoiste si lacome pe
care a dus-o. Marley doreste sa-l salveze pe Scrooge de la aceeasi soarta si il atentioneaza ca
va fi vizitat de trei fantome, in trei nopti.

Scrooge se trezeste chiar inainte sa apara prima fantoma, un duh cu un aspect care
aminteste de trasaturile unui copil. Fantoma il ia intr-o calatorie in copilaria si tineretea sa,
unde el devine invizibil pentru cei din jur. Scrooge vede secvente din zilele petrecute la
scoala, din perioada in care a fost ucenicul unui vanzator si din relatia sa cu Belle, o tanara
care l-a parasit din cauza ca acesta era dominat de lacomia pentru bani si uita sa iubeasca.
Scrooge este impresionat de ceea ce vede si varsa o lacrima plina de regrete inainte de a se
intoarce in patul sau.

Cea de a doua fantoma ii arata lui Scrooge spiritul Craciunul din prezent in diverse
locuri. Mai intai vede bucuria unor oameni care fac cumparaturi pentru sarbatoare, iar ulteori
asista la masa in familie a copistului sau, Bob Cratchit, un om sarac care nu isi permitea sa-si
ingrijeasca fiul bolnav, deoarece Scrooge nu il platea indeajuns. De asemenea, fantoma ii
arata petrecerea data in casa nepotului sau la care el a refuzat cu multa rautate sa mearga.

In a treia seara, o noua fantoma ii dezvaluie lui Scrooge viziuni despre viitorul care il
asteapta daca nu isi schimba atitudinea. Batranul asista la moartea copilul lui Bob Cratchit si
de asemenea isi vede propriul mormant, neglijat de toate persoanele cunoscute care nici nu au
dorit sa participe la inmormantare. Socat de aceasta imagine si disperat sa nu se adevereasca,
Scrooge promite ca isi va schimba atitudinea pentru ca nu isi doreste o asemenea soarta.

Dupa dispartia ultimei fantome, Scrooge se trezeste in patul sau fiind un om nou, total
opus personalitatii sale initiale. Aratandu-si generozitatea si sufletul schimbat in bine, trimite
un curcan familiei Cratchit, il trateaza pe copilul acestora ca pe propriul sau fiu, face daruri
celor nevoiasi si participa la petrecerea de Craciun a nepotului sau. Scrooge devine un om
bland si altruist si incepe sa-si trateze semenii cu respect si iubire.

Astfel, el duce mai departe spiritul Craciunului si se salveaza de la soarta pe care o

indura fantoma lui Jacob Marley.

Caracterizare:
Scrooge este caracterizat inca din prima stanta in mod direct, de catre narator. Acesta
foloseste doar cuvinte negative, ne dezvaluie ca batranul este un om rau, lacom, pacatos,
egoist si respingator fata de cei din jur atat prin comportament cat si prin infatisarea sa ce
poarta semnele unui stil de viata singuratic si degradant. Totusi, pe parcurs aflam ca aceasta
este doar o masca a lui Scrooge si ca este capabil sa se schimbe in bine si sa redescopere
calitatile sale. Singurul personaj care este capabil sa vada dincolo de masca lui Scrooge este
Cratchit, copistul sau.

Cu ajutorul celor trei fantome, batranul isi aminteste de inocenta copilariei, de

sentimentele placute pe care le-a avut in trecut, inainte sa fie distrus de o dorinta obsesiva
pentru bani. Scena care il tulbura cel mai mult este cea in care isi vede propriul mormant
neingrijit, semn ca celor din jur nu le pasa de soarta lui. Teama lui Scrooge este singuratatea,
iar el ascunde acest fapt printr-un comportament respingator care mascheaza natura sa
adevarata

In finalul celor trei zile, Scrooge trece printr-o schimbare radicala, intelege ceea ce
trebuie sa faca, reuseste sa indrageasca din nou Craciunul si spiritul sau, lasand tot
negativismul in urma . Batranul devine un om bun, atent cu persoanele din jur, fiind ghidat de
lumina pe care a regasit-o in sufletul sau cu ajutorul celor trei fantome ce l-au facut sa
realizeze frumusetile din jurul sau si nucleul problemelor sale.
 Concert din muzica de Bach

Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876, comuna Ivesti, județul Galati - d.

5 martie 1955, Bucuresti) a fost o mare prozatoare, romanciera si nuvelista din perioada
interbelica. Ea a deburat in presa culturala cu articole si poezii in limba franceza. Eugen
Lovinescu este cel care o influenteaza spre scrierea de romane moderne, acesta fiind printre
putinele personalitati care sustinea scriitoarele femei. Operele sale cele mai de pret sunt
prezente in Ciclul Hallipilor, o serie de patru romane care au ca interes central familia Hallipa
si interactiunile sale cu alte familii si cunostinte.

Rezumat:

Romanul „Concert din muzica de Bach” prezinta viata si evolutia relatiilor dintre trei
familii si cunostintele acestora: familia doctorului Rim, cea a domnului Hallipa si cea a
printului Mazentiu.

La inceput, familiarizarea cu personajele este facuta prin vizita pe care tanara Mini i-o
face prietenei sale, Lina, o femeie casatorita cu profesorul universitar, doctorul Rim. Acesta
este aparent bolnav, pretext pentru care Lica, varul Linei, o aduce pe fiica sa, Sia, de la scoala
de infirmierie in casa lui Rim pentru a-l ingriji. Rim este casatorit cu Lina doar pentru
veniturile ei mari, iar Sia este un personaj care profita pe urma lor, la comanda tatalui ei, Lica.

Sora lui Lica, Lenora, a fost casatorita cu domnul Hallipa, la mosia caruia Lina a fost
in trecut angajata. In prezent, cu totii locuiesc in Bucuresti, unde Lica isi duce existenta
profitand de Sia pe care o dispretuia si critica pentru defectele sale. Intr-una din zile, dupa ce
ii face acesteia o viza in casa lui Rim, Lica este aproape sa fie lovit de o trasura in care statea
printul Mazentiu si sotia sa, Ada.

Ada, fiind casatorita cu Mazentiu doar pentru titlul nobiliar, este impresionata de
farmecul lui Lica si doreste sa-l reintalneasca. Il cheama pe domeniul lor, sub pretextul ca este
varul Linei, pentru a-i oferi un post la grajdurile de cai. Mazentiu, care era grav bolnav de
tuberculoza, este suparat de actiunile Adei, dar este preocupat mai mult de propria sanatate.
Printul a fost logodit cu verisoara Linei, Elena Hallipa, care ulteorior s-a casatorit cu domnul
Draganescu, un om foarte bogat.

Pregatirea unui concert din muzica de Bach incepe cand Mini afla de la o prietena ca
Elena Hallipa, care organiza serate muzicale, doreste sa faca repetitii pentru un concert la care
sa participe si Rim. Intre timp, Ada face incercari tot mai mari sa-l ridice pe Lica in societate.
Afland ca este unchiul doamnei Elena, profita de dorinta acesteia de a organiza un concert si
se preface profund interesata.

In timp ce sanatatea lui Mazentiu se deterioreaza, soseste varul acestuia, Victor

Marcian, un mare muzician pe care Ada il convinge sa participe la concertul din muzica de
Bach, pentru a castiga atentia Elenei Hallipa-Draganescu.

Un conflict puternic este declansat odata cu vizita lui Nory, o prietena a Minei, in casa lui
Rim, din cauza ingrijorarii Elenei pentru ca acesta lipsea de la repetitii. Nory ii propune Linei
sa o dea afara pe Sia, deoarece Rim nu mai este bolnav, iar atunci este dezvaluit ca Sia este de
fapt fata lui Lica si a Linei.

Repetitile iau o intorsatura buna, relatia dintre Elena si Marcian evolueaza in bine, spre
bucuria Adei, dar concertul este amanat de mai multe ori. Printul Mazentiu pleaca in Elvetia
unde se chinuie cu boala ce aproape l-a doborat, iar tensiunile din Bucuresti cresc tot mai
mult.

Lina, in urma faptului ca toate personajele afla secretul sau, este hotarata sa divorteze
de Rim si incepe un conflict cu Sia. Aceasta se imbolnaveste si in ciuda insistentelor lui Rim,
Lina nu o ingrijeste, iar fata moare in urma unei infectii datorate unui avort. Urmata de acest
deces, soseste si vestea tragica a mortii lui Mazentiu in Elvetia., dar evenimentul nu afecteaza
pe nimeni.

Chiar inainte de concertul din muzica de Bach, are loc inmormantarea Siei, la care
participa toate personajele, chiar si Elena si Marcian a caror relatie devine una romantica. La
polul opus, Rim si Lina sunt ingrijorati in privinta viitorului lor.

In ciudat tuturor intamplarilot, concertul din muzica de Bach este un succes, la fel si
planul Adei, care reuseste sa-l ajute pe amantul ei, Lica, sa devina un om cu un rang inalt in
societate, alaturi de care isi poate trai viata.

Caracterizare:
Lica Trubadurul este tipul personajului parvenit, dominat de un snobism foarte
accentuat. Este urmarita evolutia sa dintr-un om „de mahala”, intr-un domn respectabil dintr-o
clasa sociala inalta.

Lica nu exceleaza prin calitati ale personalitatii, in schimb infatisarea sa placuta,

atragatoare, descrisa prin adjective cum ar fi „subtirel”, „sprinten”, ii aduce multe castiguri
obtinute prin imoralitate. In trecut, el isi petrecea timpul impreuna cu fiica sa, Sia, la diverse
gazde care il acceptau tocmai din motivul infatisarii sale. Lica este un om lenes, lipsit de vreo
inteligenta stralucita, in copilarie nu si-a dus studiile pana la capat, iar la maturitate nu
reuseste sa-si gaseasca o munca decenta. Astfel, da dovada de egoism si rautate, profitand de
Sia, pe care nu o iubea si o considera o povara de pe urma caruia isi ducea existenta.

Transformarea sa dintr-un om mediocru, lipsit de principii si maniere, este realizata

prin relatia cu Ada. Aceasta il introduce in viata de lux a oamenilor bogati, de un rang inalt.
Lica isi schimba atat imbracamintea, devenind mai elegant, cat si comportamentul,
caracterizat de superioritatea cu care ii trateaza pe cei din jur, considerand ca el este un
adevarat domn. Totusi, el ramane un om inchis la minte, nu isi da seama de scopul actiunilor
Adei, dar accepta tot ce propune aceasta. Nepasarea, ignoranta si egoismul fata de familie este
accentuata prin faptul ca nu se intereseaza prea mult de soarta Siei si nici nu doreste sa-si
refaca relatiile cu alti membrii ai familiei.

Lica Trubadurul devine astfel exemplul parvenitului, se imbogateste pe cai imorale,

imbratisand un stil de viata nou, „distins”, dar care in final nu il transforma intr-un domn
adevarat, cu principii morale si cinstite.

Mantaua

Nikolai Vasilievici Gogol (n. 31 martie 1809 – d. 4 martie 1852) a fost un prozator si
dramaturg rus realist nascut pe teritoriul Ucrainei. In operele sale, Gogol urmareste sa redea
obiceiurile si principiile lumii birocratico-nobiliare ale acelor timpuri, condus de un spirit
critic capabil sa satirizeze realitatea societatii rusesti. Printre operele sale importante se
numara romanul istoric “Taras Bulba”, capodopera dramaturgiei rusesti “Revizorul”, “Suflete
Moarte”, dar si o serie de nuvele in volumul “Arabescuri”.

Rezumat:
‘Mantaua’ este o nuvela in care este prezentata viata lui Akaki Akakievich
Bashmachkin, un functionar copist foarte sarac din capitala Rusiei, St. Petersburg. Barbatul
este deosebit de dedicate slujbei lui modeste, dar din pricina simplitatii sale si a infatisarii
neingrijite este batjocorit de colegii de serviciu, care nu ii apreciaza eforturile de a munci.
Glumele lor rautacioase sunt legate mai ales de mantaua jerpelita a lui Akaki, care nu isi
permitea haine noi si elegante din cauza salariului foarte mic pe care il primea.

Akaki decide sa-si repare mantaua, asa ca o duce la croitorul sau, Petrovich. Acesta
declara ca haina nu poate fi reparata si este necesar sa cumpere una noua. Akaki este de acord
cu aceasta propunere si incepe sa-si imparta cu grija banii, pentru a putea economisi cat mai
multi. Entuziasmul sau pentru munca sa de copist este inlocuita de dorinta, transformata intr-o
obsesie, de a cumpara noua manta.
 In acesta perioada, Akaki ii face vizite lui Petrovich pentru a vorbi despre cum avea sa
arate haina cea noua. In urma incasarii unei sume de bani neasteptate, Akaki isi permite in
sfarsit sa faca investitia. Acesta pleaca impreuna cu Petrovich in magazile St. Petersburgului
de unde cumpara cele mai calitative materiale pe care si le poate permite. Surprinzator, noua
manta are un aspect ingrijit si frumos, fapt pentru care devine tema discutiilor colegilor lui
Akaki atunci cand acesta merge la serviciu.

Superiorul lui Akaki hotaraste sa organizeze o petrece in cinstea acestuia, pentru a

sarbatori noua achizite. Barbatul este rusinat, nefiind obisnuit sa participe la evenimente
sociale alaturi de oameni bogati, cu maniere alese, dar accepta invitatia. Ajuns la petrecere,
observa hainele scumpe ale oamenilor prezenti si ii priveste participand la jocuri de carti si
discutii aprinse. Nerezistand prea mult, pana la urma paraseste casa respectiva, iar in drum
spre locuinta sa are parte de un eveniment nefericit.

Doi banditi il prind pe Akaki si ii fura mantaua, lasandu-l singur in zapada. Pentru a
recupera haina furata, unul dintre colegii sai de serviciu il sfatuieste sa isi prezinte problema
unei persoane importane, unui superior de al sau. Acesta era un om ce-si trata suborodonatii
cu o superioritate falsa, egoista, prin care doreste sa para mai capabil decat este in realitate.

Astfel, omul nu-l ajuta pe Akaki, certandu-l si criticandu-l, aproape lesinand de

enervare, pentru faptul ca a indraznit sa se prezinte cu o problema atat de neimportanta. In
urma conflictului, Akaki pleaca spre casa unde contacteaza o boala grava ce il rapune imediat
la pat, cu o temperatura ridicata. Doctorul nu ii da de trait mai mult de o zi si jumatate, ceea ce
se si intampla.

Inainte sa moara, Akaki este cuprins de un delir in care se imagineaza in fata

superiorului fata de care isi cere scuze, dar imediat dupa devine violent, tipetele si injuraturile
fiind ultimele actiuni pe care Akaki le face inainte sa fie rapus definitiv de boala.

In urma mortii tragice, naratorul atesta aparitia in diverse zone ale orasului a fantomei
lui Akaki, care nu-si gasea linistea. Barbatul care a refuzat sa-l ajute este bantuit de remuscare
pana cand fantoma ii face o vizita, furandu-i mantaua si amenintandu-l. Astfel, spiritul este
impacat, iar naratorul mentioneaza apoi doar aparitia unei fantome care semana mai mult cu
unul dintre banditii ce l-au atacat pe Akaki.

Caracterizare:
Akaki Akakievich este protagonistul nuvelei in care este urmarit destinul sau tragic.
Personajul este un inadaptat, un om simplu, lipsit de o stralucire a mintii, dedicat unei munci
plictisitoare si repetitive ce reprezinta centrul existentei sale. Saracia si singuratatea il
priveaza pe Akaki de la o viata frumoasa si bogata atat material, cat si spiritual. Naratorul da
de inteles ca singura ocupatie si singurul scop al acestuia era cel de a munci, luand ordine de
la superiorii sai.

Viata degradanta este reflectata prin mantaua jerpelita de care cei din jurul sau rad cu
rautate si nepasare, dar si prin infatisarea neingrijita a lui Akaki. Chiar daca este sarac,
personajul devine deosebit de motivat in a-si cumpara o noua haina. Pentru el, o asemenea
achizitie era un eveniment foarte important, ce l-ar fi adus mai aproape de un om respectabil,
acceptat de societate.

Neindemanarea, lipsa aptitudinilor de socializare si instrainarea de elemente ale

modernitatii este prezenta in atitudinea lui Akaki atunci cand este data o petrecere pentru a
sarbatori reusita cumpararii unei haine noi. Personajul nu este capabil sa se integreze, asa ca
in final, infatisarea imbunatatita nu-i aduce si noi calitati morale.

In urma furtul, Akaki este neputincios, nu stie sa se impuna si sa obtina ceea ce vrea.
Profitand de slabiciunea lui, persoana in functia inalta careia ii expune problema, nu-l ajuta,
ingnorandu-i nevoile. Inainte sa moartea sa tragica, frustrarile si suparile lui Akaki apar in
delirul acestuia, culminat cu vorbe de ocara aduse superiorului sau.

Fantoma lui Akaki arata ca acesta sufera cumplit in urma nedreptatilor si isi doreste sa
obtina, macar o data in viata, ceva pentru care a luptat. Transformarea sa dintr-un om ce nu
detinea nimic deosebit intr-o persoana care aspira pentru o mica schimbare, perceputa ca fiind
uriasa de catre acesta, arata in final simplitatea sufleteasca, influentata de o gandire limitata, a
unei victime a societatii.

Revizorul
Rezumat:
„Revizorul” este o piesa de teatru care se centreaza asupra unui primar dintr-un orasel
rusesc si a angajatilor sai, personaje corupte a caror lacomie si lipsa de inteligenta reprezinta
motivul utilizarii satirii ca procedeu de baza in redarea realitatatilor existente in Rusia la acea
vreme.

Primul act contureaza locul desfasurarii actiunii, un orasel izolat, condus de oameni
corupti si incapabili. Lipsa de organizare, comunicarea ineficienta si degradarea morala este
surprinsa intr-un mod comic in actiunile primarului si subordonatilor acestuia.

In urma primirii unei vesti despre un revizor ce avea sa soseasca pentru a evalua
situatia orasului, personajele intra intr-o agitatie nebuna, incercand sa acopere problemele si
sa mascheze coruptia prezenta chiar si in cadrul judecatorilor sau al functionarilor postei.
Chiar si sotia primarului, Anna, si fiica acestuia, Marya, sunt doua femei superficiale, atinse
de parvenire si imoralitate.

Angajatii primariei afla despre existenta unui vizitator, Khlestakov, un barbat venit
din St. Petersburg, ce se afla in oras de doua saptamani,. Acestia sunt convinsi ca el este
revizorul din pricina caruia sunt nevoiti sa ascunda adevarata imagine a orasului. Astfel,
Khlestakov isi creeaza aparenta unei persoane dintr-o clasa inalta, dar monologul servitorului
sau, Osip, dezvaluie faptul ca era de fapt doar un functionar sarac, ce nu-si putea permite nici
macar o masa.
 Anna si Marya sunt impresionate de Khlestakov, care desi initial nu realizeaza ca este
crezut a fi o alta persoana, revizorul, ii minte pe toti cei din jurul sau, creand impresia unui om
bogat, cu relatii importante in St Petersburg.

Pe tot parcursul piesei, greseala primarului de a-l considera pe Khlestakov ca fiind

revizorul, creeaza conflictele principale in care este relevata coruptia ce marca orasul si
locuitorii sai. Primarul face eforturi mari in a scapa nepedepsit, ii da sume mari de bani lui
Khlestakov si isi indeamnda asociatii sa mascheze problemele orasului, incercand sa intre in
relatii bune cu revizorul ca acesta sa ii laude cand se va intoarce in St Petersburg.

Khlestakov profita de aceasta situatie cerand si mai multi bani, dar la sfatul lui Osip,
decide sa paraseasca orasul pana nu este dezvaluta identitatea sa adevarata. Totusi, inainte sa
faca acest lucru, afla de la mai multi negustori despre problemele orasului, despre felul in care
primarul profita de oricine pentru a-si atinge scopurile egoiste. Adancind interpretarea gresita
a primarului, Khlestakov o cere in casatorie pe Marya, desi nu urmareste de fapt acest lucru.

Primarul si familia sa sunt inca sub influenta teatrului jucat de presupusul revizor, asa
ca isi imagineaza ca vor duce vieti bogate si luxoase in St. Petersburg, unde vor reusi sa
ajunga prin intermediul relatiilor lui Khlestakov cu oamenii de acolo. Abia in ultimul act,
personajele afla adevarul cand seful postei gaseste identitatea adevarata a musafirului lor.

Haosul de la inceput este reluat, primarul fiind cel mai profund afectat de descoperirea
facuta. Piesa se incheie cu venirea unui jandarm ce anunta ca va sosi revizorul, de data
aceasta, cel adevarat. Coruptia si degradarea orasului este expusa in totalitate la acel moment,
ceea ce face incercarile personajelor de o ascunde doar o actiune inutila.

Caracterizare:
Khlestakov este unul dintre personajele principale ale piesei, vizitatorul luat drept a fi
revizorul de care se temea primarul orasului. Tanarul nu are mai mult de douazeci si trei de
ani si este angajat in rangul cel mai jos posibil al Rusiei acelei vremuri.

Caracterul sau este marcat de egoism, lipsa de inteligenta si falsitate. Inca de cand este
intampinat de restul personajelor, abuzeaza de acestea, facand mofturi si cerand mai multa
mancare decat ii este oferita. Initial nici macar nu isi da seama de situatia in care se afla si
totusi este dispus sa profite pentru binele sau de toate persoanele cu care interactioneaza, fara
sa se gandeasca la consecinte.

Ajuns in casa primarului, incepe sa filtreze cu sotia si fiica acestuia, determinandu-le

sa creada ca el este un om respectabil, un domn bogat cu relatii importante in St Petersburg.
Falsitatea si imaginea pe care si-o creeaza este strict bazata pe aspectul fizic. Khlestakov este
convins ca o infatisare ingrijita, acompaniata de minciuni, este destul pentru a deveni un
domn admirat.

Spre finalul piesei lacomia si egoismul sunt accentuate prin incercarile lui Khlestakov de a
obtine cat mai multi bani de la toti functionarii ce incercau sa mascheze problemele orasului.
De asemenea, dupa ce afla adevarul despre conducatorii acelei comunitati, o cere de sotie pe
Marya, ca apoi sa paraseasca orasul, ridiculizand prostia celorlalte personaje.

In final, Klestakov ramane un personaj simplu, limitat, ce isi ascunde adevaratul statut
printr-o falsitate dominate de minciuni si de aspectul exterior.

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș - d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un
dramaturg, poet, eseist si regizor de teatru roman. A debutat in presa inca din copilarie, cu un
text scris la varsta de 12 ani. Dupa ce a absolvit Facultatea de litere si Filozofie si-a inceput
cariera, fiind un membru al Cercului literar de la Sibiu. Printre operele sale importante se
numara eseul „Resurectia baladei”, piese de teatru precum „Turnul babel” si „Dona Juana”,
dar si o colectie de peste 100 de poezii. Spre sfarsitul vietii, Radu Stanca devine regizorul
Teatrului national din Cluj, moment in care monteaza ultimele sale spectacole inainte de a fi
rapus de boala.
Radu Stanca – Despartire
Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră

Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi

( Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme

Pe pieptul unei moarte ) şi veşnic între noi

Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi

Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări

Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,

Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor

N-o să mai incendieze pădurile albastre

Iar sufletele noastre, zburând încetişor,

N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi

Aducerile-aminte şi vom privi la chipul

Iubirii care cade şovăitor în noi

Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe

În timp ce pescăruşul iubirii va muri

Bătând încă o dată din largile-i aripe…

Comentariu:

„Despartire” este o opera lirica in versuri, apartinand creatiei lui Radu Stanca, in care
este abordata tema iubirii.

Gandurile, ideile si sentimentele sunt exprimate in mod direct prin intermediul eului
liric, aflat in postura barbatului indragostit a carui existenta este tulburata de o despartire
tragica. Iubirea devine un element devastator, deoarece este surprinsa intr-un moment al
declinului si suferintei.

Titlul operei, constituit din substantivul comun nearticulat „despartire”, reprezinta un

indiciu depre tema abordata, anticipand trairile eului liric. Termenul folosit este in perfecta
concordanta cu tema textului poetic, restrangand suferinta esecului in dragoste intr-un cuvant
sugestiv.

Poezia este alcatuita din sapte catrene cu rima incrucisata, masura de 12-14 silabe si
ritm trohaic. Marcile eului liric sunt prezente in fiecare strofa, mai ales pronume de persoana
intai plural, precum: „noastre”, „noi”, care sugereaza experienta comuna prin care trec cei doi
fosti indragostiti.

Printr-un monolog liric adresat, eul poetic isi exprima suferinta in urma despartirii,
amintirile alaturi de persoana draga si viitorul lipsit de speranta. Incipitul discursului liric,
„Ne-ar trebui o mie de ani sa recladim/ Ce-am sfarrmat aseara cu despartirea noastra”, atesta
irevirsibilitatea timpului si imposibilitatea atingerii armoniei initiale. Prin metaforele „creanga
ta de aur” si „frunza mea albastra” este sugerata iubirea pura, inaltatoare si reciproca existenta
intrei cei doi inaintea despartirii.

A doua strofa este marcata de comparatia „noi ce-am fost pe vremuri lipiti ca doua
palme la pieptul unei moarte”, pusa in contrast cu metafora „si vesnic intre noi vor creste
neguri”, pentru a accentua diferenta izbitoare din trecut si viitor, invocand motivul literar al
eternitatii.

Urmatoarele trei strofe pastreaza acelasi ton trist, dar resemnat. Indragostitul
anticipeaza viitorul intunecat de o singuratate „fara remuscari”. Aspiratia iubirii devine doar
un vis, o amintire amara, iar situatia actuala este acceptata cu o resemnare melancolica,
indragostitul fiind convins ca dragostea nu poate fi inviata. Acest fapt este sugerat prin
metafora „Sarutarile noastre cu flacarile lor n-o sa mai incendieze padurile albastre”, in care
culoarea albastra devine un simbol pentru puritate, exprimat in prima strofa in metafora
„frunza albastra”.

In ultimele doua strofe eul liric evoca pentru ultima data amintirea armoniei,
comparand-o cu viitorul in care nu mai exista nici un fel de sentiment inaltator. Metafora
„pescarusul iubirii” invoca inca o data puritatea dragostei reciproce, acum distrusa si
irecuperabila.

Ultimul vers incheie discursul liric cu moartea celei din urma sperante, atribuite
gestului unei fiinte din natura: „pescarusul iubirii va muri/ Batand inca o data din largile-i
aripe”. Trairile eului liric sunt accentuate de punctele de suspenie de la sfarsit care exprima
tristetea si suferinta profunda in urma despartirii.

Radu Stanca – De ce dai voie vantului

De ce dai voie vântului să umble

Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare

Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma

Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă

Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi ... iar mie, nu-mi dai voie ...

Comentariu:
 Opera „De ce dai voie vantului”este o creatie apartinand genului liric in versuri, in
care gandurile, ideile si sentimentele sunt exprimate in mod direct, prin intermediul eului liric.

Tema abordata este iubirea, pusa in relatie cu un element din spatiul ceresc al
naturii, vantul, care capata semnificatii simbolice, devenind o metafora pentru dragostea
instantei masculine ce se adreseaza persoanei indragite.

Titlul este in perfecta concordanta cu tema operei, intrebarea retorica „De ce dai
voie vantului” reprezentand nucleul suferintei eului liric, fiind de asemenea si incipitul
discursului liric. Indragostitul este profund dezamagit de imposibilitatea atingerii aspiratiilor
sale pentru o iubire adevarata si reciproca.

Discursul liric este un monolog liric adresat focalizat pe intrebarile retorice prin care
eul poetic isi exprima confuzia si tristetea fata de sentimentele neimpartasite. Tensiunea creste
treptat in cele patru catrene cu rima incrucisata si ritm trohaic, construite sub forma tipului
clasic de poezie. Profunzimea trairilor interioare se intensifica odata cu multitudinea de
personificari aduse vantului, devenit o proiectie a dragostei eului liric.

Prima strofa este dominata de gingasia si puritatea iubirii, sugerata prin

personficarea „mangaierea lui” careia i se adauga epitetele “mai calda, mai suava, mai
cereasca”, ce fac trimitire la iubirea blanda, sincera, inaltatoare. In urmatoarea strofa vantului
i se atribuie personificarea “degetele lui falfaitoare” conturand si mai puternic dorinta
instantei masculine de a-si impartasi sentimentele printr-o comunicare nonverbala, imposibila
din cauza pozitiei de neatins pe care o ocupa fiinta iubita.

Frustrarea este din nou sugerata prin repetarea titlului in versul “De ce lasi vantul sa-
si puna palma”. Considerand ca iubirea sa este una adevarata, eul liric doreste sa inteleaga
motivul respingerii sentimentelor sale sincere, asemanate cu tandretea miscarilor vantului pe
trupul fetei.

In utlima strofa, tensiunea emotionala si dorinta ating punctual maxim prin versul
“Si vrea sa-ti sarute gura-n voie”, gest tandru de natura romantica prin care eul poetic viseaza
sa-si contopeasca atat trupul, cat si sufletul cuprins de suferinta, cu cel al fetei. Tristetea
devine mai profuna, admiratia se transforma intr-o resemnare melancolica, sugerata prin
versul “In timp ce eu tanjesc cu plansu-n barba.”

Finalul discursului liric reprezinta apogeul suferintei indragostitului: “pe el il lasi…

iar mie nu-mi dai voie…”. Este invocata inca o data metafora vantului, element al naturii
identificat cu dorintele si sentimentele instantei lirice.
 Adrian Paunescu (n. 20 iulie 1943 Basarabia, astazi Republica Moldova — d. 5
noiembrie 2010, Bucuresti) a fost un poet, publicist si om politic roman. Debutand in anul
1960, Paunescu ste unul dintre cei mai mari poeti romani contemporani, cunoscut si de
asemenea ca organizator al Cenaclului Flacara. Opera sa in calitate de poet este foarte vasta,
cuprinzand zeci de volume tiparite, printre care “Ultrasentimente”(debutul sau editorial),
“Mieii primi”, “Iubiti-va pe tunuri” si “Locuri comune”. De-a lungul carierei sale, criticii au
avut pareri atat negative, cat si pozitive, dar cu totii au observat o evolutie treptata, spre bine,
care l-a adus pe Adrian Paunescu la rangul de unul dintre cei mai recunoscuti si originali poeti
contemporani.

Adevăratul fiu 
Din cîţi copii tot crezi că ai matale
Prea bună maică, spune-mi care-ţi este
Adevăratul fiu a cărui mamă
Te simţi într-adevăr pînă la capăt.

Nu poţi avea copii mai mulţi ca unul,

Mărturiseşte-mi care-ţi aparţine,
Pe care l-ai făcut, murind tu însăţi,
Ca să le dai şi celorlalţi putere.

Căci, dacă fiul are doar o mamă,

Irepetabil este şi copilul,
Dar spune-mi, maică bună, adevărul
Din toţi aceştia, care-ţi este fiul?

Ai mei sînt toţi, răspunse maica tristă,

Dar cel mai mult acel ce n-are mamă.

Comentariu:

Poezia “Adevaratul fiu” este o opera lirica prin care autorul Adrian Paunescu isi
expune viziunea asupra maternitatii intr-o comunicare dintre doua instante poetice.

Astfel, tema este centrata in jurul iubirii materne si a felului in care aceasta se
manifesta instinctiv, natural, printr-o puritate si sinceritate profunda care poate fi intalnita
exclusiv in trairile si sentimentele unei mame. Accentul este pus pe ideea ca dragostea
parinteasca nu are granite si este neconditionata de diferentele dintre copii, element dezvaluit
abia la sfarsitul discursului liric.
 Titlul operei, alcatuit din substantivul comun “fiu” si un adjectiv sugestiv, menit sa
accentueze unicitatea, reprezinta esenta temei, elementul de baza prezent in dialogul dintre eul
liric si instanta ce intruchipeaza sufletul unei mame.

Discursul liric este construit sub forma unui monolog liric dialogat alcatuit din doua
secvente. In prima secventa, ce cuprinde trei strofe, se face remarcata prezenta eului liric care
se adreseaza unei alte instante poetice, numind-o “prea buna maica”. Admiratia pentru
blandetea si bunatatea nelimitata a unei mame este pusa in antiteza cu ideea ca aceasta poate
avea un singur fiu “a carei mama se simte intr-adevar pana la capat”.

Eul liric isi sustine viziunea in versul „nu poti avea copii mai multi ca unul”, care
sugereaza existenta unei diferente, a unor sentimente adevarate si puternice pentru un singur
fiu. Convingerea ca mama poate avea un singur copil „adevarat” este sugerata prin
rugamintile si intrebarile adresate acesteia: „marturisete-mi”, „spune-mi adevarul’, „care-ti
este fiul?”.

Sacrificiul pe care o mama il face dedicandu-si viata copiilor ei, fiintele indragite cel
mai mult, apare ca o actiune unica, irepetabila, valabila doar pentru un singur fiu pe care
maica l-a facut murind ea insasi, asa cum sustine eul poetic. Profunzimea relatiiei parinte-
copil este privita din unghiul actiunilor si trairilor mamei, nevoita sa indeparteze orice urma
de egoism pentru binele copilului ei, fata de care aceasta este capabila sa-si dea chiar si
propria viata.

In secventa a doua, intervine prezenta altei instante lirice, mama, care raspunde la
intrebarea eului poetic, dezvaluind identitatea „adevaratului fiu”. Contrazicand viziunea
prezentata in prima secventa, ea afirma ca „Ai mei sunt toti”, sugerand ca nu exista
diferintiere, iar iubirea materna este egala si neconditionata.

Ultimul vers, „Dar cel mai mult acel ce n-are mama” exprima intensitatea trailor, si
adevaratul raspuns la intrebarea ce predomina prima secventa. Contrar ideii eului poetic,
mama sugereaza ca adevaratul fiu este tocmai acela lipsit de caldura unu parinte, acela care,
desi un strain, devine un fiu mult iubit. In esenta, afirmatia expune intr-un mod simplist natura
iubirii unei mame, bunatatea si dragostea fara limite pe care aceasta o poarta instinctiv.

Instinctul matern, complexitatea si sinceritatea sentimentelor unei mame sunt

cuprinse in relatia cu adevaratul fiu, acela pentru care maica isi asuma cea mai mare
responsabilitate. Iubirea este aceeasi pentru toti, dar se manifesta cel mai profund pentru acela
care are nevoia cea mai mare. Astfel, este explicata originea adevaratului fiu, a aceluia pentru
care totul evolueaza natural, cu o puritate cereasca a sentimentelor.
Steaguri albe

Mă rog cu puterea cuvântului

Pentru copiii pământului,
Mă rog cu dulceaţa colinzilor
De sănătatea părinţilor.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu lumina minunilor

În amintirea străbunilor,
Mă rog cu nădejdile omului
De echilibrul atomului.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu putinţa mătuşilor

Contra venirii cenuşilor,
Mă rog cu blândeţea din flaute
Un happy end să ne caute.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu pecete de fulgere

Să ne ferim de distrugere,
Mă rog cu puterea cuvântului
De sănătatea pământului.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.
Comentariu:

Poezia “Steaguri albe” este o opera apartinand genului liric ce abordeaza teme
moderne, cum ar fi pacea, existenta omului si viitorul planetei stapanit de acesta.

Titlul este alcatuit din substantivul “steaguri”, devenit un motiv literar si adjectivul
“albe” care sugereaza aspiratia pentru pace si armonie. Steagurile albe sunt o metafora pentru
dorinta eului liric de a exista intelegere si iubire intre oameni, care devine elementul central al
discursului liric.

Poezia are o constructie simtrica, fiind alacatuita din patru catrene cu rima
imperecheata urmate fiecare de repetitia unei strofe alcatuite din doua versuri: “ Florile, florile
dalbe/ Iar pe lume steaguri albe”. De asemenea, cele patru catrene au acelasi inceput (“Ma rog
cu”) prin care eul liric isi exprima dorintele si sperantele fata de lumea in care traieste.

Motivele literare pe care este centrata tema sunt steagurile si florile “dalbe”, ambele
elemente fiind un simbol pentru pace, armonie si adevar. In plus, florile intruchipeaza
sanatatea si prospetimea, echilibrul firesc al naturii care ar trebui sa se reflecte si in relatiile
dintre oameni.

In prima strofa, eul poetic isi exprima sentimentele si sperantele pentru generatia
noua, sugerata in metafora “copiii pamantului”, dar si pentru semenii mai in varsta, parintii,
carora le ureaza sanatate “cu dulceata colinzilor”. Dupa repetarea celor doua versuri menite sa
accentueze esenta dorintelor eului poetic, este expusa aspiratia pentru o lume armonioasa in
metafora “echilibrul atomului”.

Conditia artistului capabil sa aduca o schimbare lumii doar prin creatia sa poate fi
sesizata in ultimele doua versuri ale strofei a cincea: “Ma rog cu blandetea din flaute/ Un
happy end sa ne caute”. Eul liric doreste de fapt sa-si exprime sentimentele in legatura cu
viitorul lumii, la care el poate contribui doar prin “puterea cuvantului. Aceasta devine o
modalitate de proiectare a aspiratiilor pentru fericire, atat cea personala, individuala, cat si cea
pentru ceilalti semeni.

Penultima strofa aduce iar in prim plan mesajul pacifist, idealul unei lumi dominate
de pace. Versul “Sa ne ferim de distrugere” face trimitere la conflictele armate, la razboaiele
care au lovit pamantul de-a lungul timpului, dar si la natura ambigua a omului, capabila de o
autodistrugere deghizata sub forma unor actiuni si idei aparent benefice, indreptate spre
evolutie.

In penultima strofa este invocata ultima oara “puterea cuvantului”, prin intermediul
careia eul liric se roaga “de sanatatea pamantului”. Aceasta ultima ruga cuprinde toate
aspiratiile unei lumi mai bune, ferite de conflicte si degradare atat materiala, cat si spirituala.
 Pastrand simtetria poeziei si repetand ideea de baza, stegurile si florile dalbe sunt
simbolurile cu care este incheiat discursul liric prin care este adus un omagiu sincer si profund
pamantului.