NUME: CRIŞAN

PRENUME: ADRIANA - ANTONELA

DISCIPLINA: Literatură universală
ANUL II. L.U.C. - GRUPA I

MARILE SPERANŢE
CHARLES DICKENS
-BIOGRAFIE-

Charles Dickens este un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-
lea, cunoscut prin opere precum Marile speranțe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield,
Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Prăvălia cu antichități), Documentele
postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe
(ultimele două, romane istorice). Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu
al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent,
în 1822 mutându-se din nou, în cartierul Camden Town,Londra. Primii ani ai vieții au fost unii
foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias
Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația
la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani
în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea
datornicilor.
La vârsta de 12 ani, Dickens este destul de matur ca să muncească zece ore pe zi în
fabrica de cremă de ghete a lui Warren (aflată în apropiere de stația de cale ferată Charing
Cross), pentru șase șilingi pe săptămână. Cu acești bani trebuie să-și achite cazarea și să încerce
să-și ajute familia. După o perioadă de timp, situația familiei se îmbunătățește în urma unei
moșteniri venite din partea familiei tatălui.
Prima sa povestire a fost publicată în Monthly Magazine, în anul 1833, cu pseudonimul
Boz. Cu același pseudonim a publicat și în Morning Chronicle și London Evening Chronicle.
Povestirile au devenit foarte populare și în 1836 au fost reunite în volumul Sketches by Boz. Tot
în anul 1836, Dickens a acceptat postul de editor la revista Bentley's Miscellany, o poziție pe
care a detinut-o timp de trei ani, perioada în care editorul William Hall se angaja să îi publice
The Pickwick Papers în 20 de numere lunare, apoi Oliver Twist în 1838 și The Life and
Adventures of Nicholas Nickleby în 1839, de asemenea, publicate lunar în Bentley's Miscellany.
Pe 2 aprilie 1836 se căsătorește cu Catherine Hogarth, împreună cu care va avea zece
copii. În acest an acceptă un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va rămâne până în 1839.
Alte două ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words și All the Year Round.
În 1868 divorțează de soția sa, dar aceasta va locui la Gad’s Hill până la moarte.Dickens
continuă să lucreze și să facă turnee de promovare a romanelor sale
Petrece mult timp în întâlniri cu publicul cititor, unde citește din cele mai bune romane
ale sale. Fascinația sa pentru teatru ca mijloc de evadare din real este reflectată în
romanulNicholas Nickleby. Fără îndoială, cel mai cunoscut roman al lui Charles Dickens este
“Marile speranțe” (1860), care urmărește destinul orfanului Pip, nepot al unui fierar, care vine la
Londra cu visul de a deveni gentleman
Pe 2 decembrie 1867 are prima întâlnire cu cititorii în Statele Unite, la New York. Aceste
întâlniri cer însă mult efort și vor contribui la deteriorarea stării lui de sănătate. Se stinge din
viață la 9 iunie 1870, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în Colțul
poeților din Catedrala Westminster.
 MARILE SPERANŢE
CHARLES DICKENS
-PREZENTARE-

TRADUCERE: DIN LIMBA ENGLEZĂ ŞI NOTE DE CRISTINA JINGA

PREFAŢĂ: DE DAN GRIGORESCU
EDIŢIA A II-A - BUCUREŞTI, CORINT BOOKS, 2014

Romanul "Marile speranţe" aparţine celei de-a treia etape a creaţiei dickensiene. Aceasta
marchează un moment de cotitură în evoluţia scriitorului, care publică acum romanele sale cele
mai remarcabile: "David Copperfield", "Casa întunericului", "Timpuri grele" şi "Micuţa Dorrit".
"Marile speranţe", considerat de către o parte a criticii drept cel mai bun român dickensian, a fost
scris sub semnul unei pasiuni tumultuoase a autorului pentru actriţa Ellen Ternan, ceea ce a
imprimat romanului tonul suav, melancolic şi uşor fantastic. De asemenea, ca şi alte romane
dickensiene legate de universul copilăriei, "Marile speranţe" conţine numeroase accente
autobiografice, fără însă a putea fi identificate. În ficţiune, date precise legate de Charles
Dickens.
Dacă este un roman mai puţin „realist” dickensian, "Marile speranţe" este, cu siguranţă,
cel mai „frumos”, cel mai poetic, având darul de a impune personaje memorabile, precum Pip ,
Miss Havisham, ocnaşul Magwitch etc. Astfel încât această tipologie dickensiană, împreună cu
întreaga atmosferă a cărţii, au putut constitui modele creatoare fertile pentru unii romancieri
moderni.
Titlul pare să dezvăluie tema cărții, dar poate reprezenta o capcană veritabilă pentru
cititor. La o primă impresie, chiar după câteva capitole,putem crede că volumul spune doar
povestea unui băietan devenit gentleman peste noapte. Surpriza adusă de schimbarea acestui
noroc în aventura personajului ne descoperă însă adevărata semnificație,adevăratul sens a celor
două cuvinte promițătoare: o ironie amară. Un joc de cuvinte menit să ia în râs iluziile și
naivitatea lui Pip, îndulcit doar de zâmbetul trist și compătimitor al cititorului.
Tema volumului este ușor de identificat: dezavantajele averii. Personajele și poveștile lor
sunt argumente aduse de autor pentru a demonstra că starea financiară nu este cea care
îndeplineşte totul: satul izolat, disprețuit inițial de Pip pentru traiul modest și perspectivele
înguste pe care i le oferea, devine un paradis pierdut. Prietenia sinceră a lui Joe, fierarul naiv,
este de neprețuit în comparație cu orice moștenire fabuloasă. Toate detaliile vieții sărăcăcioase îi
aduc în final băiatului mai multă bucurie și liniște decât orice rang social.
Romanul prezintă povestea lui Phillip Pirrip (Pip), un ucenic modest de fierar, ce
locuiește într-un sat izolat împreună cu sora lui și soțul acesteia, Joe. Acțiunea volumului începe
cu o întâmplare aparent nesemnificativă din copilăria băiatului: întâlnirea în mlaștină cu un
pușcăriaș evadat pe care îl ajută. Aventura este uitată de Pip odată cu maturizarea sa. Copilul,
devenit un tânăr naiv, începe să viziteze o bătrână din orașul învecinat și se îndrăgostește de
fiica ei adoptivă. Într-o seară oarecare, destinul său ia o întorsătură neaşteptată, când află că este
moștenitorul unei averi uriașe. Deși binefăcătorul rămâne un mister pentru el, Pip este convins că
e protejatul vecinei sale bătrâne, domnișoara Havisham. Acesta pleacă la Londra, unde este
educat de vărul femeii și are același avocat ca și ea. Tânărul vede viitorul său strălucit ca pe o
certitudine: nu se îndoiește de identitatea misteriosului protector și o consideră pe Estella, fiica
domnișoarei Havisham, viitoarea lui soţie promisă încă din copilărie. Singura lui suferință este
reprezentată de indiferența fetei și disprețul ei față de originea lui simplă. O vizită tratată inițial
cu dispreț îi va schimba însă definitiv speranțele de viitor. La reședința sa din Londra sosește un
oaspete, în care Pip îl recunoaște pe evadatul din mlaștină. Spre disperarea proaspătului
gentleman, bărbatul se dovedește a fi chiar binefăcătorul său, iar visele de a urca pe scara socială
îi sunt spulberate.
[ În romanul său, autorul a reușit să facă din protagoniștii romanului său personaje destul
de tulburătoare prin frământările și deziluziile lor, surprinzătoare prin personalități contrastante.
Pip este un personaj greu de încadrat într-un tip uman, datorită schimbărilor ce au loc în firea sa
de-a lungul acțiunii. Am putea spune că reprezintă modelul tânărului visător și în același timp pe
cel al omului înțelept și responsabil. Tocmai personalitatea cu mai multe fețe a personajului îl
face pe Dickens un reprezentant al realismului. Pip trece printr-un proces de maturizare, un
proces inițiativ în realitate, ce are loc printr-o cunoaștere dură a stării sale adevărate. Naivitatea
și îngâmfarea viselor sale, ambele caracteristice tânărului neînțelept, fac din băiatul cu “mari
speranțe” o pradă ușoară pentru replicile imprevizibile ale destinului. Și amplifică suferința
ulterioară. Deși pare să treacă printr-o schimbare subită, momentul de maximă tensiune în care
tânărul Icar află identitatea protectorului său este urmat de reflecții și frământări ample: o căutare
a idealurilor, a valorilor importante, adevărate lupte între superficialitate și virtute. Motivul
așteptărilor neîmplinite ce duc la maturizare este prezent și în alte opere. Astfel, Pip are o
poveste asemănătoare cu cea a Mariannei din Rațiune și simțire de Jane Austen. Pentru acesta,
așteptarea viitorului visat aduce orgoliu și nerecunoștință față de adevărații lor prieteni, defecte
detestate înainte. La polul opus, dezamăgirile dureroase îi transformă în persoane modeste și
înțelepte. Paradoxal, speranțele de prosperitate și averea produc degradarea conștiinței și a
valorilor, în timp ce prăbușirea nădejdilor se dovedește a fi utilă pentru cei doi. Tot aici, amintim
fermecătoarea figură a Estellei, nucleul visurilor sale. Tânara pare o Crăiasă a Zăpezii
intangibilă, lipsită de sentimente (precum ea însăși susține). Deși apare ca un personaj negativ și
inspiră poate, la un moment dat, repulsie pentru firea ei nepăsătoare și arogantă, este doar o
marionetă. Mai exact, un roboțel programat de o savantă frustrată, să împrăștie în jurul lui groază
și suferință. Despărțirea lui Dickens de soția lui se reflectă în dragostea neîmpărtășită pentru
Estella, ce îl urmărește pe Pip toată adolescența. Iar modificarea finalului în favoarea celor doi
pare să îl apropie pe autor de romantism; fericirea personajelor compensează dezamăgirea
scriitorului, iar povestea constituie pentru el o evadare din realitate.
Orfanul Pirrip Filip (Pip) este crescut „ca în palme” de sora lui; soţia fierarului Joe
Gragery. În locul acoperit de noroaie în care locuiesc el şi ai lui, lângă biserică, într-o zonă
numită „la Baterie”, Pip întâlneşte, răsărind dintre mlaştini, un ocnaş care-i cere sprijin.] (de citit
la fragmentul de discutat )
[În fragmentul extras, se evindenţiază in mare parte trăsăturile personajului principal al
romanului şi anume , Pip. Sentimentul de copil orfan îl urmăreşte pe acesta pe parcursul
întregului roman deoarece ,în multe situaţii el aminteşte sau prin text se subîntelege ca nu are
părinţi, că sora şi soţul acesteia îl are în grijă sau mai bine zis "l-au ţinut în palme".În cele mai
multe cazuri se aminteşte de către personajul principal că persoanele care îl cunoşteau prezentau
faţă de aceste un sentiment de milă , de grijă şi afecţiune .Gestul descris in fragmentul dat este
unul repetat, uneori devenind chiar enervant pentru Pip.
Ajuns la o vârstă când conştientiza clar cine e , acesta afirmă că persoanele care-l
cunoşteau doreau să îl ia în "obladuirea" lor.Chiar dacă nici necunoscutul nu îl ştia pe tânăr a
reacţionat prin acelaşi gest , amintindu-şi din nou cum toţi cunoscuţii lor recurgeau la acelaşi gest
şi anume acela de a-i ciufuli drăgăstuos părul ca şi cum i-ar purta băiatului o grijă permanentă.
Chiar dacă sentimentul de copil orfan îl conduce pe tot parcursul romanului , Pip este un
tânăr cu multe speranţe şi aspiraţii pe care ajunge să le atingă la un moment dat . Privind dintr-un
punct subiectiv faptul că acesta a rămas fără părinţi de la o vârstă fragedă îi aduce câştiguri mari
în timp, starea sa socială , in principal crescând considerabil.]
Alt şir de evenimente transformă în firavă amintire acest episod. Unchiul Pumbleckook îi
vesteşte lui Pip dorinţa unei excentrice domnişoare Havisham de a-l cunoaşte. Vizitarea
domnişoarei Havisham e o experienţa insolită şi copleşitoare. Insolită - pentru că domnişoara
Havisham este o fiinţă stranie. Copleşitoare - pentru că Pip descoperă că e lipsit de educaţie şi
are revelaţia sărăciei şi a prostului-gust ce-i întovărăşesc purtările şi exprimarea
Vizitele pe care Pip i le face conţin de fiecare dată acelaşi ritual: plimbări neobişnuite în
jurul camerei, jocuri neobişnuite, întrebări neobişnuite la care trebuie să răspundă. La fel, de
fiecare dată, Pip este ţinta dispreţului şi jignirilor pe care i le adresează Estella, o tânără drăguţă
dar înfumurată, adoptată de domnişoara Havisham. Atmosfera ce înconjoară această casă este
misterioasă, iar taina se dezvăluie treptat. Estella fusese înfiată şi crescută de domnişoara
Havisham în aşa fel încât să răzbune, prin frumuseţe şi nepăsare. În faţa tuturor încercărilor pe
care diferiţi admiratori le-ar fi făcut, răul pe care-l pricinuise un anume domn Compeyson,
părăsind-o pe domnişoara Havisham în ziua nunţii. Povestea aceasta justifică viaţa pe care o
ducea bătrâna.
Încercând disperat să-i placă Estellei, Pip primeşte lecţiile unei ţărăncuţe cultivate
(Biddy) şi încearcă să-şi lustruiască manierele. După mai multe vizite, domnişoara Havisham
renunţă la serviciile băiatului şi îl plăteşte pentru că-i slujise o vreme drept obiect de distracţie,
încredinţat lui Joe, cumnatul şi prietenul lui mai mare. Pip devine ucenic. Această perioadă e
tulburată de un singur incident, dar marcată de două întâlniri surprinzătoare. Furios că nu se
bucura de aceleaşi favoruri pe care reuşea să le câştige Pip din partea lui Joe, celălalt lucrător al
acestuia, Orlick, îi ofensează soţia, pe doamna Joe, pentru ca mai târziu să o atace şi să o
rănească grav. Rezultatul atacului e tragic şi doamna Joe nu-l mai poate indica pe autorul faptei.
Adevărul va ieşi la iveală după un timp, când, îndemnat de aceeaşi gelozie nejustificată, Orlick
va încerca uciderea lui Pip. Încercarea lui eşuează.
Pip nu este încă ucenicul lui Joe, în momentul în care se întâlneşte cu un străin care-i dă,
fără vreo explicaţie, două lire. Dacă gestul străinului e misterios şi anonim, nu mai puţin
misterioasă e cunoaşterea unui celebru avocat londonez, Jaggers, care-l anunţă pe tânăr că va
intra în posesia unei frumoase averi. Totul se datorează generozităţii unui binefăcător care
preferă să rămână anonim. Pip va trebui să renunţe la viaţa pe care o duce, va fi educat pentru a
deveni un gentleman şi se va bucura de sprijinul unui tutore pe care are dreptul să şi-l aleagă.
Jaggers îi vorbeşte despre Matthew Packet, o rudă a domnişoarei Havisham, căzută în dizgraţie.
Pip îl acceptă.
Tânărul renunţă la slujba ce-l aştepta ca ucenic al lui Joe, pleacă la Londra. Îl vizitează în
câteva rânduri pe Jaggers, a cărui autoritate asupra celor din jur îl impresionează, îl cunoaşte pe
Wemmick, secretarul lui Jaggers, un tip cameleonic. Înainte de a-l întâlni pe Matlhevv Packet,
Pip leagă o frumoasă prietenie cu fiul acestuia, Herbert. Fără ştiinţa lui Herbert, Pip îl ajută să
devină colaboratorul şi, apoi, asociatul unei companii comerciale. La aceasta îşi aduce sprijinul
material şi domnişoara Havisham, pe care băiatul caută să o vadă din când în când. Îndrăgostit de
Estella, el se întâlneşte de câteva ori cu ea. Tânăra rămâne în continuare mândră şi inaccesibilă.
Cel care îl ajută pe Pip îşi declină în cele din urmă identitatea. Toate speranţele acestuia
că averea de care se bucura îi este pusă la picioare de domnişoara Havisham şi că o posibilă
căsătorie cu Estella era, în acest caz, favorizată, se spulberă. Binefăcătorul lui este ocnaşul ajutat
de băiat cu ani în urmă. Banii pe care-i primise odinioară proveneau din aceeaşi sursă. Vizita pe
care ocnaşul i-o face lui Pip. dorinţa lui de a rămâne în Londra, sunt însă pline de riscuri.
Condamnat în nenumărate rânduri, cel mai adesea pentru vagabondaj, ocnaşul
(Magwitch) devine partenerul de afaceri al lui Compeyson, cel ce-o părăsise pe domnişoara
Havisham în ziua nunţii. Cum în afacerile celor doi exista un aspect murdar, are loc un proces.
Compeyson scapă, iar Magwitch, nevinovat, intră în puşcărie. Ulterior, arestat pentru o cu totul
altă vină, Compeyson ajunge pe galera unde-şi ispăşeşte pedeapsa Magwitch. Înspăimântat de
posibila răzbunare a acestuia, el evadează. Magwitch evadează şi el. Acesta era motivul
confruntării dintre cei doi ocnaşi la care Pip asistase în copilărie.
Iată de ce, deportat cu mulţi ani în urmă în colonii, unde reuşise să adune o frumoasă
avere pe care i-o dăruise lui Pip ca răsplată pentru ajutorul de altădată, Magwitch nu avea voie să
revină în ţară. De aceea Pip şi Herbert hotărăsc izolarea fostului ocnaş şi, apoi. scoaterea lui din
Anglia. Încercarea nu reuşeşte. Urmăriţi de un echipaj în care se află şi Compeyson. În timp ce-l
transportau pe Magwitch cu barca, afară din Londra, Herbert şi Pip sunt opriţi. Are loc o luptă
între foştii ocnaşi, Compeyson se îneacă, iar Magwitch e grav rănit. Arestat, el sucomba înainte
de executarea sentinţei de condamnare la moarte.
Pip adunase între timp amănuntele poveştii lui Magwitch. pusese cap la cap anumite
mărturisiri, dăduse curs unor bănuieli şi reconstituise momente din viaţa Estellei, care-l preocupa
încă. Estella este fiica lui Magwitch şi a lui Molly. Molly, care omorâse din gelozie o femeie,
fusese achitată graţie intervenţiei lui Jaggers. Domesticită, ea-i devenise slujnică devotată. Tot
Jaggers facilitase înfierea Estellei de către domnişoara Havisham. Destinul domnişoarei
Havisham e tragic. Ea e victima unui incendiu şi. salvată de Pip. mai trăieşte foarte puţin.
Incapabilă de a iubi şi de a-şi alege un soţ potrivit. Estella are o scurtă căsnicie nefericită. Cartea
se încheie cu întâlnirea lui Pip cu Estella şi cu speranţa acesteia de a-şi schimba viaţa.
Marile speranțe este o carte despre maturizarea forțată, despre dragostea neîmpărtășită,
despre căutarea adevăratelor valori, vise și deziluzii.Toate fac parte din copilăria și adolescența
unui personaj complex, în care putem să ne regăsim cu toții măcar în parte. Ne poate ajuta să
descoperim și o latură luminoasă în dezamăgirile pe care uneori le trăim; ne determină să
deosebim clar lucrurile importante de cele deghizate doar în costume frumos colorate. E un
roman ce merită citit, fie și numai pentru viziunea nonconformistă asupra societății engleze și a
lumii întregi, atât de criticată la momentul apariției.
 MARILE SPERANŢE
CHARLES DICKENS
FRAGMENT CAPITOLUL X (p.103-104)

"-Prietenul dumitale pare un omuleţ de ispravă. Cum i-ai spus?

-Pip, zise Joe.
-E botezat Pip?
-Nu, zise Joe. Vine de la numele de familie. Aşa şi-a zis el, când era mic, şi aşa îi zicem
şi noi de atunci.
-Fiul tău?
-Păi...zise Joe, cumpănind - fireşte, nu fiindcă ar fi fost cumva nevoie să-şi măsoare
vorbele, ci pentru că aşa se făcea la "Luntraşii voioşi": trebuia să laşi impresia că meditezi
profund asupra tuturor lucrurilor care se discutau la o pipă -, păi...nu! Nu-i fiul meu.
-Nepotul? întrebă necunoscutul.
-Păi..., zise Joe, cu aceeaşi expresie de cugetare adâncă. Nici asta nu este... Nu vreau să te
dezamăgesc, dar nu este...nepotul meu.
-Atunci ce mama dracului îţi este? întrebă străinul, iar mie mi se păru o izbucnire
nejustificată.
În clipa aceea, domnul Wopsle se vârî în discuţie, ca unul care ştia totul despre înrudirea
noastră, având ocazia, datorită meseriei sale, să ţină minte pe de rost cu care dintre femeile
înrudite nu se putea însura un bărbat, aşa că îi înfăţişă legăturile dintre mine şi Joe. De vreme ce
tot începuse să vorbească, domnul Wopsle încheie scrâşnind înspăimântător un fragment din
Richard al III-lea şi păru convins că fusese suficient de limpede căci spusese doar "după cum
spunea poetul".
Aş putea să adaug că vorbim despre mine, domnul Wopsle socotea ca element obligatoriu
pentru o astfel de referire să-mi cifulească părul şi să mi-l vâre în ochi. Nu puteam pricepe de ce
el şi toţi cunoscuţii care veneaula noi în vizită, de fiecare dată, să mă supună aceluiaşi tratament
enervant, în împrejurări asemănătoare. Dar chiar nu-mi amintesc să fi fost vreodată, pe când
eram copil, subiectul nostru de prieteni de familie, fără ca vreo persoană cu palma întinsă să nu fi
recurs la vreun gest din acesta pentru a-mi dovedi că mă lua sub oblăduirea sa. "