Referat la disciplina

Virusologie, Bacteriologie si parazitologie

“ Genul Mycobacterium: Mycobacterium tuberculosis si
Mycobacterium leprae”

Prof. coord.
Schipor Nicoleta Adriana
Elev:
Smetaniuc Liliana
 Genul Mycobacterium
(Mycobacterium tuberculosis si Mycobacterium leprae)
Genul Mycobacterium
Genul Mycobacterium ce aparţine familiei Mycobacteriacee şi ordinului Actinomicetales
cuprinde un grup de peste 71 de specii, care pot fi strict patogene, oportuniste sau exclusiv
saprofite pentru om. Numele genului Mycobacterium vine din limba greacă, de la Myces =
ciupercǎ şi mucegai bacterion = bastonaş.
1. Caracterele genului :

 sunt bacili scurţi, drepţi sau uşor încurbaţi, cu dimensiuni de 2-5 m / 0.3m,
 sunt strict aerobi,
 sunt imobili,
 nu formeazǎ endospori, spori sau capsulǎ;
 Mycobacteriile nu se colorează în coloraţiile uzuale şi nici nu se decolorează, la
temperatura camerei.
 sunt acid-alcoolo-rezistenţi (AAR);
 se multiplicǎ lent, având un timp de generaţie (T.G.) lung. T.G. în condiţii optime de
multiplicare este de 18-24 de ore pentru M. Tuberculosis comparativ cu 15-30
minute pentru flora bacterianǎ comunǎ. Ca urmare, pe mediile de cultură solide
creşterea este de asemenea lentă: 2-8 săptămâni. Mycobacteriile saprofite au un
T.G. de mai scurt decât M . tuberculosis.
 sunt distruşi de radiaţiile ultraviolete.
2. Specii patogene
 Mycobacterium tuberculosis sau bacilului Koch (bK) descoperit pe 24 martie
1882, de cǎtre Robert Koch,
 Mycobacterium bovis (agentul etiologic al tuberculozei bovine, cu
transmitere pe cale digestivă)
 Mycobacterium africanum (întâlnit în Africa Centrala şi de Vest) Determina
tuberculoza-boalǎ infecto-contagioasǎ cu evoluţie cronicǎ, vindecabilǎ sub
tratament şi largǎ rǎspândire în populaţie.
 Mycobacterium leprae - agentul etiologic al leprei-care nu este cultivabil pe
medii de cultura . Reprezintǎ singurele specii din genul Mycobacterium care
sunt strict patogene pentru om.
Mycobacterii ”atipice”
 În rest, multe specii ale acestui gen sunt saprofite sau conditionat patogene pentru
om (oportuniste), unele fiind capabile sǎ determine ocazional îmbolnǎvire, în special
la persoanele cu imunodeficienţe: cazurile de infecţie HIV-SIDA.
 Aceste micobacterii atipice cunoscute şi ca non-tuberculoase (M. Kansanii, M.
Avium. M. intracelularae, m fortuitum, M. Chelonei) au importanţǎ deoarece pot
interfera procesul imun din tuberculozǎ, nu pot fi diferenţiate cu uşurinţǎ la

2
 examenul microscopic şi pot determina, în special la pacienţii imunodeprimaţi, boli
asemǎnǎtoare clinic, radiologic şi histopatologic cu tuberculoza, numite
micobacterioze.
 Peretele celular are o structura complexă, cu conţinut foarte bogat în lipide (20-45
% din greutatea uscată) , ce realizează o veritabilă barieră hidrofobă la penetrarea
intracelulară a coloranţilor hidrosolubili şi conferă micobacteriilor atât acid-alcoolo-
rezistenţă cât şi o rezistenţă crescută la desicare, facilitând supravieţuirea.
 De asemenea, este responsabilă pentru permeabilitatea foarte scăzută a peretelui
celular şi, în consecinţă, pentru ineficienţa majorităţii antibioticelor asupra acestui
microorganism.
3. Structura în trei straturi a peretelui celular al micobacteriilor:
1.- peptidoglicanul
2.- un strat format din arabino-galactan+acizi micolici+ fosfofolipide+cord factor,
3. - micozide: peptidoglicolipide şi fenolglicolipide.

Mycrobaterium TUBERCULOSIS (Patogenitate)

 Tuberculoza este o afecţiune infecto-contagioasă, cu tendinţă la cronizare, evoluţie

în pusee acute, separate de perioade de remisiune. Poate afecta orice organ, dar cea
mai frecventă localizare este cea pulmonară. În tuberculoză, infecţia nu e sinonimă
cu îmbolnăvirea (boala). Boala presupune obligatoriu o infecţie prealabilă dar nu
orice infecţie evoluează spre îmbolnăvire . În lipsa tratamentului specific, boala este
fatală la 50% din indivizi.
 Tuberculoza are 2 stadii de boală. În faza primară, sunt afectaţi în special subiecţii
tineri: copiii sau adulţii tineri. Tuberculoza secundară este caracteristică adulţilor.
 Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav. Transmiterea se face pe cale
respiratorie, prin intermediul picăturilor Pflugge care conţin bacilii tuberculoşi
eliminaţi de omul bolnav prin tuse, strănut, vorbit.
 Bacilii inhalaţi ajung în alveolele pulmonare aferente teritoriului pulmonar lobar
mijlociu şi inferior, determinând o reacţie inflamatorie de tip exudativ, alveolită,
numită şancru de inoculare. Macrofagele fagocitează bacilii dar nu pot distruge
bacilii în totalitate. Bacilii se multiplică intracelular, diseminează pe cale limfo-
hematogenă, apare adenopatia satelită şi rezultă complexul primar.
a) Tuberculoza pulmonara
 Diseminarea pe cale limfatică şi sangvină este o caracteristică a tuberculozei primare,
fiind generalizată în tot organismul.

3
  După 4-12 săptămâni, subiectul dezvoltă hipersensibilitate de tip întârziat mediată
celular (tipul IV în clasificarea Gell Coombs) . In jurul leziunii iniţiale de alveolită se
dezvoltă un granulom cronic (tuberculom), a cărei zonă centrală necrozează, cu
formarea de cazeum.
Evoluţia poate fi spre:
 vindecare, cu fibroză sau calcificare
 extensie, din aproape în aproape
 diseminare pe cale limfatică sau sanguină ( t.b.c. miliară).

b) Tuberculoza secundara
 In anumite condiţii sau morbidităţi predispozante ca : diabetul zaharat, boala
ulceroasă, hepatita cronică, stressul, imunosupresia, iradierea, tratament cu
corticosteroizi, bacilii tuberculoşi dormanţi, din leziunile de diseminare postprimară,
îşi pot relua multiplicarea. Reactivarea endogenă debutează, de obicei, de la nivelul
vârfului pulmonar, cu extindere în sens apico-caudal. Boala, în faza secundară, se
caracterizează prin formarea de tuberculoame şi cazeificare. Ganglionii loco-regionali
nu mai sunt implicaţi.
c) Tuberculoza extrapulmonară
 Tuberculoza poate avea şi localizare extrapulmonară, fie intratoracică, fie
extratoracică. Cea mai frecventă formă de localizare extrapulmonară intratoracică
este pleurezia iar extratoracică este tuberculoza ganglionară.

 Alte forme de tuberculoză sunt: tuberculoza osteo-articulară, uro-genitală,

digestivă, meningo-encefalita, tuberculoza S.N.C., cutanată.
 Frecvent, tuberculoza extrapulmonară se asociază cu infecţia H.I.V., SIDA. În stadiile
finale ale bolii SIDA, sunt frecvente şi îmbolnăvirile cu micobacterii
nontuberculoase cu localizare preponderent extrapulmonară.
Diagnostic
 Tuberculoza poate fi suspectată pe baza criteriilor clinice (sindrom febril prelungit,
sindrom de impregnare bacilară, tuse cronică de peste 3 săptămâni durată),
radiologice (polimorfism lezional cu leziuni cavitare incluse şi distribuţie la nivelul
lobilor superiori), epidemiologice (contact cert cu un bolnav eliminator de bacili)
 Diagnosticul pozitiv al tuberculozei se stabileşte pe baza criteriilor bacteriologice (bK
prezent la examenul microscopic, coloraţia Ziehl-Nielsen, şi colonii eugonice
identificate la examenul culturilor pe mediul Lowenstein Jensen)
Testarea hipersensibilităţii la tuberculină
 Testul tuberculinic este metoda cea mai larg utizilată pentru a stabili existenţa şi
amploarea reacţiei de hipersensibilitate la antigenele tuberculinice. Citirea reacţiei se
face la 72 de ore, măsurându-se diametrul transversal al zonei de induraţie roşie-
4
 violacee ce circumscrie urma înţepăturii intradermice. O testare pozitivă (egală sau >
10mm) semnifică prezenţa infecţiei cu Mycobacterium, care corespunde
histopatologic cu infiltraţie dermică perivasculară cu limfocite şi macrofage - substrat
al răspunsului de tip hipersensibilitate cutanată la antigenul injectat. Testul nu dă
nici-un indiciu despre activitatea bolii.
Tratament
 Respectarea principiilor tratamentului antituberculos: iniţierea promptă, respectarea
dozelor şi ritmului de administrare, durata lungă (minim 6 luni), asocierea de 4
antibiotice în faza de atac şi minim 2 în faza ambulatorie, directa observare
garantează succesul final terapeutic.
 Antibioticele antituberculoase se clasifică în :
 majore : izoniazidă ( HIN), Rifampicină (R) , Ethambutol ( E), Pirazinamidă ( Z),
Streptomicină ( S).
 Minore : Ethionamidă, Cicloserină, Ciprofloxacină.
 Există scheme standardizate de tratament, potrivit recomandărilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii şi prevederilor Programului naţional de Control al Tuberculozei.
 Prevenirea tuberculozei se face prin vaccinarea BCG, în prima săptămână de viaţă
şi chimioprofilaxia cu izoniazidă care se adresează contacţilor cu vârste sub 18 ani
din focarele de tuberculoză.

VACCINAREA BCG
Prezentare: Vaccinul BCG liofilizat pentru inoculare intradermica este o suspensie de bacili
Calmmette-Guérin vii, in concentratie de 10 mg greutate semiuscata/ml in solutie de
glutamat de sodiu 1,5%, liofilizata in volum de 0,2 ml (2 mg) pe fiola si conditionata sub vid.
Impreuna cu vaccinul se livreaza lichidul necesar pentru suspensionarea inainte de vaccinare
(Sauton diluat) Continutul fiolei cu vaccin are aspectul unei pulberi albe care nu adera de
peretii fiolei. Lichidul de suspensionare este un lichid limpede si incolor.
Mod de actiune: Prin vaccinarea BCG se inlocuieste infectia naturala cu bacili virulenti
printr-o infectie primara cu bacili atenuati. In urma inocularii intradermice a vaccinului BCG,
o parte din bacili raman si se multiplica la locul de inoculare, iar alta parte difuzeaza pe cale
limfatica si apoi sanguina in organism, unde se multiplica, inducand un raspuns imun de tip
celular, capabil sa protejeze individul fata de o infectare ulterioara cu Mycobacterium
tuberculosis. In decurs de 1-3 saptamani dupa vaccinare, la locul de inoculare se formeaza
un mic nodul care continua sa creasca in dimensiuni timp de inca 1-2 saptamani. In zona
centrala a nodulului, pielea se subtiaza, pana la formarea unui orificiu prin care se elimina
continutul nodulului. Supuratia continua 1-3 saptamani, dupa care se formeaza o crusta
centrala, care apoi se elimina, la locul vaccinarii ramanand o cicatrice mai depigmentata si
usor deprimata fata de tesutul care o inconjoara. Dovada unei vaccinari reusite este
reprezentata de existenta leziunii locale si de prezenta alergiei la tuberculina, evidentiabila
dupa 6-8 saptamani de la vaccinare.

5
Mycrobacterium LEPRAE
Mycrobacterium Leprae este numit şi bacil Hansen, după cel care l-a descoperit, în
1873. În prezent, cazurile cele mai numeroase de lepră sunt în Asia. Bacilul este
necultivabil pe medii artificiale. Transmiterea bolii se face prin secreţii nazale şi
necesită contact îndelungat cu secretorii de bacili. Incubaţia este de 2-10 ani.
Formele clinice:
 Lepra tuberculoidă – la persoanele cu imunitate celulară indemnă. Leziunile
sunt cutanate, sub formă de macule apigmentare, nedureroase, de 1-10 cm
diametru. Apar şi leziuni neurologice prin infiltrat perineuronal, cu parestezii,
anestezie.
 Lepra lepromatoasă – la persoanele cu deficit al imunităţii celulare. Leziunile
sunt de tip granulomatos difuz, extensiv, cu afectarea nasului, urechilor, pomeţilor
( facies leonin). Bolnavii mai prezintă tulburări neurologice( nevrite, anestezie) şi
manifestări sistemice: anemie, limfadenopatii.
Diagnostic – microscopie, diagnostic serologic.
Tratament: Sulfonamide – DAPSONA şi Rifampicină. Clofazimin în cazurile rezistente.
Tratamentul suprimă multipicarea microorganismelor şi opreşte evoluţia bolii, dar nu
vindecă leziunile deja instalate.
Lepra

 Lepra lepromatoasă

 Lepra tuberculoidă