Formarea stratului de ozon. Cai de distrugere a stratului de ozon.

Stratul de ozon, descoperit în 1913 de fizicienii francezi Charles Fabry şi Henri

Buisson, este situat la altitudini cuprinse între 10 şi 50 de kilometri deasupra suprafeţei
Pământului (în zona joasă a stratosferei). Are rolul de a reţine radiaţiile ultraviolete biologic
nocive din lumina solară. Ozonul troposferic, situat la altitudini mai joase (12 km), este nociv
pentru sănătatea umană şi vegetaţie
Ozonul este un gaz uşor albăstrui, cu miros înţepător, alcătuit din molecule triatomice
de oxigen şi se găseşte în atmosferă în concentraţie de cca 0,04 ppm. Acesta se află cca. 90%
în stratosferă cunoscut ca “ozon bun” şi cca. 10% în troposferă denumit şi “ozon rău”. Este un
oxidant puternic, iar in concentratii mari devine instabil si se descompune.
Ozonul se formează atunci când molecula de oxigen (O2) prin acțiunea radiației
ultraviolete, genereaza doi atomi de oxigen. Ulterior, un atom de oxigen (O) este fuzionat cu o
moleculă de oxigen (O2), producând O3 (ozon). Acest proces poarta numele de fotoliza.
Ozonul se formeaza in special in stratosfera. Doar aici densitatea oxigenului este suficient de
mare pentru a produce disocierea moleculara. La altitudini mai mici, radiatiile ultra-violete
sunt deja absorbite.Ozonul fiind o moleculă de oxigen, conţine 3 atomi (O3), spre deosebire
de molecula de oxigen obişnuită, care are 2 atomi (O2). În stratul de ozon are loc o
tranformare continuă între diferitele forme de oxigen. Moleculele obișnuite de oxigen (O2),
scindează în atomi de oxigen (O). Aceștia se unesc cu moleculele de oxigen formînd ozonul
(O3). În timp, ozonul se descompune din nou în oxigen normal O2 și atomi singulari de
oxigen (O).
Ozonosfera absoarbe 93-99% din razele ultraviolete care vin de la Soare şi care, altfel,
ar afecta viaţa de pe Terra. Peste 90% din ozonul din atmosferă este prezent aici.
În 1974, doi oameni de ştiinţă americani au descoperit că substanţele chimice numite
clorofluorocarburi (CFC) pot distruge molecula de ozon. CFC scapă din sistemele de răcire
ale frigiderelor, aparatelor de aer condiţionat, din spray-uri, din procesele de fabricaţie a
spumelor industriale şi din procesele de spălare a metalelor şi a componentelor electronice.
Apoi, ele urcă în straturile superioare ale atmosferei.Fenomenul epuizării stratului de ozon
duce la scăderea eficacităţii sistemului imunitar la apariţia infecțiilor, cancer de piele,
cataracte şi orbirii, arsuri grave în zonele expuse la soare, reducerea culturilor şi, implicit, a
cantităţii de hrană şi la distrugerea vieţii marine. În ultimele decenii, stratul de ozon a avut de
suferit, mai ales din cauza creşterii cantităţii de clorofluorcarburi şi bromofluorcarburi emise
de om.
În mod natural, stratul de ozon suferă o permanentă formare şi disociere a moleculelor
de ozon prin reacţiile care au loc între compuşii naturali conţinând azot (eliberaţi de sol şi de
apa oceanelor), hidrogen (rezultat din vaporii de apă) şi clor (eliberat de oceane). Aceste
reacţii nu distrug echilibrul stratului de ozon stratosferic. Dezechilibrul este creat de apariţia
în stratosferă a substanţelor sintetice din clasele cloroflorocarburilor (CFC),
hidroclorofluorocarburilor (HCFC), halonilor şi a altor substanţe organice cu conţinut de
halogeni (CH3CCl3, CCl4,CH3Br etc).
Aceşti atomi liberi se deplasează nestînjeniţi prin stratosferă, pînă în clipa în care
întîlnesc o moleculă de oxigen, de care se ataşează, formînd molecula de ozon (O3). Oxigenul
molecular are capacitatea de a absorbi o parte dintre radiaţiile ultraviolete, tocmai prin
procesul de formare a ozonului. Astfel, ozonul se formează doar în stratosferă, densitatea
oxigenului fiind suficient de mare pentru a se produce disocierea moleculară. La altitudini mai
mici, radiaţiile UV-C sunt deja absorbite. Pentru a absorbi radiațiile, ozonul redevine oxigen.
 
 Radiaţiile UV-B au exact energia necesară pentru a rupe legătura chimică a unui atom
de oxigen din molecula de ozon. Aşadar, ozonul este generat şi distrus în permanenţă, dar,
într-o atmosferă nepoluată, procesul se desfăşoară într-o stare de echilibru, cantitatea de ozon
generată fiind aproximativ egală cu cea distrusă. Ozonul propriu-zis, molecula formată din
trei atomi de oxigen, se formează prin acţiunea razelor solare de o anumită lungime de undă
asupra moleculei biatomice de oxigen. Această reacţie se produce continuu de multe milioane
de ani, iar stratul de ozon joacă rolul unui scut protector, care filtrează radiaţiile ultraviolete
de tip B, mutagene pentru aproape toate organismele vii.
Acestea sunt împărţite în trei game, UV-A, cu lungimi de undă cuprinse între 315 şi
400 nm, UV-B, cu lungimi de undă cuprinse între 280 şi 315 nm şi UV-C, cu lungimi de undă
mai mici de 280 nm. Pentru formarea ozonului sunt importante radiaţiile UV-C, care au
suficient de multă energie pentru a rupe molecula de oxigen în doi atomi.

Cauzele distrugerii stratului de ozon

a. Emisia de gaze care distrug stratul de ozon
Cauza fundamentală a distrugerii stratului de ozon este emisia de gaze industriale care
disociază ozonul stratosferic. Aceste gaze includ clorofluorocarburi (CFC) și oxizi de azot
(NOx), precum și altele, cum ar fi hidrofluorocarburi (HFC). Altele sunt hidrocarburi
perfluorurate (PFC) și hexafluorură de sulf (SF6), cloroformul de metil utilizat în procesele
industriale și halonul utilizat în stingătoarele de incendiu.
b. Creșterea activității industriale
Industrializarea în creștere la nivel mondial nu este responsabilă doar pentru emisia de
gaze care distrug stratul de ozon; De asemenea, are efecte indirecte, deoarece afectează
procesele cruciale pentru menținerea stratului de ozon, cum ar fi producerea de oxigen prin
poluarea apelor.
Pe de altă parte, sunt generate alte gaze care contribuie la încălzirea globală, în afară
de cele care afectează direct stratul de ozon, care la rândul său afectează tiparele de circulație
atmosferică, facilitând formarea găurilor din stratul de ozon.
c. Agricultura dependentă de produsele agrochimice
Agricultura de astăzi depinde în mare măsură de utilizarea substanțelor chimice care
afectează direct și indirect stratul de ozon. Direct prin utilizarea pesticidelor care distrug
stratul de ozon, cum ar fi bromura de metil.
La fel, îngrășămintele chimice contribuie la generarea de oxizi de azot. Mai mult, prin
generarea indirectă de procese de eutrofizare, producția de oxigen în apele dulci și marine este
redusă.
d. Nerespectarea acordurilor internaționale
Preeminența intereselor economice asupra menținerii echilibrelor ecologice planetare
se exprimă prin nerespectarea acordurilor internaționale. Țările industrializate precum SUA și
China își limitează sau refuză în mod deschis sprijinul pentru acorduri care vizează reducerea
încălzirii globale, argumentând interesele lor economice.
e. Creșterea poluării mediului și modificarea ecosistemelor
Poluarea globală a mediului cauzează atât direct cât și indirect distrugerea stratului de
ozon.
Subţierea stratului de ozon este mai accentuata iarna şi primăvara când „norii polari
stratosferici” (PSC) favorizează descompunerea substanţelor clorurate şi eliberarea clorului.
Această subţiere este potenţată şi de prezenţa vortexului polar.

Diminuările stratului de ozon sunt exclusiv rezultatul poluării atmosferei de către om

cu diferite substanțe chimice, cum ar fi clorfluorcarburile, cel mai agresiv devorator de ozon,
(folosit ca agent de răcire la frigidere), hidroclorfluorcarburile, dar şi halonii, bromura de
metil şi tetraclorura de carbon.
Clorfluorcarburile sunt nişte molecule mai uşoare decît aerul, imposibil a fi
descompuse la altitudini mici, ele se ridică la altitudinea stratului de ozon, unde începe
,,măcelul”. Moleculele de clorfluorcarburi se descompun, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete,
clorul devenind astfel liber, rezistă în atmosferă de la 20 la 100 de ani şi intrînd într-o reacţie
în lanţ cu ozonul stratosferic distruge sute de mii de molecule de ozon. Acest proces are ca
rezultat ,,găurirea” stratului de ozon.

În perioada 2006 - 2009 a fost interzisă introducerea pe piaţă a produselor şi

echipamentelor care conţin sau a căror funcţionare se bazează pe gaze fluorurate cu efect de
seră, astfel: containere de unică folosinţă cu conţinut de gaze fluorurate cu efect de seră,
sisteme neizolate cu evaporare directă, conţinând agenţi refrigeranţi de tip hidrocarburi şi
perfluorocarburi, sisteme de protecţie împotriva incendiilor şi extinctoare cu conţinut de
perfluorocarburi, ferestre pentru utilizare domestică şi alte ferestre cu conţinut de gaze
fluorurate cu efect de seră, încălţăminte şi anvelope, spume unicomponente cu conţinut de
gaze fluorurate cu efect de seră cu excepţia cazului în care trebuie îndeplinite standardele
naţionale de siguranţă precum şi aerosoli de agrement cu propulsare bazată pe
hidrofluorocarburi.

Osmoza si legile presiunii osmotice

Difuziunea este procesul prin care moleculele unui fluid patrund printre moleculele altui fluid
(aer/apa) datorita agitatiei termice.
Osmoza reprezintă difuziunea solventului (apei) printr-o membrană semipermeabilă, ca de
exemplu celulele vii datorită permeabilității membranei celulare.
Jean-Antoine Nollet este primul care a documentat observația osmozei, în 1748. [1] Cuvântul
„osmoză” a pătruns în limba română din franceză și germană [2] și derivă din cuvintele
„endosmoză” și „exosmoză”, care au fost inventate de fizicianul francez René Joachim Henri
Dutrochet (1776–1847) din cuvintele grecești ένδον (endon : în, înăuntru), έξο (exo : în afară), și
ωσμος (osmos : împingere, impulsie)
Pesiunea osmotica = presiunea (fictiva) ce ar trebui exercitata asupra solutiei pentru a o
aduce in echilibru cu solventul pur
Prin osmoza se intelege trecerea unui solvent printr-o membrana semipermeabila
(care permite trecerea exclusiv a solventului, nu si a solvatului). Trecerea solventului
prin membrana semipermeabila se face doar intr-o singura directie: dinspre solutia diluata
spre cea concentrata (in sensul diluarii solutiei mai concentrate).
Exemple de membrane semipermeabile: intestinele animalelor, vezica, membranele
citoplasmatice, celofanul.
Substanta dizolvata se comporta in interiorul solutiei precum un gaz in interiorul altui
gaz. Particulele substantei dizolvate aflate intr-o continua miscare vor exercita asupra
peretilor vasului sau asupra membranelor separatoare o presiune, numita presiune osmotica.
Presiunea osmotica este presiunea exercitata de moleculele substantei dizolvate asupra
peretilor vasului sau asupra unor membrane semipremeabile.
Punerea in evidenta a presiunii osmotice se face cu ajutorul osmometrului.
Functionarea osmometrului
Intr-un tub de sticla efilat se fixeaza la capat o membrana semipermeabila si in interior
se introduce o solutie concentrata de zahar. Prin membrana apa urca pana la inaltimea h, cand
greutatea colanei de lichid egaleaza presiunea osmotica p, ce actioneaza de jos in sus.
 Importanta osmozei
Osmoza joaca un rol foarte important in viata plantelor si animalelor. Astfel,
protoplasma celulelor vii joaca rolul unei membrane semipermeabile, care nu permite decat
anumitor substante sa patrunda sau sa paraseasca celula, fiind impermeabila pentru altele.
Celulele rosii ale sangelui sunt permeabile pentru apa si impermeabile pentru clorura
de sodiu.. Dca se introduc celulele rosii ale sangelui intr-o solutie de NaCl, cu presiune
osmotica mai mare decat cea existenta in celule, deci intr-o solutie hipertonica, apa va difuza
din celula spre solutie si celula se va zbarci. Daca solutia in care introducem celulele rosii are
presiunea osmotica mai mica decat presiunea din interiorul celulelor, deci este o solutie
hipotonica, atunci apa va trece din exterior spre celule, acestea se umfla si plesnesc. Doua
solutii care au exact aceeasi presiune osmotica se numesc solutii izotonice.
Lichidul din interiorul celulelor rosii este izotonic cu lichidul sangelui in care sunt
suspendate celulele rosii(plasma sanguina) si corespunde unei solutii cu concentratia de
0,86% de clorura de sodiu.
Legile presiunii osmotice
1. Legea Boyle-Mariotte: presiunea osmotica a unei solutii la temperatura constanta e
direct proportionala cu concentratia sa si invers proportionala cu volumul.
Pentru doua solutii de concentratii diferite c1 si c2 se poate scrie:
  = c1 / c2 ; dar c1 /c2 = v2 /v1    = v2 /v1
2. Legea Gay-Lussac: la volum constant, presiunea osmotica este direct proportionala
cu temperatura.
t  t
t presiunea osmotica la temp. t;  presiunea osmotica la momentul initial ;
 = 1 / 273 = binomul de dilatare al gazelor
Presiunea osmotica este independenta atat de natura solventului cat si de natura
substantei dizolvate, depinzand direct proportional doar de concentratie si temperatura.
3. Legea lui Avogadro: volume egale de solutii diferite, care au aceeasi presiune
osmotica si se gasessc la aceeasi temperatura, vor contine acelasi numar de molecule de
substanta dizolvata, deci vor avea aceeasi concentratie.
4. Legea generala de stare a gazelor : deoarece solutiile respecta legea Boyle-Mariotte
si Gay-Lussac, vor respecta si legea generala a gazelor pV = nRT, dar p =    = n RT /
V   = c RT deoarece n / V reprezinta concentratia c.
5. Cantitativa (Legea lui Pfeffer) 𝑝𝑜 = 𝑘 𝐶 𝑀 𝑇, unde:
 k – constanta
 C – concentratia ponderala a solutiei (g/l)
 M – masa molara a solvitului
 T – temperatura absoluta
Daca notam cu n nr de moli dizolvati in volumul V de solutie, vom avea: 𝐶/𝑀 = 𝑛/𝑉 =
𝑚, unde m reprezinta concentratia molara (moli/unitate de volum).
6. Legea lui Van’t Hoff : presiunea osmotica a unei solutii diluate de neelectrolit este
egala cu presiunea pe care ar exercita-o substanta dizolvata, daca s-ar gasi in stare de gaz si ar
ocupa un volum egal cu volumul solutiei la o temperatura data.
𝑝𝑜V = 𝑘 𝑛/𝑉 𝑇 = 𝑚𝑘T

Importanța osmozei pentru medicină

- Determinarea punctului Crioscopic poate oferi informație despre concentrația
molecular a serului sanguin sau a altor lichide biologice.
- Calculul presiunii osmotic permite studiul funcționării diferitor sisteme fiziologice
 - Comparand presiunile osmotice a diferitor lichide normale si patologice, se pot
urmari anumite aspecte ale metabolismului hidroelectric, a funcției renale
În prezent aplicaţiile fenomenului de osmoză s-au extins de la tratarea apei şi
procesarea alimentelor, la generarea eneriei, transformarea acesteia şi în final acţionarea
diverselor mecanisme, organe de lucru etc.
O centrală este capabilă să producă electricitate printr-un proces nepoluant, care
implică amestecarea apei marine saline cu apă dulce ce provine din rîu, printr-o membrană
specială. Funcţionarea centralei se bazează pe procesul natural de osmoză, desfăşurat într-un
rezervor împarţit în două printr-o membrană de tip special, unul dintre compartimente fiind
umplut cu apă dulce, iar celălat cu apă sărată provenită din ocean. În urma procesului de
osmoză, apa dulce străbate membrana, intrînd în coompartimentul cu apă sărată. Astfel aici se
creează o presiune mai mare, datorită careia este pusă în mişcare o turbină generatoare de
energie electrică.

Poluarea aerului. Gazele cu efect de sera.

Poluarea aerului este una dintre formele de poluare cu efecte majore, dezastruoase,

asupra mediului inconjurator. Din punct de vedere tehnic, orice modificare fizica, biologica
sau chimica in atmosfera poate fi denumita poluare a aerului si apare atunci cand orice gaz
nociv, praf sau fum, intra in atmosfera si afecteaza plantele, animalele precum si fiintele
umane.
Implicit, poluarea aerului presupune poluarea atmosferei si astfel orice gaz sau
substanta care patrund in atmosfera pot crea dezechilibre nedorite pe termen mediu si lung.
De aceea, subtierea stratului de ozon din atmosfera (cel care ne protejeaza de efectele negative
ale radiatiilor ultraviolete)  cauzat de poluarea aerului reprezinta o amenintare majora pentru
existenta ecosistemelor de pe planeta si reprezinta provocarea suprema pe care omenirea
trebuie sa o depaseasca in ciuda diferendelor politice de pe scena internationala.
Învelișul gazos care înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă, trecând
treptat în spațiul interplanetar, se numește atmosferă. Masa acesteia reprezintă 0,000001 din
masa globului pământesc, și densitatea sa scade cu creșterea altitudinii. Compoziția
atmosferei se modifică de asemenea cu altitudinea. Amestecul de gaze ce formează atmosfera
este numit aer.

Poluarea este contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează

cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și
mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al
cauzelor naturale, cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante
provine din activitățile umane. Se disting următoarele categorii:
- poluare fizică (incluzând poluarea fonică și poluarea radioactivă),
- poluarea chimică (produsă de diverse substanțe eliberate în mediu sub formă
gazoasă, lichidă sau de particule solide),
- poluare biologică (cu germeni patogeni, substanțe organice putrescibile etc.).

Poluarea aerului poate să afecteze zona superioară a atmosferei, numită stratosferă.

Producția excesivă a compușilor care conțin clor cum ar fi clorofluorocarburile (CFC)
(compuși folosiți până recent în frigidere, aparate de aer condiționat și în fabricarea
produselor pe bază de polistiren) a redus stratul de ozon stratosferic, creând o gaură
deasupra Antarcticii care durează mai multe săptămâni în fiecare an. Ca rezultat, expunerea
directă la razele solare a afectat viața acvatică și terestră și amenință sănătatea oamenilor din
zonele sudice ale planetei.
 Printre cauzele poluarii aerului se numara o serie de activitati precum:
 Arderea combustibililor fosili – dioxidul de sulf emis in urma arderii combustibililor
fosili (cum ar fi carbunele sau petrolul) reprezinta una dintre principalele cauze
ale poluarii aerului; totodata, autoturismele cu motoare cu ardere interna, cele pe care le
utilizam zi de zi, reprezinta surse poluante majore cu efecte nocive asupra calitatii aerului
pentru ca elibereaza in atmosfera zilnic zeci de mii de tone de gaze nocive;
 Activitatile agricole – amoniacul, de exemplu, este un produs des utilizat in activitati
specifice sectorului agricol, in acelasi timp fiind unul dintre cele mai periculoase gaze
prezente in atmosfera. Mai mult, utilizarea pe scara larga a insecticidelor si pesticidelor
contribuie la poluarea mediului inconjurator, inclusiv a atmosferei.
 Activitatile miniere – Mineritul este un domeniu in care se folosesc echipamente de
mari dimensiuni. In timpul procesului, praful si substantele chimice sunt eliberate in aer
cauzand o poluare masiva a aerului. Acesta este unul dintre motivele pentru care aceasta
activitate este responsabila pentru deteriorarea sanatatii lucratorilor si a locuitorilor din
apropierea exploatatiilor miniere.
 Activitatile casnice: produsele de curatare de uz caznic sau produsele de vopsire emit
substante toxice in aer ce produc poluarea mediului inconjurator. Ati observat ca atunci
cand zugraviti in interior, chiar si cu geamurile deschise, aerul devine irespirabil? Desi
pare o poluare minora, zilnic se produc mii de astfel de “poluari minore” ale aerului, insa
privind in ansamblu vom constata ca toate contribuie la deteriorarea constanta si aproape
ireversibila (in absenta unor masuri adecvate) a calitatii aerului pe care cu totii il respiram.

Efectele poluarii aerului

Probleme respiratorii si cardio-respiratorii – efectele poluarii aerului asupra

sanatatii noastre sunt alarmante. Ele cauzeaza afectiuni respiratorii si cardiace, acestea fiind
cel mai des intalnite afectiuni medicale in aceste cazuri. Studiile au demonstrat ca locuitorii
din zone cu cantitati mari de poluanti atmosferici in compozitia aerului sunt predispusi la
afectiuni precum pneumonie sau astm, pe langa multe altele.
Incalzirea globala – temperaturile ridicate la nivel mondial, cresterea nivelului marii
si topirea ghetarilor sunt semnale alarmante care ne transmit ca, daca nu se iau masuri urgente
de oprire a poluarii aerului, mediul inconjurator va suferi ireversibil. Din pacate, liderii
planetei par sa nu se inteleaga si sa nu ajunga la un consens atunci cand este vorba de
limitarea sau impiedicarea ireversibilului…
Ploile acide – gazele care patrund in atmosfera, precum oxizii de azot si oxizii de sulf,
se amesteca in atmosfera cu picaturile de apa, rezultand ploile acide, cu efecte daunatoare
asupra solului si plantelor.
Eutrofizarea apei – eutrofizarea se produce atunci cand o cantitate mare de azot se
depune pe suprafata marilor favorizand cresterea unor alge ce afecteaza in mod negativ flora
si fauna subacvatica. Algele verzi care sunt prezente pe lacuri si iazuri apar din cauza
prezentei azotului in aer, peste o anumita cantitate limita.
Efectul poluarii asupra animalelor salbatice – la fel ca si oamenii, animalele se
confrunta cu efectele devastatoare ale poluarii atmosferei. Substantele chimice prezente in
aer pot determina speciile salbatice de animale sa-si schimbe habitatul, pot cauza imbolnaviri
in randul animalelor si chiar determina moartea lor in anumite circumstante.
Subtierea stratului de ozon – ozonul exista in stratosfera Pamantului si protejeaza
planeta de razele ultraviolete (UV) daunatoare. Prezența clorofluorocarburilor si
hidroclorofluorocarburilor in atmosfera cauzeaza o subtiere accentuata a stratului de ozon. Pe
masura ce stratul de ozon se subtiaza apar dezechilibre majore  in urma patrunderii unei
cantitati mult mai mari de raze UV in atmosfera, cu efecte dintre cele mai grave asupra
sanatatii umane, chiar si pe termen scurt.

https://mail.uaic.ro/~marius.mihasan/teaching/pdfs/environmental_chemis
try_courses/CURS%204.pdf

Un gaz cu efect de seră este un gaz care absoarbe și emite energie radiantă în gama

cu infraroșu termic. Creșterea emisiilor de gaze cu efect cauzează un efect de seră.
[1] Principalele gaze cu efect de seră în atmosfera Pământului sunt vapori de apă, dioxid de
carbon, metan, oxid de azot și ozon. Fără gaze cu efect de seră, temperatura medie de
la suprafața Terrei ar fi aproximativ cu -18°C, mai degrabă decât în media actuală de
15°C. De asemenea, atmosferele de pe Venus, Marte și Titan conțin gaze cu efect de seră.
Activitățile umane de la începutul Revoluției Industriale încă din 1750 au produs o
creștere cu 40% a concentrației atmosferice de dioxid de carbon (CO2), de la 280 în 1750 la
406 părți pe milion la începutul anului 2017. Această creștere a avut loc în ciuda absorbției a
mai mult de jumătate din emisiile provenite de la diferite "disipări" naturale implicate
în circuitul carbonului în natură. Marea majoritate a emisiilor antropice de dioxid de
carbon (adică emisiile produse de activitățile umane) provine din arderea combustibililor
fosili, în principal cărbunele, petrolul și gaze naturale, cu contribuții suplimentare provenite
de la defrișări, alunecări de teren, eroziunea solului și agricultura.
În ordine, cele mai abundente gaze cu efect de seră din atmosfera Pământului sunt:
- vaporii de apă (H2O);
- dioxidul de carbon (CO2);
- metanul (CH4);
- Protoxid de azot (N2O);
- ozonul (O3);
- clorofluorocarburile (freonii);
- hidrofluorocarburile.
Concentrațiile atmosferice sunt determinate de echilibrul dintre surse (emisiile de gaze
rezultate din activitățile umane și sistemele naturale) și disipările (îndepărtarea gazului din
atmosferă prin conversia la un compus chimic diferit sau prin absorbția corpurilor din apă).
Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii
de apă (70%). Următoarea pondere o are dioxidul de carbon (9%), urmat de metan (9%) si
ozon (7%).
În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de dioxid
de carbon și metan, care au redus permeabilitatea atmosferei pentru radiațiile calorice
reflectate de Pământ spre spațiul cosmic. Acest lucru a dus la începerea așa-numitului
fenomen de încălzire globală.
Conform unui studiu din anul 2007, 22% dintre emisiile mondiale de gaze cu efect de
seră provin din agricultură, un procent similar celui din sectorul industrial, dar superior celui
din transporturi. Creșterea vitelor, mai ales transportul și hrănirea acestora, se află la originea
a 80% din emisiile de gaze cu efect de seră provenite din agricultură.
Conform raportului IPCC Climate Change 2014: Mitigation of Climate Change, 62%
din emisiile de gaze cu efect de seră între 2000 și 2010 sunt reprezentate de dioxidul de
carbon. Emisiile de gaze cu efect de seră au crescut mai rapid între 2000 și 2010 decât în cele
trei decenii precedente, iar aproape jumătate din emisiile de dioxid de carbon din perioada
1750 – 2010 se datorează ultimilor 40 de ani.
Una dintre cele mai importante probleme ecologice globale este efectul de seră. Cauza
principală a acestui efect constă în acea cantitate enorma de dioxid de carbon și altor substanțe
cu efect de seră ce se acumulează în stratul aerian formând o „plapumă”. Substanțele care
acționează: freonii, metanul, etanul, oxizii de azot, hidrogenul, apa. Proprietățile acestor
substanțe sunt în așa fel că, ele prin sine dau posibilitate razelor ultraviolete să treacă foarte
ușor ,ajungând la suprafața solului ,aceste raze se transformă în energie termică, iar energia
termică de la suprafața solului prin acest strat trece mult mai greu în așa fel incat se creează
situația – cu cât plapuma este mai groasă cu atât sub ea este mai cald. Acest efect, numit efect
de seră, determină schimbări climatice globale. Efectul de seră are și proprietăți pozitive, în
absența acestor substanțe ce provoacă efectul temperatura medie pe globul pământesc va fi
-15 °C. Actualmente, cantitatea bioxidului de carbon este egal cu 0,03 %. Dacă se presupune
că această cantitate va fi dublată, în această situație temperatura globului pământesc poate să
se schimbe cu 1,3 °C – 3 °C. Această majorare a temperaturii poate provoca topirea
ghețarilor, astfel că, nivelul oceanelor poate crește.