Ce ne spune corpul?

Așa cum ne spune Pascal nu este în firea noastră să ne odihnim

(complet sau prea mult ); acest lucru ar echivala cu moartea. Firea
noastră constă în mișcare.
Sub asaltul traumatismelor (universale sau
personale), confruntat cu durerea (fizică sau sub formă sfâşierilor
interioare), omul este capabil să creeze: ori o nevroză, ori o psihoză
(sau poate o perversiune sexuală), dar și vise, opere de artă, și (greu
de spus, dacă mai întâi sau în ultima instanța), maladii
psihosomatice. Și, dacă în ceea ce privește alegerea formei de
manifestare, pare că individul nu are prea multe de spus, are o
tendința de a rezista cu îndârjire la tot ceea ce riscă să șubrezească
această fortăreață psihică, de existența căreia abia dacă este
conștient, deoarece a locuit dintotdeauna înăuntrul ei.
În cele din urmă, individul urmărește să rămână în viață (biologică
și/sau psihică), să se realizeze în planurile pulsional și narcisic, să
păstreze neschimbată identitatea astfel construită și să contracareze
orice amenință aceste aspirații.
Ca o primă idee a articolului ar fi de spus faptul că într-o situație în
care psihicul refuză durerea sau conflictul, corpul – acest computer
implacabil – riscă să răspundă în locul lui. Corpul însuși, devine un
adevărat câmp de bătălie, ca și cum lupta arhaică ce se exprimă aici
ar cere acest preț pentru a se face auzită, iar manifestările
psihosomstice ne apar ca adevărate purtătoare ale instinctului de
moarte. Soma răspunde la amenințările psihice ca și cum ar fi niște
amenințări biologice. Și pentru că sunt implicate aceste două părți
(psihicul și somaticul) autoarea își pune întrebarea dacă acesta este
un domeniu în care are ce căuta un psihanalist, recunoscând
contribuția recentă (avem de-a face cu o lucrare scrisă pe la
începutul anilor ’70) și, mai degrabă ambiguă a psihanalizei pe acest
teritoriu. De aceea este cât se poate de legitimă întrebarea: „Cu ce
ureche aude psihanalistul corpul analizanţilor săi și mesajele mute
ale somei? Și asta având în vedere că, oricum, confruntat cu
traumatismele existenței, fiecare om are un prag dincolo de care
riscă să somatizeze.
De multe ori, corpul se declară bolnav exact în momentele în care
apărările nevrotice, psihotice sau de altă natură (psihică) dau greș,
când încep să se clatine în funcționarea lor.
Primele exemple de somatizări le vom găsi încă în operele lui S.
Freud: este vorba de isteria de conversie și de nevroză actuală. În
isterie avem de-a face cu un veritabil salt al psihicului în corp, în
timp ce în acest tip de nevroză frontieră dintre psyche și soma este
trecută în sens invers, dinspre corp către psihic. Freud a considerat
că, în ambele cazuri, cauza este de natură sexuală, doar că, în primul
caz, originea trebuie căutată în trecutul îndepărtat, în timp ce, în al
doilea exemplu, originea se găsește în frustrarea pulsiunilor
libidinale din prezent. Putem spune că, în isterie, soma împrumută
funcțiile psyche-ului pentru a traduce simbolic conflictele
pulsionale.
Doar că manifestarea psihosomatică se anunță fără surle și
trâmbițe, dar, în schimb, se continuă cu o precizie mortală.
Manifestarea este reglementată de legi biologice, nu psihologice, iar
corpul nu devine simbolic decât atunci când intră într-o relație de
sens cu alte elemente. În somatizare, corpul nu mai vorbește, ci
acționează.
Despre afecțiunile organice apărute în absența vreunui agent
patogen, unii cercetători, pornind de la maladie, au încercat să
stabilească anumite corelații cu viață afectivă, în timp ce alții au
încercat să descifreze o semnificație simbolică, ba chiar să și
construiască fantasme care ar fi susținut manifestări psihosomatice
specifice. Această ultimă adordare, însă, nu ne aduce informații
despre cauza transformărilor somatice.
Dacă este să vorbim despre modelul teoretic al Școlii psihosomatice
pariziene putem spune că avem de a face cu o teorie economică a
transformării psihosomatice, bazată pe conceptul unui blocaj în
capacitatea de a reprezenta sau de a elabora cererile instinctuale pe
care corpul le adresează psihicului. Deci, oarecum invers decât a
căuta sensul (ca în isterie), considerând că avem de-a face cu o
carență în capacitatea de a reprezenta conflictul – de unde și
imposibilitatea refulării.
În analiză, descoperim, la mai toată lumea, urme ale unei veritabile
rupturi între psyche și soma, doar că, la unii, clivajul este profund.
Identitatea omului se construiește în jurul a doi poli: absența și
diferența. Dacă acești doi poli nu au fost investiți libidinal riscăm ori
ca Eul să se dezintegreze, ori ca trupul să evolueze pe cont propriu,
ca un străin.
Acest corp trebuie auzit de analistul cu ureche psihosomatică.
Corpul și viața somatică sunt interesante pentru analiză, în primul
rând, prin capacitatea lor de a se lăsa reprezentate ca obiect psihic.
Nu trebuie uitat că, deși maladiile psihosomatice riscă să-i aducă
subiectului o moarte prematură, scopul fundamental al acestei
apărări anacronice este, totuși, supraviețuirea.
Decebal Virgiliu Giurcă