Riga Crypto și Lapona Enigel

comentariu literar de Ion Barbu

De la „Epopeea lui Ghilgameș” și „Iliada” și „Odiseea” lui Homer, până la scrierile

postmoderniste și suprarealiste de azi, viziunea despre lume a autorului rămâne, în ciuda
variatelor sale ipostazieri, un element care vertebrează metatextual întregul arhipelag literar. Ca
element constituent al realității extralingvistice, acesta va rămâne asociat cosmoviziunii, adică
modului de percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită generație, fiecare creator
configurându-și această percepție, în funcție de natura sa interioară și, evident, de perioada și
curentul sub semnul căruia s-a format.

Poezia „Riga Crypto și Lapona Enigel” de Ion Barbu face parte din seria textelor poetice
moderne ale literaturii române, din perioada interbelică, alături de „Testament” de Tudor Arghezi
și „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga. Opera se instituie în curentul
literar numit modernism, curent literar inițiat la noi în anul 1919, de Eugen Lovinescu, a cărui
doctrină pleacă de la ideea că există un „spirit al veacurilor”, care impune procesul de
sincronizare a literaturii române cu literatura europeană, cunoscut și ca principiul sincronismului.

Poemul „Rigs Crypto și Lapona Enigel” ilustrează cu succes viziunea despre lume a lui Ion
Barbu, aceasta fiind viziunea poetului matematician care înțelege că există undeva, în domeniul
înalt al geometriei, un loc luminos, unde se întâlnește cu poezia. Textul devine, astfel, un poem
alegoric, pe tema iubirii imposibile, a cunoașterii și a condiției omului superior. În acest sens,
Barbu însuși și-a numit textul „un Luceafăr întors”, întrucât între cele două opere există
numeroase similitudini, atât la nivelul personajelor, al construcției discursului, cât și al
mesajului.

Titlul este un element de paratext cu rol anticipator, care face trimitere la membrii unui cuplu
de îndrăgostiți, asemenea celor din literatura universală ( Romeo și Julieta, Dafnis și Chloe,
Antonius și Cleopatra ). În textul barbian, numele celor două personaje desemnează două ființe
antagonice: cea feminină, întruchipează o ființă umană, plecată în căutarea cunoașterii, iar cea
masculină – o ciupercă ce tinde la ceva mai presus de condiția sa și va fi pedepsită pentru asta.

Din punct de vedere structural, poezia este altcătuită din două părți, fiecare dintre ele
prezentând câte o nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunți, povestită, modificată
în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălărița. Formula compozițională este cea a povestirii în
ramă, a poveștii în poveste, schemă întâlnită în volumul de povești „O mie și una de nopți” de
Boccacio.

Prologul conturează, în puține imagini, atmosfera de la „spartul” nunții trăite. Primele patru
strofe constituie rama nunții povestite și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul fruntaș”.
Menestrelul este îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, reprezentanți ai
două regnuri distincte, „Riga Crypto și Lapona Enigel”. Nuntașul îl roagă să zică „încetinel” un
cântec larg, pe care l-a zis cu foc acum o vară. Repetarea sugerează un ritual al zicerii unei
povești cu modificarea tonalității.

Partea a doua, nunta povestită, este alcătuită din mai multe tablouri poetice, ce prezintă:
portretele celor doi, întâlnirea acestora, chemările Rigăi și refuzul Laponei, încheierea întâlnirii
și pedepsirea Rigăi, în finalul baladei.

Incipitul acestei părți are, prin formula introductivă, rezonanță de basm, plasând întâmplările
într-un timp nedeterminat. Sunt prezentate apoi cele două personaje, individualizate prin nume,
apartenență și mediul de viață. Astfel, Crypto este stăpânul unei lumi vegetative, dar condiția lui
e tragică, deoarece nu poate să înflorească și, în plus, este desconsiderat de supuși pentru
sterilitatea sa perpetuă („Sterp îl făceau și nărăvaș / Că nu voia să înflorească” ). Numele lui
Enigel are o sonoritate nordică și susține originea ei: este o ființă umană echilibrată, care își
conduce turmele de reni spre sud. Aspirația ei spre lumină, se înscrise într-un proces de căutare
perpetuă, spre deosebire de Riga, ce rămâne veșnic în același loc, limitat de o existență
netulburată de mari evenimente.Singura asemănare dintre cei doi este statutul superior în
interiorul propriei lumi.

Întâlnirea celor doi se realizează în planul visului, ca și în poemul eminescian, acesta oferind
singura cale de comunicare posibilă. În drumul său, Enigel adoarmei ( „Pe trei covoare de
verdeață” ), iar Crypto, îndrăgostit, o pețește, îmbiind-o cu dulceață și cu fragi. Refuzul categoric
al lui Enigel: „Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi de lavale” evidențiază opțiunile lor diferite și,
implicit, incompatibilitatea dintre ei. Opțiunea lui este, însă, fermă și merge până la sacrificiul de
sine, în a doua chemare: „Enigel, Enigel / Scade noaptea, ies lumine / Dacă pleci să culegi /
Începi, rogu-te, cu mine”.

În întoarcerea de a-și depăși condiția și de a intra într-o lume inaccesibilă, ciuperca firavă este
pedepsită, soarele transformându-l în ciupercă otrăvitoare:„De zece ori fără sfială, / Se oglindi în
pielea-i cheală”. Finalul este trist, deoarece Riga Crypto este obligat să nuntească, în cele din
urmă, cu o ființă din propriul regn:„Cu măsălărița-mireasă / Să-i ție de împărăteasă”:

În concluzie, prin această poezie modernistă, poetul „creează un microcosmos, rezultat al unui
act demiurgic, o plăsmuire revelatorie a spiritului uman și ca atare, face concurență
macrocosmosului, tinzând să i se substituie”.