Mi-a răsărit pe frunte o pleată de iubire,

Nici vântul n-o atinge, s-o tulbure se teme.

Atâta frumusețe, atâta strălucire,
De parcă e vrăjită, stropită cu blesteme.
Sub pleată, vise, rânduri, luptând cu-nverșunare,
Au zguduit văzduhul cu soare și scântei.
Se lasă peste față ca haitele de fiare
Ce se grăbesc să muște din strălucirea ei.
Fâșii de valuri albe în cale se aștern
Înfășurate iarăși în a iubirii umbră,
Îmi tremură și gândul - năprasnic și etern,
Iar pleata e tăcută, e mută și e sumbră.
O urmăream pe față cum dulce se desfată
Îmbobocind suspinul asemeni unei flori,
Dar obosită parcă, a șovăit deodată
Și am simțit cum cade...tu oare poți să mori?
Căzută, risipită, suspină tot mai greu,
Își caută sfârșitul și-o veștedă cunună. 
Îmbătrânește pleata mereu, mereu, mereu,
Născând în mine, iarăși, o pierdere nebună.
 A bătut azi ceasul de trezire,
Soarele mi-a strălucit prin geam,
Și privindu-l jalnic, cu uimire,
Tresăream de frig și suspinam.
M-am uitam la cerul prin de taină,
La pământul ce-i secat de dor
Și cerșit-am vlagă din pomană
Să mai fac un pas încetișor.
Nu zâmbeam și tristă- mi era fața,
Un regret, o frică m-a cuprins...
M-am gândit atunci:" E dimineața,
De ce oare nu-i și ea un vis?
Liniștea și pacea nopții mele
S-a sfârșit... și iar încep o "viață",
Gânduri sângeroase și mai grele
Taie din iubire și speranță.
Iar mă pierd prin oameni și urgie,
Urlete aud în loc de șoapte,
Cât aș da acum din nou să fie
Acea sfântă și plăpândă noapte.”
 Ca într-o lungă noapte ne-am scufundat curând
Și am lăsat să cadă o boare de suflare.
Aud cum cade ploaia și glasul tău cântând
Ce molcom și năprasnic se-nvăluie prin zare.
Tăcerea-i de-o potrivă cu ale noastre gânduri,
Iar luna stă mirată privind la doi rebeli.
Nu pot să te adulmec decât prin roase rânduri...
Cu lacrima-i fierbinte, obrazul să ți-l speli.
Prin ochii mei sălbatici, uitarea ta se plimbă.
O urmăresc de veacuri pe față cum tresare,
Iar dintr-un răsărit în noapte te preschimbă,
Îți țin aripa frînta ce a uitat să zboare.
Ca o nălucă-n noapte, sau ca o stea rănită,
Acoperit cu doruri și grele frământări...
Mă strigi în somnul dulce, ce-n veci neprihănită,
Visez cum seacă marea de-atâtea remușcări.
Pășesc pe-atale urme din străzile uitate,
Te văd în orice frunză, te-aud în orice plâns.
Mi-e dor de tine-n noaptea cu ceruri înstelate,
De anotimpul nostru ce iarna la ucis.
Ce frig și ce căldură simțim în zări mișele,
Se scurge veacul nostru cum curg omături moi...
Și vom fugi de iarnă uitând de clipe grele
În anotimpul nostru ce se numește..."NOI".

Tot fug de tine ca de păcatul greu.

Prin orizonturi negre zbor țipând.
 Năprasnic strig din urmă glasul tău,
Mă urc în cer, cobor în tainicul pămînt.
Din fericire împletesc un labirint.
Cunună fac din sufletul pustiu.
Să fiu tăcută? Poate să te mint?
De te-aș minți,ai mai rămîne astăzi viu?
M-ai omorât apoi din răsărituri m-ai născut-
Din "nicăieri", din "azi", din "totdeauna".
Cînd îmi vorbești, aș vrea să fii un mut,
Un orb, iar ochi să-ți fie luna.
Topești uitarea într-un vas de ceară.
Din urmă, luminări de vise strîng.
Aș vrea să mă alini ca să mă doară,
Să îmi zâmbești ca să mă faci să plîng.
Să fiu o toamnă azi sau doar să par?
Să-ți fiu o umbră rece sau lumină?
De ai veni cum vin smintiții la altar,
Ți-aș răsădi suflarea în grădină.
Și nu uita să vii să o culegi,
Și câmpul să-l stropești adînc cu vise.
Ți-aș zice gîtul tău de gîtul meu să-l legi
Să-nvingem dorurile neînvinse.
Încetinesc din pas să mă grăbesc.
Îmi amintesc ca mai ușor să uit.
Te srîng în brațe ca să te urăsc
Și te îngîn ca să învăț să mint.

Încep o nouă viață, dar toate par schimbate,

Şi-n nopţile senine apar închipuiri...
 Cum să-ţi doreşti avere, cum să doreşti palate
Când fericirea toată trăieşte-n amintiri?
Ca valul trec prin lume şi paşii mei se plimbă
Pe urme veşnic limpezi ca lacrima de jale,
Când toate par schimbate, iubirea nu se schimbă
Şi poţi, ca pe o floare, s-o scuturi de petale.
Din ce-i făcută viaţa? Din dor şi lovituri?
Ne mai priveşte drumul spălat de-atâtea ploi.
Întrezăresc prin geamuri grămezi de vechituri
Ce s-au urcat în ceruri şi dorm pe stele moi...
Încep o nouă viață, iar paşii mei se plimbă
Şi-n zilele senine apar închipuiri...
Cînd toate par schimbate, iubirea nu se schimbă,
Iar fericirea toată trăieşte-n amintiri.

Înnebunită de copaci
cu frunza lor,
 n-aș vrea să mă tratez,
aș vrea să mor.
Înnebunită de cocori
și zborul lor,
n-aș vrea să îi întorc,
aș vrea să mor.
Înnebunită de pământul 
plin de dor,
n-aș vrea să mă trezesc,
aș vrea să mor.
De ploi înnebunită 
și de zor,
n-aș vrea să le-ncălzesc,
aș vrea să mor.
Înnebunită de miresmi
și vraja lor,
nebună și vrăjită 
vreau să mor.
Înnebunită de iubiri
cu plânsul lor,
n-aș vrea să mai zâmbesc,
aș vrea să mor.
Înnebunită de tăceri
și glasul lor,
aș vreau să tac și eu
apoi să mor.
Înnebunită de splendori
cu visul lor,
n-aș vrea să le visez,
aș vrea să mor.
E Toamnă!
Înnebunesc de toamnă,
sori și lună.
Aș vrea să mor,
Aș vrea să mor
NEBUNĂ.
 E toamnă și plouă cu doruri ce dor.
De-acum peste mine curg ape șiroaie.
Aștept cu nesaț ziua când am să mor
Sau dragostea ta să mă scape de ploaie.
E toamnă și-n noi…s-a dus înc-o vară.
Regretul se-avântă ușor peste noi.
În diminețile reci cafeaua-i amară…
Mai vină și azi s-o-ndulcești, eu te rog!
E toamnă și iarăși o ploaie mă prinde,
Răceala aceea rapid, peste noapte,
Iubirea tăcută în mine-o aprinde
Și-atinge-mi tot corpul cu frunze și șoapte.
Dezbracă-mi tot corpul ce tremură-n vise
Și lasă pe masa tăcerea să cânte.
Cuprinde-mă-n ploaie cu mâini neatinse
Și lasă-mă iarăși să tac prin cuvinte.
Încerc să te uit, dar ploaia te cheamă.
Te-aștept azi să vii cu toamnă cu tot.
Să faci azi cu mine orice – ia-mă, ia-mă,
Căci să trăiesc fără tine nu vreau și nu pot!
 O să-mi înec buzele-n cafea amară,
Fără regret tăcerii să le vând…
Nu am știut că sărutând iluzii o să doară
Și o să-mi schimb romanul pe-un cuvânt.
O să-mi agăț speranțele de stele
Și-am să le-ascund de toți, și-am să aștept
Ca dincolo de glasul gurii mele
Să îmi răsară dragostea din piept.
Voi face cale până sus la gânduri
Și-am să pășesc timidă, pas cu pas,
Iar oamenii mă vor citi doar printre rânduri
Lăsând speranțe și un bun rămas.
 Din ziua-n care mi-am voie să mă tăvălesc prin stele
Și-am început să port bucăți de univers în piept și-n vis,
Am vrut să fiu frumoasă, tăcută, și într-un fel să rup din ele
Bucăți de dor și de înalt, de îngeri, de abis.
Din ziua-n care mi-am promis că am să-mi fac un drum din stele
Și am să fiu mai înspre seară, mai spre apus, mai răsărit,
Mi-am vindecat pământul…și marea, și-am respirat prin ele
Acel miros de vară pe care l-am sedus, înnebunit.
Și mi-am permis atunci să las și haina de pe mine.
În loc mi-am tras din fugă un cutremur, tremurând
De-atunci un dor de noapte și de zi îmi vine,
Un univers de stele respirând.
 Îmi desenez în față o rază de soare.
Îmi scriu cuvintele pentru ultima poezie
din această seară.
Îmi deschid jurnalul ca să văd
cât am reușit să trăiesc azi.
Mă uit în buzunar
să văd cât gol mi-a mai rămas.
În suflet mă uit,
dar mi se face rău.
Îmi trec prin față mii de colori,
dar nu știu ce să fac cu ele.
Sunt toate reci, distante, necunoscute.
Mi-e frică de necunoscut?
Îmi spun povești despre dragoste,
despre mine.
Las șiruri de cuvinte să-mi treacă prin vene.
Le dau aripi.
Stau cu o cană de ceai rece în mână
și nu înțeleg de ce s-a răcit.
Am adormi în acest sfârșit de iarnă
și mi-e frig.
Mi-e frică.
Am culori.
Mi-e sete.