3.5.2.

Structuri nervoase corticale – emisfere cerebrale

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos.
Emisferele cerebrale, una dreaptă, alta stângă sunt separate una de alta printr-un şanţ adânc
numit fisura interemisferică (longitudinală) şi de cerebel prin fisura transversală. De
asemenea, emisferele cerebrale sunt legate una de alta în partea bazală printr-o lamă de
substanţă albă numită corpul calos (dar şi prin alte formaţiuni nervoase).
La nivelul emisferelor cerebrale se găsesc ventriculii laterali. Aceştia sunt două cavităţi
neregulate săpate în regiunea medială şi inferioară a substanţei albe a emisferelor fiind separaţi
de o membrană numită septul pellucidum. Ventriculii laterali comunică cu ventricului 3 prin
orificiile intervnetriculare Monro. În porţiunea centrală a ventriculilor laterali se află plexurile
coroide, formaţiuni vasculare care secretă lichidul cefalorahidian (cerebrospinal) (Andronescu,
1979).
Fiecare emisferă cerebrală prezintă trei feţe: (a) dorsolaterală (vine în raport cu bolta
craniului), (b) medială (priveşte spre fisura interemisferică) şi (c) inferioară (vine în raport cu
baza craniului).
Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase şanţuri, numite şi fisuri sau
scizuri. Şanţurile mai adânci delimitează lobii cerebrali – (a) frontal (aşezat anterior faţă de
şanţul central), (b) parietal (aşezat posterior faţă de şanţul central), (c) temporal (aşezat sub
şanţul lateral) şi (d) occipital (aşezat posterior de şanţul parieto-occipital). Şanţurile mai puţin
adânci delimitează circumvoluţiile (girii) cerebrali. Astfel, fiecare lob prezintă mai mulţi giri.
Şanţuri mai importante (după Mogoş şi Ianculescu, 1980):
1. Şanţul lateral (scizura Sylvius) – situat pe faţa dorsolaterală şi cea inferioară, desparte lobul
temporal de restul creierului;
2. Şanţul central (scizura Rolando) – situat pe faţa dorsolaterală şi cea medială, desparte lobul
parietal de cel frontal;
3. Şanţul parieto-occipital (scizura perpendiculară) – situat pe faţa medială şi dorsolaterală,
separă lobul occipital de cel parietal;
4. Şanţul calcarin (scizura calcarină) – situat pe faţa medială a părţii posterioare a emisferelor
cerebrale;
5. Şanţul cinguli – situat pe faţa medială (dispus paralel cu corpul calos).
 Figura 3.16. Lobii şi şanţurile emisferelor cerebrale, imagine laterală
(după Ardelean, Roşu şi Istrate, 2002)

Emisferele cerebrale sunt formate din substanţă cenuşie şi substanţă albă. În principal,
substanţa cenuşie este dispusă la periferie şi este denumită scoarţă cerebrală, însă, o parte din
aceasta pătrunde în interiorul substanţei albe sub formă de grămezi (nuclei) formând nucleii
bazali (corpii striaţi). Substanţa albă este dispusă în interior şi înconjoară ventriculii laterali.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din 3 tipuri de fibre nervoase:
1. Fibre de asociaţie – sunt grupate în fascicule care fac legătura dintre diferitele zone ale
aceleiaşi emisfere cerebrale. Acestea pot fi:
a) scurte – realizează conexiunea între circumvoluţii cerebrale învecinate;
b) lungi – realizează conexiunea între circumvoluţii cerebrale îndepărtate (centrii nervoşi
din lobi diferiţi dar din aceeaşi emisferă cerebrală);
2. Fibre comisurale – sunt grupate în fascicule care leagă cele două emisfere cerebrale
determinând funcţionarea simultană a acestora. Fibrele comisurale sunt: (a) corpul calos,
(b) fornixul (trigonul cerebral) şi (c) comisura albă anterioară;
3. Fibre de proiecţie – sunt grupate în fascicule care leagă scoarţa cerebrală de regiunile
inferioare ale nevraxului (nucleii bazali, talamus, cerebel, trunchiul cerebral, măduvă). Prin
intermediul acestora se menţine legătura dintre emisferele cerebrale şi celelalte structuri
nervoase. Fibrele de proiecţie sunt:
 a) Fibre ascendente – fibrele care ajung la scoarţă şi conduc influxul senzitiv (de la
receptori);
b) Fibre descendente – fibrele care pornesc de la scoarţă şi conduc influxul motor (la
neuronii motori din trunchiul cerebral şi din coarnele anterioare ale măduvei spinării).

3.5.2.1. Nucleii bazali

Nucleii bazali sunt aşezaţi la baza emisferelor cerebrale, deasupra şi lateral de talamus.
Se deosebesc 3 nuclei importanţi (Mogoş şi Ianculescu, 1980):
a) Nucleul caudat (intraventricular) – are forma unei virgule (căreia i se descrie un cap, un
corp, o coadă) – înconjoară talamusul pe partea sa laterală şi se uneşte cu el;
b) Nucleul lenticular (lentiform) – are formă de piramidă, baza inferioară corespunzând cozii
nucleului caudat (faţă de care este situat lateral). Acesta este împărţit în: (1) putamen; (2)
globus palidus (are un segment lateral şi unul medial);
c) Claustrum – o lamă de substanţă cenuşie care se află între putamen şi scoarţa cerebrală.

Figura 3.17. Nucleii bazali (adaptat după imaginea găsită la

http://cti.itc.virginia.edu)

La nivelul corpilor striaţi are loc integrarea informaţiilor provenite din surse multiple,
informaţii utilizate în activităţile de iniţiere a mişcării voluntare şi de direcţionare a ei. Corpii
striaţi acţionează ca o staţie de releu între cortexul de asociaţie şi regiunile corticale în care este
stocată experienţa senzorială, importantă în elaborarea unui răspuns adecvat (Andronescu,
1979). Astfel, corpii striaţi realizează controlul funcţiei motorii şi activităţii senzoriale. Rolul
corpilor striaţi este de a repartiza şi modera excitaţiile corticale la diferiţi muşchi, de a coordona
mişcările involuntare şi de a frâna centrii nervoşi de coordonare din etajele inferioare.
 3.5.2.2. Sistemul limbic
În structura scoarţei cerebrale se deosebesc: (a) sistemul limbic (allocortex) şi (b)
neocortexul (izocortex).
Sistemul limbic este o regiune cu două straturi de celule: (1) stratul granular – format
din celule receptoare; (2) stratul piramidal – format din celule motoare şi de asociere (între
aceste straturi se află uneori şi un strat intermediar).
În componenţa sistemului limbic intră două grupe de structuri (Andronescu, 1979):
1. grupa structurilor concentrice – lobii olfactivi, substanţa perforată anterioară, aria
hipocampului, cortexul periamigdaloid şi prepiriform;
2. grupa structurilor exterioare – circumvoluţiunea cinguli, circumvoluţiunea hipocampului,
nucleii amigdaloidieni, lobul insulei, lobul orbital, partea anterioară a lobilor temporal şi
frontal (acestea sunt structuri din neocortex).

Figura 3.18. Sistemul limbic (adaptat după imaginea găsită la

http://normandy.sandhills.cc.nc.us)

Sistemul limbic este creierul fundamental dotat cu memorie genetică având rol în
comportamentul general al vieţii instinctive, la realizarea automată a unor acţiuni dirijate spre
atingerea unui anumit scop (care îndeplinit dă un sentiment de satisfacţie, iar neîndeplinit un
sentiment de nemulţumire) (Andronescu, 1979).
Allocortexul este centru cortical al analizatorului olfactiv (are o componentă emoţională
cu efect stimulant sau inhibitor). De asemenea, participă la reglarea actelor comportamentale
instinctuale şi la realizarea proceselor psihice afective. Stările afectivo-emoţionale bazale se
nasc în centrii nervoşi din sistemul limbic. Pe baza conexiunilor pe care acesta le are cu alte
structuri nervoase (ex. hipotalamus, talamus, formaţiunea reticulată din trunchiul cerebral) el
poate provoca o serie de manifestări vegetative ale emoţiilor.
Sistemul limbic mai este implicat în reglarea activităţii vegetative, unele mişcări
somatice (reglări posturale), reglarea aportului alimentar (adaptează aportul acestora la
necesităţi), reglarea activităţii sexuale (adaptarea ei la nevoile perpetuării speciei), menţinerea
atenţiei.

3.5.2.3. Neocortexul
Neocortex (izocortex) este o regiune mult mai întinsă in comparaţie cu sistemul limbic
având şi mai multe straturi celulare. Citoarhitectonica izocortexului constă din 6 straturi de
celule (Andronescu, 1979): (I) stratul molecular (transmite excitaţia primită spre mai multe
unităţi corticale), (II) stratul granular extern (reprezintă unul din sediile sensibilităţii), (3)
stratul piramidal extern (este unul din sediile motricităţii), (IV) stratul granular intern
(reprezintă cel de al 2-lea sediul al sensibilităţii), (V) stratul piramidal intern (reprezintă cel de
al 2-le sediu al motricităţii) şi (VI) stratul fusiform.
Reiese deci că, straturile II şi IV sunt etaje de recepţie (primesc impulsuri de la
periferie, sunt sediul sensibilităţii), straturile III şi V sunt etaje de emisie (constituie originea
fasciculelor piramidale, sunt sediul motricităţii) iar straturile I şi VI sunt etaje de asociaţie
intracorticală şi interemisferică.
Din punct de vedere funcţional neocortexul, poate fi împărţit în arii (câmpuri) şi în
zone (regiuni). Ariile sunt porţiuni ale scoarţei cerebrale care se deosebesc între ele atât prin
citoarhitectonica lor, cât şi prin funcţia pe care o îndeplinesc. Diferitele arii pot fi grupate în
patru zone (regiuni): (1) receptoare; (2) efectoare; (3) de asociaţie şi (4) vegetative.

Figura 3.19.
Zonele
neocortexului
(adaptat după
imaginea găsită
la
http://www.mr
othery.co.uk)
 3.5.2.3.1. Zonele receptoare
Zonele receptoare sunt regiuni ale scoarţei cerebrale care recepţionează impulsurile
nervoase trimise de receptori şi conduse de căile sensibilităţii; ele sunt reprezentate de: (a) zona
senzitivă (somatoestezică) şi (b) zonele senzoriale.
Zona senzitivă reprezintă o regiune corticală ce recepţionează impulsurile nervoase
provocate de excitaţiile tactile, termice, dureroase, proprioceptive conştiente şi proprioceptive
inconştiente. Funcţia somestezică a acestei zone este localizată în girul postcentral al lobului
parietal, la analiza aferenţelor somatice şi transformarea impulsurior în senzaţii diferenţiate
participă însă întregul lob parietal. Reprezentarea corticală a diverselor regiuni ale corpului nu
este proporţională cu suprafaţa acestora ci cu gradul de sensibilitate al lor. Astfel, cu cât o
regiune este mai sensibilă cu atât va fi mai mare suprafaţa ariei de reprezentare corticală al
acesteia (Andronescu, 1979).
Zonele senzoriale reprezintă regiuni senzitive speciale, la care sosesc impulsurile
transmise de organele vederii, auzului, mirosului şi gustului. Se deosebesc patru zone
senzoriale: (1) zona centrilor vizuali; (2) zona centrilor auditivi; (3) zona centrilor olfactivi; (4)
zona centrilor gustativi. Aceste zone reprezintă segmentul central (cortical) al analizatorilor
corespunzători (Andronescu, 1979).
1. Zona centrilor vizuali – este situată în lobul occipital, la această zonă sosesc impulsurile
nervoase conduse de calea optică şi provocate de excitaţiile care acţionează asupra retinei –
în această zonă senzorială excitaţiile nervoase sunt transformate în senzaţii vizuale;
2. Zona centrilor auditivi – este situată în planşeul şanţului lateral şi în girul temporal
superior, la această zonă sosesc impulsurile nervoase provocate de excitaţiile care
acţionează asupra organului Corti, în această zonă senzorială excitaţiile nervoase sunt
transformate în senzaţii auditive (se analizează timbrul şi intensitatea sunetelor);
3. Zona centrilor olfactivi – este situată în girul cingului, girul hipocampului şi uncusul
hipocampului;
4. Zona centrilor gustativi – se află în apropierea zonei de proiecţie somatoestezică a feţei.
În jurul fiecărei arii primare senzoriale se găsesc arii secundare asociative în care sunt
percepute complex informaţiile lumii exterioare şi sunt interpretate semnificativ diferite
senzaţii. Ariile asociative parietale reprezintă zone de interpretare a senzaţiilor somatice. Ariile
asociative occipitale au rol în descifrarea semnificaţiei senzaţiilor vizuale. Ariile asociative
temporale au rolul în elaborarea semnificaţiilor sunetelor.
 3.5.2.3.2. Zonele efectoare (motorii)
Zonele efectoare sunt regiuni ale scoarţei cerebrale care trimit impulsuri nervoase
motoare la nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral, la nucleii motori ai nervilor
spinali din coarnele anterioare ale măduvei spinării şi la diverşi alţi nuclei motori subcorticali,
ele sunt reprezentate de: (a) aria motorie principală şi (b) aria motorie secundară. Aria motorie
principală este localizată în peretele anterior al şanţului central şi în porţiunea adiacentă a
girului precentral. De la neuronii zonelor efectoare din scoarţa cerebrală pornesc fibre eferente
(axoni) care alcătuiesc sistemele motoare: (a) piramidal şi (b) extrapiramidal (Andronescu,
1979).
Sistemul motor piramidal îşi are originea în scoarţa cerebrală, funcţia principală a
acestuia fiind motilitatea voluntară precisă şi coordonată a musculaturii scheletice. Căile
motoare piramidale conduc impulsul nervos motor voluntar la neuronii motori periferici, care la
rândul lor, îl transmit muşchilor.
Sistemul motor extrapiramidal îşi are originea în scoarţa cerebrală, în centrii motori
subcorticali şi ai trunchiului cerebral. Din punct de vedere funcţional sistemul extrapiramidal
elaborează şi conduce influxul nervos involuntar responsabil pentru mişcările automate
posturale şi de redresare a poziţiei corpului, de asemenea, acest sistem coordonează mişcările
asociate comandate de sistemul motor piramidal.
Proiecţia motoare (corticală) nu este proporţională cu suprafaţa regiunilor corpului,
musculatura implicată în efectuarea unor mişcări mai fine are zone de proiecţie corticală mult
mai întinse în comparaţie cu musculatura altor regiuni care execută mişcări mai puţin fine.

3.5.2.3.3. Zonele de asociaţie

Zonele de asociaţie sunt regiuni ale scoarţei cerebrale care îndeplinesc funcţii psihice,
fiind numite arii terţiare. În jurul fiecărei arii primare senzoriale se găsesc arii secundare
asociative în care sunt percepute complex informaţiile lumii exterioare şi sunt interpretate
semnificativ diferite senzaţii. În aceste arii are loc elaborarea modelului conştient al lumii.
Zonele asociative determină activităţi psihomotorii şi psihosenzitive datorită asocierii ariilor
motorii cu cele senzoriale (Andronescu, 1979).
În scoarţa cerebrală a omului există 3 zone de asociaţie principale:
1. Zona de asociaţie frontală – este situată înaintea girului precentral, la om această zonă
este răspunzătoare de funcţiile psihice şi intelectuale cele mai înalte;
2. Zona de asociaţie temporală – este situată în partea anterioară a lobului temporal, ea
deţine rol important în memoria vizuală, în reacţiile emoţionale şi în activitatea sexuală;
3. Zona de asociaţie parietooccipitală – este situată între zona somestezică şi cea vizuală,
această zonă realizează integrarea superioară a sensibilităţii somatice.
La confluenţa acestor arii se găseşte aria asociativă generală care integrează
activitatea celorlalte arii.

3.5.2.3.4. Zonele vegetative

Zonele vegetative sunt regiuni ale scoarţei cerebrale care au rolul de a regla activitatea
organelor interne (ele pot fi senzitive şi motoare). Impulsurile vegetative aferente sunt
proiectate în partea inferioară a zonei sensibilităţii generale (somestezice), în vecinătatea
proiecţiei senzitive a mâinii. Fibrele eferente vegetative pornesc, în marea lor majoritate, din
aria promotoare unde există o somatotopie vegetativă (Andronescu, 1979).
În ansamblu, neocortexul reprezintă locul de terminaţie al tuturor căilor senzitive,
senzoriale epicritice, locul de origine al tuturor căilor motricităţii voluntare, al unei mari părţi a
căilor motrice semivoluntare şi sediul căilor cele mai importante de asociaţie. La nivelul său se
elaborează fenomenele motorii, senzoriale, conştiente şi realizarea psihică proprie fiecărui
individ, care în ansamblul lor alcătuiesc viaţa individuală.