LUCEAFARUL

Mihai Eminescu

Romantismul  este un curent literar care a apărut la începutul secolului al XIX

lea în Anglia, Germania şi Franţa şi apoi s-a răspândit în întreaga Europă, el
reprezentând o reacţie împotriva clasicismului care punea accentul pe raţiune şi
viziune generică. Romantismul cultivă subiectivitatea şi individualul, personajele sale
fiind excepţionale, surprinse în împrejurări excepţionale. Mijlocul compoziţional
fundamental în romantism este antiteză. De asemenea, se observă amestecul
genurilor şi speciilor literare , precum şi un limbaj poetic expresiv, retoric.

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Principatul Moldovei – d. 15

iunie 1889,București, România) a fost poet, prozator și jurnalist român, socotit de critica
literară și de cititori drept cea mai importantă voce poetică a literaturii române.

Luceafărul a fost publicat pentru prima dată în 1883 în almanahul societății

literare "Rormania Jună" de la Viena, urmând că în 1884 să apară în prima ediție a
volumului "Poesii" îngrijit de Titu Maiorescu.

 Poezia Eminesciană își are originea în basmul popular "Fața din grădina de
aur" cules de austriacul Richard Kunish și inspirat din două surse. Sursă mitologică
"mitul zburătorului" și sursă filosofică "condiția omului de geniu".

Tema poemului citat o reprezintă condiția omului de geniu, care descoperă în

iubire o cale de cunoaștere, a propriei conștiințe și a locului sau în univers.

Geniul este reprezentat în mod simbolic de Hyperion. Acesta fiind o ființă fără
stea, nemărginita în gândire, având capacitatea de a vedea "mizeria lumii (din filosofia
lui Schopenhauer), fiind astfel o ființă nefericită.

Structurat pe 98 de strofe, poemul se compune din patru tablouri simetrice în

care interferează terestrul și cosmicul. Astfel primul tablou cuprinde terestrul și
cosmicul, prezintă iubirea fetei de impărat și a Luceafărului, al doilea tablou este
dominat de terestru și descrie dragostea Catălinei și a lui Cătălin, al treilea este
dominat de cadrul cosmic prezentând zborul Luceafărului spre Demiurg iar al
patrulea este îmbinarea terestrului și a cosmicului și prezintă finalul poveştil de iubire.

 În primul tablou este descrisă o poveste de jubire fantastică între două ființe
care fac parte din două lumi diferite: o față de impărat și Luceafărul. Poemul începe
cu formulă introductivă specifică a basmelor ,,A fost odată că-n povești,, , prin care se
face intrarea în lumea fantastică a subiectului. În primele două strofe este prezentată
față de Impărat care provine „din rude mari imparăteşti", este foarte frumoasă și
unică: „cum e fecioara între sfinți /Și luna între stele". Singularitatea fetei sugerează că
ea este un om care are aspirați superioare. Se indragosteşte de Luceafăr, lar întâlnirea
lor are loc noaptea, în visul fetei: ,,Căci o urmă adânc în vis / De suflet să se prindă,,

. Chemarea fetei este plină de pasiune și dorința de iubire, invitându-și iubitul

în lumea ei terestră :,,Coborî în jos Luceafăr blând,, .Luceafărul se aruncă în mare, se
metamorfozează într-un tânăr cu chip de înger, că fiu al cerului și al mării, O cheamă
pe față în lumea lui,  oferindu-i eternitatea, dar față îl refuză. Acest refuz oglindeşte că
față e incapabilă să înțeleagă lumea superioară a Luceafarulul unde viața e veșnică.

 După trei zile, față în somn se adresează din nou Luceafarulul, acesta
intruchipandu- se din haos, cu chip demonic. Din nou față este invitată în lumea
cosmică dar ea refuză, cerând Luceafărului să devină muritor.

Chiar dacă viața pe pămant pentru el înseamnă o clipă, el este capabil de

sacrificiu, de renunțare la nemurire, la lumea lui.

 Tabloul al doilea este o idilă, prezentând dragostea dintre două ființe

pamantene. Față de impărat, renunțand la aspirația ei, adică la dragostea
Luceatarulul, recade definitiv în lumea ei fiind individualizată prin numele de Cătălina.
Cătălin este un paharnic la curtea impărăteasca. În prezentarea lui poetul adopta un
limbaj familiar, popular sugerând caracterul nesemnificativ al lui Cătălin, dar şi
banalitatea lubirii pe care o oferă fetei. lubirea este o simplă dorința erotică, ce se
concretizează prin gesturi de lubire: imbrățisari, săruturi, şoapte de amor. Față îi
vorbeşte de iubirea ei față de Luceafăr, insă este atrasă de dragostea lui Catălin, iar
pentru că este o lubire pe care o înțelege, o simte, o acceptă,  și fuge în lume cu
paharnicul Cătălin.

Al treilea tablou este dominat de planul cosmic, Luceafărul parcurgând un

drum al cunoașterii și al autocunoaşterii pentru a înțelege superioritatea lui, devine
Hyperion.

La Început este prezentată ideea filosofică a spațiului și a timpului și geneza

universului. Universul este infățișat că un cer de stele, iar Luceafărul se întoarce la
începuturi, în haos, la prima zi, la naşterea cosmosului. Haosul primordial este
caracterizat prin aspațialitate și atemporalitate, unde domneşte nimicul.

 Pentru a primi o altă condiție de viață, pentru a se renaște, Luceafărul trebuie

să ajungă la stadiul primordial, el fiind un element component al cosmosului. Dialogul
dintre el și demiurg exprimă diferența dintre lume și condiția de viață a omului
comun și a geniulul.

Hyperion vorbeşte despre dorința lui, cerând dezlegarea de nemurire pentru a

cunoaște tainele fericirii umane.
 Dorința cunoaşterii iubirii este o decădere pentru Luceafăr, fiindcă din lumea
lui inaltă vrea să coboare, să träiască printre oameni. Această lume e marcată de
sentimente trecătoare la care geniul nu are acces. Demiurgul îi spune că sacrificiul lui
ar fi inutil, față l-a uitat deja.

 Tabloul al patrulea Începe cu prezentarea idilei dintre Catălin și Cătalina, care

sub un tei işi trăiesc iubirea. Față, văzand Luceafărul răsărit, îl cheană pentru ai lumina
norocul în iubirea ei cu Cătalin. Hyperion insă se detașează de lumea superficială,
meschină, înțelegându-și superioritatea. Cuvintele lui exprimă disprețul față de lumea
umană, care e incapabilă să-și depăşească limitele, de a se ridică spre o viziune a
ideilor superioare.

Versurile finale sugerează antiteză dinitre cele două lumi dar şi puterea
geniului de a se izola în lumea lui raționala, renunțănd la sentimente.

În concluzie, datorită elementelor prezentate precedent, putem spune că sub

aspirațiile unei povești de dragoste, "Luceafărul" este defapt o sinteză a liricii
Eminesciene, a vocilor poetice din opera să. Presupusele personaje devin simboluri
mitice ale contradicțiilor din sufletul poetului care se simte că orice creator de geniu:
slab și puternic, muritor și nemuritor, om și zeu.