Plan

Introducere
Capitolul I. Izvoarele dreptului comunitar.
1.1 . Obiectul şi defeniţia dreptului comunitar.
Capitolul II. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar.
2.1 Tratatele institutive şi modificatoare – izvoare primare ale dreptului
comunitar european
2.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar european
(dreptul derivat comunitar european).
2.3 Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor
europene
2.4 Izvoarele complementare ale dreptului comunitar european.
Capitolul III. Esenţa dreptului comunitar.
3.1.Caracteristicile dreptului comunitar european.
3.2. Principiile şi ierarhia normelor comunitare.
Încheiere
 Introducere

Dreptul comunitar, apărut după cel de-al doilea război mondial, este un
drept sui-generis. El se deosebeşte de dreptul naţional al statelor, nefiind creaţia
unui singur stat, dar şi de dreptul federal al statelor respective. Dreptul comunitar
nu face parte propriu-zis din dreptul internaţional public, deşi izvoarele sale
principale sunt tratate internaţionale guvernate de dreptul tratatelor. Prin aceste
tratate au fost create cele trei comunităţi europene: Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Enegiei Atomice ( Euratom) şi
Comunitatea Economică Europeană. Prin Tratatul de la Maastricht, din 1993, cele
trei comunităţi au fost reunite sub denumirea de „Uniunea Europeană”, fără să-şi
piardă identitatea proprie.
Partea principală şi fundamentală a dreptului comunitar este constituită
din cele trei tratate comunitare din anii 1951 şi 1957, precum şi tratatele adoptate
ulterior de statele membre ale comunităţilor pentru modificarea şi completarea
tratatelor comunitare iniţiale. Pe baza dreptului comunitar principal a apărut şi se
dezvoltă dreptul comunitar derivat, creat prin actele adoptate de instituţiile
comunitare şi prin care se asigură realizarea dispoziţiilor tratatelor comunitare.
Dreptul comunitar a generat o ordine juridică comunitară, în favoarea
căreia statele membre ale comunităţilor şi-au limitat o parte a competenţelor lor, în
anumite domenii. Totodată, dreptul comunitar se aplică în mod direct statelor
membre ale Uniunii Europene, resortisanţelor lor şi persoanelor morale aflate sub
jurisdicţia lor, în mod egal. Dreptul comunitar este prioritar faţă de dreptul naţional
al statelor membre, în domeniile care sunt de competenţa organelor comunitare.
După cum sublinia profesorul belgian Jean-Victor Louis, prioritatea şi
aplicarea directă a dreptului comunitar sunt „stîlpii” care susţin întreaga ordine
juridică comunitară.
 Ordinea juridică comunitară prezintă unele analogii cu ordinea de drept
intern a statelor şi constituie o parte importantă şi superioară a dreptului
organizaţiilor internaţionale
Capitolul I. Izvoarele dreptului comunitar.

1.1 . Obiectul şi defeniţia dreptului comunitar.

Dreptul comunitar este format dintr-un ansamblu de norme juridice ordonate

conform unor principii ierarhie precise şi riguroase, formînd ordinea juridică
comunitară. Această ordine juridică este însă diferită atît de ordinea juridică
internaţională, cît şi de cea statală1.
Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor membre există raporturi
bazate pe principiul integrării directe a dreptului comunitar în dreptul intern al
statelor membre şi al primordialităţii primului asupra celui de-al doilea, principii
care chiar dacă unele nu rezultă în mod expres din tratatele care au instituit
comunităţile europene, au fost statuate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Dreptul comunitar este format din două categorii de norme juridice: cele
cuprinse în tratatele constitutive – au valoare constituţionale – şi cele cuprinse în
actele juridice emise de instituţiile comunitare, care constituie legislaţia comunitară
ordinară şi care au ca obiectiv instituirea pieţii interne prin care se asigură
libertatea de circulaţie a banilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, precum şi
pentru asigurarea unei concurenţe loiale, supremarea obstacolelor din calea
iniţiativei operatorilor şi asigurarea instrumentelor comune necesare, între care un
loc de bază îl ocupă adoptarea unei monede unice (EURO).
Dreptul comunitar se aplică deci în cadrul comunităţilor europene ca un
drept intern al acestora, dar nu şi relaţiiilor cu un pronunţat caracter intern ale
statelor, aşa cum a statuat Curtea de Justiţie.

1
Smochină C. Drept european.- Ch., 2001.- p.32,
 Dreptul comunitar poate fi defenit ca ansamblul normelor juridice cuprinse
în tratatele de instituire a comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile
comunitare, care au ca scop instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor
europene şi a Uniunii Europene.
Prevederile articolului 38 din Statul Curţii internaţionale de justiţie scot în
evidenţă, în mod inderect, o bună parte dintre izvoarele dreptului internaţional,
izvoare care nu pot fi considerate astfel şi pentru dreptul comunitar. Aceasta,
deoarece sorgintea dreptului comunitar nu se regăseşte numai în tratatele
institutive, ci şi în practica instituţiilor şi a statelor membre şi chiar în
sistematizarea normelor, realizată de însăşi Curtea de justiţie.
Preponderenţa izvoarelor dreptului comunitar, din punct de vedere
cantitativ, este dată atît de tratatele institutivă (ca izvoare primare, principale), cît şi
de alte reguli cuprinse în documentele (actele) adoptate de către instituţiile
comunitare în aplicarea acestor tratate (ca izvoare derivate, secundare).

În sens larg, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor (de drept)
aplicabile în ordinea juridică comunitară (articolele 164 şi 173 ale Tratatului
C.E.E.), unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept sau
jurisprudenţa Curţii de justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara
ordinii juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţiilor;
dreptul complementar provenit din relaţiile externe ale Comunităţiilor; dreptul
complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre
aplicarea tratatelor. Asupra acestora ne vom opri, în sinteza, în continuare.
Cu privire la clasificarea izvoarelor dreptului comunitar în literatura de
specialitate nu există o opinie unitară.2
După unii autori, aceste izvoare sunt:
 tratatele institutive ale Comunităţilor;

2
Marcu V. Drept instituional comunitar .- Bucureşti: Lumina Lex, 2001.-p.88
  dreptul derivat;
 dreptul internaţional;
 principiile generale de drept.
Pentru alţi autori, izvoarele dreptului comunitar ar fi:
- tratatele institutive;
- tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de justiţie.
Potrivit altei opinii, izvoarele dreptului comunitar cuprind următoarele
categorii:
 tratatele institutive;
 principiile generale;
 actele unelaterale cu forţă obligatorie.
În sfîrşit, o altă opinie, pe care o consemnează literatura de specialitate, este
cea potrevit căreia dreptul comunitar este dat de următoarele izvoare:
 tratate ce instituie comunităţile, protocoale, convenţii, acte adiţionale, tratate
modificatoare, acorduri încheiate între statele membre sau între acestea şi state
terţe;
 norme legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare adoptate în temeiul
tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de justiţie;
 jurisprudenţa Curţii de justiţie;
 principiile generale de drept care au sorgintea în constituţiile şi legile
statelor membre, în acordurile internaţionale şi în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
În continuare vom trece în revistă problematica izvoarelor dreptului
comunitar, în următoarea clasificare:
- tratatele institutive şi modificatoare – izvoare primare ale dreptului
comunitar;
 - izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar comunitar european
(regulamentele, directivele, deciziile, recomandăriile şi aviziile);
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor
(ex.:acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile
internaţionale; actele unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe
ale Comunităţilor; unele tratate încheiate de statele membre cu statele terţe ş.a.);
- izvoarele complementare (ex.:convenţia comunitară; deciziile şi acordurile
convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului; declaraţiile; rezoluţiile; şi luăriile de poziţie relative ale
Comunităţilor);
- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de justiţie, principiile
generale de drept).
 Capitolul II. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar.
2.1 Tratatele institutive şi modificatoare – izvoare primare ale dreptului
comunitar european

Dreptul primar comunitar european este constituit din 3 tratate istitutive ale
Comunităţilor, tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate
noilor realităţi. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente
convenţionale, proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune celor 3 la un loc3.
O trecere sistematizată în revistă pune în evedenţă existenţa următoarelor
izvoare primare:
a) Tratatele originare. Astfel, pentru Comunitatea europeană a cărbunelui
şi oţelului (C.E.C.A.) principalul instrument este Tratatul de la Paris din 18 aprilie
3
Filipescu I. Drept instituţional european - Bucureşti, 1999.- p.33
1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Este reînnoit de numeroase anexe şi
protocoale adiţionale (exemplu: protocoalele asupra statului Curţii de justiţie şi
asupra privilegiilor şi imunităţilor) care au valoare de tratate, uneori.
Pentru Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea
europeană a energiei atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.) există cele 2 Tratate
de la Roma, din 25 martie 1957, însoţite de numeroase anexe şi protocoale, între
care cel mai important defineşte Statutul Băncii europene de investiţii (B.E.I.), la
care se adaugă, în mod deosebit, protocoalele semnate la 17 aprilie 1957 la
Bruxelles asupra privilegiilor şi imunităţilor, privind Curtea de justiţie. Toate
acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
b)Tratatele şi actele modificatoare. Sunt mai greu de prezentat exhausiv
deoarece modificările şi completările aduse tratatelor originare rezultă nu numai
din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă destul de numeroasă şi diversă de alte
documente (acte normative) ale instituţiilor comunitare (în cadrul procedurilor
simplificate de revizuire) sau din alte acte de natură particulară, cum este cazul
deciziilor pretinzînd o ratificare a statelor membri.
Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante care au avut
relevanţă asupra celor 3 Comunităţi, amintim:
 instrumentele care instituie instituţiile comune ale celor 3 Comunităţi
(Convenţia relativă la anumite instituţii comune, semnată şi în vigoare în acelaşi
timp cu Tratatele de la Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie
unică a Comunităţilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţiilor,
semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august 1967);
 tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor ce au urmărit ca scop pe acela
al sporirii puterii financiare a Parlamentului europeană (Tratatul de la Luxemburg,
din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la
Bruxelles, din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
 Decizia din 21 aprilie 1970, relativă la înlocuirea contribuţiilor financiare
prin resurse proprii ale comunităţilor, întemeiată pe articolele 231 al Tratatului
C.E.E. şi 173 al Tratatului C.E.E.A.,intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, astăzi
înlocuită prin Decizia din 24 iunie 1998;
 Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea reprezentanţilor Adunării
prin sufragiu universal direct, întemeiat, în special, pe art. 138.3 al Tratatului
C.E.E., intrată în vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie, împreună cu altele, a
făcut obiectul unor adaptări operate de către statele membre, trebuind să fie
asimilată cu tratatele proprii-zise);
 actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi
complectează tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului
comunitar. Aici avem în vedere actele regeritoare la aderarea la Comunităţile
europene a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1973;
 actele relative la aderarea Republicii Elene la Comunităţile europene, din 24
mai 1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;
 actele relative la aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12
iunie 1985, precum şi cele care au urmat pînă în anul 1995 inclusiv ( Austria,
Finlanda, Suedia);
 Actul unic european, semnat la Luxemburg şi la Haga în 17 şi 28 februarie
1987, intrat în vigoare în iulie 1987, care nu se limitează la a modifica cele 3
tratate institutive şi la completarea Tratatului C.E.E., ci dă şi o bază juridică
Consiliului european şi cooperări politice europene.
 Tratatul de la Maastricht, din 1992;
 Tratatul de la Amsterdam, din 1997.
În ceea ce priveşte aplicarea tratatelor comunitare, reţine atenţia faptul că
Tratatul de la Bruxelles din 1965, numit şi „Tratatul de fuziune a executivelor”, a
unificat decît instituţiile celor 3 Comunităţi şi prevede că aceste instituţii pot să-şi
exercite, fiecare, puterea în cadrul Comunităţi căreia aparţine, conform
dispoziţiilor fiecărui tratat. Deci funcţionează principiul „autonomuei tratatelor
comunitare”. Astfel, în afară de o unificare a tratatelor remisă la o dată
nedeterminată (potrivit art.32 al Tratatului de la Bruxelles) cele 3 tratate
comunitare constituie 3 grupe de angajamente independente unele faţă de celelalte.
Raporturile lor mutuale rămîn guvernate de art.232 al Tratatului C.E.E., care
conform regulilor dreptului internaţional, stipulează că dispoziţiile Tratatului
C.E.E. (tratat general) nu le modifică pe cele din tratatul C.E.C.A. şi nu derogă de
la prevederile Tratatului C.E.E.A. (tratate speciale).
Independenţa şi autonomia aplicării tratatelor comunitare este, în prezent,
considerabil limitată tocmai din dorinţa Curţii de justiţie de a face să prevaleze o
mai mare şi cuprinzătoare armonie în interpretarea dispoziţiilor celor 3 tratate,
unele în spiritul altora.
Folosind analogiile evidente, Curtea de justiţie, nu de puţine ori, (în
interpretările date) s-au sprijinit pe dispoziţiile unui tratat pentru a interpreta
dispoziţiile mai puţin clare ale altia (exemple: Curtea afirmă că teza reclamaţiilor
privind sensul art.65 din tratatul C.E.C.A.are un sprijin indirect în redactarea
articolului 83 din Tratatul C.E.E.; argumentează prin articolele 184 al Tratatului
C.E.E. şi 156 al Tratatului C.E.E.A: pentru a da o deschidere generală cu
exceptarea ilegalităţii în cadrul Tratatului C.E.C.A.).
Întrebarea care se pune este aceea dacă nu cumva astăzi Curtea de justiţie
consideră că tratatul C.E.E. este o normă fundamentală în spiritul căreia celelalte 2
tratate ar trebui să fie interpretate.
Dacă avem în vedere structura celor 3 tratate, observăm că este aproape
identică şi ţine cont de patru categorii de clauze. Aceasta conţine:
a) preambulul şi dispoziţiile preliminarii (date de: scopurile politice şi etice
ce îi animă pe şefii statelor fondatoare; scopurile socio-economice proprii fiecăreia
dintre cele 3 Comunităţi; ansamblul dispoziţiilor ce conţin obiective şi principii cu
caracter general care nu se pot aplica direct, dar nu pot fi considerate nici simple
declaraţii de intenţie);
b) clauzele instituţionale, fiind cele care pun în aplicare „sistemul
instituţional” al Comunităţilor, în sens larg (organizare, funcţionare, competenţa
instituţiilor şi altele);
 c) clauzele materiale, adică acele clauze care din punct de vedere cantitativ
constituie cea mai mare parte a tratatelor fiind vorba despre acele dispoziţii care
definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru EURATOM)
instituit prin acestea;
d) clauzele finale, privesc modalităţile de angajare a părţilor, intrarea în
vogoare a tratatelor şi revizuirea lor.

2.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar european

(dreptul derivat comunitar european).

Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din
ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, ne mai fiind, deci, în prezenţa unui
drept convenţional, ci în prezenţa unui drept „legiferat”, adică a unui grup de reguli
(acte, norme realizate chiar de către Comunitate, în şi pentru aplicarea tratatelor)4.
Caracteristica principală Comunităţilor europene este aceea conform căreia
capacitatea de a crea reguli de drept este instituţionalizată, adică este conferită
anumitor organe (instituţii) ce o exercită după o procedură prealabil stabilită.
Suntem în prezenţa unei puteri normative comparabilă cu cea legislativă. În acest
sens, deşi redactorii tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenului „lege” sau
„legislaţie”, Curtea de justiţie nu mai ezită astăzi, cel puţin în domeniul Tratatelor
C.E.E. (care tratat nu este decît un cadru foarte flexibil), să evoce „sistemul
legislativ al Comunităţilor”.
1. Denumirea oficială a izvoarelor derivate (secundare ) o găsim atît în
art.189 al Tratatului C.E.E. în care se arată că „pentru îndeplinirea misiunilor şi în
condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc regulamente şi
directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”, cît şi în articolele 61 al
Tratatului C.E.E.A. şi 4 al Tratatului C.E.C.A.
4
Manolache O. Drept comunitar.-Bucureşti, 1995.-p.34
 Cele 3 tratate, la articolele menţionate, cuprind pe lîngă lista diferitelor
categorii de acte, şi o prezentare, cu caracter sistematic, a efectelor juridice
specifice fiecăruia dintre ele. De aici rezultă că natura unui act nu depinde de
denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul său şi de conţinutul
privind definiţiile furnizate, astfel, prin tratat. Curtea, îşi rezervă, dreptul de
interpretare.
În continuare vom prezenta cele 4 izvoare derivate ale dreptului comunitar
european şi anume: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul.
A. Regulamentul
Este principalul izvor al dreptului comunitar. Prin acesta se exprimă,
îndeosebi, puterea legislativă a Comunităţilor. Art. C.E.E. dă efectelor sale juridice
o definiţie completă şi fără ambiguitate, care îi conferă o natură şi o eficacitate
absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele naţionale.
Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine prevederi
generale şi impersonale, statuînd prin abstracţie. Este de fapt condiţia funcţionării
normative care i se cere în sistemul tratatului. Nu se confundă cu decizia.
Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta să se
deosebească de recomandări şi avize. Acestea din urmă, potrivit art.189 al
Tratatului C.E.E. „nu obligă”.Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile
sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de directivă care nu leagă
decît în privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea comunitară dispune de o
putere normativă completă. Puterea comunitară poate nu numai să prescrie un
rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi execuţiile considerate oportune.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresîndu-se direct
subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine drepturi şi
obligaţii pentru acestea.
B. Directiva
Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă
tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare. Se circumscrie voinţei
redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe lîngă regulament, un instrument de
uniformizare juridică, o formulă fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea
între nivelul comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă
particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura funcţia de apropiere a
legislaţiei comunitare de legislaţiile naţionale (potrivit articolului 100 din Tratatul
C.E.E.).
În termenii art.189 din Tratatul C.E.E., „directiva leagă statul membru
destinatar în privinţa rezultatului de atins”, lăsînd instanţelor naţionale competenţa
în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare dintre termenii definiţiei scot în
evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.
În principiu, directiva nu are o influenţă generală, adresîndu-se, de regulă,
numai anumitor state membre. Cînd, totuşi, şi aceasta se adresează tuturor statelor
membre (situaţie frecvent întîlnită) ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie
inderectă, Curtea calificînd-o atunci ca „act avînd o influienţă generală”.
Directiva nu este direct aplicabilă, deşi la prima vedere acest lucru nu este
evident. Tocmai de aceea Curtea de justiţie a admis că în unele condiţii particulare,
anumite directive nu sunt de efectul aplicabilităţii directe în statele membre, fapt
care mai estompează din diferenţa dintre regulament şi aceste directive.

C. Decizia
Este caracterizată de art.189 al Tratatului C.E.E. ca „act obligatoriu în
toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”. Decizia nu are întotdeauna
aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.
Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea
vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. În acest
caz este asimilată actelor naţionale şi constituie, în mîinile autorităţilor comunitare,
un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar.
O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un obiectiv a cărui
realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influienţă internaţională
(exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale). Se prezintă ca
un instrument de legislaţie indirectă care nu există fără directivă.
 Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai
în ce priveşte rezutatul de atins. Ea poate fi, deci, ligitim foarte detaliată şi poate să
prevadă chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au
posibilitatea să aleagă numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii
juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia
aplicabilităţii directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul) aplicat
cu prisosinţă. Fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident,
un efect direct cînd destinatarul este un particular sau o acţiune, adică modifică
prin ea însăşi situaţia juridică.
D. Recomandarea şi avizul
Se desting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul
dreptului comunitar derivat prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de
constrîngere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul înţeles al cuvîntului. Se
constituie, totuşi, în instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor şi
legislaţilor. Dacă avizele adresate de Comisie acţiunilor sau statelor, nu exprimă,
de fapt, decăt o opinie (exemplu: avizul din 25.09.1978 adresat de Comisie
guvernului irlandez, relativ la arminizarea anumitor dispoziţii în sens social, în
domeniul transporturilor rutiere), recomandările Comisiile şi Consiliului invită să
se adopte o regulă sau alta de conduită, aparţinînd unor tipuri de directive
neobligatorii şi jucînd concret, un rol nenegociabil de „sursă inderectă de apropiere
a legislaţiilor naţionale”.
Competenţa în ce priveşte edictarea izvoarelor direvate ale dreptului
comunitar are în videre următoarele principii.
a) Principiul competenţii de atribuire. În afara accesului la instrumentele
juridice, nomenclatura este rezervată. Consiliului şi Comisiei. Fiicare dintre textele
celor 3 tratate precizează că folosirea acestuia (a nomenclatorului) nu le este
deschisă decît „în condiţiile prevăzute în prezentul tratat”. Nu este decît
confirmarea principiului competenţei de atribuire, care domină ansamblul
sistemulului instituţional al Comunităţilor şi, după care, instituţiile nu au putere
normativă generală. Deci, articolul 189 al Tratatului C.E.E. nu constituie, prin el
însuşi o normă de competenţă, ci o dispoziţie de trimitere. Competenţa necesară
pentru a edicta actele pe care le enumeră trebuie să fie conferită expres, în fiecare
caz, prin alte dispoziţii ale tratatelor (exemplu: art.43 al Tratatului C.E.E. în
domeniul agricol şi articolul 51 al aceluiaşi tratat în materie de securitate socială).
b) Principiul legalităţii comunitare. Are în vedere faptul că supunerea
dreptului actului se rezultă din articolul 4 al Tratatului C.E.E. ( „fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţilor ce îi sunt conferite de ... tratat) este
confirmată într-o formă operaţională, prin organizarea unui control
jurisdicţional al legalităţii (potrivit articolelor al Tratatului C.E.E. şi 33 al
Tratatului C.E.C.A.).
Fiecare dintre cele 3 tratate constituie cadrul, fundamentul şi limitele
puterilor instituţiilor de a edicta norme de drept. Cu privire la obligaţia
respectării prevederilor tratatelor referitoare la competenţa de a edicta,
Curtea de justiţie indică, de exemplu, că utilizarea puterilor Consiliului,
menţionate la art.43 din tratatul C.E.E., în domeniul agricol, trebuie să
respecte „obiectivele enunţate la art.39 şi, de asemenea, trebuie să excludă
orice discriminare între producătorii şi consumatorii Comunităţi”. Art.40 al
Tratatului C.E.E. declară invalidat un regulament care, în afara caracterului
discriminatoriu, nu era „necesar pentru a atinge obiectivul vizat”.
O precizare care se impune este aceea ca normele care compun
izvoarele derivate ( dreptul derivat – numite de unii autori) trebuie să
respecte „blocul legislaţiei comunitare”.
c) Principiul neîntervenţiei instrumentelor normative porneşte de la
ideea că atunci cînd dispoziţiile abilitante ale tratatelor se abţin în a preciza
categoria actelor de adoptat de către Consiliu sau Comisie sau cînd lasă
alegerea expresă între 2 sau mai multe acte, menţionate prin art.189 al
tratatului C.E.E., este evident că instituţiile recurg la instrumentul care li se
pare cel mai accesibil, ţinînd cont de natura şi conţinutul măsurilor
intenţionate.
 Astfel, Consiliul, abilitat în materia politicii de conjunctură „să
decidă măsuri adecvate situaţiei” (potrivit art.103 al Tratatului C.E.E.),
poate statua pe calea deciziei, dar şi a regulamentului. În schimb, cînd
tratatele prevăd tipul instrumentului de utilizat, autoritatea comunitară nu
dspune, în principiu, de posibilitatea de a alege.
d) Principiul ierarhizării izvoarelor derivate ale dreptului
comunitar, semnifică faptul că procesul de edictare este susceptibil de a fi
organizat în două trepte ierarhice, conducînd la distincţia între măsurile care-şi
găsesc fundamentul direct în tratat ( izvoare derivate de prim nivel) şi cele care
sunt destinate să asigure executarea primelor (izvoare derivate de nivelul doi).
Dacă sistemele normative naţionale disting, de obicei, între legi şi
decrete de aplicare, sistemul comunitar opune regulamentele de bază (adică
cele care sunt aplicate direct prin tratate) regulamentelor de excepţie care au
fost adoptate fie de Comisie cu abilitarea Consiliului (în virtutea art.155 al
Tratatului C.E.E.), fie de însuşi Consiliu (aşa cum practica furnizează
exemplul directivelor de execuţie adoptate de Comisie, ce îşi au
fundamentul nu într-un tratat, ci într-un regulament sau directivă a
Consiliului).
Distincţia între cele două categorii de norme presupune şi ierarhizarea
lor. Curtea de justiţie a avut de mai multe ori ocazia să confirme că
regulamentele de executare, oricare le-ar fi autorul (Comisia sau Consiliul)
nu pot să modifice nici să ignore regulamentele de bază.

Pentru intrarea în vigoare, soluţiile reţinute în tratate se inspiră

din regulile care au intervenit, mai întîi, în ordinile juridice naţionale şi,
apoi, în ordinea juridică internaţională.
Un principiu fundamental existent în ordinea juridică comunitară
pretinde ca un act ce emană de la puterile publice să nu opună justiţiabililor
înainte de a exista pentru aceştia posibilitatea de a-l cunoaşte. Se are în
vedere, deci, publicarea prealabilă sau notificarea. Intrarea în vigoare
imediată, în chiar ziua publicării în jurnalul oficial, intervine numai în caz
de necesitate imperioasă, decurgînd, în special, din obligaţia de a evita un
vid juridic sau pentru a preveni speculaţiile. În practică, intrarea în vigoare
imediată se întîlneşte sistematic pentru reglementările care fixează
percepţiile aplicabile, în special, la importuri şi exporturi de produse
agricole (restituiri, prelevări, creşteri monetare compensatorii şi altele).
Inconvenientul creat de această situaţie este atenuat în măsura în care
Comisia comunică prin telex fie în ajun, fie chiar în ziua apariţiei jurnalului
oficial, sumele totale ale serviciilor naţionale de vamă sau intervenţie
agricolă, pe care le şi afişează înainte de aplicare.
În ce priveşte aplicarea în timp, Curtea de justiţie a precizat că sunt
valabile principiile generale comune de drept ale statelor, deoarece
problema nu se pune în termeni substanţial diferiţi, în dreptul comunitar. Şi
aici se poartă aceleaşi discuţii cu privire la „efectul imediat” şi
„retroactivitate”.
Actele care nu sunt enumerate în art. 189 al Tratatului C.E.E.,
dar care, totuşi, există sunt următoarele:
a) actele atipice – sunt acele acte pe care tratatele le
denumesc „regulamente”, „directive”, „decizii”, „avize”, într-o
manieră abuzivă, deoarece nu au, nici natura, nici efectele actelor
prevăzute în art.189 al Tratatului C.E.E., nefiind supuse nici aceluiaşi
regim de edictare;
a) actele instituţiilor neprevăzute în tratate. Practica
comunitară a dezvoltat de multă vreme, sub denumirea, total neutră, a
rezoluţiilor, deliberărilor, a concluziilor sau a declaraţiilor
comunitare, utilizarea actelor pe care tratatele nu le prevăd, fapt ce a
îngrijorat Parlamentul european care a întravăzut în acestea riscul
denaturării mecanismului instituţional.

2.3 Normele de drept care provin din angajamentele

 externe ale Comunităţilor europene.

Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţiilor, care se

multiplică şi se diversifică prin participarea crescîndă la relaţiile internaţionale,
constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică, comunitară.
1. Acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu
organizaţiile internaţionale. Acestea, în afară de faptul că obligă Comunităţile în
plan internaţional, se integrează în ordinea juridică, comunitară şi devin izvoare de
legalitate. O astfel de interpretare a avut art.228 al Tratatului C.E.E. după care
asemenea acorduri „leagă instituţiile Comunităţii şi statele membre”, confirmată şi
de Curtea de justiţie care s-a referit la acordul de asociere a Greciei la C.E.E.:
„dispoziţiile din acord sunt parte integrantă, începînd de la intrarea în vigoare a
acestora, din ordinea juridică comunitară”.
Tratatele nu conţin nici o dispoziţie privind publicarea de acorduri
externe. Acestea urmează în practică regimul actului comunitar al concluzionări.
Cînd autorizarea de a concluziona este acordată pe calea „regulamentului”,
publicarea acordului, anexată acestuia, itervine, întotdeauna, înaintea concluziei.
Cînd ea intervine pe calea „deciziei” se poate întîmpla ca acestă concluzie să se
pronunţe înainte de a hotărî Consiliul publicarea. Acordul nu se poate opune
justiţiabililor atîta timp cît nu a fost publicat. El (acordul) nu devine parte
integrantă a ordinii juridice, comunitare decît la data intrării în vigoare (menţiune
expresă cuprinsă în regulament sau decizie).
2. Actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile
externe ale Comunităţiilor. Sunt destul de numeroase acordurile sau convenţiile,
încheiate de Comunităţi cu statele terţe, ce constituie organe de gestiune şi care le
conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică cele care nu au
nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega părţile (exemplu: Consiliile
acordurilor de asociere sau cooperare cu ţările Mediteranei; Consiliul de miniştri al
Convenţiei de la Lome; Consiliul internaţional al cafelei, din 1975; Consiliul
internaţional pentru cacao, din 1976 ş.a.)
 Aceste acte, provenind de la organele internaţionale nu se aplică automat,
prin ele înseşi, în ordinea juridică, comunitară. Sunt sistematic reluate în
regulamentele Consiliului şi publicate în anexele acestora (exemplu: Regulamentul
din 19.02.1976 „relativ la aplicarea regulamentului economic şi a regulilor de
control adoptate la 26.07.1976 prin Consiliul internaţional pentru cacao).
3. Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu
state terţe. Acordurile externe şi actele unilaterale, luate în esenţa lor, nu sunt
singurele angajamente internaţionale care produc efecte în ordinea juridică
comunitară. Curtea de justiţie nu exclude, în plus, legarea Comunităţilor prin
acorduri la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele membre.
Această posibilitate a rămas, totuşi, limitată la anumite ipoteze în care
Comunităţile sunt considerate ca fiind „substituite” cu statele membre, pentru
angajamentele asumate de ele prin anumite tratate încheiate anterior anului 1958.
Argumentul determinant este transferarea, către statele membre ale
Comunităţilor, a competenţelor exercitate înainte de ele în domeniul cuprins în
aceste tratate. Cazul G.A.T.T., asupra căruia Curtea avea să se pronunţe, prezenţa,
într-adevăr, un fel de ipoteză favorabilă. În momentul încheierii Tratatul C.E.E.
statale membre erau, de fapt, legate prin angajamentele Acordului. Departe de a se
despărţi de obligaţiile existînd faţă de ţările terţe, ele, dimpotrivă, şi-au exprimat
dorinţa de a le respecta atît în dispoziţiile tratatului (art.110 şi 234), cît şi în
practică. Transferînd Comunităţii competenţelelor în domeniul tarifar şi comercial,
marcau implicit, dar necesar, voinţa lor de a se lega prin obligaţii contractuale în
virtutea Acordului. După 1958, Cominitatea s-a conformat regulilor G.A.T.T. ca o
parte contractantă şi a fost considerată aşa prin partenerii săi.
Ca problemă, a fortiori, rămîne deschisă chestiunea cunoaşterii dacă,
Comunitatea este legată prin acorduri încheiate de statele membre, ulterior intrării
în vigoare a Tratatului C.E.E., în domeniile ce rezultă din competenţa lor
internaţională reziduală sau tranzitorie. Se referă, în special, la anumite convenţii
internaţionale de lucru sau acorduri încheiate în cadrul Consiliului Europei.
 4. În ceea ce priveşte nivelul pe care îl ocupă angajamentele externe în
ordinea juridică comunitară observăm că acesta este inferior dreptului comunitar
primar, dar superior dreptului comunitar derivat.

2.3. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

european.

Spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din

angajamentele externe ale Comunităţilor, care rezultă (ambele) din exercitatea de
către instituţiile comunitare a competenţelor ce le-au fost atribuite prin tratate, în
acest caz avem de-a face cu izvoare care rezultă din acordurile încheiate între
statele membre în domeniile de competenţă naţională. În măsura în care obiectul
lor se situiază în cîmpul şi în prelungirea obiectivelor defenite de tratate ele poartă
denumirea de „drept (izvoare) complementar(e)” şi pot fi considerate norme de
drept comunitar, în sens larg. Acestea sunt:
1. Convenţia comunitară. Este prevăzută, uneori, intervenţia expresă a
convenţiilor internaţionale formate, de către tratatele comunitare, tocmai pentru a
le completa ( exemplu Tratului C.E.E., care la art.220 enumeră patru materii în
domeniul dreptului internaţional privat: protecţia persoanelor şi drepturile
individuale; eliminarea dublei impuneri; recunoaşterea mutuală a societăţilor;
recunoaşterea şi executarea deciziilor juridice).
În baza art.220 al Tratatului C.E.E. s-a pregătit şi Convenţia pentru fuziunea
internaţională a societăţilor anonime ca şi Convenţia relativă la faliment. Exemple
de Convenţii încheiate, fără a prejudicia lucrări în curs sau abondonate sunt:
Convenţia de Neapole, din 7 septembrie 1967, pentru asistenţă mutuală între
administraţiile vamale; Convenţia de la Luxemburg, din 15 decembrie 1975,
relativă la brevetul comunitar pentru Piaţa comună şi Convenţia privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă pentru semnare la Roma în 19 iunie
1980.
 Aceste convenţii seamănă foarte mult cu dreptul internaţional prin
recurgerea la procedeele clasice de angajament care sunt „semnarea” şi
„ratificarea”. Specificitatea lor, de convenţii comnitare, se manifestă, mai întîi, prin
nivelul elaborării lor: iniţiativa este, în general, luată de comun acord cu Consiliul
şi Comisia; negocierea este condusă de experţi guvernamentali şi se realizează cu
asistenţa Comisii; proiectul elaborat de către experţi este transmis Consiliului şi
Comisiei, care indică public opinia lor într-un aviz formal şi, la limită, obiecţiile pe
care le au.
2. Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor
membre reunite în cadrul Consiliului. Cu mult timp în urmă, reprezentanţii
guvernelor statelor membre au luat obiceiul de a se reuni în cadrul Consiliului în
Conferinţă diplomatică pentru a lua anumite măsuri în domenii, care ar fi:

* în domeniile pe care însuşi tratatul la rezervat statelor (exemplu: stabilirea

autonomă a regimului vamal şi comercial de schimburi de produse C.E.C.A.-
decizia reprezentanţelor guvernelor statelor membre ale C.E.C.A., din 27.07.1981;
accelerarea dezarmări vamale şi a punerii în aplicare a tarifului vamal comun,
rezervat statelor membre prin articolele 15 şi 24 ale Tratatului C.E.E. - deciziile de
accelerare din 12.05.1960 şi din 15.05.1962);
* în problemele care nu sunt guvernate de tratate (exemplu: decizia din
18.12.1978, relativă la suprimarea anumitor taxe poştale de prezentare la vamă);
* asupra problemelor ce nu sunt guvernate, decît parţial, prin tratat, cazul
tipic fiind acela al acordurilor interne intervenind cu ocazia închierii acordurilor
externe mixte (exemplu: acordul intern relativ la măsurile de luat şi la procedurile
de urmat pentru aplicarea celei de-a doua Convenţii de la Lome).
Aceste decizii şi acorduri sunt, cel mai adesea, adoptate ca acte
instituţionale, la propunerea Comisiei şi, după consultarea Adunării, sunt hotărîte
cu ocazia unei sesiuni a Consiliului şi în prezenţa Comisiei. Sunt, de obicei,
publicate în Jurnalulul Oficial (J.O.) al Comunităţilor Europene (C.E.) şi trimise
uneori, instituţiilor comunitare pentru a fi puse în aplicare. Nu sunt, totuşi, acte
instituţionale deoarece sunt adoptate după modalităţi diferite cum ar fi: unanimitate
şi nu majoritate, fiind semnate de toţi miniştri şi nu numai de către Preşedinte
( chiar dacă, foarte des, singură semnătură care apare în J.O. este cea a
Preşedintelui).
Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenţionale
interstatale.
3. declaraţiile rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor
Europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre. Se deosebesc de
precedentele prin faptul că nu comportă nici o procedură de angajament juridic şi
traduc numai voinţa politică a actelor care le conferă numai valoare de orientare
pentru a programa acţiunile lor. Este vorba de dispoziţiile adoptate în cadrul
Consiliului sub forma actelor mixte, adică emanănd simultan de la Consiliu şi de
la reprezentanţii guvernelor statelor membre şi vizînd să programeze global o
activitate relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor (exemplu: rezoluţia
Consiliului şi a reprezentanţelor guvernelor statelor membre din 23.03.1971,
privind realizarea, pe etape, a unei uniuni economice şi monitare).
Asemenea acte pot să mai fie adoptate în afara Consiliului de miniştri al
Comunităţilor şi de către şefii de stat şi guvern ai celor „15” în cadrul Consiliului
european.

4. Dreptul complimentar şi ordinea juridică comunitară. Chiar dacă rămîne

în exterior, dreptul complementar se află într-o strînsă simbioză cu ordinea juridică
comunitară. Neavîndu-şi fundamentul în statele institutive, cum este cazul
izvoarelor derivate, nu se află într-un raport de subordonare cu acestea. Finalitatea
dreptului complementar postulează un raport de compatibilitate. Este exact ceea ce
prevede expres, de exempu, art.93 al Convenţiei privind brevetul comunitar: „nici
o dispoziţie a prezenţei convenţii nu poate fi provocată pentru a face să eşueze
aplicarea Tratatului institutiv al C.E.E.”.
Raporturile între dreptul complementar şi dreptul derivat sunt mai diverse.
Astfel:
 - în domeniile competenţei comunitare exclusive, dreptul
comunitar nu îşi are locul şi orice ingerinţă a statelor membre care nu a
fost precis abilitată este o violare a tratatului;
- în domeniile competenţei concurente a Comunităţii şi a statelor
membre, principiul este acela al priorităţii dreptului derivat asupra
dreptului complementar, orice altă soluţie putînd atinge competenţele
instituţiilor şi respectarea dublei obligaţii, de a facilita instituţiilor
îndeplinirea misiunilor lor şi de a se abţine de la orice măsură
susceptibilă de a pune în pericol scopurile tratatului;
- în domeniile competenţei naţionale exclusive, acte ale
instituţiilor comunitare nu pot interveni de cît pe fondul şi pentru
executarea actului de drept complementar, fiindu-i deci subordonate.

Capitolul III. Esenţa dreptului comunitar.

3.1.Caracteristicile dreptului comunitar european.
 Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele şi statele
Comunităţilor, dreptul emanat din surse comunitare nu este un drept străin, nici un
drept extrem.
El este dreptul propriu al fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional
al acestora cu singura calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia textelor
normative ale fiecărui stat. Într-adevăr, prin însăşi natura sa, dreptul comunitar
deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea juridică internă a statelor membre,
astfel:
- norma de drept comunitar dobîndeşte automat statut de drept
pozitiv în ordinea juridică internă a statelor: „aplicabilitatea imediată”;
- norma comunitară este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi,
drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare: „aplicabilitatea
directă”;
- norma comunitară are prioritate faţă de orice normă naţională:
„prioritatea”.
1. Aplicabilitatea imediată. Relaţiile dintre dreptul internaţional
şi dreptul intern al statelor.
Principiile dreptului internaţional (art.28 din Convenţia de la Viena)
obligă statele să respecte tratatele pe care le-au încheiat şi, mai ales, să determine
aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive şi judiciare, a
căror responsabilitate poate fi eventual angajată în faţa judecătorului internaţional,
referitor la statele faţă de către acestea şi-au asumat obligaţii. Dreptul internaţional
nu reglamentează şi condiţiile în care normele cuprinse în tratate să fie integrate în
ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de organele şi jurisdicţia acestora.
Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o reglementează, deci
în mod suveran, în funcţie de concepţia pe care o adoptă asupra relaţiilor dintre
dreptul internaţional şi cel intern. Se cunoaşte faptul că soluţiile pozitiviste sunt
inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în constituţii sau practicate.
A. Concepţia dualistă, ai căror principali teoriticieni sunt italienii
(D.Anzilotti, Curs de drept internaţional, traducere Gidel, 1929) şi germanii (H.
Triepel, Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, R.C.A.D.I., 1923)
şi care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea
naţională reprezintă sisteme independente şi separate, care coexistă în paralel ca
nişte compartimente etanşe. Ca atare, un tratat internaţional perfect, adică ratificat
cu regularitate, n-ar avea efect decît în ordinea internaţională. Pentru ca el să se
poată aplica în ordinea internă a unui stat contractant este necesar ca acest stat să-i
preia dispoziţiile într-o normă naţională (cel mai adesea o lege) sau să-l intoducă în
ordinea naţională printr-o formulă juridică care realizează admitirea. Şi într-un caz
şi în celălalt se produce o naţionalizare a tratatului, adică norma internaţională
suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi aplicată decît în noua sa calitate de
reglementare de drept intern şi nu în cea de reglamentare de drept internaţional.
B. Concepţia monistă se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea
ce exclude orice continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică
naţională a statelor respective. Norma internaţională este, deci, imediat aplicată,
fără a fi, nici admisă, nici transformată în ordinea internă a statelor-părţi. Tratatul
internaţional perfect se integrează, pe deplin, în sistemul reglementărilor ce se cer a
fi aplicate de către instanţele naţionale, iar prevederile acestuia sunt aplicabile, în
calitatea lor iniţială, de reglamentări internaţionale.
1. Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul internal statelor
membre
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptul comunitar nu-i este
indeferentă natura relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi
dreptul naţional. El postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către
statele membre.
Monismul decurge şi din însăşi natura Comunităţilor, deci, „din ansamblul
sistemului tratatului”, aşa cum a subliniat Curtea de justiţie. Sistemul comunitar,
mai cu seamă în măsura în care el comportă atribuţii de putere normativă pentru
instituţii, nu poate funcţiona decît în monism, singurul principiu compatibil cu
ideea unui sistem de integrare: „prin instituirea unei Comunităţi cu durată
nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii, cu personalitate, cu capacitate
juridică... şi mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenţei sau
dintr-un transfer de atribuţii dintre statele membre spre comunitate, acestea şi-au
limitat, chiar dacă în domenii restrînse, drepturile lor suverane, creînd astfel un
drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor înşile”. Afirmaţia este cît se poate de clară:
„diferit de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul C.E.E. a instituit o ordine
juridică proprie integrată sistemului juridc al statelor membre de la intrarea în
vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiile acestora”.
Se deduce deci, că, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional statele
membre îşi pot păstra concepţia dualistă, în relaţiile comunităţi – statale membre,
dualismul este înlăturat, iar dreptul comunitar fie originar, fie derivat este imediat
aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre sau, într-o formulare mai
adecvată Curţii, el face parte integrantă... din ordinea juridică aplicabilă pe
teritoriul fiecăruia dintre statele membre, fapt care are 3 consecinţe:
- dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a
statelor, fără a fi necesară vreo formulare specială de introducere;
- normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică ca drept comunitar;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar;
3.2. Principiile şi ierarhia normelor comunitare.

În cadrul literaturii juridice, categoria principiilor generale de drept şi a

dreptului jurisprudenţial se suprapun în ceea ce priveşte conţinutul, deşi diferă ca
nume.
Astfel, unii autori consideră dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca
sursă a dreptului comunitar, deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu este
considerată ca un veritabil izvor de drept5. În esenţă însă, se referă la aplicarea de
către Curtea de Justiţie a unor principii generale de drept.
Pe de altă parte, alţi autori recunosc faptul că aplicarea principiilor este în
ultimă instanţă o problemă care revine practicii Curţii de Justiţie. Între cele două
situaţii, problema trebuie deci să fie rezolvată mai ales sub aspectul denumirii

5
Osmochescu E. Drept comunitar.- Ch., 2001.- p.7
categoriei respective, avînd în vedere faptul că nu sunt deosebiri substanţiale de
conţinut.
Pentru acest motiv, considerăm că între principiile generale de drept şi
hotărîrile judecătoreşti – chiar dacă este vorba de instanţă supranaţională –
prioritatea trebuie acordată principiilor generale de drept, motiv pentru care
adoptăm prezenţa clasificare a izvoarelor dreptului comunitar.
În sprijinul acestei opinii este şi faptul că art.F.2 din Tratatul de la
Maasricht recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi cele care nu sunt prevăzute
în jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul C.E.C.O. ca surse ale
dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă posibilitatea Curţii de a
putea recurge la principii generale comune ale statelor membre pentru a stabili
unele responsabilităţi ale membrelor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate,
extinzîndu-se şi la alte domenii, dar diferinţuindu-se de „drepturile fundamentale”.
În acelaşi timp, Curtea nu putea să nu suplinească unele diferenţe ale
reglementărilor comunitare, în vederea evitării cazului de denegare de justiţie, iar
experienţele impuse de statutul de drept presupuneau apelarea la principiile
generale de drept.
Principiile generale de drept au însă un conţinut mai complex, fiind
diferenţiale în funcţie de apartenenţa lor la sistemele juridice clasice, la sistemele
de drept comune statelor membre, sau la principiile proprii comunităţilor europene.
Principiile clasice ale dreptului
Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către curtea de justiţie
îndeosebi în ceea ce priveşte dreptul de apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta
administrare a justiţiei, neretroactivarea actelor administrative, recunoaţterea
drepturilor dobîndite, principiul bunei credinţe sau principiul echităţii.
Principiile generale comune dreptului statelor membre
Acestea sunt de la sine înţelese ca fiind necesare a fi respectate, dar ele sunt
prevăzute de la Roma în ceea ce priveşte responsabilitatea extracontractuală.
 În general însă, aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în care
reglamentările comunitare sunt deficitare, sau cînd se impun pentru mai buna
argumentare a interpretărilor Curţii. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca
aceste principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este de
altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie prezentate doar în unele state membre.
O altă condiţie este ca aceste principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică
comunitară.
Curtea a statuat astfel că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară
principiile privind: egalitatea faţă de reglementările economice, îmbogăţirea fără
just temei, responsabilitatea extracontractuală pentru daunele de actele normative,
confidenţialitatea corespondenţei între avocat şi client, dreptul la apărare, secretul
afacerilor întreprinderilor etc.
Principiile privind natura Comunităţilor
În ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor practica
jurisdicţională a Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii ca:
solidaritatea statelor în ceea ce priveşte infomarea cu privire la comportamentul
lor, atît în relaţiile comunitare, cît şi în cele cu statele terţe; principiul
nedescriminării sau al egalităţii de tratament, principiul general al proporţionalităţii
şi principiul preferinţei comunitare.
Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului
Respectarea acestui principiu constituie o chestiune deosebit de
importantă, care se bazează atît pe Convenţia Europeană pentru Savgardarea
Drepturilor Omului şi a libertăţilor sale fundamentale ( Roma – 4 noiembrie 1950),
cît şi pe dispoziţiile constituţionale în materie ale statelor membre. Tratatele
comunitare nu conţin o enumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele
completîndu-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei.
Din acest punct de vedere pot să apară unele probleme legate de determinarea
conţinutului acestora şi a justificării lor ca suport al hotărîrelor Curţii. Din aceste
considerente, Curtea a statuat că drepturile fundamentale ale omului fac parte
integrantă din principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
 Avînd ca bază acestă recunoaştere jurisprudenţială, o declaraţie comună a
preşedinţelor Consiliului, Parlamentului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat
ataşamentul acestor instituţii la respectarea drepturilor omului. Pe baza acesteia,
Consiliul şi Comusia au semnat un memorandum care specifică interesul politic în
acest sens şi necesitatea minimalizării dificultăţilor juridice care pot să apară.
În ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale omului, Curtea
a ţinut seamă de faptul că acestea au un dublu fundament pe de o parte tratatele
instituite în acest domeniu între state, precum şi prevederile constituţionale ale
statelor membre.
Din acest punct de vedere apare o problemă de dificultate pentru Curte, care
în cazul dispoziţiilor de natură comunitară, are un cîmp de acţiune restrîns faţă de
cel al reglementărilor naţionale.
Tratatul de la Maastricht, în art. F.2, preia ceea ce s-a confirmat în
activitatea Curţii ca fiind elemente esenţiale ale aplicării normelor juridice
comunitare sau naţionale, precizînd că sunt recunoscute şi respectate atît drepturile
fundamentale prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cît şi cele
care rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, precum şi
principiile generale ale dreptului comunitar.
5. Ierarhia normeor comunitare
Normele juridice sunt integrate într-un sistem de drept în care fiecare
categorie ocupă un loc bine determinat, într-o formă piramidală, asemănătoare
sistemului normelor juridice ale fiecărui stat. În funcţie de acest sistem ierarhic,
fiecare categorie are o anumită forţă juridică şi – pe acestă bază – se determină
raporturile care există între acestea precum şi între dreptul comunitar şi dreptul
naţional.
5.1. Tratatele constitutive
Tratatele de instituire a comunităţilor se află în vîrful acestei piramide a
normelor juridice, ele reprezintînd acordul de voinţă al statelor membre pentru
crearea comunităţilor. Poziţia lor este similară cu cea a constituţiei în planul
sistemului juridic naţional. Toate celelalte reglementări comunitare trebuie să fie în
concordanţă cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile sau declarate
invalide.
5.2. Principiile generale
Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea ce priveşte
ierarhia lor. Astfel, respectarea drepturilor fundamentale ale omului este considerat
un principiu cu valoare egală cu cel al tratatelor constitutive ale Comunităţilor
(conform
art.F dinTratatul de la Maastricht), avînd deci valoare superioară dreptului
derivat.
Celelalte principii sunt considerate a fi de o valoare inferioară întrucît
Curtea le aplică doar în cazul în care acestea nu contravin tratatelor constitutive sau
drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate însă cu valoare juridică superioară
dreptului derivat.

5.3.Acordurile internaţionale
În ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale încheiate de către
statele comunitare şi de către Comunităţi se recunoaşte ca principiu general
superioritatea acestora faţă de dreptul derivat, dar nu şi faţă de tratatele constitutive
şi principiile generale, cărora le sunt subordonate.
Se face însă diferenţierea între acordurile încheiate de către statele
membre şi acordurile încheiate de către comunităţi.
5.3.1. Acordurile încheiate de către statele membre
Aceste acorduri pot fi la rîndul lor acorduri între state sau acorduri ale
acestora cu terţe state.
Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare
intrării în vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare acestora.
Acordurile anterioare tratatelor constitutive rămîn în vigoare dacă sunt
compatibile cu tratatele (art.233 C.E. şi 20 C.E.E.A. privind ţările Benelux). Prin
tratatele constitutive se interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate,
convenţii sau declaraţii anterioare tratatelor încheiate între ele, în vederea
sustragerii diferendelor privind interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive de
la modalităţile de reglementare prevăzute de aceste tratate şi aplicarea
reglementărilor particulare (art.87 C.E.C.O. 219 C.E. şi 103 C.E.E.A.).
În cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive, situaţia este clară,
întrucît acestea din urmă prevăd (art.86 C.E.C.O., art. 5 C.E. şi art.192 C.E.E.A.)
angajamentul statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este de natură
să se împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate.
Acordurile încheiate între statele membre cu terţe state sunt, de asemenea,
supuse unor regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii acordului. Cele
anterioare tratatelor, conform art. 234 C.E., rămîn în vigoare, dar statele trebuie să
caute înlăturarea eventualelor incompatibilităţi între acestea prin orice mijloace
posibile
Acordurile posterioare sunt însă, în principiu, de competenţa comunitară,
dar pot să apară situaţii dificil de rezolvat în ceea ce priveţte competenţa externă,
doar Tratatul C.E.E.A. prevăzînd în art.103 unele garanţii pentru eliminarea unor
eventuale incompatibilităţi.
5.3.2. Acordurile încheiate de către Comunităţi cu terţe state
Situaţia acordurilor de comunitări cu statele terţe îşi găseşte reglementarea
numai în Tratatul C.E. (art.228) avînd în vedere diversitatea raporturilor în care
intră această comunitate cu vocaţie generală. În cazurile neconcordanţei între
acestea se prevede necesitatea unui control preventiv care poate, în funcţie de
prevederile proiectului de acord, să propună modificarea tratatelor constitutive.
Această modificare nu este însă obligatorie, iar în cazul nerealizării ei, proiectul de
acord nu poate intra în vigoare. Se aplică deci principiul supremaţiei dreptului
comunitar izvorît din tratatele constitutive.
 Încheiere

În încheiere putem trage cîteva concluzii: izvoarele dreptului comunitar

ilustrează prin complexitatea lor specificitatea ordinii juridice comunitare şi se
caracterizează nu numai prin diversitate, ci şi printr-o ierarhizare a normelor de
drept în funcţie de autoritatea ce le este atribuită şi care nu au echivalent în nici una
dintre organizaţiile internaţionale clasice.
În cadrul acestei ierarhii se disting în primul rînd izvoarele primare,
fundamentale, creatoare de noi reguli şi care se bazează pe acordul statelor
membre; în al doilea rînd, izvoarele derivate, secundare, cuprinzînd reguli de
drept bazate pe tratate, destinate să le sigure aplicarea, respectiv actele normative
adoptate de instituţii în aplicarea tratatelor.
Cele două categorii menţionate formează nucleul central şi cantitativ
preponderent, reprezintînd ceea ce se numeşte dreptul comunitar în sens restîns.
În sens larg dreptul comunitar cuprinde ansamblul regulilor de drept
aplicabile în ordinea juridică comunitară.
În această accepţiune dreptul comunitar cuprinde şi actele încheiate între
statele membre pentru aplicarea tratatelor.
Este totodată necesar să se ţină seama că integrarea implică inserarea
Comunităţilor într-un sistem de relaţii internaţionale. Dotate fiind cu o capacitate
internaţională extinsă, Comunităţile au încheiat numeroase acorduri internaţionale,
care consituie la rîndul lor izvoare de drept în ordinea juridică comunitară şi în care
se inserează cu un rang specific.
În sfîrşit, pe lîngă izvoarele scrise nu ar putea fi omise şi izvoarele nescrise,
între care principiile generale de drept ocupă un loc esenţial.
Or, ţinînd seamă de această complexitate, în doctrină, natura izvoarelor
constituind dreptul comunitar a fost pusă în evidenţă în funcţie de mai multe
criterii, ceea ce şi le explică lipsa de unitate în clasificarea acestora.
 Bibliografie
1. Filipescu I. Drept instituţional comunitar european. - Bucureşti, 1999.
2. Manolache O. Drept comunitar. - Bucureşti, 1995.
3. V. Drept instituţional comunitar. -Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
4. Osmochescu E. Drept comunitar. - Chişinău, 2001.
5. Smochină C. Drept european. - Chişinău, 2001.