AZOTUL

Sin. Nitrogen

Este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul N (se notează
cu N2 deoarece este o moleculă diatomică). Are numărul atomic Z = 7 şi masa
atomică 14,0067. Se află localizat în Sistemul periodic în grupa a V-a principală,
perioada 2.

Proprietăţi fizice
Este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic şi constitutie
78% din atmosfera Pământului. Este o parte componentă a tuturor țesuturilor vii.
La temperaturi ridicate, reactivitatea sa creşte şi se poate combina direct
cu Hidrogenul formând amoniacul, iar cu Oxigenul generează o serie de oxizi.
În tehnica farmaceutică azotul se foloseşte în unele cazuri pentru a crea o
atmosferă inertă în fiole care conţin substanţe sau soluţii injectabile uşor
oxidabile sub influenţa aerului.

Utilizări
Azotul gazos are numeroase utilizări, printer care amintim:

 la păstrarea prospețimii mâncărurilor împachetate (prin amânarea

râncezirii și altor forme de degradare oxidativă)
 la acoperirea explozibililor lichizi pentru siguranță
 la producția de componente electronice precum tranzistori, diode și
circuite integrate
 la producerea oțelului inoxidabil
 pentru umplerea camerelor roților avioanelor (azotul nu trece prin
cauciucul roților mai repede decât aerul)

Azotul lichid are următoarele utilizări:

 la înghețarea și transportul produselor alimentare

 la criogenarea corpurilor, celulelor reproductive (spermă și ovule) a
probelor și materialelor biologice
 în dermatologie, pentru eliminarea posibilelor excrescențe canceroase

1
Amoniac
Propietăţi fizice 
Gaz incolor, cu miros puternic înţepător, sufocant, lacrimogen, uşor
lichefiabil, foarte solubil în apă, solubil în alcool.
 
Obţinere:
Prin sinteza directă dintre elemente la o temperatură cuprinsă între
650-700 0C sub presiune de 200 atm şi în  prezenţa unui catalizator (Fe, Mo, Ni,
W)
 
Amoniacul este unul din produsele principale ale industriei chimice, azi producția
mondială de amoniac ajunge cca. la 125 milioane tone, pentru această producție
fiind necesară 3 % din energia globului.

Cea mai mare parte a cantității de amoniac este folosită pentru

îngrășămintele chimice cu azot.

 Amoniacul lichid este folosit în agregatele frigorifice, sau la distilare

fracționată în cercetarea carbonului.
 De asemenea este utilizat în industria textilă, sau cea a lemnului prin
tratare cu o soluție cu amoniac.
 Folosit sub formă de soluție în curățătoriile chimice, ca și după acțiunile
de dezinfectare, la neutralizarea clorului sau formaldehidei (formolului).
 La curățarea aerului de fumul produs de emisia motoarelor cu ardere
internă
 In medicină sau industria farmaceutică la preparare de medicamente, sau
în producerea explosivilor
 O acțiune patogenă o are amoniacul în stomac produs cu ajutorul enzimei
„urează” de bacteria Helicobacter pylori o cauză frecventă a ulcerului
gastric.

Indicaţii terapeutice
- intern - antiacid şi expectorant V - XX picături diluate în apă
- extern se utilizeză pentru proprietăţile sale revulsive în frecţii şi ca neutrlizant
pentru tamponatea înţepăturilor de insecte.
- inhalat acţonează ca iritant asupra mucoasei nazale ; reflexul produs determină
acclerarea ritmului cardiac şi în felul acesta întrerupe stările de leşin.
 
 

Intoxicaţiile cu azot
Doza letală: 10 ml soluţie.

Simptome: Mai frecventă este însă intoxicaţia prin inhalare, care se manifestă

2
prin cianoză, tuse iritativă şi expectoraţie spumoasă, edem pulmonar. Lezarea
corneei provoacă ulceraţii.

Intoxicaţia prin ingerare realizează un tablou simptomatologic asemănător cu cel

provocat de intoxicaţia cu alcali (baze) caustici:
- alcaloză;
- dezechilibru hidroelectrolitic;
- tulburări nervoase;
- alterări hepatice.

FOSFORUL

Fosforul este un element din tabelul periodic având simbolul P. Are

numărul atomic Z = 15 şi masa atomică 30,973. Se află localizat în Sistemul
periodic în grupa a V-a principală, perioada 3.

Proprietăţi fizice
Fosforul se prezintă sub mai multe forme:
- fosforul alb se prezintă ca o masă cristalină, transparentă, de consistenţa
cerii. El poate fi tăiat cu cuţitul (sub apă, din cauza pericolului de aprindere).
Expus la lumină, fosforul alb se acoperă cu o pojghiţă de fosfor roşu, care îl face
să apară galben; de aici numele de fosfor galben care i se dă adesea. Din cauza
solubilității în grăsimi, fosforul alb este toxic.

  Răspândire
  Fosforul se găseşte în natură numai sub formă de ioni de fosfat,
PO4³ˉ,cea mai stabilă combinaţie a acestui element. Principalul mineral
conţinând fosfor, format la solidificarea scoarţei pământului, este apatita, care
poate fi considerată ca o soluţie solidă de fosfat de calciu, dar este în realitate un
compus cristalizat, format din ioni de Ca2+, PO43- si F-, corespunzând formulei
brute: Ca5[(PO4)3F].
Este constituientul principal al organismului. Se găseşte în oase, a căror
cenuşă are circa 80% fosfat de calciu. Este indispensabil vieţii intrând în
compoziţia proteinelor, lecitinelor.

Carenta si aport excesiv

- O carenţă în fosfor poate fi consecinţa unui regim alimentar dezechilibrat, unei
creşteri a necesităţilor (creştere, sarcină, alăptare), unei malabsorbţii digestive
sau unei utilizări abuzive de medicamente antiacide pe bază de hidroxid de
aluminiu. Ea se traduce în cazurile cele mai grave printr-o demineralizare
osoasă, prin tulburări respiratorii, cardiace, şi/sau neurologice. În compensaţie
pot fi prescrise săruri cu fosfor.

3
- Un aport excesiv în fosfor poate fi urmarea unei intoxicaţii cu săruri cu fosfor
sau a unui regim disociat bogat în fosfor şi sărac în calciu (alimentaţie pe bază
de orez, de peşte şi de făinuri necernute, caracteristică ţărilor asiatice). El poate
provoca o hipocalcemie severă (nivel sangvin de calciu foarte scazut).
 

HIPOFOSFIT DE SODIU
(NaH2PO2)

Este sarea acidă a acidului hipofosforic (H3PO2)

Propietăţi fizice
 
Este o pulbere albă granulată sau cristale
incolore, delicvescente, fără, cu
gust amar. Produsul oficinal este sarea anhidră,
solubil în apă (1:2), greu solubil în alcool, glicerină şi
insolubil în eter.
 
Puritate 
 
Nu trebuie să conţină ca impurităţi : sulfaţi, cloruri, fosfaţi, Ba, As, metale
grele, carbonţii, Ca, Fe.

Indicaţii
S-a folosit ca stimulent al poftei de mâncare, în tamentul tuberculozei,
rahitism şi reconstituient al sistemului nervos.

Conservare
Se păstrează în vase bine închise fiind delicvescent.

HIPOFOSFIT DE CALCIU
[Ca (H2PO2)2]
Proprietăţi fizice 
Este o pulbere cristalină, albă, anhidră, stabilă la aer, cu gust amar,
neplăcut, solubil în apă ( 1:7), greu solubilă în glicerină şi insolubilă în alcool.
 
Indicaţii terapeutice
 
- tuberculoză
- rahitism
- anemie
- tulburări de nutriţie
- tulburări nervoase
4
 

FOSFAT DISODIC
(Na2HPO4 *12 H2O)

Proprietăţi fizice 
Se prezintă sub formă de cristale prismatice incolore, efluorescente, cu
gust sărat, răcoritor. Are în compoziţia sa 60,63% apă de cristalizare. Încălzit la
400C se topeşte în propria apă de cristalizare, iar la 100 0C devine anhidru

Puritatea
  Nu trebuie să conţină : cloruri, sulfaţi, carbonaţi, metale grele, Fe, săruri
de amoniu, As

Indicaţii terapeutice:
 - uşor purgativ
- stimulent al secreţiei gastrice
- hiperclorhidrii
- acidoză diabetică 
- calculoză renală
 
Mod de administrare
- în doze de 1-2g pe zi se foloseţte ca stimulent al secreţiei gastrice
- în doze mijlocii 4-6g are acţiune alcalinizantă
- în doze mari20-30g are acţiune colagogă şi uşor purgativă.
Este de asemenea indicat, alături de bicarbonat de sodiu (sub formă de pulbere
Bourget), în hepatite cronice. 
Se foloseşte ca antidot în intoxicaţiile cu plumb.
 
  Conservare: 
Se păstrează în recipiente bine închise.

AZOTUL
Sin. Nitrogen

Este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul N (se notează
cu N2 deoarece este o moleculă diatomică). Are numărul atomic Z = 7 şi masa
atomică 14,0067. Se află localizat în Sistemul periodic în grupa a V-a principală,
perioada 2.

Proprietăţi fizice

5
 Este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic şi constitutie
78% din atmosfera Pământului. Este o parte componentă a tuturor țesuturilor vii.
La temperaturi ridicate, reactivitatea sa creşte şi se poate combina direct
cu Hidrogenul formând amoniacul, iar cu Oxigenul generează o serie de oxizi.
În tehnica farmaceutică azotul se foloseşte în unele cazuri pentru a crea o
atmosferă inertă în fiole care conţin substanţe sau soluţii injectabile uşor
oxidabile sub influenţa aerului.

Utilizări
Azotul gazos are numeroase utilizări, printer care amintim:

 la păstrarea prospețimii mâncărurilor împachetate (prin amânarea

râncezirii și altor forme de degradare oxidativă)
 la acoperirea explozibililor lichizi pentru siguranță
 la producția de componente electronice precum tranzistori, diode și
circuite integrate
 la producerea oțelului inoxidabil
 pentru umplerea camerelor roților avioanelor (azotul nu trece prin
cauciucul roților mai repede decât aerul)

Azotul lichid are următoarele utilizări:

 la înghețarea și transportul produselor alimentare

 la criogenarea corpurilor, celulelor reproductive (spermă și ovule) a
probelor și materialelor biologice
 în dermatologie, pentru eliminarea posibilelor excrescențe canceroase

 
Amoniac

Propietăţi fizice 
Gaz incolor, cu miros puternic înţepător, sufocant, lacrimogen, uşor
lichefiabil, foarte solubil în apă, solubil în alcool.
 
Obţinere:
Prin sinteza directă dintre elemente la o temperatură cuprinsă între
650-700 0C sub presiune de 200 atm şi în  prezenţa unui catalizator (Fe, Mo, Ni,
W)
 

6
 Amoniacul este unul din produsele principale ale industriei chimice, azi
producția mondială de amoniac ajunge cca. la 125 milioane tone, pentru această
producție fiind necesară 3 % din energia globului.

Cea mai mare parte a cantității de amoniac este folosită pentru

îngrășămintele chimice cu azot.

 Amoniacul lichid este folosit în agregatele frigorifice, sau la distilare

fracționată în cercetarea carbonului.
 De asemenea este utilizat în industria textilă, sau cea a lemnului prin
tratare cu o soluție cu amoniac.
 Folosit sub formă de soluție în curățătoriile chimice, ca și după acțiunile
de dezinfectare, la neutralizarea clorului sau formaldehidei (formolului).
 La curățarea aerului de fumul produs de emisia motoarelor cu ardere
internă
 In medicină sau industria farmaceutică la preparare de medicamente, sau
în producerea explosivilor
 O acțiune patogenă o are amoniacul în stomac produs cu ajutorul enzimei
„urează” de bacteria Helicobacter pylori o cauză frecventă a ulcerului
gastric.

Indicaţii terapeutice
- intern - antiacid şi expectorant V - XX picături diluate în apă
- extern se utilizeză pentru proprietăţile sale revulsive în frecţii şi ca neutrlizant
pentru tamponatea înţepăturilor de insecte.
- inhalat acţonează ca iritant asupra mucoasei nazale ; reflexul produs determină
acclerarea ritmului cardiac şi în felul acesta întrerupe stările de leşin.
 
 

Intoxicaţiile cu azot
Doza letală: 10 ml soluţie.

Simptome: Mai frecventă este însă intoxicaţia prin inhalare, care se manifestă
prin cianoză, tuse iritativă şi expectoraţie spumoasă, edem pulmonar. Lezarea
corneei provoacă ulceraţii.

Intoxicaţia prin ingerare realizează un tablou simptomatologic asemănător cu cel

provocat de intoxicaţia cu alcali (baze) caustici:
- alcaloză;
- dezechilibru hidroelectrolitic;
- tulburări nervoase;
- alterări hepatice.

7
FOSFORUL

Fosforul este un element din tabelul periodic având simbolul P. Are

numărul atomic Z = 15 şi masa atomică 30,973. Se află localizat în Sistemul
periodic în grupa a V-a principală, perioada 3.

Proprietăţi fizice
Fosforul se prezintă sub mai multe forme:
- fosforul alb se prezintă ca o masă cristalină, transparentă, de consistenţa
cerii. El poate fi tăiat cu cuţitul (sub apă, din cauza pericolului de aprindere).
Expus la lumină, fosforul alb se acoperă cu o pojghiţă de fosfor roşu, care îl face
să apară galben; de aici numele de fosfor galben care i se dă adesea. Din cauza
solubilității în grăsimi, fosforul alb este toxic.

  Răspândire
  Fosforul se găseşte în natură numai sub formă de ioni de fosfat,
PO4³ˉ,cea mai stabilă combinaţie a acestui element. Principalul mineral
conţinând fosfor, format la solidificarea scoarţei pământului, este apatita, care
poate fi considerată ca o soluţie solidă de fosfat de calciu, dar este în realitate un
compus cristalizat, format din ioni de Ca2+, PO43- si F-, corespunzând formulei
brute: Ca5[(PO4)3F].
Este constituientul principal al organismului. Se găseşte în oase, a căror
cenuşă are circa 80% fosfat de calciu. Este indispensabil vieţii intrând în
compoziţia proteinelor, lecitinelor.

Carenta si aport excesiv

- O carenţă în fosfor poate fi consecinţa unui regim alimentar dezechilibrat, unei
creşteri a necesităţilor (creştere, sarcină, alăptare), unei malabsorbţii digestive
sau unei utilizări abuzive de medicamente antiacide pe bază de hidroxid de
aluminiu. Ea se traduce în cazurile cele mai grave printr-o demineralizare
osoasă, prin tulburări respiratorii, cardiace, şi/sau neurologice. În compensaţie
pot fi prescrise săruri cu fosfor.
- Un aport excesiv în fosfor poate fi urmarea unei intoxicaţii cu săruri cu fosfor
sau a unui regim disociat bogat în fosfor şi sărac în calciu (alimentaţie pe bază
de orez, de peşte şi de făinuri necernute, caracteristică ţărilor asiatice). El poate
provoca o hipocalcemie severă (nivel sangvin de calciu foarte scazut).
 

8
 HIPOFOSFIT DE SODIU
(NaH2PO2)

Este sarea acidă a acidului hipofosforic (H3PO2)

Propietăţi fizice
 
Este o pulbere albă granulată sau cristale
incolore, delicvescente, fără, cu
gust amar. Produsul oficinal este sarea anhidră,
solubil în apă (1:2), greu solubil în alcool, glicerină şi
insolubil în eter.
 
Puritate 
 
Nu trebuie să conţină ca impurităţi : sulfaţi, cloruri, fosfaţi, Ba, As, metale
grele, carbonţii, Ca, Fe.

Indicaţii
S-a folosit ca stimulent al poftei de mâncare, în tamentul tuberculozei,
rahitism şi reconstituient al sistemului nervos.

Conservare
Se păstrează în vase bine închise fiind delicvescent.

HIPOFOSFIT DE CALCIU
[Ca (H2PO2)2]
Proprietăţi fizice 
Este o pulbere cristalină, albă, anhidră, stabilă la aer, cu gust amar,
neplăcut, solubil în apă ( 1:7), greu solubilă în glicerină şi insolubilă în alcool.
 
Indicaţii terapeutice
 
- tuberculoză
- rahitism
- anemie
- tulburări de nutriţie
- tulburări nervoase
 

9
 FOSFAT DISODIC
(Na2HPO4 *12 H2O)

Proprietăţi fizice 
Se prezintă sub formă de cristale prismatice incolore, efluorescente, cu
gust sărat, răcoritor. Are în compoziţia sa 60,63% apă de cristalizare. Încălzit la
400C se topeşte în propria apă de cristalizare, iar la 100 0C devine anhidru

Puritatea
  Nu trebuie să conţină : cloruri, sulfaţi, carbonaţi, metale grele, Fe, săruri
de amoniu, As

Indicaţii terapeutice:
 - uşor purgativ
- stimulent al secreţiei gastrice
- hiperclorhidrii
- acidoză diabetică 
- calculoză renală
 
Mod de administrare
- în doze de 1-2g pe zi se foloseţte ca stimulent al secreţiei gastrice
- în doze mijlocii 4-6g are acţiune alcalinizantă
- în doze mari20-30g are acţiune colagogă şi uşor purgativă.
Este de asemenea indicat, alături de bicarbonat de sodiu (sub formă de pulbere
Bourget), în hepatite cronice. 
Se foloseşte ca antidot în intoxicaţiile cu plumb.
 
  Conservare: 
Se păstrează în recipiente bine închise.

10
 BISMUT

Bismut este un element chimic cu simbolul Bi. Are numărul atomic 83 şi

masa atomică 208,98. Se află localiza în sistemul periodic în grupa a V-a
principală, perioada 6.

Proprietăţi fizice
- bismutul este un metal fragil cu o nuanţă alb-argintie,
- în prezenţa oxigenului arde cu o flacără albastră,
- bismutul se găseşte atât în stare nativă, cât şi sub formă de minerale.

Cercetările au demonstrat faptul că bismutul și majoritatea compușilor săi

sunt mai puțin toxici în comparație cu alte metale grele (plumb). Ei au solubilitate
scăzută în sânge, sunt ușor de îndepărtat cu urina, iar in urma testelorefectuate
pe animalele de laborator nu s-au aratat a fi cancerigene, mutagene.
Timpul său de înjumătăţire şi de reţinere în corp este de 5 zile, dar poate
rămâne în rinichi de ani de zile, la pacienții tratați cu compuși pe bază de bismut.

Bismutul ca atare nu are întrebuinţări în farmacie ; este o materie primă

importantă pentru obţinerea unor săruri bazice cu întrebuinţări terapeutice.

Nitratul bazic de bismut

Se prezintă sub forma unei pulberi fine, de

culoare albă, fără miros şi fără gust.
Puritate: nu trebuie să conţină săruri de
plumb, Fe, Ca, Ba, carbonţi, As.

Indicaţii terapeutice:

- antidiareic

- astringent

- antiseptic intestinal,

- absorbant

11
 - protector al mucoasei gastrice

Mod de administrare:

– în diaree, afecţiuni intestinale, ulcer gastric, gastrită, în doze de 1-3g pe zi.

- extern sub formă de unguente sau pudră în arsuri şi dermatoze diverse.

Carbonat bazic de bismut

Pulbere albă sau foarte slab gălbuie, fără miros, fără gust, insolubilă în
apă şi în alcool, solubilă în acizi cu efervescenţă.

Indicaţii terapeutice:

- antidiareic

- antiacid

- antiparazitar

Mod de administrare:

- intern - antdiareic în diareea estivală, fermentaţii şi infecţii intestinale în 2-

5g.
- asociat cu săruri de magneziu, se foloseşte ca antiacid în boala ulceroasă,
în doze de 10-20g pe zi.
- Are de asemenea acţiune antiparazitară, în special contra oxiurilor.

12
 Aluminiul

Aluminiul este un element chimic, notat cu simbolul Al. Are numărul

atomic egal cu 13, iar masa atomică este 26,97. Se află localizat în sistemul
periodic în grupa a III-a principală, perioada a treia.
În stare naturală este întâlnit sub forma mineralelor, dintre care amintim
silicații, silicoaluminații, bauxita.
Acesta a devenit metalul cu cea mai largă întrebuințare. Aluminiul a fost
remarcat pentru faptul că este un metal uşor, cu o densitate de 2.7 g/cm3.
Aceasta calitate îl face să fie utilizat în cantități mari în industria navală și
aeronautică. Capacitatea mare de reflexie este folosită în construirea oglinzilor
metalice.
O altă proprietate importantă a acestui metal este rezistența la coroziune,
care se datorează formării unui strat protector de oxid.

Toxicitate:

- expunerea la doze mici de aluminiu nu este considerată dăunătoare.

Totuşi, aluminiul nu este un element necesar organismului şi o cantitate
prea mare poate afecta funcţionarea acestuia. Inhalarea prafului ce
conţine aluminiu poate produce afecţiuni respiratorii precum astmul
- aluminiul a fost legat de Alzheimer si de dementa datorita faptului ca
pacientii ce sufera de aceste afectiuni au concentratii mari la nivelul
creierului.
- persoanele ce au primit doze mari de aluminiu, ca tratament, au dezvoltat
afectiuni ale sistemelor osos si nervos.

Principala cale de eliminare a aluminiului din organism este urina şi astfel

analiza ei este şi cea mai sigură metodă de detectare a aluminiului în exces.

Pentru că acesta se elimina prin urină, persoanele care suferă de afecţiuni

ale rinichilor au probleme în eliminarea lui, fapt ce duce la afecţiuni osoase sau
afecţiuni ale sistemului nervos.

Timpul biologic de înjumătăţire al aluminiului este cuprins, în funcţie de

sursa contaminării şi de starea de sănătate, între opt ore şi 100 de zile.

13
 Sulfatul de aluminiu

Se prezintă sub formă de cristale albe,

bucăţi cristaline sau pulbere cristalină albă, fără
miros, cu gust acrişor şi astringent. La aer pierde
parţial apa de cristalizare. Este solubil în apă şi
practic insolubil în alcool.

Se păstrează în recipiente bine închise,

ferite de lumină, la loc răcoros.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări:

astringent, slab antiseptic.

Hidroxidul de aluminiu

Este o pulbere amorfă, albă, uşoară, fără

gust şi fără miros. Este insolubil în apă.

Produsul are acţiune antiacidă, în contact

cu acidul clorhidric din sucul gastric formează
un gel coloidal reabsorbabil, cu mare putere de
acoperire a mucoasei stomacale.

Este indicat în hiperaciditate gastrică,

ulcer. În medicină hidroxidul de aluminiu este
folosit în tratamentele de dializă ca fixatoare de fosfați. Utilizarea lui este limitată
la un timp de 4 săptămâni, din cauza efectelor secundare toxice asupra creierului
producând cazuri de demență, sau având un efect toxic asupra oaselor.

14
 Bromul

Bromul este un element chimic notat cu simbolul chimic Br. Numărul său
atomic este 35 iar masa sa atomică este de 79,909. Este un halogen, care se
află în grupa VII principală a tabelului periodic (grupa halogenilor), perioada 4.
Bromul este singurul nemetal care la temperatura și presiunea obișnuită
(la condițiile camerei) se află în stare lichidă.

Răspândire
În natură, datorită reactivității sale foarte mare, bromul nu se găsește sub
forma sa elementară ci numai în compuși reprezentați în principal de bromuri.

În apele termale, bromul este prezent în concentrații care variază în

funcţie de zonă. Aceste izvoare termale sunt utilizate în tratamentul unor de boli
cronice artro-reumatice, ginecologice și vasculare.

În saline, bromurile se găsesc în straturile superioare ale zăcămintelor, în

asociere cu combinații ale potasiului.

În cantități foarte mici, bromul se găsește în fructe și legume ca ananas,

măr, strugure, pepene galben, usturoi, sparanghel, morcov, țelină, varză, ceapă,
praz, ridiche și roșie. În plus, bromul mai este prezent în băuturile acidulate,
prezentând un mare pericol pentru consumator. De obicei, compuși ai bromului
se adaugă în aceste băuturi cu scopul de a mări persistența aromei. Bromul mai
intră în componența băuturilor acidulate deoarece mai poate acționa ca un
potențiator de aromă sau conservant. Datorită faptului că bromul se găsește în
mare, un procent infim de brom se găsește și în pește, însă, fiind în aceste
cantități mici, nu poate fi dăunător omului.

Proprietăţi fizice

La temperatura camerei și presiune normală, bromul se află în stare

lichidă, fiind astfel singurul nemetal aflat în această stare. Culoarea bromului este
brună sau maronie. Bromul are un miros iritant.

15
 Bromul este prezent în natură sub forma sa moleculară, anume sub forma
moleculei diatomice Br2. Este un element foarte reactiv, motiv pentru care el nu
poate exista în natură sub forma sa elementară.

Bromul se dizolvă puțin în apă formând apa de brom, care este un oxidant
mai slab decât apa de clor.

Conservare
Bromul lichid se păstrează la o temperatură scăzută, în recipiente închise
cu dop sau capac. În laborator, bromul trebuie ținut departe de acetonă
(CH3COCH3), deoarece aceste două substanțe pot reacționa, formând
bromacetona, un potențial agent lacrimogen.

Toxicitate

Bromul lichid este foarte periculos pentru om, mai ales în cazul inhalării
vaporilor, dar și în cazul ajungerii pe suprafața pielii. Prin alimente și apa potabilă
oamenii pot absorbi doze mari de bromuri anorganice. Aceste bromuri pot afecta
sistemul nervos și glanda tiroidă. În plus, pe lângă faptul că este toxic pentru om
și caustic, bromul este dăunător mediului înconjurător. Bromul se elimină din
organism prin intermediul transpirației.

Datorită pericolului foarte mare pe care îl constituie bromul, majoritatea

experimentelor din laboratorul de chimie ce folosesc broma se vor efectua sub
nișă.

Bromul conferă un efect halucinogen în cazul ingerării a unor mici

particule, sau, pentru unii oameni, poate apărea sub forma unor iritații ale pielii.

Bromul este coroziv pentru țesuturile umane în stare lichidă, iar vaporii săi
pot irita ochii și gâtul. Vaporii sunt foarte toxici în cazul inhalării, având un miros
neplăcut.

Bromurile organice pot, de asemenea, să deterioreze anumite organe ca

ficatul, rinichii, plămânii sau splina și pot cauza defecțiuni gastro-intestinale și la
stomac, putând să cauzeze, eventual, chiar și cancer.

Folosirea abuzivă și de timp îndelungat a medicamentelor pe bază de

săruri de brom poate duce la tulburări datorate faptului că bromul poate înlocui
clorul din organism efectele apărând la 4 săptămâni de la utilizare (această
dependență este numită bromism). La 6 luni de la începutul consumului de
medicamente pe bază de săruri de brom apar manifestări de oboseală, apatie,
indiferență, insomnie. Alte efecte sunt pielea uscată, limba saburală (cu aspect
alb-gălbui). Simptomele neurologice sunt ataxia, tremurăturile fine ale limbii și ale
degetelor, abolirea reflexului pupilar la lumină.

16
 Utilizări
- la fabricarea unor coloranți
- la prepararea unor medicamente
- bromul este un foarte puternic și bun dezinfectant la pH ridicat
- pentru distrugerea algelor

Bromura de potasiu

Se prezintă sub forma unor cristale incolore sau pulbere cristalină albă,
fără miros, cu gust sărat. Este solubilă în apă şi glicerol şi greu solubilă în alcool.

Conservare
- în recipiente bine închise, ferit de lumină şi de umiditate.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări

- sedativ

Bromura de potasiu acţionează asupra sistemului nervos, dând o stare de

letargie generală, de scădere a memoriei, uneori alergie şi senzatie de
mâncărime severă.

Bromura de sodiu

Este o pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat, higroscopică. Este
uşor solubilă în apă, solubilă în alcool.

Conservare
- în recipiente bine închise, ferit de lumină.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări

- sedativ

17
 Bromura de sodiu a fost utilizată ca un sedativ, împotriva durerilor
de cap, precum și ca anticonvulsivant. Deși aceasta nu mai este folosit la
om, deoarece au apărut medicamente mai bune, este încă un
anticonvulsivant comun pentru câini și pisici. Bromura de potasiu este de
asemenea folosită în acest scop.
Bromura de sodiu este de asemenea frecvent folosită ca un dezinfectant piscine.

18
 Clorul (Cl2)
Clorul este elementul chimic cu numărul atomic 17, fiind notat cu simbolul
Cl. Denumirea acestuia vine din greacă, unde khlôros înseamnă verde-pai.
Este un halogen, care se află în grupa VII principală a tabelului periodic
(grupa halogenilor).
Numărul atomic Z = 17
Masa atomică = 35, 453

Z=17 => 1s2 2s2 2p6 3s2 3p5

Localizare în sistemul periodic: grupa VII (nr. de electroni de pe ultimul strat)
perioada 3 (nr. de straturi ocupate)

În starea sa elementară prezintă moleculă diatomică (Cl2).

Clorul este un gaz de culoare galben verzuie şi miros sufocant . Este un
gaz puţin solubil în apă, solubilitatea sa mică fiind atribuită lipsei de polaritare a
moleculei. Un volum de apă dizolvă totuşi 2,15 volume de clor la 20 C. Este mai
greu decât aerul. La temperatura camerei, clorul este un gaz foarte toxic pentru
om si animale.
Sursa cea mai importantă este apa mării în care se găsesc 3% săruri din
care circa 80% este clorura de sodiu şi alte cloruri în proporţie mai mică (clorura
de potasiu, magneziu, calciu).

Reacţiile chimice de obţinere a clorului în laborator au la bază oxidarea

acidului clorhidric cu oxidanţi cum sunt: dioxidul de mangan, dioxidul de plumb,
clorura de var, clorat de potasiu, permanganat de potasiu.

Metode de obţinere:
1. Obţinerea clorului prin oxidarea acidului clorhidric cu dioxid de mangan.

MnO2 + 4HCl ---> MnCl4 + 2H2O

MnCl4 ---> MnCl2 + Cl2

2. Obţinerea clorului prin oxidarea acidului clorhidric cu dioxid de plumb

PbO2 + 4HCl ---> PbCl4 + 2H2O

PbCl4 ---> PbCl2 + Cl2

3. Obţinerea clorului prin oxidarea acidului clorhidric cu clorură de var

CaOCl2 + 2HCl ---> Cl2 + CaCl2 + H2O

19
 4. Obţinerea clorului prin oxidarea acidului clorhidric cu clorat de potasiu

KClO3 + 6HCl ---> 3Cl2 + KCl + 3H2O

5. Obţinerea clorului prin oxidarea acidului clorhidric cu permanganat de

potasiu

2KMnO4 + 16HCl ---> 2MnCl2 + 5Cl2 + 2KCl + 8 H2O

Conservare:
- prin creşterea temperaturii sau sub acţiunea luminii, apa de clor se
descompune şi de aceea ea se păstrează la rece, în sticle brune, bine închise. (o
soluţie proaspătă de clor în apă este denumită în mod curent apă de clor).
Toxicitate:
- inspirat împreună cu aerul, chiar în concentraţie mică, clorul are efect iritant
asupra aparatului respirator, în special asupra membranei pulmonare, care
devine permeabilă pentru plasma sangvină; alveolele pulmonare umplându-se cu
plasmă, acest organ nu mai poate funcţiona.
Sunt expuşi la intoxicaţie, persoanele care vin în contact cu clorul
industrial, de obicei muncitorii din metalurgie (clorul este folosit ca decapant),
personalul din spălătorii, lucrătorii din industria celulozei (clorul este folosit ca
înălbitor), persoanele care lucrează în laboratoare, cei expuşi unor accidente ale
rezervoarelor de clorinare (clorizare) a apei (exemplu). 
  Inhalarea clorului evaporat din produsele casnice (dezinfectante,
înălbitoare) nu prezintă risc de intoxicaţie, dar prin contact, vaporii degajaţi pot
irita ochii şi căile respiratorii superioare.
Iritarea organelor respiratorii este urmata de tuse dureroase. Moartea vine
rapid cand clorul depaseste 0.6% . Clorul ataca in general organismul animal si
vegetal. El se combina cu hidrogenul producand o oxidare profunda. Este deci
un dezinfectant energic .
În cazul intoxicaţiei cu clor, victima se scoate cât mai repede la aer curat,
fiind dezbrăcat de haine, care mai pot degaja vapori. I se va asigura repaos
absolut, chiar dacă semnele intoxicaţiei sunt minore şi se va chema ambulanţa.
  Antidotul clorului este tiosulfatul de sodiu (Na 2S2O3).

Carenţa şi excesul de clor în organism

Cel mai important rol al clorului în organismul uman este acela de a forma
acidul clorhidric din stomac, dar clorul prezintă activitate biologică şi în sânge.
Deficitul de clor se instalează când sursele de hrană sunt sărace în acest
element, dar şi în alte condiţii, atunci când organismul pierde cantităţi însemnate
din acest mineral: alcaloze metabolice, diaree, vărsături, insuficienţă renală,
tratamente cu diuretice, transpiraţii abundente cauzate de efort sau de căldură.
   Carenta clorică produce hipoaciditate gastrică, carii dentare, infecţii (mai
ales intestinale), intoleranţă la amidonoase, dureri articulare, distonii viscerale.
  Deoarece clorura de sodiu (NaCl), prin sarea de bucătărie este folosită
aproape abuziv în alimentaţie, fie direct, fie sub forme mascate (conserve,

20
semipreparate, condimente concentrate, etc.), lumea modernă se confruntă mai
mult cu dereglajele provocate de excesele de clor decât de carenţa în acest
element.
  Excesul de clor provoacă : hiperaciditate gastrică, distrugerea microflorei
intestinale, hipertensiune. Prin inhibarea microflorei utile au loc o serie de
dereglaje care instalează avitaminoze (multe vitamine se sintetizează la nivelul
intestinului gros) şi constipaţii.
Întrebuinţări
- clorul se foloseste pentru sterilizarea apei de baut fiind un bactericid puternic.
- clorul se foloseste la rafinarea petrolului si a acizilor grasi, in sinteza tetraclorurii
de carbon si tetracloretanului, la dizolvanti pentru grasimi, in industria lacurilor cu
acetat de celuloza la fabricarea acidului monocloracetic ,care este un punct de
plecare in industria indigoului.
- în agricultură se folosesc insecto-fungicide pe baza de clor.

Clorura de sodiu (NaCl)

Sărurile rezultă din reacția chimică dintre un acid și o bază. Sarea de

bucătărie se obține prin reacția dintre acidul clorhidric și hidroxidul de sodiu.

HCl + NaOH ---> NaCl + H2O

Se prezintă sub forma unor cristale incolore sau pulbere cristalină albă,
fără miros, cu gust sărat.
Este uşor solubilă în apă, solubilă în glicerol, puţin solubilă în alcool.
Conservare:
- în recipiente bine închise.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări:
- folosit în tratamentul deficienţelor electrolitice.
Clorura de sodiu în organismul omului
Atât sodiul, cât şi clorul, au o importanţă fiziologică deosebită pentru om.
Trebuie menţionat însă faptul, că ambele elemente sunt toxice peste un anumit
prag.

21
 Sarea de bucătărie consumată în exces, provocă hipertensiune cronică şi
edem, care nu mai cedează după suprimarea clorurii de sodiu din alimentaţie.
Unele studii arată că majoritatea bolnavilor hipertensivi trecuţi de 50 de ani, au
consumat în exces clorură de sodiu, sub formă de sare de bucătărie.
  Trebuie ştiut faptul că organismul uman dispune de un întreg arsenal
neuroendocrin capabil să menţină nivelul sodiului şi a clorului la cote normale,
chiar şi în cazul unui deficit exogen de sare. Corpul omului însă, nu posedă
mijloace eficiente de eliminare a excesului de clorură de sodiu.
  Există şi situaţii în care clorura de sodiu se poate dovedi de ajutor pentru
organism. Cantitatea de clorură de sodiu introdusă în corp trebuie să se coreleze
întotdeauna cu pierderile de sare, mai ales prin transpiraţie, precum şi cu
dereglajele sau afecţiunile de care suferă fiecare în parte (stari de deshidratare si
cauzate de vărsaturi frecvente si diaree, arsuri întinse).
Clorura de sodiu intră în compoziţia serului fiziologic, soluţie care se
perfuzeaza sau se injecteaza intravenos sau subcutanat, sau se foloseşte ca
vehicul pentru obţinerea altor forme farmaceutice (picături pentru nas, pentru
urechi).

Clorura de potasiu (KCl)

În stare pură, se obține prin concentrare soluției care rezultă la

neutralizarea unei soluții de hidroxid de potasiu cu acid clorhidric.

HCl + KOH ---> KCl + H2O

Se prezintă sub forma unor cristale incolore sau pulbere cristalină, albă,
fără miros, cu gust slab sărat.
Este solubilă în apă, practic insolubilă în alcool şi eter.
Conservare:
- în recipiente bine închise, ferit de lumină.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări:
- hipopotasemie.

Potasiul este cationul principal al lichidului intercelular. Intervine în

procesele de creştere, participă la procesele de glicogenoliză şi sinteză a
proteinelor, are rol în menţinerea echilibrului acido-bazic, este indispensabil
pentru funcţiile miocardului, produce contractarea muşchilor netezi şi striaţi,
stimulează SNC.
Pentru o bună absorbţie a potasiului în organism, este important să nu
lipsească ionul de clor.

22
 Fierul

Fierul este un element chimic notat cu simbolul Fe, ce are numărul atomic
26 și masa atomică 56. Localizare în tabelul periodic: grupa a VIII-a secundara,
perioada 4.
Fierul este în prezent cel mai utilizat metal, cuprinzând 95% din producția
mondială de metale, ca și masă. Datorită combinării unei rezistențe înalte cu un
preț redus, el se folosește în prezent mai ales în cadrul aliajelor, pentru
realizarea de diverse piese și structuri.
Surse de fier:
Cele mai bune surse de fier în alimente sunt carnea de porc, peștele,
carnea de pui, lintea, fasolea, pătrunjelul, pâinea din făină integrală etc. Urzica
contine o mare cantitate de fier (100mg fier la 100 g planta).

Aproape 70% din fierul (Fe) organismului se gaseste asociat la

hemoglobina globulelor rosii si reprezinta aproape 3 grame. Distrugerea
permanenta a globulelor rosii elibereaza fierul din hemoglobina, care este
reutilizat de catre organism in cursul sintezei noilor globule rosii. Cealalta parte a
fierului, fierul de rezerva (intre 0,6 si 1.2 grame), este situat in tesuturi ca cele ale
splinei, maduvei osoase si ficatului, fie sub forma de feritina, rapid disponibila in
caz de nevoie, fie sub forma de hemosiderina pentru o eliberare mai treptata.
Piederile de fier sunt, in general, foarte mici, de ordinul miligramului pe zi. La
femei, in perioada menstrelor cresc pierderile zilnice, care pot atunci sa se ridice
la 3 miligrame pe zi.

Pentru a compensa aceste pierderi, organismul scoate fierul din

alimentatie. Aporturile zilnice recomandate sunt intre 10 si 18 miligrame dupa
varsta si sex. Carnurile rosii (bogate in mioglobina), caltabosul cu sange (bogat
in hemoglobina), pestele sunt alimente bogate in fier si, intr-o mai mica masura,
lintea, spanacul (care, contrar opiniei raspandite, nu este extrem de bogat in fier),
fructe uscate. In anumite circumstante, se observa o crestere fiziologica a
necesitatilor in fier: la femei in timpul sarcinii si alaptarii, la sugari si la
adolescenti.

Carenta

Carenta in fier provocata de o crestere a pierderilor sau a necesitatilor,

sau, mult mai rar, printr-o malabsorbtie sau un deficit de aport, poate antrena o
anemie feripriva. De altfel, in cursul reactiilor inflamatorii, macrofagele (celulele
de aparare a organismului), stocheaza in mod anormal fierul circulant, diminuand
astfel fractiunea disponibila pentru globulele rosii. Acest fenomen explica acel
caracter microcitar (globule rosii de marime mica) al anemiilor care insotesc
inflamatiile cronice (cancer, reumatism inflamator etc.).
23
 Aport excesiv

Invers, se pot observa supraincarcari in fier ale organismului cauzate de o

absorbtie excesiva de origine genetica (hemocromatoza primitiva) sau de
aporturi repetate sub forma de transfuzii sangvine (hemocromatoza secundara).
punctia biopsica a ficatului confirma supraincarcarea.

Utilizare terapeutică

Fierul este utilizat in tratamentul anemiilor feriprive si in prevenirea lor la

subiectii expusi (in caz de sangerare, malabsorbtie, sarcini repetate, la sugari). In
ce priveste sugarii, fierul continut in laptele matern este suficient pentru a acoperi
nevoile sale, pana la varsta de 3 luni; dupa aceasta varsta, este necesar un aport
cel putin pana la varsta de un an, fie prin diversificarea alimentatiei, fie prin
aportul de lapte imbogatit in fier. Absorbtia de fier poate antrena tulburari
digestive (constipatie, greturi, varsaturi, coloratia inchisa a scaunelor) care
inceteaza in 24 de ore dupa oprirea tratamentului.

Sulfat de fier

Sulfatul II de fier numit și ferrosulfat este o

sare de culoare verde, cu aspect de cristale
strălucitoare. În prezenţa aerului uscat, sau
temperaturi de 70 °C, pierde apa de cristalizare
devenind monohidrat care se prezintă sub formă
de pulbere incoloră.
Se utilizează ca şi îngrăşământ pentru
gradina.

24
 Fluorul (F2)

Fluorul este un element chimic din grupa a VII-a principală a sistemului

periodic, (grupa halogenilor). În stare elementară formează molecule compuse
din doi atomi F2 . Este cel mai electronegativ dintre toate elementele.

 Număr atomic: 9

 Masă atomică: 18,9984

Z = 9 => 1s2 2s2 2p5

Localizarea în sistemul periodic: grupa a VII-a A (nr. de electroni de pe ultimul

strat)

perioada 2 (nr. de straturi ocupate)

Proprietăţi fizice:
Fluorul este un gaz de culoare verzui-galbenă, cu miros pătrunzător şi
iritant. Este mai greu decât aerul (densitatea=1,3). Poate fi lichefiat la –188 grade
Celsius şi solidificat la –223 grade Celsius.
Fiind un element foarte reactiv nu se găsește în natură decât sub formă de
compuși.

Surse de fluor

Majoritatea alimentelor sunt sărace în fluor (0.05 mg/100 g). Cele mai
bogate surse de fluor sunt: sardinele în conservă (0.2-0.4 mg), sucul de
grapefruit (0.02-0.28 mg/100 ml), peşte (0.01-0.17 mg/100g) şi carnea de pasăre
(0.06-0.1 mg/100g).

Fluorul obţinut din alimente contribuie la aproximativ un sfert din doza

zilnică adecvată şi restul trebuie obţinut din alte surse (apă, pastă de dinţi, apa
de gură).

Metode de obţinere:
Singura metodă industrială de obținere a fluorului elementar este
electroliza unei soluții de KF în acid fluorhidric anhidru. Operația se desfășoară
în recipienți de cupru sau nichel, care reprezintă catodul, unde se formează
hidrogen H2 iar la anodul din grafit se degajă fluorul F2.

25
 Carenţa şi excesul:
Florul este un microelement ce se găseşte în mod natural sub forma
ionului încărcat negativ F-. Se găseşte în cantitate foarte mică în organism
(aproximativ 2,6 g) şi mare parte din această cantitate (95%) se află în oase şi
dinţi.
Florul absorbit la nivelul stomacului se leaga de cristalele de calciu şi
fosfat din oase. Compusul format se poate întări şi forma smalţul dentar.
Absorbţia fluorului poate fi afectată de calciu şi magneziu, aceste două elemente
formând compuşi insolubili cu fluorul.
Singurul efect al lipsei fluorului sunt cariile dentare. Studiile au arătat că
un conţinut de fluor al apei de 0.7-1.2 mg/l reprezintă concentraţia ce poate
preveni cariile. Valoarea mai mică este valabilă pentru ţările cu o temperatură
mai ridicată, unde se bea mai multă apă şi cea mare pentru celelalte ţări. Studiile
au arătat că un consum corespunzător de fluor scade riscul apariţiei cariilor cu
40-50%.
În doze mari, acest mineral este foarte toxic şi doza cea mai mică ce
poate produce simptomele otrăvirii este de 5 mg per kilogram corp, iar cea mai
mică doză letală este de 15 mg/kgc. Cele mai comune simptome sunt: greaţă,
dureri abdominale, vomă, diaree, salivare şi transpiraţie excesivă, oboseală.
Excesul de fluor produce fluoroză dentară, afecţiune ce se manifestă prin
pătarea dinţilor. Aceasta este rezultatul unui consum ridicat de fluor înainte de
ieşirea primului dinte permanent (înainte de opt ani). Pătarea dinţilor este direct
proporţională cu consumul de fluor şi poate să apară şi la doze de 2-3 ori mai
mari decât cea recomandată.
Consumul de cantităţi ridicate de flor pe perioade îndelungate poate
produce şi fluoroză scheletică, afecţiune ce produce creşterea masei osoase,
dureri articulare, osificarea cartilagiilor, imobilitate, descompunerea ţesutului
muscular, comprimarea măduvei spinării. Aceste simptome pot să apară la doze
zilnice cuprinse în intervalul 10-25 mg.

Fluorura de sodiu (NaF)

Este o pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust slab sărat. Are acţiune
iritantă asupra pielii. Este solubilă în apă, greu solubilă în alcool.

Conservare:
În recipiente bine închise, ferit de lumină, la Separanda.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări:

Folosită pentru prevenirea cariilor dentare.
Cu ajutorul fluorurii de sodiu se poate completa exogen deficitul de fluor.
Ea favorizează acţiunea locală directă asupra smalţului dentar. Dozele trebuie
stabilite în funcţie de conţinutul în fluorură al apei potabile, de fluorurile provenind
din dietă şi de vârsta copiilor. De asemenea, se mai indică în osteoporoză, când
ajută la creşterea densităţii osoase prin stimularea osteoblaştilor.

26
 Iodul

Iodul este un element chimic, notat cu simbolul I. Are numărul atomic 53

şi masa atomică relativă 127. La fel ca toţi halogenii, iodul prezintă moleculă
diatomică (I2). Este un halogen, care se află în grupa VII principală a tabelului
periodic (grupa halogenilor), perioada 5.

Răspândire
Iodurile însoțesc clorurile și bromurile, însă în acestea sunt prezente în
concentrații mai mici.
Cantități mari de iod se întâlnesc în apa mărilor, deși concentrația medie
de iod în apă este de numai 2–3 mg I2/l.
In apa marii se gaseste in proportie de 2,5 mgl, in medie, ca iod de origine
organica, apoi in cenusa tuturor plantelor marine, in unii bureti si corali, ca si in
unele alge (varech, focus, goemon, laminaria sau varza de mare). Aceste plante
au proprietatea de a absorbi iodul din apa marii si de a-l acumula in tesuturile lor.
Spre deosebire de ceilalţi halogeni, iodul a fost semnalat liber în zonele
vulcanice.

Proprietăţi fizice
Iodul, la temperatura
camerei, este o substanță
solidă, de culoare cenușiu-
violacee, cristalizată, cu un
miros specific și luciu
metalic. În ciuda temperaturii
mari de fierbere, iodul se
volatilizează chiar și la
temperatura camerei prin
procesul denumit sublimare.
Fiind păstrat în vase
etanșe cu scopul de a
preîntâmpina pierderea de substanță solidă prin sublimare, pe partea de sus a
pereților vasului se poate observa, cu timpul, depunerea cristalelor de iod
datorată desublimării vaporilor din interiorul recipientului.
Iodul este greu solubil în apă. El se dizolvă ușor în soluții apoase
concentrate de ioduri alcaline sau acid iodhidric, dând soluții brune. Această
proprietate este folosită la prepararea tincturii de iod în farmacii.

27
 Conservare
În recipiente bine închise, ferit de lumină , la Separanda.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări

- antiseptic, antimicotic local.
Datorită proprietăților sale chimice, iodul este un agent bactericid,
sporicid, virucid, aspecte care îi conferă aplicabilitate în diverse domenii științifice
și tehnice.
Iodul este întâlnit în organismul uman în glanda tiroidă; alte organe care
prezintă concentrații de iod sunt glandele salivare, stomacul, glanda pituitară și
ovarele. În tiroidă, iodul este folosit la sinteza hormonilor tiroxinei și
triiodotironinei, hormoni care au rol reglator al anumitor funcții metabolice, în
special în controlul temperaturii.

Alimentele cele mai bogate în iod sunt codul, scoicile, creveții, heringul,
semințele de floarea-soarelui, algele și ciupercile.[50][51] Consumul unor alimente,
precum cartofii dulci, poate contribui la diminuarea asimilării iodului în organism,
acest proces metabolic afectându-i în primul rând pe cei care locuiesc în zone cu
deficit de iod.[52]

Iodul este necesar în mod special în primele 3 luni de sarcină pentru

dezvoltarea sistemului nervos al copilului, mamele cu deficiență de iod putând să
nască copii care suferă de cretinism.

Excesul de iod în organism conduce spre hiperfagie (deși bolnavii cu

hipersecreție de hormoni tiroidieni scad în greutate datorită catabolismului
stimulat prea puternic), supraexcitare corticală (iritabilitate și nervozitate ce
conduc până la tremurături ale mâinilor), senzații permanente de cald (ce au ca
efect intoleranța la cald) și exoftalmie (produsă de un mucus ce împinge globul
ocular din orbită până când pleoapele nu se mai pot închide complet și, datorită
uscării corneei, aceasta devenind opacă, în cazurile grave putând să apară
orbirea).

Utilizări

Scopul principal al utilizării iodului în domeniul medical este exploatarea

proprietății sale antiseptice. Soluția Lugol (5% iod și 10% iodură de potasiu) este
utilizată în tratamentul împotriva hipertiroidismului și pentru profilaxia absorbțiilor
radiațiilor iodice după accidente nucleare.

Iodul este o substanță corozivă datorită proprietăților sale oxidante. Când

este înghițit, iodul nu este absorbit, dar poate cauza gastroenterite severe. În
organism, iodul este transformat rapid în iodură, în mod pasiv, de către amidon și
stocat în glanda tiroidă.

28
 Vaporii de iod cauzează iritații pulmonare severe, care pot conduce la
edem pulmonar. Concentrația admisibilă maximă de iod în organism este de
1 mg/m3, elementul în sine fiind periculos pentru organism, o doză de 2 grame
reprezentând o cantitate toxică. Pe de altă parte, iodurile sunt relativ inofensive,
cu toate că ele pot produce reacții adverse dacă sunt prezente în exces.

Măsurile de urgență în caz de otrăvire cu iod constau în menținerea căilor

respiratorii deschise și intubarea endotraheală dacă edemul pulmonar devine
progresiv. Pierderea fluidelor din cauza gastroenteritei se compensează cu
soluții cristaloide intravenoase. Contactul iodului cu pielea și membranele
mucoase cauzează arsuri severe. Antidotul pentru acestea este tiosulfatul de
sodiu.

Iodul este un oligoelement esenţial pentru funcţionarea glandei tiroide.

Astfel, cea mai mare parte a iodului (60-75%) este absorbită de glanda tiroidă,
care îl utilizează pentru a produce doi hormoni: tiroxina (T 4) şi triiodtironina (T3).

Iodul este important şi pentru dezvoltarea mentală şi fizică a copiilor.

Astfel, dacă aportul de iod în timpul sarcinii este insuficient, riscul unui retard
mintal la copil este ridicat. Iodul este utilizat ca antiseptic curăţând şi
dezinfectând rănile.

Iodura de potasiu

Se prezintă sub formă de cristale incolore sau pulbere cristalină granulară

albă, fără miros, cu gust sărat şi slab amar. Este foarte uşor solubilă în apă,
solubilă în alcool.

Conservare
- în recipiente bine închise, ferit de lumină.

Acţiune farmacologică şi întrebuintări

- antifungic, expectorant.
- aport de iod necesar sintezei hormonilor tiroidieni;
- corectează carenţa de iod care provoacă guşa endemică;
- expectorant, diuretic, creste secretia glandulară.

Indicaţii
- arterioscleroza,
- hipertensiune arteriala,
- bronsita cronica,
- reumatism articular cronic,
- profilaxia si tratamentul curativ al gusii,
- actinomicoza,

29
 - varice.

Iodura de sodiu

Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat şi slab amar,

higroscopică. La aer şi lumină se colorează. Este foarte uşor solubilă în apă,
uşor solubilă în alcool şi glicerol.
Conservare
- în recipiente bine închise, ferit de lumină.

Acţiune farmacologică şi întrebuintări

- expectorant
- hipertensiune arterială,
- bronşită cronică,
- reumatism articular cronic,
- profilaxia şi tratamentul curativ al guşii,
- varice.

Magneziul

Magneziul este elementul chimic din tabelul periodic al elementelor care

are simbolul Mg și numărul atomic 12. Are numărul atomic Z=12 şi masa atomică
24,305.
Magneziul este un metal foarte rezistent, de culoare alb-argintie, foarte
ușor (cu o treime mai ușor decât aluminiul) și care devine ușor mat în contact cu
aerul. Odată aprins, arde cu o flacără albă.

Utilizări:

 Magneziul, ca și aluminiul, este rezistent și ușor, deci este folosit la

construcția autovehiculelor de mare volum.
30
  Combinat în aliaje, este esențial în construcția avioanelor și rachetelor.
 Aliat cu aluminiul, îi îmbunătățește acestuia caracteristicile mecanice, de
prelucrare și de sudare.
 Agent reducător pentru producerea uraniului pur și a altor metale din
sărurile lor.
 Hidroxidul său este folosit în "laptele de magneziu", clorura și sulfatul de
magneziu în săruri Epsom, iar citrații săi în medicină.
 Pudra de carbonat de magneziu este folosită de sportivi – gimnaste,
halterofili.
 Stearatul de magneziu este o pudră albă, cu proprietăți de ungere. În
industria farmaceutică este folosit în procesul de fabricare a tabletelor.
 Este folosit de asemenea în pirotehnie și la fabricarea bombelor
incendiare.

Corpul unui adult contine aproximativ 25 grame de magneziu (Mg). Mai

mult de jumatate din aceasta cantitate se gaseste in oase, un sfert in muschi, iar
restul se repartizeaza, in principal, in inima, ficat, rinichi, tubul digestiv si in
plasma. Aporturile recomandate sunt de 5 miligrame per kg de greutate
corporala si pe zi.

Sursa - Cele mai bune surse alimentare de magneziu sunt cerealele

complete, fructele oleaginoase (migdale, nuci), legumele uscate, ciocolata, unele
fructe de mare (o specie de melci) si unele ape minerale. Se poate observa o
carenta in caz de alimentatie prea saraca in magneziu (regim hipocaloric,
subnutritie), de crestere a necesitatilor (sarcina, alaptare), de pierdere renala, de
malabsorbtie digestiva (tulburare a absorbtiei intestinale a alimentelor), precum si
in alcoolismul cronic. Ea se traduce, in principal, prin tulburari neuromusculare,
dintre care spasmofilia si tetania sunt tulburarile cele mai frecvente. O
supraincarcare cu magneziu poate fi consecinta unei insuficiente renale severe.

Utilizare Terapeutica - magneziul poate fi administrat pe cale orala

(comprimate, capsule, pliculete cu praf, fiola buvabila) sau pe cale injectabila
(intramusculara sau intravenoasa). El este indicat pentru prevenirea si tratarea
posibilelor carente. Unii compusi de magneziu (carbonatul, oxidul sau hidroxidul)
sunt utilizate ca pansamente gastrice.
Actioneaza asupra nivelului excitabilitatii neuromusculare (activeaza
contractia musculara si impiedica crampele), asupra permeabilitatii celulare
(transmiterea influxului nervos), are anumite activitati enzimatice si participa la
reglarea cardiaca.Faciliteaza asimilarea vitaminei C, a calciului, fosforului si
potasiului.Devine un calmant natural cand este utilizat impreuna cu calciul;
totodata, din punct de vedere al functionarii cardiovasculare, magneziul este un
antagonist al calciului; un exces de calciu declanseaza o eliminare accentuata de
magneziu in urina.
Impiedica formarea calculilor si calcificarea vaselor sangvine.

31
Intareste smaltul dintilor.

Folosit sub forma de saruri de sulfat de magneziu pentru baia picioarelor,

elibereaza muschii si tesuturile inflamate de surplusul de apa.

Utilizat sub alte forme de saruri (carbonat, oxid sau hidroxid), poate servi drept
pansament gastric.

Persoanele care sufera de afectiuni cardiace ar trebui sa consulte medicul

inainte de a lua suplimente de magneziu.

Copiii care au incontinenta urinara nocturna si-ar putea ameliora rezistenta

sfincterelor prin administrarea unui mic supliment de magneziu.

Deficienta sau carenta magneziului din organism

Atunci cand nivelul de magneziu din organism scade sub limite normale se
numeste ca suferi de hipomagneziemie. Aceasta conditie medicala este cauzata
de mai multi factori, cei mai importanti fiind:

 alcoolismul cronic;

 malnutritia;

 pancreatita acuta;

 tulburarile digestive.

Deficienta de magneziu se manifesta prin:

 inapetenta;

 greata si/sau varsaturi;

32
 

 apatie;

 oboseala;

 palpitatii;

 crampe musculare etc.;

 arsurile severe.

Excesul de magneziu in organism

Excesul de magneziu in corp conduce la o afectiune numita hipermagneziemie,

insa sunt foarte rare cazurile in care mineralul depaseste valorile maxim admise.
Se manifesta prin:

 diaree;

 schimbari bruste de dispozitie;

 greata si varsaturi;

 dificultati respiratorii etc.

Posibilitatea intoxicatiei devine reala cand dozele ating nivelul de 1000 mg/zi.

33
 Oxigenul

Oxigenul este un element chimic din tabelul periodic, având simbolul

chimic O. Este un gaz cu moleculă diatomică O2. Oxigenul este cel mai răspândit
element chimic de pe pământ.
Oxigenul are numărul atomic 8 şi masa atomică 15,99. Este un gaz care
se află în grupa a VI-a principală, perioada 2.

Răspândire
Oxigenul (O2) se găseşte în procent de 21% în aer și este un element
esențial pentru supraviețuirea tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. El se găseşte
atât în stare liberă cât și sub formă de compuși. În stare liberă, oxigenul se află
fie sub formă moleculară diatomică (O2) în aer, fie sub formă de ozon (O 3) în
straturile superioare ale atmosferei.
Sub formă de compuşi, oxigenul se găseşte atât în substanţe organice
(proteine, alcooli) cât şi în substanţe anorganice (apă, oxizi, baze, acizi).

Proprietăţi fizice
Oxigenul este un gaz fără miros şi fără gust. În strat subţire este incolor; în
strat mai gros este albăstrui.
Este de 1,1 ori mai greu decât aerul. Oxigenul se dizolvă în apă, însă în
cantitate mică, făcând astfel posibili prezenţa vieţuitoarelor în apă. Prin lichefiere,
oxigenul devine un lichid de culoare albastră, care prin solidificare se transformă
într-o masă cu aspect de zăpadă albăstruie.

Conservare
Oxigenul se păstrează în recipiente metalice, sub presiune, verificate în
conformitate cu normele în vigoare, vopsite în alb, prevăzute pe partea conică în
două locuri diametral opuse cu câte o cruce de culoare roşie. Recipientele se
păstrează la loc răcoros.

Toxicitate
Toxicitatea oxigenului se manifestă la nivelul sistemului nervos central.
Hiperoxia poate să apară spontan mai ales la scafandri, dacă aceştia au respirat
un amestec de gaze conținând oxigen la presiuni parțiale mari, pe o durată
suficient de lungă.
Criza hiperoxică are manifestări asemănătoare crizei epileptice și anume
convulsii violente și pierderea cunoștinței. Momentul declanșării crizei hiperoxice
este variabil de la individ la individ și depinde atât de presiunea parțială a
oxigenului cât și de timpul de expunere la presiunea respectivă.

34
 Proprietăţile biologice
Oxigenul are mare importanţă biologică. Animalele aerobe, fie cu sânge cald fie
cu sânge rece, consumă oxigen pentru oxidarea diferitelor substanţe din
organism; în urma acestor reacţii rezultă dioxid de carbon şi apă. Energia
eliberată în procesul de respiraţie produce căldură şi forme de energie animală.
Există numai un număr redus de anaerobe (unele bacterii şi drojdii) care
pot trăi şi se pot înmulţi în absenţa oxigenului.
Chiar plantele verzi, care la lumină, prin procesul de asimilaţie clorofiliană,
consumă CO2 şi elimină O2, la întuneric consumă O2 şi degajă CO2.

Indicaţii
Oxigenul inspirit împreună cu aerul intră în plămâni, de unde este preluat
de sânge. Acesta conduce oxigenul la toate ţesuturile. Ţesuturile iau oxigenul din
sânge, astfel încât acestea pot funcţiona adecvat.
Dacă oragnismul nu primeşte o cantitate suficientă de oxigen din exterior,
atunci trebuie să i se administreze oxigen medicinal gaz, pentru a creşte nivelul
oxigenului în ţesuturile organismului.
Este folosit împreună cu anestezice în timpul operaţiilor şi pentru
respiraţie artificială în terapia intensivă după inervenţii chirurgicale.
Este folosit ca un gaz propulsor pentru a inhala alte medicamente în
tratamentul cu aerosoli. Se foloseşte când capacitatea sângelui de a transporta
oxigenul este redusă, ca de exemplu în cazul intoxicaţiilor severe cu monoxid de
carbon, cianuri.
Oxigenul mai este utilizat pentru albirea țesăturilor, tăierea metalelor,
sinteza acizilor, obținerea diferitelor experimente, sudură.

Apa distilată

Apa distilată este solventul cel mai utilizat în practica farmaceutică fiind
constituentul de bază al organismului. Toate reacţiile biochimice au loc în mediu
apos. Utilizarea apei ca solvent este avantajoasă şi din punct de vedere
economic fiind cel mai ieftin solvent.
Dezavantajul utilizării apei ca solvent este favorizarea unor reacţii între
substanţele medicamentoase sau auxiliare conţinute în soluţie. Apa este un
foarte bun dizolvant pentru substanţele polare, ionice sau grupuri hidrofile în
molecule. Apa distilată trebuie să corespundă condiţiilor de calitate impuse de
FR X. Pentru obţinerea apei distilate se foloseşte apa potabilă.
În F.R. X avem oficinale următoarele monografii de apă distilată:
35
 Apa distilată (Aqua destillata F:R. X) este un lichid limpede, incolor,
inodor şi fără gust şi trebuie să fie pură chimic şi microbiologic conform condiţiilor
de calitate prezentate de F.R. X. Păstrarea apei se face în recipiente
corespunzătoare bine închise .
Apa distilată pentru preparate injectabile (Aqua destillata ad
injectabilia F.R. X). Trebuie să corespundă condiţiilor de calitate din monografia
Apă distilată. În afară de aceste condiţii trebuie să fie sterilă şi apirogenă. Aceste
condiţii se consideră a fi îndeplinite doar în primele 4 ore de la distilare iar
păstrarea ei se face în recipiente închise etanş.
Apa distilata este folosita ca solvent pentru medicamentele sub formă de
pulbere, administrate pe cale parenterală.

Apă oxigenată

Apa oxigenată, denumită și "peroxid

de hidrogen" sau “perhidrol” este un lichid
incolor, siropos, cu punctul de fierbere
108 °C, punctul de topire/înghețare -33 °C,
cu formula chimică H2O2. În strat gros are
culoarea albăstruie. Se amestecă cu apa în
orice proporție.

Întrebuinţări:
- soluţia diluată de peroxid de hidrogen
se foloseşte ca dezinfectant şi
decolorant. Acţiunea sa se datorează
oxigenului eliberat în contact cu
ţesuturile;
- se foloseşte pentru curăţirea rănilor
datorită efervescenţei oxigenului care
înlătură ţesuturile moarte şi bacteriile;
- se foloseşte la dezlipirea
pansamentelor şi la curăţirea
ulceraţiilor şi abceselor;
- se foloseşte în dermatologie, otite, la decolorarea pielii şi părului.

Conservare:
- se păstrează în flacoane colorate, bine închise, la loc răcoros;
- se prepară în cantităţi mici, în funcţie de necesităţi.
Observaţii:
- la agitare puternică soluţia se descompune;

36
 - se foloseşte apa distilată, pentru că apa potabilă descompune repede
peroxidul de hidrogen, mai ales datorită urmelor de fier care catalizează
descompunerea ;
- prin descompunerea totală, 1 mL soluţie diluată de peroxid de hidrogen
degajează aproximativ 10 mL oxigen (de aceea se numeşte apă
oxigenată de 10 volume).

Dioxidul de carbon

Dioxidul de carbon este un gaz incolor, cu

densitatea mai mare decât a aerului, solubil în apă ,
cu care se combină parţial. La presiune ridicată se
transformă în CO2 lichid. În această stare se
păstrează în cilindri de oţel. Dioxidul de carbon nu
arde şi nu întreţine arderea şi viaţa.
Dioxidul de carbon se găseşte în aer (în proporţie de 0,03 %) şi în apele
carbogazoase. Întrucât procesele care produc CO 2 (arderi, putreziri, fermentaţii,
expiraţie) sunt compensate de procese care iau CO 2 din aer (fotosinteză),
concentraţia acestuia nu variază apreciabil.

Utilizări:

 Omul foloseste CO2 în diverse scopuri, exemplul cel mai cunoscut fiind
băuturile răcoritoare, berea şi  unele ape minerale (carbogazoase).
 Anumite tipuri de stingătoare de incendii folosesc CO 2, datorită faptului că
densitatea sa este mai mare decât cea a aerului şi, graţie acestei
caracteristici, previne contactul oxigenului cu focul, ceea ce va determina
stingerea acestuia.
 CO2 este utilizat şi în tehnologia ce poartă numele de “extracţie fluidă
supercritică”, valorificată în obţinerea cafelei decofeinizate.
  Forma solidă a dioxidului de carbon ajută la crearea efectelor speciale de
ceata şi fum, în cadrul unor spectacole.
 Se foloseşte în acvaristică şi în sere, pentru o crestere controlată, mai
bună, a plantelor. În acvariile cu peşti de apă dulce, este important să se
menţină duritatea apei, ceea ce presupune schimbarea ei (cel putin
parţială) o dată pe săptămână. Duritatea apei este dată de concentraţia de
ioni de calciu şi magneziu, care poate fi crescută prin utilizarea CO 2.
 Sub formă solidă (zăpadă carbonică), CO2 este folosit pentru transportul
unor mărfuri, la  temperatură controlată, în vinificaţie, pentru a încetini
fermentaţia, în cadrul cercetărilor de laborator.

37
 Simptomele intoxicaţiei cu dioxid de carbon sunt diferite în funcţie de
concentraţia lui în aer. La concentraţii de 80% omul moare imediat. La
concentraţii între 30-60% semnele intoxicaţiei acute sunt:dureri de cap, greţuri,
ameţeli, tahicardie, tahipnee, şoc sau comă profundă. În intoxicaţiile mai uşoare
apar: dureri de cap, greţuri uşoare.
Primul ajutor constă in :
- scoaterea victimei din mediul toxic la aer curat;
- dacă victima este inconştientă, se culcă pe o parte, cu capul dat pe spate şi
bărbia ridicată, manevră care îi menţine căile respiratorii deschise;
- dacă victima nu mai respiră se face resuscitare.
    Tratamentul constă în terapia cu oxigen.
Oxigenul descompune carboxihemoglobina în funcţie de concentraţie: la 3
atmosfere (oxigen hiperbar) descompune carboxihemoglobina la jumătate în 25
de minute iar la o atmosferă ( oxigen izobar ) în 80 de minute.
Evoluţia sănătăţii unei persoane intoxicate este greu de ştiut, conştiinţa
revenindu-i după câteva ore sau zile, iar mortalitatea, cu toate mijloacele
moderne, este de 4%. Cei ce revin la viaţă după o comă profundă şi prelungită
pot rămâne cu afecţiuni neurologice.

38
 Sulf
Sulful este un element chimic din tabelul periodic, având simbolul chimic
S. Sulful are numărul atomic 16 şi masa atomică 32,065. Se află situat în
Sistemul Periodic în grupa a VI-a principală, perioada 3.

Răspândire
- gazele vulcanice conţin de multe ori bioxid de sulf.
- în pământ se găsesc cantităţi mari de sulf sub formă de sulfuri dar şi de
sulfaţi.

Proprietăţi fizice
Este o pulbere galben – citrin, fără gust, cu miros characteristic. Este o
pulbere care sublimează uşor, insolubilă în apă, greu solubilă în alcool, eter,
uleiuri esenţiale, grăsimi.
Cu substanţe oxidante precum KClO3 (clorat de potasiu), KNO3, KMnO4,
formează amestecuri explozive.
 
În farmacie se foloseşte sulful purificat fie printr-o nouă sublimare (sulf
sublimat depurat) fie prin precipitarea lui din compuşii polisulfuraţi (sulf
precipitat).
Reacţionează la rece cu halogenii (excepţie iodul), cu oxigenul şi la
încălzire cu majoritatea metalelor. Arde cu flacără albastră, cu formare de SO 2

SULF SUBLIMAT DEPURAT

Se mai numeşte şi sulf sublimat purificat.
Proprietăţi fizice 
Este o pulbere foarte fină alb – argintie sau galben  deschis, fără gust,
fără miros.  
Puritate
- nu trebuie să conţină urme de As şi Se.
 
Acţiune terapeutică.
 
- antiparazitar
- dermatologie
- laxativ
- purgativ
- intoxicaţii cu plumb, mercur şi arsen, reumatism cronic, artropatii diverse,
dermatoze, scabie.

39
 Mod de administrare
.
 - laxativ - 0,5g/zi
- purgativ  –   2g/zi.
- antiparazitar sub formă de unguente
- dermatologie unguente

Observaţie
 
 – efectul laxativ este datorat reducerii sulfului sub influenţa florei intestinale la
H2S, care măreşte peristaltismul intestinal.
 
Conservare 
Se păstrează ferit de lumină, la loc răcoros. 

SULFAT DE SODIU (Na2SO4)

Se mai numeşte şi Natrii sulfas sau

Sarea lui Glauber.
 
Răspândire
  Se găseşte liber în natură atât anhidru,
cât şi cu apă de cristalizare.
 
Propietăţi fizice 
Se găseşte sub formă de cristale
prismatice voluminoase, incolore, transparente,
fără miros, cu gust sărat, slab amar. La aer
uscat este efluorescent, pierde apa de cristalizare şi se transformă într-o pulbere
albă.
Este solubil în apă (1/3), în glicerină, şi insolubil în alcool.
 
Este mai puţin iritant decât sulfatul de magneziu şi are acţiune coleretică
(stimulează secreția biliară a ficatulu).

Puritatea
Nu trebuie să conţină : cloruri, sulfaţi, sulfiţi, nitriţi, tiosulfaţi, Ca, As,
metale grele, săruri de amoniu, substanţe reductoare. Prin uscare la 120 0 C
pierde 52-56% din greutatea sa (apa de cristalizare ).
În farmacie se foloseşte, atât produsul cristalizat, cât şi cel anhidru
(siccum).
 
Indicaţii terapeutice
- acidoza metabolică

40
 - coma hepatică
- uremii
 
Conservare
 Se păstrează în recipiente bine închise.

TIOSULFAT DE SODIU
S e m a i n u m e ş t e ş i natrii thiosulfas, hiposulfit de sodiu.
Este sarea acidului hiposulfuric.

Propietăţi fizice
 
Se prezintă sub formă de cristale prismatice, transparente, încolore, fără
miros, cu gust sărat – amărui, slab sulfuros, efluorescent. Este uşor solubil în
apă şi insolubil în alcool.
 
Puritate
- nu trebuie să conţină : cloruri, sulfaţi, sulfuri, sulfiţi, As, .Se, metale
grele, Fe.

Acţiune terapeutică
 
- dermatite
- antialergic
- frunculoze
- urticarii
- toxidermii
- prurit
-util în intoxicatii cu HCN
 
Contraindicaţii
- insuficienţă renală acută şi cronică
 
Mod de administrare
.
 –  oral sau intravenos ca desensibilizant în stări alergice, în tratamentul
diverselor dermatoze, furunculoze, urticarii
- în doze de 20 - 30g pe cale orală acţionează ca purgativ.
- sub formă de loţiuni, urmate de fricţiuni cu soluţie diluată de HCl (5%) se
foloseşte în tratamentul scabiei.

Conservare
Se păstrează în recipiente bine închise, ferit de umiditate.
 

41
 Observaţii
 
Este incompatibil cu substanţe acide, oxidante, săruri ale metalelor grele.

SULFAT DE CALCIU

Se găsește în natură sub formă de

dihidrat (gips) și anhidru (anhidrit sau ipsos).
Gipsul se transformă prin încălzire la 120-140°C
în ipsos. În industrie este folosit în construcții iar
în medicină pentru realizarea aparatelor de
imobilizarea a fracturilor.

Propietăţi fizice
 
Este o  pulbere alb cenşie, fără miros. Este greu solubil în apă (1/600). În
amestec cu apă formează o pastă moale albă, dură, compactă. Prin această
întărire , gipsul se transformă în dihidrat. Această priză trebuie să se facă în 4
până la 10 minute.

 
În prezenz se foloseşte în ortopedie pentru bandaje gipsate. Nu se mai
utilizează în stomatologie pentru mulaje.

Conservare
 
Se păstrează în vase sau cutii de tablă bine închise şi ţinute la loc uscat. Dacă
se  păstrează în mediu umed atunci absoarbe apă şi devine inutilizabil

SULFAT DE BARIU

42
 Propietăţi fizice
 
Pulbere amorfă albă, fără miros,
insolubilă în apă, solvenţi organici, alcalii şi
acizi diluaţi.
 
Bariul are greutate moleculară mare
şi este opac la razele X, motiv penrtu care
sarea este lipsită de toxicitate fiind
insolubilă şi se utilizează ca substanţă de
contrast în examenul radiologic al tractului
gastro - duodenal.

Puritate 
 
Nu trebuie să conţină săruri de
bariu solubile sulfuri, sulfiţi, metale grele, As, fosfaţi, cloruri, sulfaţi solubili, Fe, şi
substanţe reducătoare.

Mod deadministrare
oral  –  suspensie în doze de 60, 100, 150g în 150-250g apă
 
Observaţie
- nu se admit prescurtări pentru a nu fi confundat cu sulfura de bariu
(BaS).

SULFAT DE MAGNEZIU
Magnesii sulfas, sare amară
 
Propietăţi fizice 

- subsanţă solidă cristalină, cu gust amar, albă, uşor

solubilă în apă.
 
Acţiune terapeutică
 
– oral  –  prugativ
– parental  –  spasmolitic, antconvulsivat,
antiementizat, sedativ  

 
Contraindicaţii
.
 -   insuficienţă renală
-  boala Addison

43
- intoxicaţii cu barbiturice

  Mod de administrare
- purgativ 10-20-30g o dată
- anticonvulsivant, soluţie injetabilă 20%
- antiemetizant în vărsăturile incoercibile din cursul sarcinii – 3ml din
soluţia 12%, cu o oră înaintea meselor.

Conservare 
Se păstrează în recipiente bine închise.

44