ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Stanislav Fotescu

SISTEMUL DE DISTRIBUŢIE
A ASIGURĂRILOR
ŞI MODERNIZAREA ACESTUIA

Chişinău – 2006
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Stanislav Fotescu

SISTEMUL DE DISTRIBUŢIE
A ASIGURĂRILOR
ŞI MODERNIZAREA ACESTUIA

Editura ASEM

1
CZU 368
F 82
Monografia a fost examinată şi aprobată pentru publicare de:
Catedra „Finanţe şi Asigurări” (proces-verbal nr. 6 din 30
noiembrie 2005); Comisia metodică a Facultăţii „Finanţe” (proces-
verbal nr. 4 din 12 decembrie 2005); Consiliul metodico-ştiinţific al
ASEM (proces-verbal nr. 1 din 21 februarie 2006); Senatul ASEM
(proces-verbal nr. 7 din 22 februarie 2006)

Redactor ştiinţific: prof. univ. dr. hab. Ludmila Cobzari, ASEM

Referenţi ştiinţifici: prof univ. dr. hab. Ion Sârbu, ASEM;
dr. Vilen Spânu, „QBE Asito” SA;
Natalia Gorea, BCR

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

CIP
Fotescu, Stanislav
Sistemul de distribuţie a asigurărilor şi modernizarea acestuia /
Stanislav Fotescu; Acad. de Studii Econ. din Moldova. – Ch.: Dep.
Ed.-Poligr. al ASEM, 2006. – 291 p.
ISBN 978-9975-75-358-6
50 ex.
368

Autor: conf. univ. dr. Stanislav Fotescu

În monografie sunt formulate principiile generale şi elaborate bazele
metodologice ale diverselor forme de vânzare a poliţelor de asigurare; sunt
analizate atât metodele tradiţionale de distribuţie a produselor de asigurare,
cât şi cele mai moderne, concomitent cu elaborarea unor propuneri vizând
perfecţionarea metodelor de vânzare a poliţelor de asigurare în contextul
convergenţei capitalului de asigurare cu capitalul bancar.
Lucrarea este adresată studenţilor economişti, cursanţilor de la
programele postuniversitare, lucrătorilor din domeniul financiar şi tuturor
celor care vor să pătrundă în tainele acestei vaste activităţi.

ISBN 978-9975-75-358-6
© Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM
2
 CUPRINS:
Introducere.............................................................................. 5
Capitolul I. Esenţa, necesitatea, importanţa şi rolul
sistemelor de distribuţie a asigurărilor în
economia de piaţă ........................................ 8
1.1. Politici de promovare a serviciilor de asigurare... 8
1.2. Achiziţia în asigurări – metode şi forme................. 13
Capitolul II. Modalităţi de vânzare a produselor de
asigurare ....................................................... 18
2.1. Metode tradiţionale de intermediere a asigurărilor . 18
2.2. Metode moderne de intermediere a asigurărilor .. 48
Capitolul III. Importanţa şi rolul bancasigurării ca sistem
modern de distribuţie a produselor de
asigurare............................................................. 59
3.1. Necesitatea, scopurile şi evoluţia bancasigurării 59
3.2. Constituirea cadrului de reglementare şi
supraveghere financiară integrată a instituţiilor
de asigurare şi celor bancare .............................. 84
Capitolul IV. Modalităţi de constituire şi forme de
manifestare a bancasigurării .................. 97
4.1. Forme de constituire a bancasigurării: practici
internaţionale şi naţionale ................................... 97
4.2. Distribuirea asigurărilor de viaţă, asigurărilor
generale şi a celor combinate ca elemente de
manifestare a bancasigurării .............................. 147
Capitolul V. Situaţia actuală a sectorului asigurărilor
din Republica Moldova ............................... 174
5.1. Structura pieţei naţionale de asigurări .................. 174
5.2. Cadrul de reglementare a pieţei naţionale de
asigurări ............................................................... 186
5.3. Sistemul operaţional al pieţei naţionale de
asigurări ............................................................... 215
5.4. Integrarea pieţei naţionale de asigurări în
comunitatea mondială a asigurărilor................. 226

3
Capitolul VI. Perspectivele modificării formelor şi
metodelor existente de distribuţie a
produselor de asigurare .................................... 236
6.1. Direcţii de perfecţionare a modalităţilor
tradiţionale de intermediere a asigurărilor ....... 236
6.2. Căi şi metode de perfecţionare a modalităţilor de
aplicare a formelor moderne de vânzare a
asigurărilor .......................................................... 244
Concluzii ................................................................................. 251
Bibliografie.............................................................................. 259
Anexe ....................................................................................... 263

4
 INTRODUCERE

În conformitate cu prevederile articolului 2 al Legii

Republicii Moldova „Cu privire la asigurări”, asigurarea
reprezintă un sistem de relaţii menite să protejeze interesele
personale şi patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice
(asigurat) prin formarea de fonduri băneşti din contul primelor
de asigurare, plătite de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul
îşi asumă obligaţia că la producerea cazului asigurat să
plătească asiguratului suma asigurată sau despăgubirea de
asigurare. Ce fel de relaţii reglementează legislaţia în cauză?
Desigur că relaţiile dintre asiguraţi şi asigurători. Pentru
constituirea, menţinerea şi diversificarea acestor relaţii se
impune necesitatea reglării corespunzătoare a canalelor de
distribuţie a produselor (serviciilor) de asigurare.
În practica mondială a asigurărilor, la distribuţia
produselor de asigurare, de regulă, participă următorii subiecţi
ai pieţei de asigurări:
agenţii de asigurare;
brokerii de asigurare;
societăţile de asigurare (vânzarea directă);
alte forme de distribuţie (băncile comerciale, societăţile
financiare, oficiile poştale, saloanele auto, mijloacele de
informare în masă, Internetul etc.).
Astfel, este argumentată abordarea prioritară a întregului
spectru de probleme ce ţine de diversificarea şi modernizarea
metodelor de distribuţie a produselor (serviciilor) de asigurare.
Ca şi în perioada când activitatea de asigurare constituia
monopolul statului, vânzarea produselor de asigurare în ţara
noastră se realizează cu preponderenţă prin reţelele de
distribuţie ale asigurătorilor şi, într-o măsură mai mică, prin
intermediari, respectiv prin bancasigurare. În condiţiile actuale,
exigenţele ce ţin de perfecţionarea şi diversificarea formelor de
vânzare a produselor de asigurare sporesc considerabil, fapt

5
care este determinat de varietatea produselor (serviciilor) de
asigurare oferite clienţilor de către asigurător.
Spre deosebire de modalităţile tradiţionale de distribuţie a
produselor (serviciilor) de asigurare, vânzarea produselor de
asigurare prin intermediul brokerilor şi în regim de
bancasigurare constituie un fenomen nou pentru piaţa naţională
de asigurări. Din aceste considerente, procesul de constituire a
statutului juridic şi de reglementare a activităţilor desfăşurate
de către brokeri şi asigurătorii bancheri încă nu este definitivat,
fapt ce a impus necesitatea ca lucrarea în cauză să fie orientată
şi spre experienţa acumulată în acest sens de către sistemele
străine de distribuţie a produselor de asigurare.
Un interes deosebit prezintă şi formele netradiţionale de
vânzare a produselor de asigurare pe Internet, prin reţele
bancare, oficii poştale sau saloane auto, care sunt tot mai
prezente în comunitatea mondială a asigurărilor. Dezvoltarea
ştiinţei şi a tehnicii a influenţat desigur şi metodele de vânzare
a produselor de asigurare, făcând astfel posibilă distribuţia
produselor de asigurare prin reţele bancare, oficii poştale sau
prin alte structuri de antreprenoriat, ce funcţionează ca
subsisteme de distribuţie a asigurărilor ca servicii
complementare oferite clienţilor săi. Problema este în ce
măsură înşişi intermediarii în asigurări şi asigurătorii
conştientizează acest fapt şi în ce măsură sunt pregătiţi din
punct de vedere profesional ca să utilizeze atât metode
tradiţionale, cât şi netradiţionale de vânzare a produselor de
asigurare.
Denumirea lucrării a determinat necesitatea elucidării
funcţiilor realizate de către sistemul de distribuţie a produselor
de asigurare, care constituie destinaţia principală a acestuia.
Totodată, vom menţiona că, în comunitatea mondială a
asigurărilor, brokerii, dar uneori, chiar şi agenţii pot apărea în
calitate de intermediari şi la momentul producerii cazurilor
asigurate, acordând astfel asistenţă asiguraţilor în procesul de

6
perfectare a documentelor necesare pentru încasarea plăţilor de
asigurare şi de reprezentare a intereselor acestora în relaţiile
ulterioare cu asigurătorii. Această activitate ar putea prezenta
obiectul unei alte cercetări, fapt ce ar putea contribui la
satisfacerea nevoilor pieţei naţionale de asigurări cu noi
sintetizări teoretice şi practice ale problemelor ce ţin de
modernizarea sistemului de distribuţie a asigurărilor.

7
 CAPITOLUL I
ESENŢA, NECESITATEA, IMPORTANŢA ŞI ROLUL
SISTEMELOR DE DISTRIBUŢIE A ASIGURĂRILOR
ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

1.1. Politici de promovare a serviciilor de asigurare

Profundele modificări politice şi economice necesită
dezvoltarea unei pieţe eficiente a asigurărilor. Aceasta este
condiţionată, în primul rând, de faptul că, în procesul de
promovare a reformelor economice, întreprinderile şi
organizaţiile de stat, precum şi cele municipale trebuie să-şi
garanteze, în mod individual, protecţia prin asigurare, deoarece
formele de asistenţă financiară din partea diverselor fonduri
publice, existente până nu demult, actualmente nu mai pot fi
aplicate. Creşte necesitatea de protejare prin asigurare a
clienţilor particulari. Aceasta şi condiţionează necesitatea
extinderii pe piaţă a gamei produselor de asigurare, care ar
înlesni asigurarea intereselor patrimoniale atât ale persoanelor
fizice, cât şi ale celor juridice, garantându-le astfel o protecţie
adecvată împotriva diferitelor evenimente.
Piaţa contemporană a asigurărilor se caracterizează prin
creşterea numărului asigurătorilor şi a volumului operaţiilor,
apariţia noilor necesităţi în serviciile de asigurare şi a noilor
direcţii de orientare ai acestei activităţi, intensificarea
concurenţei.
Este important de menţionat că dezvoltarea pieţei
asigurărilor are loc în condiţiile unei instabilităţi economice şi
politice, conservării proceselor inflaţioniste, imperfecţiunii
sistemului fiscal, precum şi a influenţei altor factori
necontrolaţi. Dacă e să luăm în consideraţie concurenţa acerbă
dintre operatorii pieţei asigurărilor, atunci cea mai importantă
direcţie de activitate a societăţilor de asigurare o constituie
elaborarea unor astfel de produse de asigurare, care ar fi viabile
în condiţiile inflaţiei, ar contribui la stabilirea unor relaţii de

8
încredere cu clientul şi la obţinerea venitului corespunzător de
către companie, precum şi la aplicarea corectă a tehnicilor de
distribuţie a produselor de asigurare de la companie către
consumatorul-asigurat.
Un rol aparte în formarea infrastructurii pieţei asigurărilor
îl deţin intermediarii în asigurări (agenţii de asigurare şi
brokerii de asigurare), care asigură distribuţia produselor de
asigurare în interesul clienţilor.
Politica vânzării produselor de asigurare reprezintă în sine
totalitatea formelor de distribuţie către clienţii (asiguraţi) a
produselor financiare de care dispune societatea de asigurări
(asigurătorul) şi include astfel de elemente importante, cum ar
fi: studierea pieţei asigurărilor, perfecţionarea produsului de
asigurare şi a procesului însuşi de vânzare a acestuia, inclusiv
stimularea vânzării poliţelor de asigurare prin intermediul
publicităţii.
Problemele de bază ce persistă în procesul de vânzare a
produselor de asigurare prezintă, de fapt, modalitatea de
constituire şi formele de perfecţionare a relaţiilor dintre
societatea de asigurări şi client prin intermediul produsului de
asigurare promovat de aceasta.
Punctele de tangenţă ale acestor relaţii apar din momentul
constituirii pieţei asigurărilor şi necesită schimbări nu doar în
relaţiile comerciale cu clientul, apărute pe durata dezvoltării
asigurării în condiţii de monopol, dar şi în efectuarea unor
modificări generale a structurii companiei de asigurări, astfel ca
activitatea tuturor structurilor să fie orientată în interesul
clientului (asiguratului).
Apariţia noilor canale de vânzare este determinată de
intensificarea concurenţei pe piaţa asigurărilor, de lupta
consumatorilor pentru calitatea produselor de asigurare,
precum şi de evoluţia tehnologiilor. Problema principală este
prezentată de necesitatea adaptării companiilor tradiţionale de

9
asigurări la noile condiţii de activitate, care sunt obişnuite să
utilizeze doar canalele tradiţionale de vânzare.
Practic, mereu în timpul selectării canalului adecvat de
vânzare a produselor de asigurare, în companiile de asigurări
apar contradicţii. E dificil de ales canalul cel mai adaptat la
condiţiile mondene, care ar corespunde unor asemenea cerinţe,
ca: povara trecutului, cultura proprie a companiei, adaptarea la
exigenţele pieţei, reducerea cheltuielilor de gestiune şi
posibilitatea controlului.
Este necesar de remarcat că, în timpul alegerii canalului de
distribuţie, trebuie să se ţină cont de unele criterii, cum ar fi:
piaţa (îşi impune regulile astfel, încât nici o companie
de asigurare de talie considerabilă nu-i poate dicta
pieţei);
strategia (măsurile pe care trebuie să le întreprindă
compania de asigurare pentru realizarea scopurilor
determinate);
talia companiei de asigurare (companiile mari au
prioritate asupra celor mici);
tipul companiei de asigurare (istoria, cultura şi
tradiţiile);
mediul (cadrul legislativ);
resursele (resursele financiare ale companiei);
perspectiva (eficienţa canalului de distribuţie în
viitor);
cheltuielile (cheltuielile resurselor privind
modernizarea formei de vânzare a produselor de
asigurare);
produsul de asigurare.
Factorii ce determină numărul canalelor de vânzare variază
în funcţie de ramura concretă şi piaţă, de sarcinile curente faţă
de vânzători şi de necesităţile cumpărătorilor.
Deja la etapa actuală, starea pieţei naţionale de asigurări,
cu o evoluţie insuficientă, face din activitatea de marketing o

10
condiţie prioritară ce favorizează dezvoltarea eficientă a
oricărei companii de asigurare. Motivaţia acestei condiţii este
determinată de numărul mare de produse de asigurare de pe
piaţă, existenţa segmentelor monopoliste pe piaţa asigurărilor,
care restrâng posibilităţile de activitate a companiilor de
asigurări.
Sarcina de bază în studierea pieţei asigurărilor o constituie
analiza comparativă a activităţii companiei de asigurare şi a
activităţilor desfăşurate de către companiile concurente.
Soluţionarea acestei probleme poate fi realizată prin
determinarea factorilor macro – şi microeconomici, capabili să
sporească capacitatea concurenţială a asigurătorilor, studierea
posibilităţilor de penetrare a companiei de asigurare pe
segmentele pieţei, deţinute de către alte companii, determinarea
tendinţelor de bază în dezvoltarea companiilor, monitoringul
prezenţei străine pe piaţa naţională a asigurărilor, studierea
posibilităţilor de extindere a tranzacţiilor de asigurare peste
hotarele ţării etc.
În cadrul marketingului produsului de asigurare sunt
soluţionate asemenea probleme, cum ar fi segmentarea pieţei,
analiza produselor de asigurare existente la momentul actual,
determinarea concurenţialităţii acestor produse, identificarea
nevoilor şi a necesităţilor consumatorilor, determinarea unui
complex de măsuri privind elaborarea şi promovarea pe piaţă a
noilor produse de asigurare, solicitate de către clienţi.
Marketingul vânzărilor (produselor de asigurare) are
menirea să soluţioneze probleme majore, legate de elaborarea
schemelor optimale de vânzare, orientate spre consumatorii-
ţintă şi facilitarea accesului la produsele de asigurare,
evidenţierea nivelului necesar de servicii de consultanţă. Şi
pentru asiguraţi, determinarea complexului de măsuri de
încurajare, menite să stimuleze consumatorii (asiguraţii) la
specificarea stimulentelor necesare pentru sporirea volumului

11
vânzărilor produselor de asigurare prin intermediul reţelei
proprii de vânzare şi prin canalele netradiţionale de distribuţie.
Astfel, în procesul de aplicare a unei sau altei metode de
vânzare a produselor de asigurare sunt aplicate asemenea
categorii ale marketingului, cum ar fi: marketingul strategic;
marketingul operaţional; marketingul teritorial; marketingul
personal.
În procesul de alegere a canalului de vânzare, se utilizează
marketingul strategic şi cel operaţional.
Marketingul strategic reprezintă adoptarea unor decizii
privind extinderea şi atragerea unui sau altui segment de piaţă a
asigurărilor şi obţinerea, în acest sens, a unui venit
semnificativ.
Sarcina prioritară a marketingului strategic o constituie
studierea sistematică a consumatorilor pieţei asigurărilor, în
scopul perfecţionării produselor de asigurare oferite, ce
corespund necesităţilor diferitelor grupe sociale.
Marketingul operaţional reprezintă alegerea mijloacelor
necesare pentru realizarea sarcinilor determinate.
Marketingul strategic şi cel operaţional sunt în relaţii de
reciprocitate, fapt ce determină reciprocitatea complementară a
acestora (utilizând, în acest sens, diverse venituri). Scopul
marketingului strategic constă în elaborarea unui marketing
operaţional eficient. Împreună, acestea prezintă un marketing
combinat, aspectul important al căruia îl constituie realizarea
produselor de asigurare (combinarea marketingului operaţional
cu cel teritorial).
Marketingul combinat include în sine o combinare perfectă
a surselor de marketing care, în viitor, vor fi utilizate în
activitatea de selectare a canalului. Este important să se ţină
cont de necesitatea respectării succesiunii în activitate, şi
anume: alegerea canalului, a produsului, determinarea preţului
produsului, alegerea canalului de realizare.

12
 Marketingul în asigurări dispune de aspecte specifice, când
pot apărea 2 probleme:
legate de piaţă (serviciul prestat nu se limitează doar
la vânzarea produsului de asigurare);
legate de profesie (instruire, dicţionar de conversaţie
specific).
În ceea ce priveşte vânzarea produselor de asigurare,
procesul de vânzare include în sine câteva elemente de bază,
cele mai importante fiind:
♦ contactele iniţiale cu clientul – asiguratul potenţial;
♦ determinarea nevoilor asiguratului privind încheierea
unei asigurări;
♦ prezentarea produsului de asigurare;
♦ derularea procesului de încheiere a contractului,
inclusiv a convorbirilor şi reglementarea
contradicţiilor cu clientul;
♦ sfârşitul vânzării produsului de asigurare.
În concluzie, vom menţiona că promovarea de către
asigurători a unor politici consecvente de distribuţie a
produselor de asigurare prin aplicarea diverselor metode de
vânzare a asigurărilor va impune necesitatea consolidării
capacităţilor economice ale asigurătorilor, contribuind astfel şi
la consolidarea capacităţilor financiare ale acestora. În acest
context, vor fi identificate nevoile şi necesităţile asiguraţilor,
prin determinarea unui complex de măsuri privind elaborarea şi
promovarea pe piaţă a noilor produse de asigurare, care vor
face posibilă sporirea nivelului de protecţie prin asigurare, în
conformitate cu necesităţile impuse de modificarea conjuncturii
economice.

1.2. Achiziţia în asigurări – metode şi forme

Achiziţionarea reprezintă în sine activitatea de atragere a
noilor contracte de asigurare benevolă. În asigurare,
achiziţionarea este efectuată, prioritar, de către agenţii de

13
asigurare. Achiziţia trebuie să fie organizată astfel, încât
numărul contractelor încheiate şi reînnoite să depăşească
numărul celor care expiră. Această condiţie poate fi obţinută cu
ajutorul materialului corespunzător de stimulare a activităţii de
achiziţie a agenţilor de asigurare.
Persoana care îndeplineşte funcţiile de bază o constituie
„achiziţionarul” – lucrător în asigurări, care se ocupă cu
încheierea noilor contracte de asigurare benevolă şi reînnoirea
celor cu termenul de valabilitate expirat înainte de termenul
indicat.
Analizând activitatea companiilor de asigurare autohtone
şi a celor străine, rezultă că eficienţa achiziţionării depinde, în
mare parte, de organizarea acesteia. În legătură cu aceasta, la
diferite niveluri ale companiei de asigurare se creează structuri
organizaţionale sau această activitate este încredinţată unui
grup special, preocupat cu achiziţia.
În practica internaţională şi cea naţională de activitate a
companiilor de asigurare sunt aplicate structuri organizaţionale
de trei niveluri (central – filială – agenţie) sau de două (direcţia
generală – agenţia generală).
Spre exemplu, în cazul structurii organizatorice de
conducere cu trei niveluri, aceasta se prezintă în felul următor:
În cadrul aparatului central al companiei, de regulă, este
constituit departamentul (secţia) vânzărilor produselor de
asigurare, funcţiile de bază ale căruia sunt:
• elaborarea proiectelor actelor normative şi a regulilor
interne, referitoare la intermedierea în asigurări;
• determinarea formelor şi metodelor de achiziţie;
• elaborarea (în colaborare cu departamentul planificare
şi statistică) a planurilor de extindere a metodelor de
vânzare a produselor de asigurare, precum şi a
modalităţilor de realizare a acestora;

14
 • determinarea direcţiilor de instruire a intermediarilor în
asigurări, precum şi a lucrătorilor serviciului interior de
achiziţie.
La nivelul firmelor de asigurare, subdiviziunea structurală
sau specialistul în sfera achiziţionării sunt preocupaţi, în
general, de organizarea şi coordonarea activităţii de achiziţie a
agenţiilor subordonate, precum şi de controlul activităţii
acestora. În plus, ei acordă asistenţă nemijlocită intermediarilor
în organizarea activităţii de achiziţionare.
Cerinţele faţă de specialiştii acestor subdiviziuni sunt
determinate de:
aplicarea formelor şi metodelor de vânzare (procurare)
a produselor de asigurare;
angajarea la serviciu şi instruirea noilor intermediari,
analiza eficacităţii şi calităţii activităţii intermediarilor
din teritoriu, precum şi a intermediarilor care aplică alte
forme de achiziţie şi încasare a cotizaţiilor;
desfăşurarea examenelor de calificare a intermediarilor;
analiza curentă a cuantumului şi structurii veniturilor
lunare ale intermediarilor;
elaborarea şi proiectarea dezvoltării asigurărilor
facultative în regiune şi analiza curentă a rezultatelor
achiziţiei;
elaborarea proiectelor de control privind sarcinile
dezvoltării asigurărilor care au fost trasate pentru
anumite categorii de intermediari, controlul şi analiza
realizării acestora.
Aceste cerinţe, de regulă, revin angajaţilor care au vechime
mare în munca de asigurare, dispun de cunoştinţe vaste în sfera
tuturor tipurilor de asigurări şi reuşesc să aplice un mod perfect
de contactare cu clienţii.
Organizatorul achiziţionărilor îşi desfăşoară activitatea,
bazându-se pe planul anual de lucru. În plan, este detaliat
indicat numărul organizaţiilor, inclusiv al celor unde este

15
necesară organizarea agenţiilor speciale; numărul organizaţiilor
în care vor fi întreprinse acţiuni privind majorarea sumelor
asigurate sau introducerea noilor tipuri de asigurări; majorarea
numărului persoanelor asigurate; sporirea volumului încasărilor
etc.
Intermediarii în asigurări (în special, agenţii de asigurare şi
brokerii) constituie serviciul extern de achiziţionare al
companiei de asigurare, fiind astfel preocupaţi de deservirea
nemijlocită a clienţilor.
Funcţiile de bază ale intermediarilor în asigurări sunt
determinate de necesitatea:
informării clienţilor privind importanţa şi condiţiile
asigurării;
acceptării solicitărilor de asigurare, încheierea,
reînnoirea contractelor de asigurare şi încasarea
primelor de asigurare;
acordării serviciilor de consultanţă clienţilor privind
acţiunile acestora în cazul producerii cazului asigurat
etc.
Sunt utilizate 3 metode de achiziţionare:
1) individuală (procurarea poliţelor de asigurare doar la
locul de trai al clientului);
2) colectivă (asigurarea colectivă de accidente de viaţă a
angajaţilor societăţilor comerciale);
3) combinată (se bazează pe colaborarea intermediarilor
teritoriali cu agenţiile specializate).
În practica activităţii companiilor de asigurare naţionale şi
internaţionale, există un şir întreg de canale de vânzare a
produselor de asigurare. De exemplu, în Europa produsele de
asigurare sunt realizate prin intermediul a 5 canale de bază: al
brokerilor, agenţilor generali, lucrătorilor angajaţi, ghişeelor
bancare şi vânzărilor directe (poştă, telefon, Internet).
Concomitent, politica de vânzare a produselor de asigurare
depinde de etapele dezvoltării pieţelor de asigurare şi se

16
schimbă semnificativ, când în schimbul companiilor de
asigurare tradiţionale, ce ocupau toată piaţa, vin asociaţiile
mutuale de asigurare reciprocă, băncile, vânzarea directă. De
menţionat: canalele tradiţionale de vânzare şi-au restrâns
activitatea pe piaţă.
Actualmente, în perioada funcţionării celei de-a Treia
Directive Europene, în baza căreia este reglementată activitatea
pieţei comunitare de asigurări, în multitudinea reţelelor de
vânzare, un rol important îl joacă legislaţia, capacitatea
concurenţială şi nivelul tehnic al produselor de asigurare.
În baza celor menţionate, putem concluziona că
eficientizarea operaţiunilor de asigurare, prin diversificarea
formelor şi a metodelor de achiziţie, poate fi realizată doar
atunci când produsele de asigurare distribuite vor avea
caracteristicile tipice metodelor de vânzare utilizate şi în cazul
existenţei unui parteneriat durabil dintre asigurători şi
intermediarii în asigurări.

17
 CAPITOLUL II
MODALITĂŢI DE VÂNZARE
A PRODUSELOR DE ASIGURARE

2.1. Metode tradiţionale de intermediere a asigurărilor

În practica companiilor de asigurare străine distribuţia
serviciilor de asigurare se efectuează prin intermediul misiţilor
– brokerilor de asigurare şi agenţilor generali de asigurare,
adică prin modalităţi tradiţionale de vânzare a poliţelor de
asigurare.
Din punctul de vedere al caracteristicilor distincte,
deosebim:
♦ agenţi de asigurare direcţi;
♦ agenţi de asigurare monomandaţi;
♦ agenţi de asigurare multimandaţi;
♦ agenţi generali.
La această muncă sunt atraşi, de asemenea, şi subagenţii de
asigurare.
Agenţii de asigurare direcţi sunt agenţii care se află în
cadrul companiei de asigurare, care vând poliţe de asigurare
doar din numele societăţii de asigurări şi care primesc, pe lângă
comisioane, plată stabilă pentru serviciile prestate. Este uşor să
dirijezi astfel de agenţi de asigurare, precum şi să planifici
activitatea acestora, căci ei posedă un nivel înalt de instruire
profesională.
Inconvenientul activităţii desfăşurate de către agenţii
direcţi rezidă în faptul că compania de asigurări suportă
cheltuieli permanente pentru salarizarea acestora, indiferent de
productivitatea muncii. În plus, este greu de modificat numărul
lucrătorilor în dependenţă de starea pieţei. De exemplu, în
perioada de extindere a asigurărilor de viaţă, companiile de
asigurare din Italia erau nevoite să angajeze un număr mare de
agenţi de asigurare direcţi. Însă, când procesul de încheiere a
contractelor a început să decadă, aceste societăţi au fost lipsite

18
de posibilitatea de a efectua disponibilizarea acelora care
depăşeau necesarul stabilit, ceea ce a generat sporul
cheltuielilor aferente plăţilor salariale, care nu putea să fie
acoperit prin creşterea volumului primelor de asigurare
încasate.
O particularitate deosebită îi caracterizează pe agenţii de
asigurare, membri ai companiei „Lloyd’s”. „Lloyd’s” îşi are
agenţii săi în toate porturile principale din lume. Agenţii nu
efectuează nici un fel de operaţiuni de asigurare, legate de
achiziţionarea asigurării. Rolul lor de bază este determinat de
furnizarea „Lloyd’s-ului” a informaţiei privind navele,
accidentele şi altă informaţie, ce prezintă interes pentru
asigurător, inclusiv informaţia cu privire la problemele
comerciale.
Agenţii de asigurare monomandaţi. În etapa actuală,
într-un şir de ţări, este mare numărul agenţiilor de asigurare,
care întreţin legătura cu compania printr-un contract special. În
categoria aceasta se încadrează şi agenţii de asigurare
monomandaţi, care se caracterizează prin:
relaţii (colaborarea cu una şi aceeaşi companie);
plata doar din comisioane;
relaţii permanente cu clienţii;
flexibilitatea structurii.
După cum rezultă din cele enunţate, astfel de agenţi
întreţin legături permanente cu clienţii, ale căror relaţii durabile
permit, într-un timp scurt, să aducă la cunoştinţă clienţilor
informaţii privind „marfa” nouă. Colaborarea cu astfel de
agenţi asigură o flexibilitate mare a structurii şi relaţii
deosebite între agenţi şi companiile de asigurare. Salariul este
achitat din contul comisioanelor şi în dependenţă de cererea
pieţei, numărul lor poate fi majorat sau diminuat. De regulă,
astfel de agenţi deservesc clienţi individuali.
Agenţi de asigurare multimandaţi sunt acei agenţi, care
pot activa în mai multe companii de asigurare, adică primesc

19
mandate pentru desfăşurarea activităţii. De regulă, aceşti agenţi
de asigurare sunt preocupaţi sau specializaţi în difuzarea unui
sau mai multor tipuri de asigurare. De serviciile acestor agenţi
este foarte convenabil să se folosească companiile de asigurare
nou-fondate. Pe de o parte, aceşti agenţi pot fi consideraţi
consultanţi neutri. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că agentul
de asigurare, care activează în cadrul mai multor asigurători, va
oferi acele servicii, care, după părerea acestuia, par a fi
rentabile, adică va vinde acele poliţe de asigurare, din care el
va primi un comision mai mare.
Aceşti agenţi de asigurare trebuie să aibă contract cu
companiile de asigurare, în cadrul cărora îşi desfăşoară
activitatea.
Agenţii de asigurare multimandaţi activează pe pieţele de
asigurare canadiene.
Agenţi generali. Agentul general este vânzătorul
serviciilor de asigurare, în sarcina căruia intră încheierea
contractului cu clientela şi prezentarea rapoartelor privind
asigurările contractate pentru compania sa. Agentul general nu
este angajat al companiei de asigurări, el activează independent
de aceasta.
Cerinţele companiilor de asigurare faţă de agenţii generali,
care activează în Europa, sunt:
„atragerea” clientului;
„gestionarea” clientului;
managementul riscurilor.
Agentul general de asigurare este cointeresat în
soluţionarea acestor probleme, astfel încât în urma realizării
acestora, agentul îşi încasează comisioanele. Statutul agentului
general este stabilit prin actele normative. Totalitatea actelor
normative consolidează tipul statutului agenţilor în companiile
de asigurare. Cu fiecare agent general, compania semnează în
particular „un acord de muncă”, care poate fi modificat doar cu

20
acceptul ambelor părţi. Funcţiile de bază ale agentului de
asigurare sunt reglementate de acest acord.
În corespundere cu legislaţia în vigoare, agentul general îşi
desfăşoară activitatea în baza următoarelor principii:
• portofoliul de asigurare constituie proprietatea
companiei de asigurare;
• agentul general trebuie să corespundă anumitor cerinţe
de angajare la serviciu: vârsta, studiile, competitivitatea
şi răspunderea faţă de atribuţiile sale;
• pe lângă portofoliu, agentului general, de asemenea, îi
este furnizată şi toată informaţia referitoare la acest
portofoliu;
• agentul general are dreptul la libera organizare a zilei de
muncă;
• agentul general trebuie, în mod obligatoriu, să-şi
asigure răspunderea civilă;
• agentul general are dreptul să lucreze doar într-o
companie. El este mandatarul companiei.
Toate principiile sus-enumerate pot fi divizate în cinci
direcţii importante:
♦ legătura cu compania;
♦ remunerări din comisioane;
♦ exclusivitatea teritoriului;
♦ exclusivitatea reprezentanţei;
♦ statutul juridic.
Relaţiile dintre agentul general şi compania de asigurare
sunt caracterizate prin două principii fundamentale:
independenţa ambelor părţi;
stabilitatea şi inviolabilitatea drepturilor şi
obligaţiunilor lor.
O trăsătură specifică a relaţiilor dintre agenţii generali şi
companiile de asigurări o constituie parteneriatul, manifestat
prin promovarea interesului comun al acestora pentru
majorarea primei de asigurare.

21
 Una dintre obligaţiunile de bază ale agentului general este
realizată prin depunerea în termenele stabilite a primelor de
asigurare încasate în contul companiei.
Aceste termene se stabilesc de către companie şi, de
regulă, nu depăşesc o lună. Termenul se modifică în funcţie de
tipul activităţii agentului. Orice întârziere a transferului de
prime de asigurare în contul companiei duce la pierderi de
resurse băneşti.
Remunerarea din comisioane a agentului general constă
din:
comisioanele pentru tranzacţionarea noilor asigurări
(sunt în dependenţă directă de numărul contractelor
încheiate);
comisioanele administrative (sunt plătite pentru
desfăşurarea activităţii organizaţionale şi tehnice);
comisioanele pentru gestionarea riscurilor;
compensaţiile înainte de pensionare (se acumulează în
decursul întregului stagiu de muncă).
Dificultatea acestei probleme constă în respectarea
concomitentă a intereselor agentului general şi ale companiei
de asigurări. Remunerarea din comisioane depinde în mod
direct de riscurile asumate şi de primele acumulate în acest
sens. Cu cât riscul asumat în asigurare este mai mare, cu atât
remunerarea este mai mare. Agentul general îşi câştigă
resursele sale din cantitatea produselor de asigurare vândute,
iar compania de asigurări – din calitatea acestora.
Exclusivitatea teritoriului reprezintă garantarea
inviolabilităţii teritoriului de către compania de asigurări pe
parcursul valabilităţii mandatului agentului general. Nu există
drept de proprietate asupra clientului. Agentul este liber să
accepte în asigurare şi riscurile clienţilor, locuitori ai altor
teritorii. Exclusivitatea teritoriului îl protejează doar de
pătrunderea pe teritoriul acestuia a altui agent.

22
 Exclusivitatea reprezentanţei este necesitatea menţinerii de
către agentul general a exclusivităţii produsului de asigurare.
Dacă agentul general este concomitent şi reprezentantul altei
companii, atunci el este obligat, de asemenea, să păstreze
exclusivitatea produsului acesteia.
În etapa actuală, statutul de agent general poate fi atribuit
atât persoanei fizice, cât şi persoanei juridice.
Agentul general activează în limitele unui anumit teritoriu
şi încheie contracte doar în folosul companiei ce l-a
împuternicit.
Relaţiile juridice dintre agentul general şi compania de
asigurări sunt consolidate de contractul, care prevede:
1) tipul asigurării prestat de agentul general;
2) limita maximă a riscului;
3) limitarea teritorială;
4) obligaţiunile de contractare şi de gestionare a
asigurărilor şi de recuperare a daunelor suportate de
către asiguraţi;
5) mărimea comisioanelor în funcţie de tipul asigurării.
Activitatea agentului general poate fi sistată în urma
pensionării, eliberării din funcţie din proprie iniţiativă şi a
eliberării din iniţiativa companiei. După desfacerea acordului
de muncă portofoliul format de agentul general trece în posesia
companiei de asigurare. În cazul eliberării din funcţie, agentul
general, în decursul a 3 ani, nu poate să efectueze operaţii de
asigurare pe acelaşi teritoriu şi să încheie contracte de acelaşi
tip ca şi în compania precedentă.
În toate cazurile de sistare a activităţii, inclusiv în cazul
destituirii de către companie, agentul are dreptul să primească o
anumită remunerare (compensaţie).
Agenţiile generale. În practica internaţională, sistemul
organizării agenţiilor de asigurare are o structură destul de
complexă: toate agenţiile companiei sunt subordonate agenţiei
generale, numărul cărora depinde de mărimea companiei, de

23
tipurile asigurărilor ce le practică şi suprafaţa teritoriului
deservit.
De regulă, agenţiile generale sunt constituite în baza
principiului administrativ-teritorial.
Astfel de agenţii specializate sunt create ca subdiviziuni
structurale, în frunte cu agenţii generali.
Sarcina de bază a agenţiei este determinată de selectarea
clienţilor (persoane juridice) şi încheierea contractelor de
asigurare cu riscuri mari, noi şi netipice. Angajaţii agenţiei
activează din numele companiei de asigurări şi din ordinele
acesteia în corespundere cu drepturile acordate.
Numărul agenţiilor tipice depinde de suprafaţa teritoriului
de desfăşurare a activităţii, numărul potenţialilor asiguraţi,
volumul planificat al primelor de asigurare şi de alţi indicatori.
Cu agentul general compania de asigurare încheie un
contract de muncă, în care sunt prevăzute drepturile,
obligaţiunile şi responsabilităţile părţilor, condiţiile de plată a
muncii şi înlesnirile sociale acordate. Agentul general încheie
contractele de muncă cu angajaţii agenţiei. Pentru a activa în
cadrul agenţiei este necesară angajarea lucrătorilor (agenţilor)
care dispun de o pregătire specială, posedă capacităţi
organizatorice, cunoştinţe moderne despre condiţiile de
asigurare şi modalităţile de încheiere a contractului, abilităţile
comunicării oficiale cu conducătorii organizaţiilor şi
întreprinderilor.
Se va aplica principiul specializării angajaţilor agenţiei
după tipurile asigurărilor prestate în dependenţă de nivelul
calificării lor şi de particularităţile contingentului de asiguraţi.
În funcţie de complexitatea obiectului asigurat, agentul trebuie
să obţină permisiunea corespunzătoare la dreptul vânzării unei
sau altei poliţe de asigurare.
Primul pas în calea constituirii unui astfel de sistem este
divizarea agenţilor în agenţi ai firmelor şi agenţi ai filialelor.

24
 În acest caz, agenţii firmelor, care acceptă în asigurare
riscurile mari cu răspunderi mari şi care necesită o analiză
aprofundată la contractarea asigurării, sunt datori să activeze în
contact necondiţionat cu experţii firmelor şi nu ai filialelor.
Statutul agentului trebuie să fie definit în contractul
corespunzător, care stipulează drepturile şi obligaţiile acestuia.
Nivelul comisioanelor trebuie stabilit într-un cuantum redus, nu
mai jos de nivelul constituit pe piaţă.
Controlul activităţii agenţilor trebuie efectuat de către
angajaţii titulari ai firmelor de asigurare.
Figura principală, care pune în mişcare mecanismul
vânzării poliţei de asigurare, a fost şi rămâne a fi agentul de
asigurare.
Agentul de asigurare este persoana cea mai importantă
într-o societate de asigurare. El este primul care intră în contact
cu clientul, încearcă să-l convingă de necesitatea procurării
unei poliţe de asigurare. Discuţiile dintre agent şi client adesea
sunt controversate, scopul final fiind realizat prin contractarea
unei asigurări.
Un agent de asigurare, în activitatea pe care o desfăşoară,
nu este subordonat nimănui, dar această activitate înseamnă
autocontrol, corectitudine, voinţă, respectarea propriului
program stabilit.
A fi agent de asigurare este o meserie ca oricare alta, dar
fiind o activitate care presupune relaţii cu publicul, el trebuie să
fie un bun profesionist.
Astfel este impusă necesitatea realizării câtorva cerinţe
obligatorii:
• să aibă o etică profesionistă;
• să aplice perfect cunoştinţele profesionale;
• să dispună de un plan de activitate prestabilit;
• să aibă intenţii bune pentru aproapele lui.
În linii mari, trăsăturile caracteristice agentului de
asigurare ar putea fi următoarele:

25
 exprimarea fără dificultăţi a ideii, fapt ce impune un
bagaj adecvat de cunoştinţe, atât în domeniul
specialităţii, cât şi de cultură generală;
exprimarea clară şi coerentă;
stăpânirea de sine.
În activitatea cotidiană a agentului de asigurare se
întâlnesc diferiţi oameni, caractere:
egoişti, care ţin numai pentru ei orice informaţie, pentru
a epata într-o anumită situaţie;
oameni avizi după bani, după putere, care, indiferent de
mijloacele utilizate, vor să ajungă în vârful piramidei.
Este necesar ca agentul de asigurare să conştientizeze
faptul că, indiferent de eşecul primei întrevederi, totuşi este
posibil ca la a doua sau a treia să obţină efectul scontat şi, deci,
această primă întrevedere să fie considerată o investiţie.
Ca să poată contracta asigurări, agentul de asigurare
trebuie să fie convins de utilitatea acestora.
În acest sens, el trebuie să fie stăpânit în permanenţă de
convingere şi siguranţă în exprimare.
O problemă deosebit de sensibilă care-l priveşte pe agentul
de asigurare o reprezintă starea sănătăţii acestuia.
Orice infirmitate, oricât de minoră ar fi ea, poate
reprezenta un handicap în procesul de contractare a
asigurărilor.
Agentul de asigurare trebuie să dispună de o rezistenţă
tehnică extraordinară.
În decursul unei discuţii, pot apărea o multitudine de
situaţii:
− pot fi întâlnite persoane competente, obişnuite cu
asigurarea;
− pot fi întâlnite persoane care până la această discuţie n-
au contractat nici o asigurare şi cu care trebuie să aibă o
răbdare destul de mare;

26
 − pot întâlni obiecţii mai mult sau mai puţin fondate,
trucuri ieftine, întrebări stupide etc.
Din tot acest amalgam de situaţii, agentul de asigurare
poate obţine atât reuşite, cât şi eşecuri.
Este, de asemenea, necesară şi dotarea cu cunoştinţe în
tehnica comunicării.
Astfel, pot fi exprimate ideile şi starea de spirit prin
mimică, poziţie, gestică, respiraţie.
Cunoştinţele de psihologie îi oferă agentului de asigurare
posibilitatea de:
a-l cunoaşte operativ pe interlocutor;
a-i cunoaşte personalitatea acestuia;
a-l influenţa pe interlocutor.
Pentru a înregistra succese în procesul de vânzare a
produselor de asigurare, trebuie reţinut un adevăr general:
oamenii cumpără ceva de la cei care le sunt simpatici şi de la
cei pe care îi respectă. Deci, înainte de a iniţia vânzarea, este
necesar să se acorde atenţia necesară următoarelor momente:
înainte de întâlnire, agentul de asigurare trebuie să se
asigure că aspectul său – îmbrăcămintea, coafura,
ţinuta etc. – este perfect profesional. Prima impresie
contează deosebit de mult;
dacă acesta a fixat ora şi locul întâlnirii, această
condiţie trebuie respectată întocmai;
agentul de asigurare trebuie să fie confident şi
afirmativ cu clientul său. Este necesar de a-i
demonstra tot respectul;
întrebările puse clientului despre problemele casei,
familiei, despre climă etc. sunt oportune;
este necesar de a avea un contact permanent cu el,
privindu-l în ochi, zâmbind;
demonstrarea interesului faţă de spusele clientului;
este important ca agentul de asigurare să fie sigur de
sine.

27
 Concomitent cu cele menţionate anterior, agentul de
asigurare are şi o serie de îndatoriri:
Faţă de asigurători:
• să respecte obligaţiunile de serviciu în funcţie de
regulamentele interioare;
• să-şi îndeplinească prognoza de încasări (valoric şi
numeric);
• să gestioneze cu maximă prudenţă documentele cu
regim special;
• să încaseze la timp primele de asigurare, precum şi
ratele scadente;
• să respecte regulamentul operaţiunilor de casierie
privind depunerea încasărilor.
Faţă de asigurat:
• să-l consulte corect în alegerea tipului de asigurare pe
care acesta îl solicită;
• să-i explice integral drepturile şi obligaţiunile pe care le
obţine prin semnarea contractului de asigurare;
• să fie un consultant financiar al asiguratului;
• să reactiveze la timp asigurările care expiră;
• să fie călăuzit de principiul bunei credinţe.
Faţă de sine:
• să aibă răbdare, prezenţă şi încredere în posibilităţile
sale;
• să colaboreze cu colegii de serviciu, dat fiind faptul că
activitatea în echipă este mai eficientă;
• să lucreze o perioadă, până când nu va obţine succese,
sub tutela unui agent cu experienţă.
În categoria intermediarilor în asigurări, care contribuie la
contractarea noilor asigurări sau la reactivarea asigurărilor ce
au funcţionat anterior sau la plasarea riscurilor în reasigurare
sunt încadraţi, de asemenea, şi brokerii de asigurare.
În Directiva CEE din anul 1976 „Cu privire la
intermediari” (The EEC Intermediaries Directive, 1976),
28
activitatea brokerului de asigurare este caracterizată astfel:
„Activitatea profesională a persoanelor care activează în baza
principiului libertăţii depline a activităţii de întreprinzător, uniţi
în scopul de a selecta riscurile asigurabile sau reasigurabile şi
care efectuează lucrul preventiv de încheiere a contractelor de
asigurare sau reasigurare şi acordarea de asistenţă în caz de
despăgubire a daunelor”.1
Brokerul de asigurare este persoana fizică sau juridică,
înregistrată ca întreprinzător, care activează din numele său ca
intermediar în asigurări, în baza indicaţiilor asigurătorului (sau
asiguratului), reasigurătorului (sau reasiguratului). El plasează,
în mod individual, riscurile asigurate în orice companie de
asigurări, primind pentru aceasta remunerarea respectivă.
Activitatea de brokeraj în asigurare, reasigurare sau
coasigurare reprezintă activitatea de intermediere vizând
procurarea sau vânzarea serviciilor de asigurare, ce prevede
iniţierea negocierilor privind asigurarea la iniţiativa
asiguratului sau a asigurătorului (în contractele de reasigurare).
Scopul final al acestei activităţi este realizat prin selectarea
condiţiilor şi formelor de asigurare, convenabile părţilor
contractante.
Pe piaţa asigurărilor brokerului îi revine un rol special.
Acesta constă în misiunea de a-şi ajuta clientul la realizarea
alegerii libere, acţionând ca intermediar între vânzători şi
cumpărători, unificându-i pentru încheierea contractului de
comun acord.
Activitatea acestuia constă în aceea că deservind clientul şi
acţionând ca persoană de încredere atât a clientului, cât şi a
companiei de asigurări, acesta propune asiguratului să încheie
acel contract de asigurare, care se potriveşte pentru riscul dat.
Însă, fiind agent al asiguratului (reasiguratului) şi nu a
asigurătorului (reasigurătorului), el formează pentru asigurat
cel mai avantajos pachet de asigurare, implicând în afacere o
1
Страхование от А до Я.: М. Инфра. с. 52.

29
companie de asigurări sau mai multe, în timp ce, în calitate de
agent de asigurare, poate determina numai nivelul riscului, să
încaseze prima de asigurare şi, în cazuri bine determinate, să
efectueze plata despăgubirii de asigurare.
În baza analizei riscurilor potenţiale, brokerii de asigurare
elaborează şi recomandă asiguratului programa de asigurare
optimă. Ei distribuie pe piaţă noi produse de asigurare,
activând în interesul clientului, contribuie la intensificarea
concurenţei între companiile de asigurare autohtone. Brokerul
este arbitru pentru asigurător şi asigurat în cazul plăţii
despăgubirilor.
Specificul activităţii brokerului de asigurare constă în
posibilitatea de a-şi exprima opiniile proprii. Propria opinie a
brokerului asigură un nivel de protejare a intereselor clienţilor
săi.
Analizând activitatea brokerului de asigurare, se poate
conchide că rolul acestuia este constituit din patru elemente
importante:
1) datoria brokerului – de a-şi reprezenta clientul;
2) brokerul acţionează ca şi consultant al clientului,
acordându-i acestuia consilierea necesară privind gama
produselor de asigurare accesibile;
3) brokerul este obligat să poarte negocieri în numele
clientului său pentru atingerea compromisului optim
dintre mărimea acoperirii prin asigurare şi costul
acesteia în folosul clientului său. El garantează întreaga
gamă de servicii – de la plasarea riscului până la
recuperarea daunelor în cazul apariţiei acestora;
4) brokerul repartizează riscul şi oferă garanţii de protecţie
prin asigurare la cele mai înalte standarde.
Concomitent, acesta trebuie să cunoască indicatorii
financiari ai companiei, care acceptă riscul în asigurare,
garantând siguranţa riscului repartizat.

30
 Obligaţiile brokerului de asigurare includ, de asemenea, şi
abilitatea de a contura o schemă viabilă de atragere a clientelei.
În calitate de consultant, brokerul este obligat să acorde
asistenţă clientului în procesul de evaluare a riscurilor.
Totodată, brokerul de asigurare trebuie să întreprindă toate
măsurile în vederea obţinerii de la client a întregii informaţii
referitoare la problema analizată. Brokerul este dator să fie
expert în domeniul jurisprudenţei şi a practicii de contractare a
asigurărilor.
În activitatea brokerilor un loc important îl deţine
marketingul. Brokerul trebuie să fie dispus să-şi transfere
activitatea sa de pe o piaţă pe alta şi să repartizeze între pieţe
comenzile clientului său. Aceasta poate fi efectuată eficace
doar în condiţiile în care acesta are posibilitatea să analizeze un
număr mare de variante.
În cazul în care brokerul dă dovadă de neglijenţă în
îndeplinirea obligaţiunilor sale, aducând prejudicii asiguratului
(reasiguratului), cel din urmă are dreptul de a cere de la broker
despăgubire. Dacă asigurarea (reasigurarea) este plasată de
broker, acesta poartă răspundere de circulaţia mijloacelor
băneşti faţă de asigurător (reasigurător). Prima de asigurare
încasată de broker de la asigurat se decontează asigurătorului în
termenele stabilite.
În practica internaţională există „Dreptul brokerului la
poliţa de asigurare”, prin care, pentru garantarea intereselor
acestuia, brokerul are dreptul să păstreze poliţa de asigurare
până la încasarea primei de la asigurat.
În practica internaţională s-au cristalizat următoarele
particularităţi specifice pentru agentul de asigurare (agentul
general) şi brokerii de asigurare:

31
 Particularităţi Agent de asigurare Broker de asigurare
Clientela de Persoane fizice Persoane juridice
bază (persoanele fizice care
activează prin
intermediul persoanelor
juridice)
Modul de Conform tipului Conform clientelei –
activitate contractului – selectarea selectarea celui mai
clientului corespunzător potrivit produs de
asigurare
Caracteristica Persoană fizică, Persoană fizică sau
juridică persoană cu o profesie juridică, delegat de
liberă, delegat de una clienţi
sau de câteva societăţi
de asigurare
Reglementarea Statutul agentului, Regulile
contractul de muncă
Plasarea Doar în compania de În compania de
riscurilor asigurare, care-l asigurare selectată de
deleghează pe agent către acesta
Acordul Teoretic obligatoriu Facultativ
asiguratului
Proprietatea Nu se află în Proprietatea brokerului
portofoliului proprietatea agentului,
de asigurare aparţine companiei

Sursa: Н.Ф. Галагуза. Страховые посредники – М.: Учебно-

консультационный центр «Юр. ИнфоР», 1998, стр.62.

După cum observăm, deosebirea principală dintre broker şi

agentul de asigurare constă în faptul că agentul reprezintă
nemijlocit compania de asigurare, iar brokerul de asigurare – în
mare parte, asiguratul.
Serviciile brokerului sunt avantajoase prin faptul că, la
pregătirea profesională a acestuia, nu sunt efectuate cheltuieli
considerabile de resurse. Acest canal de distribuţie a produsului

32
de asigurare se deosebeşte prin nivelul înalt de profesionalism
şi eficacitate. Desigur că, în cazul când este vorba de asigurarea
unui număr mare de cetăţeni şi asigurătorul îşi propune să
cuprindă o suprafaţă semnificativă a ţării, atunci este puţin
probabil că serviciile brokerului vor satisface nevoile acestuia.
În acest context, vom menţiona că brokerii joacă un rol
important pe piaţa asigurărilor şi reasigurărilor. În lipsa lor nu
poate fi contractată nici o asigurare de proporţii. Ei şi-au adus
aportul la dezvoltarea noilor tipuri de asigurare, la sporirea
nivelului de protecţie prin asigurare, la stabilirea unei
flexibilităţi mai pronunţate a asigurării etc. Aceasta se explică
prin faptul că brokerii, chiar nefiind angajaţi de o companie de
asigurări, pot propune clienţilor săi contracte mai convenabile.
Activitatea brokerului de asigurare este aplicată cel mai
mult la distribuţia produselor de asigurare în Marea Britanie,
SUA, Olanda, Belgia.
În alte ţări, sistemul brokerilor de asigurare fie că este
subordonat, fie că lipseşte totalmente.
În Marea Britanie, până în anul 1977, orice persoană avea
posibilitatea să-şi deschidă oficiu, să se numească broker de
asigurare şi să îndeplinească funcţii de intermediere în vederea
prestării serviciilor de asigurare clienţilor. Acest proces nu era
reglementat şi nici nu exista organul oficial pentru
supravegherea activităţii brokerilor. În anul 1977, a fost
adoptată legea privind înregistrarea obligatorie a brokerilor de
asigurare şi cerinţele referitoare la nivelul profesional al
acestora. În baza legislaţiei, a fost instituit Consiliul de
înregistrare a brokerilor de asigurare (Insurance Brokers
Registration Council). Consiliul a adoptat regulile privind
efectuarea controlului anual de audit şi Codul de etică
profesională, pe care trebuiau să-l respecte brokerii în
activitatea lor.
De asemenea, consiliului îi pot fi adresate reclamaţiile faţă
de broker. În cadrul Comitetului este constituit un fond special

33
pentru compensarea pierderilor, cauzate de către brokeri
clienţilor.
Începând cu anul 1978, în Marea Britanie, nimeni nu avea
dreptul să se numească broker, dacă nu era înregistrat în
corespundere cu regulile stabilite. Pentru înregistrare persoana
fizică trebuie să corespundă cerinţelor profesionale şi regulilor
privind activitatea brokerilor, stabilite de către Camera de
înregistrare. În Marea Britanie, a fost fondată şi funcţionează
Asociaţia britanică a brokerilor de asigurare şi investiţionali (The
British Insurance and Investment Brokers Association). În etapa
actuală, numărul membrilor acestei asociaţii constituie
aproximativ 4000 companii. Pentru stabilirea calităţii de membru
al companiei în această asociaţie, este necesară prezentarea de
către companie a certificatului anual de membru.
Pentru membrii asociaţiei există Codul de etică
profesională, care, în principiu, e analogic Codului de etică
profesională, adoptat de Camera de înregistrare a brokerilor de
asigurare. În acest cod sunt stabilite cazurile în care acţiunile
membrilor asociaţiei sunt considerate a fi neprofesionale:
nerespectarea obligaţiunilor contractuale;
când brokerul nu a întreprins toate acţiunile posibile de
protejare a intereselor clientului;
când brokerul a publicat informaţia, ce ar induce în
eroare oamenii de afaceri.
În plus, pentru toţi brokerii este obligatoriu să fie membri
ai Institutului brokerilor de asigurare (Institute of Insurance
Brokers), care, de asemenea, îşi are Codul său de etică
profesională pentru membrii institutului. Comisia de cenzori a
institutului este preocupată cu examinarea reclamaţiilor,
parvenite din partea clienţilor referitoare la membrii săi.
Persoanele care doresc să desfăşoare activitatea de broker
trebuie să posede abilităţi profesionale şi stagiu de muncă,
adică să dispună de:

34
 a) nivel de calificare, certificat de la instituţia de
învăţământ, sau
b) stagiu de muncă de 5 ani în calitate de broker de
asigurare sau agent de asigurare pentru două sau mai
multe companii de asigurare, sau
c) stagiu de muncă de 5 ani, persoana (fizică sau
juridică) recunoscută ca broker sau agent de
asigurare, sau
d) stagiu de muncă de 3 ani, ca în punctul b) şi
calificarea, ca în punctul a).
Pentru toate persoanele juridice, în momentul obţinerii
licenţei pentru desfăşurarea activităţii de broker, se impun
următoarele cerinţe:
majoritatea directorilor companiilor trebuie să fie
brokeri înregistraţi;
dacă firma este condusă doar de un singur director,
atunci el trebuie să fie înregistrat ca broker;
dacă în firmă activează doi directori, atunci unul
dintre ei trebuie să fie broker înregistrat şi toate
operaţiunile compania le efectuează sub conducerea
acestuia şi prin nemijlocita lui participare şi
răspundere.
Dacă brokerul a primit licenţa şi şi-a început activitatea,
atunci operaţiunile pe care le desfăşoară trebuie să corespundă
parametrilor determinaţi. Brokerul de asigurare este obligat să
dispună de un capital social de minimum 1000 lire sterline
engleze pentru toate operaţiunile de asigurare pe care acesta le
efectuează.
În total, în Marea Britanie, prin intermediul brokerilor se
contractează circa 70% din totalul asigurărilor prestate. În etapa
actuală, piaţa brokerilor de asigurare a Marii Britanii se
confruntă cu o reducere a venitului în pofida creşterii
indemnizaţiei de comision. În sfera brokerilor de asigurare, în
anul 1994, activau mai mult de 82 mii de persoane, pe când în

35
anul 1993 – 81377 persoane. Aceasta ne demonstrează
deficienţele din interiorul sectorului, deşi nu se înregistrează
pierderi de locuri de muncă. În acelaşi timp, se înregistrează şi
cazuri de închidere a unor direcţii din cadrul grupurilor mari de
brokeri de asigurare şi fuziunea companiilor de brokeri, unde
se integrează cu activităţile altor firme.
Pe piaţa franceză a asigurărilor există doar două asociaţii
ale brokerilor, care le protejează interesele. Prima – SNKAR –
Sindicatul Naţional al Brokerilor în Asigurări şi Reasigurări,
cea de-a doua – SFAK – Asociaţia Franceză a Consultanţilor-
Asiguraţilor, fondată în anul 1978.
În anul 1935, SNKAR a stabilit 12 reguli, ce sunt aplicate
în practica brokerilor. Acestea pot fi divizate în 4 grupe:
1) libertatea comercială a părţilor. Brokerul alege compania
de asigurare. Compania de asigurare este în drept să
accepte sau să nu accepte în asigurare riscul cedat;
2) obligativitatea companiei de asigurări de a păstra
neutralitatea. Compania de asigurări acceptă sau refuză
serviciile unor brokeri care cedează în asigurare riscuri
omogene. Este necesar ca dreptul prioritar să fie acordat
brokerului, care primul a cedat riscul în asigurare;
3) compania de asigurări trebuie să acorde asistenţă
brokerilor;
4) dreptul brokerului de a încasa indemnizaţia de comision.
În anul 1955, SNKAR a elaborat Codul său de etică
profesională a brokerilor de asigurare, care include următoarele
aspecte esenţiale:
♦ brokerul este obligat să deservească clienţii;
♦ brokerul trebuie să-şi demonstreze loialitatea faţă de
companiile de asigurări;
♦ între brokeri trebuie să fie întreţinute relaţii apropiate şi
de colaborare, să lipsească concurenţa.
Prin intermediul brokerilor, în Franţa sunt încheiate până la
20% din totalul contractelor de asigurare.

36
 Altă situaţie se atestă pe piaţa de asigurări a Canadei, unde
îşi desfăşoară activitatea 35 mii brokeri independenţi licenţiaţi
(pentru a obţine licenţa este necesară audierea unui curs de
două săptămâni de instruire profesională şi de a avea un an
stagiu de muncă), care sunt unificaţi în 6,5 mii birouri.
În Canada activează Asociaţia naţională a brokerilor, care a
fost fondată la începutul secolului precedent. Toate asociaţiile
provinciale de brokeri se află sub egida acestei Asociaţii. Toate
teritoriile Canadei deleghează în Comitetul acestei Asociaţii câte
un reprezentant. Asociaţia este condusă de preşedinte, ales pe o
durată de un an de zile. Personalul acesteia este constituit din 10
angajaţi. Întreţinerea Asociaţiei se realizează din contul
cotizaţiilor birourilor de brokeri membri, în funcţie de mărimea
primelor încasate şi constituie de la 1 până la 3 mii dolari pe an.
Problemele de bază abordate de către Asociaţie sunt
determinate de necesitatea instruirii cadrelor. Ca rezultat, în
anul 1980, brokerii şi-au realizat scopul determinat de a obţine
de la guvernare autogestiunea în baza căreia este reglementată
activitatea brokerilor de asigurare.
Din totalul poliţelor de asigurare vândute, 75% sunt
realizate prin intermediul brokerilor de asigurare. Pe parcursul
ultimilor 5 ani, mărimea comisionului, plătit brokerului, se află
la nivelul de 20%. Însă, dacă 10 ani în urmă brokerii
reprezentau aproximativ 10 companii, acum aceştia reprezintă
doar 4. Aceasta este o consecinţă a faptului că companiile de
asigurări colaborează doar cu acei brokeri, care aduc profit. De
aceea, brokerii, tot mai mult, sunt nevoiţi să aplice noi
tehnologii, noi metode de vânzare a produselor de asigurare.
Fiind unicii care sunt siguri de viitorul lor, brokerii canadieni
activează în cadrul Uniunii brokerilor independenţi (consorţiu),
care s-au unit pentru a lipsi companiile de orice posibilitate de
a activa cu brokeri independenţi, de a-şi asigura astfel o
înzestrare tehnică mai bună etc.

37
 Acest grup de brokeri încasează anual prime de asigurare
într-un volum de circa 500 mln. dolari. Prognozele dezvoltării
pieţei asigurărilor în Canada arată că în viitorul apropiat
vânzarea poliţelor de asigurare se va efectua, în general, prin
intermediul brokerilor şi prin vânzarea directă.
În SUA, circa 80% din totalul poliţelor vândute sunt
intermediate de către brokerii de asigurare.
Conform informaţiilor inserate în alte publicaţii periodice,
era menţionat că „pe piaţa internaţională iarăşi s-a produs
schimbarea liderului”. Compania de brokeri „Marsh and
McLenan”, procurând una dintre cele mai mari companii
„Johnson and Higgins”, şi-a recucerit „Olimpul brokerilor”
pierdut în decembrie 1996, când rivalul principal – Compania
„ЭОН” – a achiziţionat compania „Alexandr and Alexandr”.
La nivelul anului 2000, operatorul în domeniul de brokeraj
şi consultanţă „Marsh and McLennan” numai pe piaţa naţională
a României a generat prime echivalente a 5,5 milioane USD2.
Actualmente, cel mai important furnizor de afaceri pentru
asigurători la nivel internaţional este compania americană
„Marsh and McLennan”3. Ea constă dintr-un grup de
întreprinderi şi a fost constituită acum 120 ani în America de
Sud. În etapa actuală, compania dată este cea mai mare firmă
din lume specializată în analiza riscului şi firmă-intermediară
în sfera asigurării şi reasigurării. Venitul anual constituie 3,8
mlrd. dolari SUA. În cadrul firmei activează aproximativ 27
mii persoane în 83 ţări ale lumii.
Firma are rolul de intermediar independent între cele mai
importante întreprinderi industriale, de comerţ, sfera
serviciilor, pe de o parte, şi companiile de asigurări, pe de altă

2
Sursa: Ion Negoiţă Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Ediţia
Etape, Sibiu, 2001, pag.72.
3
Sursa: Ion Negoiţă Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Ediţia
Etape, Sibiu, 2001, pag.72.

38
parte. Principiul de bază al serviciului consultativ al firmei
presupune ca, după analiza riscului eventual şi determinarea
posibilităţilor de reducere a acestuia, în asigurare să fie
transmis doar riscul, care ar putea cauza cele mai mari pierderi
şi care constituie un pericol potenţial pentru situaţia economică
a întreprinderii.
În cazul producerii riscului, firma consultă clienţii săi şi le
reprezintă interesele în cadrul negocierilor cu asigurătorii.
Firma îşi asumă atât o parte din lucrul clienţilor săi, cât şi
al companiilor de asigurări – începând cu evaluarea riscului,
prin supravegherea permanentă a modalităţilor de derulare a
riscurilor, până la procedurile legate de recuperarea daunelor.
Deşi companiile de asigurare achită firmei un anumit procent
din prima de asigurare, aceste cheltuieli suplimentare nu sunt
împovărătoare pentru ei.
Alt intermediar important în asigurări este şi asociaţia
companiilor „Sedgwick Group”, unul din liderii companiilor de
brokeri de asigurare şi reasigurare din lume şi prestează servicii
de consulting în sfera analizei şi evaluării riscurilor, servicii de
brokeraj şi financiare. În cadrul acesteia activează mai mult de
15 mii persoane. Cele 230 oficii ale sale sunt repartizate în 56
ţări ale lumii.
Asociaţia „Sedgwick” îşi desfăşoară activitatea timp de
mai mulţi ani în ţările Europei de Vest, orientându-se asupra
dezvoltării pieţei şi soluţionării problemelor legate de riscuri şi
dificultăţile din sfera industrială. Aceasta are oficii în Moscova
şi deserveşte clienţii din Rusia şi din ţările învecinate,
menţinând relaţii strânse cu firma afiliată „Sovlink – American
Corporation”, cu oficiile din New York şi Moscova4. Firma
afiliată acordă consultaţii specializate în domeniul comerţului
şi finanţării proiectelor elaborate de specialişti şi firme, ce

4
Sursa: Н.Ф. Галагуза. Страховые посредники – М.: Учебно-
консультационный центр „Юр.ИнфоР”, 1998, c.76.

39
activează în diverse ramuri, îndeosebi, în sfera energeticii,
transportului, în industria extractivă şi silvicolă.
Fiind broker de asigurare şi consultant în riscuri,
„Sedgwick” acordă asistenţă clienţilor în vederea reducerii
riscurilor la care aceştia sunt supuşi şi acţionează în calitate de
intermediar între întreprindere şi compania de asigurări.
Compania clasifică predispunerea întreprinderii la 3 tipuri
de risc:
dauna materială;
dauna financiară cauzată venitului sau profitului în
urma producerii evenimentului care a perturbat procesul
de producere;
răspunderea financiară a întreprinderii în urma
prejudiciului provocat de o terţă persoană.
Firma prestează consulting-ul riscului care reprezintă în
sine analiza şi evaluarea riscurilor, care pot influenţa activitatea
de producere a întreprinderii. Informaţia obţinută în urma
acestui proces înlesneşte posibilitatea de a elabora metode
eficiente de minimizare a potenţialelor consecinţe ale riscurilor
produse.
De obicei, în acest caz reprezentantul companiei studiază
activitatea întreprinderii privind determinarea riscurilor, la care
aceasta este supusă. În urma analizei sunt determinaţi anumiţi
factori, cum ar fi nivelul dependenţei procesului de producere
de automatizarea (computerizarea) acestuia, precum şi
pierderile şi daunele anterioare. Se examinează echipamentul
întreprinderii, se analizează starea tehnică de securitate şi
metodele de utilizare a acesteia. Se estimează dauna
evenimentului în cazul deteriorării imobilului sau
mecanismelor. Sunt identificate secţiile, care pot fi ameliorate
din punct de vedere economic.
Un aspect important al activităţii societăţii „Sedgwick” îl
constituie analiza detaliată şi eficace a reclamaţiilor.

40
 La survenirea declaraţiei despre paguba produsă,
specialiştii companiei determină circumstanţele producerii
daunei, iau legătura cu asigurătorul, evaluează dauna cauzată
de producerea evenimentului asigurat şi acordă operativ
despăgubirea. Compania a acumulat o experienţă bogată în
diferite ţări ale lumii şi în diferite sfere industriale şi financiare,
inclusiv în aviaţie, servicii bancare, extractivă, forestieră,
industria petrolieră, transporturile maritime, comerţul cu
amănuntul, agricultură, construcţii, electroenergetică. Fiind un
broker de asigurare european de frunte şi consultant în
domeniul riscurilor, „Sedgwick” consideră că dezvoltarea
asigurărilor joacă un rol important în protejarea economiilor de
piaţă contemporane.
Unul dintre intermediarii în asigurări, cum ar fi compania
„Johnson and Higgins” face parte din grupul celor mai mari
brokeri de asigurare. Venitul total al companiei, în anul 1995,
constituia 1,08 mlrd. dolari SUA, ceea ce e cu 7,3% mai mult
comparativ cu anul 1994.
Atingerea unei astfel de creşteri economice a fost posibilă
ca urmare a supraîndeplinirii sarcinilor trasate de către toate
departamentele companiei.
Firma de consulting al companiei „Johnson and Higgins” –
„Foster Higgins” – una dintre marile firme de consulting din
lume, a obţinut o creştere stabilă, mai ales la finele secolului
XX începutul secolului XXI5.
O creştere considerabilă compania a înregistrat-o prin
operaţiunile efectuate peste hotarele SUA. Cele mai bune
rezultate le-a obţinut pe pieţele asiatice. Prezenţa acesteia se
extinde şi în Asia de Sud-Vest. De curând s-a deschis o
reprezentanţă în Şanhai, pentru a intensifica activitatea
reprezentanţei din Beijing, fiind desfăşurate cu succes şi
operaţiuni de intermediere în America Latină, Argentina,
Brazilia, Chile. În Europa situaţia este mai dificilă, dar
5
Brokers Keep grow a live // Business Insurance. 1996. Julz 22.

41
diminuarea dezvoltării economice a Germaniei şi Spaniei a
condus la sporirea operaţiunilor în aceste ţări.
Spre deosebire de alţi mari brokeri internaţionali, „Johnson
and Higgins” acordă o mare atenţie participării în reţeaua de
brokeraj UNISON, ceea ce-i permite să activeze în toată lumea.
UNISON reprezintă o combinare de filiale, de întreprinderi
colective şi brokeri din 72 ţări ale lumii. „Johnson and
Higgins” domină 100% operaţiuni în 20 ţări ale lumii, are o
cotă de participare în operaţiuni încă în 12 ţări şi relaţii de
corespondenţă cu 40 de ţări, în care aceasta este membru
acţionar.
Compania îşi consolidează continuu prezenţa în Marea
Britanie. Venitul obţinut din operaţiuni în Marea Britanie s-a
majorat în ultimul an cu 18%.
Unul dintre operatorii de renume mondial în domeniul de
brokeraj şi consultanţă este şi grupul „Minet” (Minet Group),
care, după veniturile obţinute, se plasează pe unul dintre
locurile de frunte la nivel mondial.
Compania „Minet” a fost fondată în anul 1929, având
oficiul principal la Londra. În a. 1988, 100% din acţiunile
grupului „Minet” au fost procurate de către compania de
asigurare „Sent – Pol” (Minnesota, SUA) – companie cu
renume mondial, fondată în anul 1853.
În grupul „Minet” activează circa 400 de specialişti.
Acesta dispune de 125 de filiale în 32 de ţări ale lumii.
Domeniul principal de activitate al companiei – riscurile
energetice. În plus, compania oferă servicii de brokeraj la
următoarele tipuri de asigurare:
construcţie-montaj;
maritimă;
instituţii financiare;
răspundere profesională;
riscuri politice;
a bijuteriilor şi operelor de artă;

42
 reasigurare obligatorie;
răspunderea managerilor companiilor;
erorile şi deficienţele angajaţilor.
Alt operator ce activează pe piaţa asigurărilor din Marea
Britanie este şi Grupul „Bain Hogg”. Membri ai acestui grup
sunt companiile „Bain Hogg Limited”, „Bain Hogg
International Limited” şi „Credit Insurance Association”. Acest
grup, cu o vechime de activitate de 500 ani, dispune de 240 de
reprezentanţe în 70 de ţări.
În 1995, grupul „Bain Hogg”, în parteneriat cu compania
de brokeri „Acordia” (SUA), „Dale Parizo” (Canada) şi
„SEKAR” (Franţa) a creat grupul „Excel Net”.
Excel Net reprezintă acordul de colaborare reciprocă în
deservirea companiilor transnaţionale din întreaga lume.
Pentru a-şi apropia activitatea de potenţialii clienţi şi a
spori calitatea serviciilor prestate şi operativitatea lucrului cu
clienţii existenţi pe piaţa locală, precum şi pentru atragerea
noilor clienţi, la 24 martie 1995, în corespundere cu prevederile
legislaţiei ruse, la Moscova, a fost înregistrată şi şi-a început
activitatea compania de brokeri de asigurare rusă, cu 100%
investiţii străine „Bain Hogg, Russian Insurance Brokers Ltd”6.
Aceasta prestează servicii de brokeraj atât în sfera asigurării
directe, cât şi indirecte. Colaborarea companiei cu clienţii
include, de asemenea, servicii de consulting, organizarea
seminarelor speciale de predare şi prestarea unui şir de alte
servicii în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.
Un operator important de pe piaţa europeană a asigurărilor,
şi anume compania „Jauch and Huebener”, este cunoscut ca
iniţiator în plasarea riscurilor complexe pentru industria
chimică germană. În etapa actuală, această companie

6
Sursa: Н.Ф. Галагуза. Страховые посредники – М.: Учебно-
консультационный центр „Юр.ИнфоР”, 1998, c.80.

43
întreprinde tentative ca să devină broker-lider în Europa
continentală.
Punctul forte al companiei îl constituie cunoaşterea
modalităţilor eficiente de gestionare a riscurilor. Dacă timpul
cere alte căi de soluţionare a problemelor, presupune compania,
brokerul trebuie să ofere soluţii alternative – finanţare
alternativă, modul de utilizare a franchiselor, diminuarea
numărului reclamaţiilor, a cheltuielilor de gestiune a
asigurărilor.
„Jauch and Huebener” are o reputaţie stabilă în Germania,
ca specialist în sfera de management a riscurilor şi consultant în
controlul daunelor cauzate de riscurile majore, îndeosebi,
protecţia antiincendiară şi tehnica de securitate. Compania este
membră a uniunii UNISON. În 1995, această companie şi-a
deschis reprezentanţă în Bratislava, numărul acestora ajungând
până la 26.
Una dintre marile companii internaţionale de brokeri de
asigurare aflată în Franţa este şi Compania „Gras Savoye S.A.”.
Compania, în mod tradiţional, este puternică în fostele colonii
franceze, în Africa. În Asia, „Gras Savoye S.A.” îşi are
reprezentanţe în Vietnam, Hong-Kong şi Singapore. În Europa de
Vest, aceasta şi-a deschis reprezentanţe la Bucureşti şi în Georgia.
Compania „Loowndes Lambert Group” activează în peste
100 de ţări ale lumii; 58 oficii-filiale şi companii afiliate,
specializate practic în toate tipurile de asigurări, reasigurări,
precum şi în gestionarea riscului, sunt situate în SUA, Canada,
Spania, Italia, Germania, Franţa, Belgia, Norvegia, Finlanda,
Estonia, Australia, Noua Zeelandă, Hong-Kong, Malaiezia,
Bahrain şi alte ţări.
Istoria „Loowndes Lambert Group” îşi are rădăcinile încă
în sec. XIX, când Francis Lambert a început businessul cu
cărbunele, care, ulterior, s-a dezvoltat, ajungând până la brokeri
de asigurări. Ulterior, compania îşi desfăşoară activitatea în
asigurări. În anul 1968, aceasta a devenit membră a „Hil export

44
Samoel Grupp” şi mai apoi, în 1975, după o perioadă de
creştere şi de includere a altor firme de brokeraj a fost
reorganizată în „Loownde Lambert Group”.
La sfârşitul anilor 80, „Loowndes Lambert Group” a
achiziţionat un şir de alte companii, cum ar fi „Chandler
Hargrivs”, „Middlend Bank Insurance Brokers” şi mai târziu –
„Noreks Insurance Brokers”, „Krauli Kolosso”, „Godri Meritt
Robertson”, ceea ce i-a permis să-şi extindă considerabil sfera
serviciilor oferite clienţilor.
În anul 1988, circulaţia capitalului companiei a constituit
25 mln lire sterline, în 1995 această cifră a crescut până la 94
mln, venitul a constituit 15 mln lire sterline.
Drept confirmare a succeselor „Loowndes Lambert
Group” pe piaţa asigurărilor a constituit obţinerea de către
aceasta, în 1993, a prestigiosului „Premiu al Reginei”.
Aşadar, furnizorii de servicii profesionale în domeniul
intermedierii de asigurări îndeplinesc un rol de o importanţă
crucială pe piaţă atât datorită faptului că ei constituie cel mai
important canal de distribuţie al asigurărilor, cât şi graţie că,
adesea, au un rol inovator pe piaţa de asigurări, rezultat din
relaţia lor apropiată cu clienţii la solicitările cărora răspund cât
mai adecvat. Cumpărarea unei poliţe de asigurări printr-un
intermediar de asigurări profesionist nu înseamnă numai
cumpărarea unei asigurări de riscul unei eventuale pierderi, ci
şi achiziţionarea unor servicii de asistenţă în materie de
asigurări, care are rolul de a ghida cumpărătorul prin
complicatul labirint al asigurărilor, atât în faza de procurare a
poliţelor, cât şi în procesul de recuperare a eventualelor daune.
Aceasta şi determină faptul că pieţele de asigurări
dezvoltate se caracterizează prin faptul că un volum
considerabil (între 65 şi 85 la sută) din primele subscrise la
societăţile de asigurări şi reasigurări este realizat prin
intermediul brokerilor de asigurări. Pentru marile companii

45
este, practic, de neconceput dezvoltarea portofoliului de
asigurări fără aportul brokerilor sau al agenţilor de asigurări.
Pentru buna repartizare a intereselor lor, atât brokerii, cât
şi agenţii de asigurare îşi constituie asociaţii naţionale proprii,
care, exprimând în unison diferite opinii cu privire la diverse
aspecte referitoare la piaţa de asigurări, îşi aduc contribuţia la
evoluţia acesteia.
La nivel internaţional, aceste asociaţii naţionale sunt
membre ale Federaţiei Internaţionale a Intermediarilor de
Asigurări şi Reasigurări (BIPAR: Bureau International des
Producteurs d’Assurances et de Reassurances), asociaţie
formată în anul 1937 din iniţiativa francezilor, care reuneşte
circa 50 de asociaţii naţionale din aproximativ 30 de ţări.
Asociaţiile naţionale membre ale BIPAR reprezintă, practic,
interesele unui număr de 250000 de liber profesionişti cu activităţi
exclusive în domeniul asigurărilor şi ale celor peste un milion de
angajaţi ai diferitelor firme de brokeri în asigurări.
Având sediul la Paris, dar operând prin Secretariatul
Permanent de la Bruxelles, BIPAR îşi asumă, practic,
reprezentarea intereselor brokerilor de asigurări atât faţă de
autorităţile guvernamentale din diverse ţări, cât şi faţă de
organismele internaţionale: OECD, UNCTAD, Camera
Internaţională de Comerţ, Consiliul Europei şi celelalte
instituţii europene, care o recunosc drept unic purtător de
cuvânt autorizat al intermediarilor în asigurări.
Prima responsabilitate a BIPAR este să creeze la nivel
internaţional premisele unui climat adecvat şi bine reglementat,
care să încurajeze competiţia pe piaţă şi să creeze permanente
oportunităţi în afaceri.
BIPAR sprijină asociaţiile naţionale de brokeri să-şi atingă
următoarele obiective:
• crearea la nivel internaţional a unei platforme efective
şi eficiente pentru schimbul de informaţii între membrii
asociaţiei;

46
 • iniţierea şi coordonarea unor proiecte de interes general
ale asociaţiilor înscrise în BIPAR, precum şi ale
membrilor acestora;
• acordarea de asistenţă organizaţiilor naţionale şi
internaţionale şi reprezentarea segmentului de
intermediere în asigurări în faţa acestora;
• intervenirea pe lângă autorităţile publice şi
guvernamentale pentru apărarea intereselor proprii ale
celor din branşa respectivă;
• informarea publicului, referitor la rolul agenţilor de
intermediere în asigurări.
BIPAR reuneşte atât asociaţii naţionale de brokeri, cât şi
de agenţi de asigurări. Statutul legal şi obligaţiile agenţilor şi
brokerilor de asigurări variază de la o ţară la alta, dar, în esenţă,
BIPAR urmăreşte un singur scop: reprezentarea unitară a
intereselor tuturor membrilor faţă de orice terţe părţi, fie ele
instituţii guvernamentale sau organizaţii internaţionale.
Spre exemplu, în cadrul BIPAR a fost constituit un grup de
lucru, special destinat focalizării activităţilor de intermediere în
asigurări din economiile în tranziţie din Centrul şi Estul
Europei. Acest grup de lucru are misiunea specială de a asista
asociaţiile membre din ţările care au primit statutul de „State-
Asociate” la Uniunea Europeană să-şi organizeze cadrul de
activitate astfel, încât să se circumscrie cerinţelor uniunii
respective în perspectiva devenirii de membru cu drepturi
depline al acesteia.
De asemenea, BIPAR, prin poziţia sa, poate susţine cu
forţa interesele membrilor săi în întreaga gamă de probleme
comune pentru toate asociaţiile naţionale de intermedieri în
asigurări, cum ar fi: pregătirea profesională, calitatea
serviciilor, aspecte privind taxele în general şi TVA, în special,
furnizarea de date statistice referitoare la activitatea, etica de
afaceri ş.a. În acest sens, trebuie menţionat faptul că, în urma
cooperării dintre BIPAR şi Asociaţia Brokerilor din Polonia,

47
care este unul din cei mai noi membri ai BIPAR, s-a obţinut
renunţarea la cele 7% TVA pe comisionul de brokeraj, acesta
fiind scutit de TVA, la fel ca în toate statele din Uniunea
Europeană.
Din ţările Europei Centrale şi de Est numai asociaţiile
brokerilor din Polonia şi Ungaria au devenit membri ai BIPAR,
rezultatele nelăsându-se aşteptate în cazul Poloniei, după cum
s-a menţionat mai sus.
În ţara noastră încă nu există o asociaţie naţională a
societăţilor de intermediere şi consultanţă în asigurări, care ar
avea personalitate juridică şi care ar colabora cu autoritatea
naţională de reglementare a activităţii de asigurare, cu
societăţile de asigurări şi cu organisme şi asociaţii
internaţionale de profil. Din aceste considerente sunt
imposibile afilierea la BIPAR, importul de „Know-how” şi
experienţa în ceea ce priveşte activitatea de intermediere în
asigurări din Republica Moldova.
Intermedierea asigurărilor în Republica Moldova este
efectuată în baza legii privind asigurările de către agenţii de
asigurare, persoanele fizice sau juridice şi brokerii de asigurare,
cărora nu li s-a atribuit un statut de asociaţie profesională. În
procesul de constituire a agenţiilor de intermediere nu sunt
impuse restricţii privind obiectul de activitate a acestora, nu
este urmărită structura capitalului, nu este evidenţiată în
contabilitate activitatea de intermediere în asigurări etc.
În baza celor expuse, vom menţiona că o bună parte din
activităţile desfăşurate de către societăţile de asigurare sunt
realizate şi prin intermediul agenţilor şi brokerilor de asigurare,
fapt care impune necesitatea elaborării unor acte normative
privind reglementarea intermedierii în asigurări.

2.2. Metode moderne de intermediere a asigurărilor

În ultimii ani, într-un şir de ţări europene şi SUA, pe lângă
canalele tradiţionale de vânzare a produselor de asigurare au

48
început să apară noi canale, netradiţionale, unde în calitate de
vânzători ai poliţelor de asigurare apar noi intermediari pentru
practica asigurărilor – parteneri. La aceştia, în primul rând, se
referă băncile comerciale, companiile financiare, oficiile
poştale etc. Astfel, se deschid noi canale de distribuire a
poliţelor de asigurare potenţialilor clienţi (asiguraţi).
Unul dintre motivele apariţiei noilor canale de vânzare este
determinat de standardizarea produselor de asigurare, precum
şi de calitatea serviciilor prestate pe piaţă. Avantajul acestor
canale constă în simplificarea producerii de vânzare a poliţei de
asigurare clientului.
Problema constă în faptul că clientul trebuie să colaboreze
doar cu specialiştii competenţi, cu instruire corespunzătoare în
domeniu.
După cum se menţionează, în unele ţări occidentale, de la
un timp încoace produsele de asigurare au început să fie
realizate de către băncile comerciale. În acest caz, clientul,
apelând la băncile comerciale pentru efectuarea operaţiunilor
financiare, poate, concomitent, procura şi poliţa de asigurare.
Astfel, clienţii băncii devin potenţiali clienţi asiguraţi ai
asigurătorului.
Conform legislaţiei occidentale, în majoritatea ţărilor
banca poate, cu capitalul său, să fie acţionar al companiei de
asigurare, iar aceasta, la rândul său, – acţionar al băncii. De
regulă, acestea nu sunt legate între ele prin obligaţii, ci
activează în baza contractelor.
Această tendinţă e tot mai des întâlnită pe piaţa asigurărilor
canadiene. Începând cu anul 1992, în Canada, li se permite
băncilor să procure companii de asigurare. Astfel, băncile ce
dispun de resurse financiare semnificative şi sunt asigurate cu
tehnică modernă devin concurenţi de temut pentru companiile
de asigurări.
Prin acest canal, vânzarea poliţelor de asigurare a vieţii
este foarte răspândită. Avantajul acestui canal de vânzare

49
constă în faptul că cheltuielile companiei de asigurări, în acest
caz, se reduc considerabil comparativ cu distribuirea
produsului prin intermediul agentului de asigurare sau al
brokerului. Pe lângă acest fapt, în ţările europene clienţii au
încredere mai mare în bănci decât în companiile de asigurări şi
de aceea, lucrătorilor bancari le reuşeşte să convingă mai lesne
clientul de necesitatea procurării poliţei de asigurare.
Neajunsul acestui canal de vânzare constă în faptul că toate
viitoarele operaţiuni nu pot fi realizate prin intermediul
ghişeului bancar, ceea ce impune necesitatea preocupării de
aceste activităţi a unui profesionist al companiei de asigurări.
Pentru realizarea vânzării poliţelor prin intermediul ghişeului
bancar se impune o instruire adecvată a lucrătorilor bancari.
Activitatea comună a instituţiilor de asigurare şi bancare
este desfăşurată intensiv în Europa, pe când în SUA şi în
Japonia, băncile nu au dreptul să gestioneze o companie de
asigurări şi invers. În Franţa, Banca „Société générale” a
încheiat un acord de parteneriat cu compania de asigurări AGF.
„Credit Lionse” a încheiat un acord de cooperare cu compania
de asigurări germană „Alianz”.
Distribuţia produselor de asigurare este efectuată şi prin
altă modalitate, cum ar fi comercializarea poliţelor de asigurare
prin intermediul reţelelor de salariaţi în termen.
Compania încheie acorduri de muncă cu aceştia, în care
sunt specificate drepturile şi obligaţiunile angajatului. Salariaţii
angajaţi în termen pot reprezenta doar o singură companie de
asigurări.
Salariaţii angajaţi în termen sunt vânzători, în obligaţia
cărora intră atragerea clienţilor. De regulă, o astfel de categorie
de angajaţi au o specializare îngustă: după tipul asigurării şi
piaţa consumatorilor. Avantajul acestor reţele de angajaţi
constă în faptul că angajaţii în termen comercializează doar
acel produs, pe care compania l-a propus spre vânzare.

50
 În etapa actuală a apărut încă un canal de vânzare a
poliţelor prin intermediul profesioniştilor care activează în
companie, în obligaţia cărora intră promovarea unor astfel de
valori mobiliare, cum ar fi acţiuni ale fondurilor investiţionale,
certificate etc. În general, prin intermediul acestui canal se
vând poliţele de asigurare a vieţii.
În multitudinea canalelor netradiţionale se înscrie perfect şi
canalul de distribuţie a produselor de asigurare prin intermediul
oficiilor poştale. Dat fiind faptul că în majoritatea ţărilor s-au
dezvoltat reţelele de telecomunicaţii, volumul corespondenţelor
poştale s-a diminuat semnificativ. Drept urmare a utilizării pe
larg a legăturii prin fax introducerea sistemului prin satelit,
atribuţiile de vânzare a poliţelor au devenit atractive pentru
instituţiile poştale.
De exemplu, în Franţa, începând cu anul 1990, printr-o
lege specială, oficiilor poştale li se acordă dreptul de a distribui
orice produs de asigurare. În Suedia, în regiunile rurale, unde
oficiile poştale sunt indispensabile, guvernarea a luat hotărârea
de a dezvolta colaborarea dintre departamentul poştal şi Banca
Nordică, care, la rândul său, a creat un sistem de vânzare a
poliţelor de asigurare. Cu departamentul vamal a fost încheiat
un acord pe 5 ani, cu posibilitatea prolongării ulterioare. Astfel,
în oficiile poştale au început să fie vândute produsele băncilor
comerciale şi poliţele de asigurare. Banca achită oficiilor un
comision pentru servicii, rezultând dintr-un procent anumit din
volumul operaţiilor efectuate.
Vânzarea directă (prin telefon) este o altă formă de
distribuţie a produselor financiare, apărută recent.
Nouă este şi schema „băncii prin telefon”, care, în Suedia,
este utilizată atât de bănci, cât şi de companiile de asigurări.
Clientul nu cunoaşte locul amplasării băncii, iar costul
serviciilor bancare nu depăşesc costul convorbirii telefonice. În
acelaşi timp, reţeaua de calculatoare a băncii asigură chemarea

51
pe ecranul computerului a întregii informaţii despre client în
timp de 5-6 secunde.
Scopul constituirii „băncii prin telefon” este de a asigura
claritatea şi simplitatea serviciilor pentru client şi pentru
lucrători astfel colaboratorul, neavând o pregătire specială (de
asigurător), să poată uşor vinde poliţele de asigurare oricărui
client. De regulă, companiile de asigurare creează „bănci prin
telefon” cu un singur departament, deoarece deschiderea
filialelor şi secţiilor necesită cheltuieli semnificative la etapa
iniţială şi mari cheltuieli anuale de gestiune şi control.
În Canada, există sistemul „COMPU – QUOTE”, prin
intermediul căruia are loc vânzarea poliţelor de asigurare prin
telefon. Acest sistem este utilizat de toate companiile de
asigurări din Canada, iar la momentul actual acesta se
introduce şi în America de Sud.
Distribuţia produselor de asigurare, în Canada, se
realizează şi prin sistemul „DIREKT” – sistemul obţinerii unei
asigurări directe prin telefonul gratuit 1800, când clientul
apelează direct la compania de asigurări.
De regulă, băncile vând poliţe de asigurare a pensiei
complementare şi de asigurare a vieţii, dar nu comercializează
poliţe de asigurare a automobilelor, a locuinţelor şi altele,
deoarece angajaţii acestora nu posedă tehnica de recuperare a
daunelor şi de examinare a reclamaţiilor privind plăţile de
asigurare.
În ultimul timp, în rândul ţărilor străine, îndeosebi pe piaţa
asigurărilor din SUA, au apărut noi intermediari – „consilieri”.
Aceştia „s-au stabilit” între asigurător şi broker şi, prin
intermediul lor, se face vânzarea produselor de asigurare.
Funcţia de „consilier” rezidă în propunerea clienţilor a
serviciilor de asigurare, în timp ce brokerul acordă astfel de
servicii.
Analiza efectuată asupra volumului intrărilor pe canalele
tradiţionale şi netradiţionale de vânzare, de exemplu, a

52
companiilor de asigurări din Italia în perioada anilor 1990 –
1994 denotă că volumul poliţelor de asigurare a vieţii
comercializate prin canale netradiţionale a crescut de la 17% în
anul 1990 la 32% în 1994. În companiile de asigurare din
Spania, prin intermediul canalelor netradiţionale de realizare
(întreprinderi, bănci, firme turistice) în ultimii ani s-au vândut
18,1% poliţe de asigurare şi s-a asigurat intrarea a 16,3% prime
de asigurare.
Până în anul 1988, în Anglia, 100% de poliţe de asigurare
a imobilului se vindeau prin intermediul brokerilor şi agenţilor,
însă cu deschiderea companiei „DIREKTLINE” – liniei directe
– deja în anul 1992 s-a înregistrat o cotă de 18% de vânzări a
poliţelor de asigurare din totalitatea asigurărilor automobilelor
din Marea Britanie.
Eficacitatea unei astfel de vânzări este atât de mare, încât
în 1991 în Anglia a fost fondată cea de-a 21-a companie de
vânzări directe, care actualmente activează şi în Canada.
În etapa actuală, majoritatea companiilor de asigurări din
Canada, păstrându-şi forma lor tradiţională de vânzare a
poliţelor, fondează companii de comercializare directă, pentru
ca în viitor să treacă la această formă de activitate.
În opinia experţilor, aceste cifre pot fi considerabil de
mari, dacă comisioanele din vânzarea poliţelor companiile de
asigurare le-ar achita nu băncilor (companiilor financiare, altor
organizaţii, prin intermediul cărora are loc prestarea serviciilor
de asigurare), ci nemijlocit angajaţilor. Se presupune că este
raţional, ca în momentul încheierii contractului cu banca, să se
specifice concret în acesta mărimea primelor angajaţilor pentru
rezultatele obţinute la vânzarea poliţelor.
În calitate de infrastructură a vânzării poliţelor companiile de
asigurări pot utiliza pe larg reţeaua persoanelor juridice. Acestea
pot fi diferite organizaţii, a căror activitate este legată de
deservirea unui număr mare de persoane fizice şi juridice, care

53
necesită protecţie prin asigurare (băncile comerciale, bursele,
firmele de vânzare a automobilelor, agenţiile de turism etc.).
Actualmente, una dintre tendinţele de dezvoltare a
businessului asigurărilor în Rusia o constituie creşterea vânzărilor
produselor de asigurare prin intermediul reţelei bancare şi al
volumului asigurărilor riscurilor bancare. Majoritatea companiilor
de asigurări deja îşi desfăşoară activitatea în această direcţie,
elaborându-şi programe individuale de activitate cu instituţiile
bancare, iar marile bănci ruseşti mizează pe dezvoltarea relaţiilor
de parteneriat cu companii concrete de asigurări. Cooperarea
dintre companiile de asigurări şi bănci permite asigurătorilor să
dezvolte canalele netradiţionale şi să elaboreze programe de
comercializare a produselor de asigurare, să extindă baza
clientelei companiei de asigurări şi să perfecţioneze produsele de
asigurare, difuzate de aceasta.
Pe de o parte, banca este privită ca client al companiei de
asigurări, care îi acordă băncii o gamă de servicii de asigurare,
care îi acoperă riscurile, iar pe de altă parte, bazându-se pe
experienţa de colaborare, compania de asigurări şi banca iese
împreună pe piaţa financiară, îşi conjugă eforturile şi îşi sporesc
astfel posibilităţile lor.
Colaborarea companiei de asigurări cu banca poartă un
caracter complex şi include în sine asigurarea imobilului bancar şi
a echipamentului, a angajaţilor băncii, a riscurilor legate de
desfăşurarea activităţii bancare şi utilizarea reţelei bancare pentru
vânzarea poliţelor de asigurare.
Pentru efectuarea operaţiunilor de asigurare prin intermediari,
persoane juridice, companiile de asigurări trebuie să creeze
condiţii speciale de colaborare cu aceştia şi să elaboreze contracte
privind acordarea serviciilor de intermediere, determinând clar
dreptul şi responsabilitatea părţilor, precum şi suma
comisioanelor, achitată intermediarului pentru riscurile cedate în
asigurare, mărimea defalcărilor pentru măsuri preventive etc. Cu
reprezentantul (agentul) întreprinderii, compania de asigurări

54
încheie acordul corespunzător prin care se determină relaţiile
dintre părţi, obligaţiunile agentului întreprinderii, bonusurile etc.
Băncile, pe lângă îndeplinirea funcţiei de intermediari
financiari, reprezintă prin sine baza sistemului de operare a
plăţilor în economie. Neîndeplinirea primei funcţii poate pune sub
pericol şi pe cea de-a doua, care este de importanţă vitală pentru
toate activităţile economice. Acest pericol poate fi diminuat prin
asigurarea riscurilor ce ţin de desfăşurarea activităţii bancare.
Unul dintre aceste tipuri de asigurare îl constituie
„asigurarea depunerilor bancare ale persoanelor fizice”, în cazul
retragerii de la bancă a licenţei, a recunoaşterii de către instanţa de
judecată a falimentării băncii. Acest tip de asigurare este prevăzut
în programa de colaborare a băncii cu compania de asigurare
„Гелиос Резерв”. Un şir de companii de asigurare, îndeosebi,
Compania Militară de asigurări, Compania de asigurare a
industriei şi Societatea naţională de asigurare rusă îşi elaborează şi
perfecţionează perseverent programele proprii: „asigurarea
riscurilor băncilor, legate de funcţionarea sistemelor de plată în
baza cardurilor bancare”.
„Asigurarea răspunderii profesionale a personalului bancar”
garantează protecţia contra riscurilor, legate de eroarea
involuntară a oricărui angajat bancar, ce poate cauza pierderi ale
activelor băncii.
Astfel de servicii, îndeosebi, sunt oferite de compania de
asigurare „Информстрах”7.
„Asigurarea bancară atotcuprinzătoare” ia în consideraţie tot
specificul activităţii instituţiei bancare contemporane.
Contractul general de asigurare protejează împotriva furtului
atât în interiorul şi depozitele băncii, cât şi în cazul transportării şi
pătrunderii în reţeaua informaţională.
Poliţa de asigurare acoperă şi riscurile care apar în timpul
operaţiilor cu cardurile bancare de credit. Aceasta acordă protecţie

7
Sursa: Н.Ф. Галагуза. Страховые посредники – М.: Учебно-
консультационный центр „Юр.ИнфоР”, 1998, c.107.

55
în cazul pierderii şi falsificării cardului, erorilor involuntare din
partea personalului companiei şi a emitentului; acoperă
cheltuielile de judecată, precum şi riscurile legate de răspunderea
profesională a angajaţilor băncii.
Companiile de asigurări pot efectua asigurarea riscurilor
clientului băncii date, legate în primul rând de utilizarea surselor
împrumutate. Pentru aceasta este important de a numi un
reprezentant al companiei de asigurări sau de a încheia un contract
cu angajaţii băncii, care ar coordona încheierea contractelor de
către clienţii băncii cu asigurătorul. Pentru aceste servicii
compania de asigurări trebuie să achite băncii comerciale un
comision în corespundere cu contractul.
În ultimul timp, un şir de companii de asigurări înregistrează
succese mari în ceea ce priveşte colaborarea cu băncile
comerciale în sfera asigurării bunurilor gajate. În conformitate cu
condiţiile contractului de credit împrumutătorul (organizaţia), în
scopul constituirii unui climat mai favorabil acestui credit,
prezintă băncii în gaj bunurile de care dispune acesta. Obiecte ale
gajării pot fi echipamentul, tehnica, mijloacele de transport,
semifabricatele, materialele şi producţia finită. Costul acestor
bunuri se stabileşte de comun acord de către ambele părţi. Baza
relaţiilor de colaborare a băncilor cu companiile de asigurări
constituie obligaţia, ce reiese din contractul de gaj al persoanelor
juridice de a asigura din cont propriu bunurile gajate pe valoarea
totală în decursul valabilităţii contractului de credit. Asiguratul
prezintă companiei de asigurări, aflată în relaţii de colaborare cu
banca, nomenclatorul bunurilor, care constituie obiect al gajului.
Bunurile indicate în acest nomenclator se asigură în conformitate
cu Regulile de asigurare a bunurilor persoanelor juridice.
Schema vânzării poliţelor de asigurare prin intermediul
reţelei bancare prevede ca banca să ofere companiei de asigurări
„ghişee bancare” pentru comercializarea poliţelor, încasarea în
acest sens a comisioanelor din totalul primelor de asigurare
încasate, plasarea în contul companiei în cadrul aceleiaşi bănci a

56
primelor de asigurare, încasate de către acesta în urma asigurării
echipamentului bancar, a bunurilor şi a riscurilor legate de
desfăşurarea activităţii bancare.
În portofoliul produselor de asigurare, care pot fi
comercializate prin intermediul reţelei bancare, pot fi incluse
următoarele tipuri de asigurări, cum ar fi: asigurarea medicală
facultativă, asigurarea vieţii, asigurarea de accidente, asigurarea
apartamentelor şi bunurilor casnice, precum şi alte tipuri de
asigurări, care nu necesită participarea expertului în determinarea
angajamentelor asumate de către asigurător.
Printre produsele de asigurare pe care compania le poate
presta în calitate de servicii bancare suplimentare, la eliberarea
cardurilor bancare clienţilor, pot fi tipuri aparte de asigurare
individuală privilegiată (de accidente; cheltuieli medicale
neprevăzute în timpul deplasării peste hotare; a vieţii) şi a
bunurilor (casnice, construcţii, apartamente), precum şi asigurarea
cheltuielilor pentru emiterea noului card în cazul pierderii celui
existent, precum şi în cazul pierderii şi al furtului cardului.
În calitate de servicii suplimentare pentru această categorie
de consumatori, compania poate propune clienţilor băncii
acceptarea cardului în cazul achitării poliţelor de asigurare şi plăţii
despăgubirii de asigurare în contul cardului.
În cazul vânzării poliţelor de asigurare prin intermediul
băncii poate fi întocmit un acord, bazat pe interesele economice
ale ambelor părţi, obiectul căruia îl constituie vânzarea produselor
companiei de asigurări în baza asigurării individuale benevole şi a
bunurilor prin intermediul reţelei instituţiilor băncii; plasarea
primelor de asigurare acumulate, încasate din vânzarea poliţelor
pe contul companiei de asigurare în banca comercială. În baza
acestui acord, se elaborează regulile de vânzare a poliţelor de
asigurare, care stabilesc ordinea de efectuare a operaţiilor şi
evidenţa acestora.
Colaborarea reciprocă va permite îmbunătăţirea calităţii
deservirii populaţiei, reducerea parţială a cheltuielilor de prestare

57
a serviciilor, va majora profitabilitatea investiţiilor companiei de
asigurări etc. La rândul său, banca comercială, prin extinderea
gamei serviciilor acordate populaţiei, are posibilitatea de a-şi mări
venitul pe baza comisioanelor încasate din vânzarea poliţelor de
asigurare şi a dobânzilor obţinute din plasarea resurselor
asigurătorului.
Pe piaţa asigurărilor din Rusia au apărut „noi” intermediari –
lucrători ai organizaţiilor, a căror activitate este legată de
satisfacerea nevoilor de asigurare a clientelei şi sunt atraşi de
companiile de asigurări pentru a efectua selectarea clienţilor.
Funcţiile acestor intermediari sunt semnificativ restrânse
comparativ cu funcţiile agenţilor de asigurare – spre deosebire de
cei din urmă, aceştia nu determină riscul, nu examinează obiectele
asigurabile etc. Mărimea comisioanelor plătite acestor persoane
oscilează de la 0,3% - pentru asigurarea bunurilor persoanelor
juridice şi până la 2-3% – pentru asigurarea încărcăturilor şi de
accidente8.
Din totalitatea de canale netradiţionale de vânzare a
produselor de asigurare care actualmente sunt utilizate de către
comunitatea mondială a asigurărilor, în Republica Moldova, ca
sistem modern de vânzare a asigurărilor, sunt utilizate reţelele
bancare, fapt care este realizat doar în baza acordurilor comerciale
dintre asigurători şi bancheri privind distribuirea produselor de
asigurare prin reţelele bancare. Alte modalităţi de cooperare între
instituţiile de asigurare şi cele bancare, utilizate cu succes în
practica internaţională, în Republica Moldova nu sunt aplicate.
În concluzie, vom menţiona că aplicarea tuturor canalelor de
vânzare a produselor de asigurare atât în Republica Moldova, cât
şi în statele care s-au constituit după dezintegrarea fostei U.R.S.S.,
va fi posibilă numai atunci când vor fi create condiţiile necesare
pentru funcţionarea diverselor subsisteme de distribuţie a
produselor de asigurare.

8
Sursa: Интрафакс – АИФ, 1996, 3-9 июня.

58
 CAPITOLUL III
IMPORTANŢA ŞI ROLUL BANCASIGURĂRII
CA SISTEM MODERN DE DISTRIBUŢIE
A PRODUSELOR DE ASIGURARE

3.1. Necesitatea, scopurile şi evoluţia bancasigurării

În procesul de examinare a problemelor privind integrarea
economică, tendinţa globalizării tuturor sferelor economiei
naţionale, în general, devine tot mai pronunţată.
Soluţionarea acestor probleme pe plan internaţional este
realizată prin constituirea unui sistem unic de comunicaţii; prin
schimbarea şi modificarea rolului statului, precum şi prin
amplificarea rolului corporaţiilor transnaţionale în relaţiile
economice mondiale, care au o continuă extindere. Pe măsura
dezvoltării pieţei financiare are loc apropierea instituţiilor
bancare şi celor de asigurare după diferite direcţii de activitate.
Procesul de interpătrundere a businessului bancar şi celui de
asigurare a început să se contureze la începutul anilor 80 ai
secolului precedent, însă către sfârşitul acestui deceniu aceste
relaţii s-au definitivat. Ţinând cont de faptul că dintre
componentele financiare ale economiei mondiale, după volumul
activelor deţinute, cu capitalul bancar poate concura doar cel
deţinut de către asigurători; în mod firesc se poate contura doar un
singur mod de dezvoltare a acestora – o conlucrare strânsă şi
profitabilă. Prima verigă din această dezvoltare în lanţ a fost
determinată de fondarea băncilor universale, care integrau cele
mai variate tipuri de activităţi financiare, următoarea verigă fiind
reprezentată de asigurare. Băncile tradiţionale îşi diversificau
activitatea în domeniul celor mai actuale servicii pentru client:
deschiderea conturilor curente, plasarea depozitelor, creditarea,
asigurarea şi managementul riscului.
Aşadar, în condiţiile globalizării economiei, interpătrunderii
şi integrării pieţelor de capital internaţionale, a informaţiei şi a
tehnologiilor, piaţa asigurărilor a devenit una dintre cele mai de

59
perspectivă opţiuni de lărgire a businessului bancar. Părţile
implicate în acest proces sunt băncile şi societăţile de asigurare,
fiecare în parte având anumite atuuri, şi anume:
Bancherii deţin următoarele avantaje în raport cu
asigurătorii:
1) numărul mare al clienţilor particulari şi corporativi şi,
de unde rezultă, o largă piaţă potenţială pentru asigurări. Baza
informaţională a băncilor poate servi la o segmentare optimă a
clientului şi o „ţintire la sigură” a asiguraţilor. Odată focalizată
atenţia pe segmentele de clientelă, produsele sunt elaborate în
funcţie de preferinţele acestora;
2) reţelele largi de distribuţie şi inovaţia în materie de
metode distributive. În plus, se remarcă practicarea unui
marketing direct plecând de la ghişee mai eficient decât
întreţinerea unei reţele de intermediari cu comisioane foarte mari;
3) dezvoltarea internaţională. Băncile au sesizat rapid
necesitatea de a avea reţele internaţionale importante;
4) imaginea publică. În mod tradiţional, băncile se bucură
de o mai bună recunoaştere din partea publicului, afacerile de
asigurare le aduc, în schimb, beneficiul unui „look” deosebit;
5) tehnologia informaţională de avangardă. Aceasta, în
mod inevitabil, conduce la creşterea distribuţiei directe de
produse şi servicii de către bănci.
Avantajele serviciilor prestate de asigurători sunt:
1) gestiunea financiară. Calitatea gestiunii obligatorie, a
gestiunii portofoliului de acţiuni, a gestiunii imobiliare
etc., realizate de asigurători o depăşeşte pe cea a
bancherilor, dar nu şi în materie de gestiune a
creditelor;
2) capacitatea financiară. Societăţile de asigurare dispun
de importante fonduri comparativ cu băncile, care, în
majoritatea cazurilor, imobilizează fonduri proprii
importante pentru crearea filialelor;

60
 3) calitatea forţei de vânzare9. Asigurătorii satisfac
întotdeauna o cerere spontană, în general „vie”.
Legături, interrelaţii între asigurări, pe de o parte, şi lumea
serviciilor financiare, în special, bancare, pe de altă parte, au
existat încă de la începuturi, pentru că bancherul era
asigurătorul, iar asigurarea nu reprezenta decât derularea unei
relaţii de împrumut.
Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor '80 ai
secolului precedent, s-a înregistrat un proces accelerat de
convergenţă a celor două sectoare. Înainte de a contura
arhitectura problematicii procesului se impune precizarea
conţinutului binomului bancasigurare – asifinanţare, acesta
reprezentând reperele fundamentale ale conceptului de
convergenţă a serviciilor financiare.
Termenul „bancasigurare” a apărut pentru prima dată în
Franţa, fiind utilizat în vederea desemnării foarte rapide a
contractelor de economisire, acestea din urmă fiind distribuite
de către filialele de asigurare ale grupurilor bancare. Simetric,
termenul „asifinanţare” desemnează apariţia în reţeaua
grupurilor de asigurare a produselor financiare, cum ar fi
planurile de economisire, cărţile de credit etc.
Zona de lucru a conceptului începe de la acorduri de
comercializare, întruneşte legături funcţionale şi sfârşeşte cu
dezvoltarea produselor ce încorporează elemente financiare şi
de asigurare. Convergenţa dintre cele două sectoare financiare
are lor la nivel structural şi la nivel operaţional, şi nu într-o
manieră simplificatoare, ci de esenţă şi identifică, în acest sens,
trei coordonate ale procesului de convergenţă: instituţii,
produse, activităţi.
La nivel operaţional, procesul convergenţei îmbracă
formele:
1. Acordurilor comerciale ce permit distribuirea:

9
Termenului „forţa vânzării” i se atribuie sensul de „complet”: canal de
distribuţie – segment de cerere.

61
 • produselor de asigurare de către bănci;
• produselor bancare de către asigurători;
• produselor încrucişate.
2. Serviciilor combinate:
• dezvoltarea componenţei de asigurare pentru
produsele financiar-bancare şi
• dezvoltarea componenţei financiare a produselor de
asigurare.
La nivel structural deosebim:
1. Cote de participaţii;
2. Filiale bancare create de către asigurători sau filiale de
asigurare create de către bănci;
3. Grupuri financiare de diverse forme ale
conglomeratului bancă – asigurător.
Aceste forme ale bancasigurării diferă de la ţară la ţară în
funcţie de: a) structura pieţei şi reglementarea acesteia; b)
preferinţele locale; c) obiectivele urmărite de către „consumatori”.
Astfel, dacă obiectivul este limitat doar la adăugarea de
produse de asigurare la cele bancare existente, atunci sunt
practicate alianţele. Dacă însă ambiţiile sunt mai vaste, se
merge şi mai departe spre fuziuni şi achiziţii. Drept urmare, se
pun în discuţie două mari strategii de funcţionare: coabitarea
şi confruntarea.
Prezentarea premiselor procesului de apariţie a
fenomenului bancasigurare se identifică cu stabilirea factorilor
ce au contribuit la apariţia bancasigurării, printre care putem
enumera: evoluţia cererii; concurenţa; cadrul legislativ,
reglementar; factorul „progresul tehnologic”.
Referitor la corelaţia şi evoluţia cererii ei – evidenţa
bancasigurării – se pot puncta următoarele aspecte:

62
 1. Evoluţia demografică. În general, este vorba despre
declinul ratei natalităţii în ultimii 40 de ani în ţările vestice10,
apoi de creşterea longevităţii11, dată de o mai bună îngrijire
medicală, de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi, ca urmare, a
progresului în medicină. Toate acestea au condus la necesitatea
unui proces de reformare a sistemului securităţii, a asigurărilor
sociale, inclusiv a pensiilor. Aşezarea protecţiei sociale pe baze
private a generat situaţii, în care mulţi dintre potenţialii
participanţi ai unor astfel de pieţe (incluzând în rândurile lor
băncile), asigurătorii de viaţă, fondurile de pensii, gestionarii
de active etc. să încerce să câştige segmente cât mai
semnificative. Drept argumentare se vor analiza două situaţii:
1) nivelul protecţiei sociale a statului;
2) comportamentul individual cu privire la economisire.
Tabelul 3.1.1
Evoluţia proiectată a ratei dependenţei de nivelul protecţiei
sociale a statului (%)12
State / Ani 1995 2000 2010 2020 2030 2050
Regatul Unit 24,30 24,20 25,80 31,20 38,70 41,2
Franţa 22,10 23,60 24,60 32,30 39,10 43,5
Germania 22,30 23,80 30,30 35,40 49,20 51,9
SUA 19,20 19,00 20,40 27,60 36,80 38,4
Japonia 20,30 24,30 33,00 43,00 44,50 54,0
Italia 23,81 26,5 31,2 37,5 48,3 60,0
Sursa: IMF, Bos and Others, 1994, Jan H. Holstoer, „Repositioning of
the Insurance Industry in the Financial Sector and its Economic Role”, The
Geneva Papers and Insurance, Issues and Practice, vol. 24, MO. 3, iulie
1999, pag.246.

10
În Europa, generaţia născută în anii 70 este cu 17% mai restrânsă decât
cea a anilor 60, iar cea a anilor 80 cu 25% mai puţină faţă de generaţia 60.
11
Speranţa medie de viaţă a crescut la bărbaţi de la 67,5 ani în 1960 la 74 ani în
1994, iar pentru femei de la 72,8 ani la 80,5 ani.
12
Rata dependenţei s-a constituit ca raport procentual între numărul persoanelor în
vârstă de peste 65 de ani şi populaţia cu vârsta între 15 – 64 de ani.

63
 Aşadar, creşterea enormă a numărului pensionarilor care
pot rămâne „neacoperiţi” prin programele statului cu pensii,
ridică probleme de genul: „cum ţările în cauză vor suporta
consecinţele financiare ale unei asemenea evoluţii”. Unele
guverne au trecut deja la acţiuni prin stimularea creării unor
scheme-pilot de rang secundar, terţiar şi chiar de rangul al
patrulea (rangul secund cuprinde planuri de pensionare a
asiguraţilor, rezerve contabile; rangul terţiar se referă la pensii
private; la rangul patru se referă pensionarii angajaţi într-o
muncă în „part-time” – program redus, suplimentând veniturile
din pensii). În aceste situaţii societăţile de asigurări de viaţă au
şi vor avea un rol important activând pe piaţa de rang secundar.
Dimensiunea acesteia diferă de la o ţară la alta, după cum şi
indică graficul următor (vezi graficul 3.1.1.).

Activele fondurilor de pensii ale pieţei de rang secundar la sfârşitul

anului 1995 - ca % din P.I.B. Austria 0,87
Italia 2,57
100 Spania 3,05
80 Belgia 3,6
Franţa 4,21
60 Germania 5,24
40 Danemarca 20
Suedia 28, 47
20 Irlanda 42,28
Regatul Unit 74,51
0
Elveţia 79,46
1
Olanda 87,16

Graficul 3.1.1.
Sursa: Comisia Europeană, Les Cahiers de Geneve, vol. 29, MO. 3,
iulie 1999, pag.248.

După cum se observă din informaţia prezentată sub formă

grafică, programele fundamentate de asigurători au evoluat

64
considerabil în Olanda, Regatul Unit, Irlanda şi Elveţia, dar
sunt inexistente în alte ţări.
În Germania, Franţa, Italia, Spania, totalul activelor
fondurilor de pensii ca parte din P.I.B. sunt neglijabile, întrucât
în aceste ţări protecţia socială a cetăţenilor rămâne
dependentă de nivelul protecţiei sociale acordate de către stat.
În anul 1997, în Franţa s-au introdus schemele private de
pensionare, legiferarea cărora a fost suspendată de către
guvernul socialist. În Germania, operează pe scară largă
schema rezervelor contabile, adică obligaţiile angajaţilor pe
linie de pensii sunt „convertite” în active ale societăţii unde îşi
desfăşoară activitatea asiguraţii, ultimii fiind astfel cointeresaţi
ca societăţile să obţină profit. În Italia s-a introdus în 1996
noua lege a pensiilor, care dă mai multă încredere schemelor
fondurilor mutuale.
Fondurile de pensii ale pieţei de rang secundar din
Republica Moldova lipsesc, atestându-se astfel o dependenţă
totală de nivelul protecţiei sociale a statului.
2. Modificarea comportamentului individual cu privire
la economisire. În ţările prezentate în graficul 3.1.1. se
înregistrează înalte niveluri ale ratei de economisire şi
deplasarea de la economii pe termen scurt la economii pe
termen lung. Aceasta se explică, în temei, printr-o rată
moderată a inflaţiei, iar un răspuns indirect îl poate oferi şi rata
şomajului.
După cum indică informaţia prezentată sub formă de tabel
(vezi tabelul 3.1.2.), asemenea ţări, cum ar fi Spania, Italia,
Franţa şi Finlanda înregistrează rate înalte ale şomajului. În alte
ţări, rata şomajului depăşeşte media în U.E., atestându-se un
ecart între 4,7% în S.U.A şi 10,6% în U.E.

65
 Tabelul 3.1.2
Rata şomajului în Europa, SUA (%)
Ţara/Ani 1998 1999*
Germania 9,70 9,2
Franţa 11,80 11,3
Italia 12,20 12,0
Spania 18,80 17,5
Olanda 4,20 4,3
Belgia 8,90 8,5
Austria 4,50 4,4
Finlanda 11,80 10,4
Portugalia 4,90 4,8
Irlanda 8,90 7,3
Luxemburg 2,20 2,2
Regatul Unit 6,30 6,2
SUA 4,50 4,7
U.E 11,01 10,6
Sursa: Departamentul economic INI Borings, The Geneva
Papers on Risk and Insurance, Issues and Practice, vol.29, no.3,
iulie 1999, pag.251.
* estimări

Informaţiile prezentate în tabelul 3.1.2. demonstrează

corelarea directă şi indirectă dintre evoluţia demografică în
ţările vestice şi modificarea ratei şomajului în Europa.
Evoluţia formelor tradiţionale de economisire este
analizată în figura ce urmează.

66
 Tendinţa europeană privind economiile şi activele
investiţionale
1 1
46% 34%
6 2
12% 12%
6
2 3
7%
11% 5 6%
3
5 4 18%
6% 4
16% 14%
18%
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6

1990 1997

Graficul 3.1.2.

Legenda: 1- Depozite bancare; 2- Obligaţiuni; 3- Acţiuni; 4-

Asigurări de viaţă; 5- Pensii private; 6- Fonduri mutuale.

Sursa: Datamonitor, The Geneva Papers on Risk and Insurance,

Issues and Practice, vol.24, no.3, iulie 1999, pag.261.

Analizând informaţiile prezentate sub formă grafică, se

poate concluziona că formele tradiţionale de economisire, cum
ar fi, depozitele bancare, au suferit un declin în avantajul altor
instrumente financiare.
Astfel, între 1990 şi 1997, băncile europene au pierdut
11% în „comercializarea” activelor financiare în favoarea
investitorilor instituţionali (fonduri mutuale, de pensii private
etc.) şi asigurătorilor de viaţă, situaţie care va genera evoluţia
fenomenului bancasigurării, cu toate că o influenţă importantă
o are şi regimul fiscal aplicat diverselor alternative
investiţionale.

67
 3. Clienţii devin tot mai bine educaţi şi mai pretenţioşi
în formularea cererii de asigurare;
4. Declinul solidarităţii sociale şi al siguranţei locului de
muncă generează responsabilitatea individuală şi susţine
mentalitatea economisirii.
Băncile, asigurătorii sunt interesaţi să vină în întâmpinarea
şi valorificarea acestei mişcări. Cât priveşte clienţii corporativi,
se remarcă voinţa grupurilor financiare şi industriale13 de a
supraveghea şi controla nu atât geografia, cât creşterea
capitalului. Acest confort se „traduce” în termenii diversificării
serviciilor financiare prestate prin distribuirea directă a acestora
(fără intermediari).
Aspectele menţionate constituie adevărate forţe de
integrare a diferitelor segmente ale pieţei financiare. În opinia
noastră, însă în acest context se poate aborda şi conceptul
globalizării pieţelor financiare, procesul globalizării fiind
susţinut, pe de altă parte, şi de: concurenţă, factorul tehnologic
şi chiar de cadrul reglementar.
Aşa cum rezultă şi din situaţiile prezentate în grafice,
băncile se confruntă cu o concurenţă intersectorială pe pieţele
de economii, ultimele provenind din partea societăţilor de
asigurare.
Pentru a câştiga noi cote de piaţă şi pentru a compensa
declinul profitabilităţii liniilor tradiţionale, băncile şi-au
diversificat serviciile pentru a ameliora, în primul rând,
rentabilitatea reţelelor de distribuţie, caracterizate printr-o
subcapacitate structurală. Mai mult, piaţa de asigurări de viaţă
a oferit şi oferă perspective atrăgătoare date de afinitatea şi
complementaritatea produselor acesteia cu cele oferite de

13
Astfel se accentuează influenţa valului fuziunilor şi achiziţiilor ce a
cuprins lumea şi toate segmentele în ultimii ani şi care generează solicitări
din partea clientelei pentru bănci şi asigurători de a-şi construi oferta pe
măsura capacităţilor solicitate.

68
bănci. În favoarea băncilor, în schimb, vin cu argumente
următoarele situaţii (vezi tabelele 3.1.3 şi 3.1.4):
Tabelul 3.1.3
Productivitatea operaţională active/angajat

1993* 1997* R.M.A.C.*

Bănci 3,31 5,41 13,1
Asigurări 2,56 4,02 11,9

* milioane $ SUA; ** R.M.A.C.- Rata Medie Anuală de

Creştere în %.
Sursa: Joao Talone „A Comparision of the Main European
Financial Group”, 25th General Assemblz of Geneva Association,
Dresden, 25-27 iunie 1998.

Tabelul 3.1.4

Percepţia de către piaţă a productivităţii capitalului

(evaluare în baza valorii contabile)

1993* 1997* R.M.A.C.*

Bănci 1,75 2,71 11,4
Asigurări 1,64 1,93 4,5

* milioane $ SUA; ** R.M.A.C.- Rata Medie Anuală de

Creştere în %.
Sursa: Joao Talone „A Comparision of the Main European
Financial Group”, 25th General Assemblz of Geneva Association,
Dresden, 25-27 iunie 1998.

Frânarea procesului de integrare financiară este impusă de

restricţiile şi limitările reglementare.

69
 S-a impus şi se impune în continuare o permanentă
ajustare a cadrelor reglementare pentru a răspunde noilor
realităţi operaţionale şi concurenţiale de pe pieţele financiare14.
Analiza cadrului reglementar în „teritoriul” căruia se
derulează fenomenul interrelaţiei între sectorul asigurărilor şi
cel al serviciilor financiare (în cadrul căruia accentul cade pe
serviciile bancare) este deosebit de complexă.
În acest context este necesar de avut în vedere o
multitudine de dimensiuni, cum ar fi dimensiunile
intersectoriale; intrasectoriale şi internaţionale. Aceasta din
urmă se referă la produse, instituţii, structuri de control şi
atribuţiile lor privind atât producţia, cât şi distribuţia serviciilor
financiare, care au drept obiective protecţia consumatorilor de
servicii financiare şi solvabilitatea operatorilor.
Dereglementarea definită prin erodarea, consfinţită legal, a
frontierelor între serviciile de asigurare şi alte servicii
financiare impune necesitatea aplicării de noi reglementări
prudenţiale. Dimensiunea internaţională adaugă un grad de
complexitate suplimentar, acesta fiind determinat de faptul că
reglementarea intrasectorială şi intersectorială variază de la ţară
la ţară.
Convergenţa financiară solicită cooperarea nu numai la
nivel naţional între autorităţile de supraveghere şi control
sectorial, ci şi forme de cooperare a acestor autorităţi la nivel
internaţional. Intensificarea schimburilor de informaţie
reprezintă cel mai bun mijloc de ajustare a sistemelor de
reglementare, punctul de plecare al coordonării politicilor
reglementare, a unei mai mari compatibilităţi a reglementărilor
naţionale sau de recunoaştere mutuală a anumitor dispoziţii.
Un exemplu concret de convergenţă îl reprezintă:

14
La această parte a abordării vom insista doar asupra aspectelor generale,
urmând o particularizare a lor la tratarea formelor bancasigurării.

70
 a) piaţa O.C.D.E.15 reglementată de codul liberalizării
circulaţiei capitalului în legătură cu investiţiile directe
ale persoanelor străine autorizate;
b) piaţa U.E.16 care, în ideea liberalizării schimburilor în
sectorul bancar şi cel al asigurărilor, este reglementată
de directivele din generaţia a II-a şi a III-a privind
circulaţia capitalului bancar şi celui de asigurare.
Progresul tehnologic prin dezvoltarea noilor tehnologii de
comunicaţie şi de informare, precum şi prin dezvoltarea noilor
metodologii de gestiune a avut un anumit impact pozitiv asupra
serviciilor financiare.
Consecinţele principale ale factorului tehnologic sunt
creşterea competitivităţii şi transparenţei pieţelor, precum şi
crearea pentru participanţii nontradiţionali a oportunităţilor
adecvate privind intrarea pe piaţa unuia sau altuia dintre
operatorii financiari. Recent, barierele de intrare pentru noii
competitori au fost desfiinţate prin intermediul noilor
tehnologii care au creat metode moderne de distribuţie, acestea
fiind mai puţin costisitoare decât cele tradiţionale.
Actualmente, în practica internaţională sunt utilizate şi alte
canale moderne de distribuţie a produselor de asigurare17, cum
ar fi vânzarea directă (vânzarea prin telefon) şi comerţul
electronic – vânzarea produselor de asigurare prin Internet.
Astfel, integrarea computerului şi a tehnologiilor
telecomunicaţionale au făcut posibilă creşterea vânzărilor de
produse financiare mai mult decât prin telefon, deşi folosirea
centrelor telefonice şi a bazelor de date de marketing, de
asemenea, au contribuit la sporirea nivelului de penetrare a PC-

15
O.C.D.E. – Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică.
16
U.E. – Uniunea Europeană.
17
Nicolae Constantin Lungu – Asigurările de viaţă şi modernizarea
acestora, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p.327.

71
urilor în aceste activităţi18. Pentru industria de asigurare
distribuţia produselor prin intermediul canalelor electronice,
cum ar fi Internetul rămâne modestă.
Băncile europene au devenit mai mult pro-active în
domeniul asigurării atât din motive ofensive, cât şi defensive.
Activitatea băncilor europene în domeniul asigurării a fost
determinată de următoarele motive defensive:
• Declinul marjei de profit ca urmare a competiţiei acerbe
şi diminuarea înclinaţiei spre consum;
• Alăturarea asigurării şi altor instrumente investiţionale
cu câştiguri mari la produsele tradiţionale, cum ar fi
depozitele bancare.
Intensificarea activităţii băncilor europene în domeniul
asigurărilor a fost impulsionată şi de unele motivaţii ofensive,
cum ar fi:
• Oportunitatea folosirii eficiente a reţelei extinse de
filiale bancare ce conduce la economii semnificative
aferente cheltuielilor de distribuţie;
• Cererea potenţială pentru asigurarea de viaţă dată de
tendinţele demografice şi limitele programelor sociale
de protecţie şi securitate.
În asemenea ţări, cum ar fi Spania, Grecia, Portugalia şi
Franţa băncile s-au dovedit a fi mai bine poziţionate decât
asigurătorii pentru a atrage segmentele largi ale potenţialilor
clienţi prin reţelele lor, inclusiv ca urmare a relaţiilor existente
deja cu aceştia.
Din aceste considerente, este necesar de menţionat faptul
că reacţia asigurătorilor la incursiunea băncilor în sfera
asigurărilor depinde de structurile bancasigurării:

18
Potrivit centrului de Cercetare Forrestar în SUA calculatoarele personale
(PC- Personal Computer) au intrat pe piaţa potenţială în proporţie de 48%,
aşteptându-se la nivelul anului 2005 o cotă de 60%. În Olanda se estimează
ca 41% din menaje sunt ocupate cu PC-uri.

72
 a) unele dintre ele, în principal alianţele, sunt benefice
pentru asigurători, în sensul accesului la canalele de
distribuţie, clienţi, pieţe ale unor state. Riscul este că
uneori băncile au rupt alianţele cu partenerii lor de
asigurare, constituindu-şi propriile lor filiale de
asigurare sau achiziţionează societăţi de asigurare.
b) altele constituie adevărate ameninţări. Asigurătorii au
acţionat pentru: îmbunătăţirea reţelelor sale de
distribuţie prin creşterea profesionalismului agenţilor şi
brokerilor, accentuându-se calitatea consilierilor şi
serviciilor; utilizarea procedurilor electronice de
subscriere; reducerea nivelului comisioanelor19.
c) o ripostă, cel puţin la fel de ofensivă, este vânzarea
încrucişată a produselor bancare simple asiguraţilor sau
potenţialilor asiguraţi, precum şi stabilirea propriilor
operaţii de banking20, caz în care termenul de referinţă
folosit este cel de asifinanţare („assurfinance”), achiziţii
de bănci sau fuziuni cu băncile existente.
După cum consideră instituţiile bancare şi societăţile de
asigurare europene, bancasigurarea este atractivă atât din punct
de vedere al sporirii propriului raiting, cât şi din punct de
vedere al posibilităţii obţinerii unui venit suplimentar. Cu toate
că rezultatele obţinute de la efectuarea operaţiunilor de
bancasigurare sunt încă nesemnificative, demararea procesului
de constituire a bancasigurării în ultimii ani a luat amploare,
fiind implicate în acest proces tot mai multe instituţii
operatoare ale pieţei serviciilor bancare.
Actualmente, mai mult de 80 la sută din numărul total al
băncilor comerciale europene aplică în activitatea desfăşurată

19
În Austria, drept consecinţă, numărul agenţilor full-time s-a redus
considerabil, mulţi dintre ei mutându-se în Departamentul de Asigurare al
Băncilor.
20
Este situaţia asigurătorilor din Olanda, care derulează o activitate
cvasibancară folosind distribuţia directă.

73
bancasigurarea şi mai mult de 40 la sută din societăţile de
asigurare prestează servicii financiare de alternativă. Problema
care apare, actualmente, este determinată de stabilirea unei
astfel de modalităţi de activitate comună, care ar fi fost
desfăşurată de către băncile comerciale şi societăţile de
asigurare şi ar fi în stare să asigure diversificarea serviciilor
prestate, pe de o parte, şi creşterea volumului acestora, pe de
altă parte. Se consideră că nu există o modalitate unică de
aplicare a bancasigurării ce ar putea fi favorabilă atât
societăţilor de asigurare, cât şi băncilor comerciale.
Soluţionarea eficientă a acestei probleme trebuie să ţină cont de
perspectiva afacerilor şi presupune estimarea tuturor condiţiilor
esenţiale privind situaţia economică din ţară, particularităţile
legislaţiei naţionale, comportarea concurenţilor pe piaţă,
nivelul cererii solvabile etc. Concomitent, există şi concepţii
universale în baza cărora evoluează bancasigurarea şi care pot
fi utilizate în dependenţă de următoarele condiţii:
Deservirea de către banca comercială şi de către
societatea de asigurări a clienţilor comuni. Aceasta este
cea mai simplă formă a bancasigurării, care, în cazul în
care procedura de prestare a serviciilor va fi adecvată
exigenţelor pieţei ar putea fi foarte profitabilă, dat fiind
faptul că cheltuielile ce ţin de unificarea afacerilor nu
sunt esenţiale, iar cheltuielile efectuate pentru instruirea
personalului se recuperează;
Banca încheie cu societatea de asigurare un contract de
distribuire a produselor de asigurare, în baza căruia ea
ar activa ca reprezentant mandatat;
Banca comercială şi societatea de asigurare sunt de
comun acord cu posesiunea reciprocă a acţiunilor.
Reprezentantul fiecărei societăţi comerciale poate fi
inclus în consiliul director al societăţii-proprietar;
Constituirea de către bancă şi societatea de asigurări a
unei noi unităţi economice comune;

74
 Banca procură integral sau parţial societatea de
asigurare, fiind astfel realizată condiţia principală de
desfăşurare a activităţii comune;
Banca fondează o societate de asigurare, al cărei pachet
majoritar de acţiuni îl deţine;
Fondarea sau procurarea unei bănci, care, integral sau
parţial, ar fi proprietatea societăţii de asigurări. În acest
context, problema principală rezidă în constituirea
băncii (care, după volumul activităţii sale, reprezintă o
structură mai redusă), care ulterior ar putea realiza fără
dificultăţi sarcinile trasate de către societatea de
asigurări. După conţinutul său, aceasta constituie o
tactică de prezentare, care este utilizată pentru
menţinerea propriilor poziţii pe piaţa bancasigurării.
De o însemnătate importantă în extinderea afacerilor
(parteneriatul dintre banca comercială şi societatea de
asigurări) este influenţa pe care o pot exercita factorii de
decizie a unei părţi asupra celeilalte părţi. Sunt de necesitate
vitală şi relaţiile de încredere constituite între persoanele cu
funcţii de răspundere, relaţiile permanente între parteneri,
întrunirile managerilor generali, la fel ca şi disponibilitatea de
împuterniciri necesare adoptării unor decizii privind
perfecţionarea tehnologiilor afacerilor comerciale sau de
aplicare a cercetărilor de marketing.
Condiţiile constituirii şi extinderii bancasigurării,
menţionate anterior, nu reprezintă un obstacol pentru oamenii
de afaceri occidentali. Factorii specifici ce influenţează
extinderea vertiginoasă a noilor produse, precum şi tendinţa
spre o integrare cât mai complexă a băncilor comerciale cu
societăţile de asigurări pe această piaţă, sunt determinaţi, în
primul rând, de competiţia acerbă dintre băncile comerciale.
Avantajul financiar al băncii comerciale ce activează în
comun cu societatea de asigurări poate fi reflectat sub
următoarele aspecte:

75
 • Sporirea venitului obţinut din comisioane şi/sau profitul
provenit din afacerile comerciale (în dependenţă de
raporturile parteneriale);
• Reducerea cheltuielilor constante ale băncii comerciale,
care sunt repartizate prin intermediul raporturilor de
parteneriat şi în ramura asigurărilor de viaţă;
• Sporirea productivităţii muncii angajaţilor, ca urmare a
lărgirii gamei serviciilor prestate.
Din aceste considerente, nu mai poate fi vorba de bănci,
intermediari sau societăţi de asigurări. Toate acestea pot fi
denumite mai corect instituţii de servicii financiare, pentru că,
în fapt, fiecare oferă o combinaţie între servicii bancare, de
intermediere şi alte servicii financiare asociate.
De menţionat faptul că se menţine şi tendinţa comună
europeană de constituire a unei „bănci universale”, a unui
„supermarket financiar” capabil să presteze clienţilor orice
serviciu financiar.
Aşadar, se impune necesitatea căutării unui model potrivit
de satisfacere a nevoilor unui tip de client tot mai bine informat
şi mai pretenţios, impactului produs de progresul tehnologic i
se adaugă şi alţi factori care influenţează întreaga sferă a
serviciilor financiare: rolul statului se diminuează, legile şi
reglementările cu caracter normativ sunt adoptate în
conformitate cu noile realităţi economico-sociale, pe lângă
nevoile clienţilor, urmând a fi satisfăcute solicitările, nu mai
puţin pretenţioase ale acţionarilor. În grupul factorilor
determinanţi ai schimbării în arealul european, poate fi inclus şi
procesul de formare a pieţei unice şi de introducere în circulaţie
a monedei unice în ţările membre ale U.E. Din aceste
considerente, comportamentul actualului solicitant al serviciilor
financiare este, îndeosebi, influenţat de posibilităţile lărgite de
operare a investiţiilor. Actualmente, se atestă o tendinţă de
diminuare a depunerilor mijloacelor băneşti pe perioade medii
şi de lungă durată, fiind acordate preferinţe produselor de

76
asigurare şi fondurilor mutuale, care garantează o dobândă mai
mare în raport cu depunerile bancare tradiţionale.
Modificarea preferinţelor investiţionale ale clienţilor a
generat, la rândul său, o diminuare a economiilor personale
aflate în depuneri bancare, care tradiţional constituiau
elementul principal în profitul băncii comerciale care gestiona
banii clienţilor. Astfel, s-a impus necesitatea ca acoperirea de
către băncile comerciale a unor eventuale pierderi să fie
efectuată prin realizarea poliţelor de asigurare a vieţii.
Prin urmare, oferta pe care bancasigurarea o pune la
dispoziţia clientelei, diversitatea produselor constituie atribute
favorabile ale acesteia. Deşi oferta de asigurări de viaţă
distribuită prin intermediul băncilor a fost punctul de start al
tuturor relaţiilor de bancasigurare, în prezent se atestă şi o
creştere a ofertei pentru alte tipuri de asigurări decât cele de
viaţă, în special, în organizaţiile mari. Totuşi, asigurările de
viaţă deţin o pondere semnificativă: aproape 1/3 din asigurările
de viaţă şi produsele de investiţii din SUA şi respectiv până la
2/3 din aceleaşi categorii de produse în Europa se vând în
sistem de bancasigurare21.
Un motiv important, care stimulează diversificarea
produselor de asigurare prestate atât de băncile comerciale, cât
şi de societăţile de asigurări, este determinat şi prin promovarea
unei politici fiscale favorabile în raport cu asigurările de viaţă.
Un alt motiv ar fi faptul că în ultimele decenii, în statele
occidentale industrial dezvoltate s-a produs o reducere
semnificativă a ratei natalităţii, care în combinare cu sporirea
longevităţii cetăţenilor influenţează considerabil structura de
vârstă a populaţiei din aceste ţări. Din aceste considerente,
presiunea asupra sistemelor publice de plată va fi tot mai
pronunţată, concomitent cu sporirea necesităţii de asigurare cu
pensii complementare sau cu anuităţi. Băncile comerciale în
astfel de situaţii sunt disponibile să utilizeze posibilitatea de
21
Eugen Priboi, Marcel Nicula – O afacere profitabilă // Primm, Nr 4, 2001.

77
obţinere a profitului şi reacţionează prompt la cerinţele sporite
ale clienţilor din această sferă.
Pentru a-şi consolida poziţiile în sfera asigurărilor, în
general, şi în sfera asigurărilor de viaţă, în particular,
asigurătorii bancheri sunt impuşi de situaţie să selecteze noi
servicii ce ar putea fi prestate clienţilor, efectuând în paralel o
estimare a raţionalităţii şi eficienţei acţiunilor întreprinse de
către aceştia. Astfel, sporirea cheltuielilor operaţionale a
sucursalelor băncilor comerciale impune o reducere
considerabilă a reţelelor de filiale. În decursul anilor 1990-
1998, în Elveţia, Germania, Franţa, Olanda şi Suedia s-au
produs reduceri considerabile a reţelelor de filiale ale băncilor
comerciale, atestându-se concomitent, în aceeaşi perioadă de
timp, o sporire a reţelelor de filiale ale băncilor comerciale
numai în Belgia şi Italia (corespunzător, cu 10 şi 72 la sută).
Devine tot mai stringentă necesitatea utilizării eficiente a
reţelelor disponibile, precum şi a cunoştinţelor şi experienţei
acumulate de către angajaţii băncilor comerciale.
O atenţie deosebită în dezvoltarea fenomenului
bancasigurării îi revine analizei preferinţelor clienţilor. În acest
context trebuie menţionat faptul că băncile comerciale au o
deosebită sensibilitate faţă de capacitatea de manevrare a
clienţilor săi, care adesea sunt determinaţi să beneficieze de
serviciile prestate de mai multe instituţii bancare. Din aceste
considerente, băncile comerciale întreprind acţiuni care ar
transforma clientul într-un solicitant permanent doar al
serviciilor sale. Se consideră că cu cât mai multe servicii
prestează solicitantului o societate comercială, cu atât este mai
redusă probabilitatea pierderii de către această instituţie
financiară a unui asemenea client.
Asociaţia băncilor americane a sistematizat informaţia
disponibilă privind rezultatele obţinute despre tendinţele
clientului de a se dezice de serviciile bancare în dependenţă de
varietatea serviciilor financiare de care el beneficiază,

78
reflectând-o astfel: într-o coloană s-a indicat denumirea
serviciilor financiare, iar în alta corelaţia dintre cei care odată
au beneficiat de serviciul prestat, faţă de persoanele care, din
diferite cauze, au întrerupt relaţiile cu banca care le-a prestat
acest serviciu22. Altfel fiind spus, dacă, spre exemplu,
probabilitatea pierderii de către bancă a clientului care a
deschis numai un cont curent constituie 1:1, pe când, doar
numai 1 persoană din cele 10 care au deschis atât conturi
curent, cât şi conturi de depozit ar putea să întrerupă relaţiile cu
banca sa. Situaţia a fost prezentată astfel:
Servicii financiare Probabilitatea
pierderii clientului
Numai contul curent 1:1
Numai cont de depozit 2:1
Cont curent şi cont de depozit 10 : 1
Cont curent, cont de depozit şi de credit 18 : 1
Cont curent, cont de depozit şi alte
servicii financiare 100 : 1
Diversitatea serviciilor prestate este influenţată esenţial şi
de utilizarea tehnologiilor moderne de automatizare a
informaţiei, de care depinde direct calitatea deservirii
clientului, operativitatea schimbului de informaţii dintre
diversele instituţii financiare, precum şi de siguranţa
informaţiei furnizate. Datorită extinderii considerabile a
terminalelor electronice şi a accesului liber la acestea a
clientului băncii sau a societăţii de asigurări din Occident,
acestuia i se furnizează operativ informaţiile privind mărimea
soldului bancar, costul serviciului solicitat, condiţiile
contractului de asigurare, termenul de achitare a primei
scadente, cuantumul sumei de răscumpărare etc. Un efect

22
S. Fotescu, N. Botnari – Bancasigurarea: particularităţile constituirii şi
perspectivele dezvoltării.// Economistul, 2002, Nr 1219, pag. 4.

79
pozitiv asupra simplificării modului de constituire a relaţiilor
actuale dintre banca comercială şi client, sau dintre client şi
societatea de asigurări este şi obţinerea informaţiei prin
Internet.
Cu toate că este recunoscută necesitatea şi eficienţa
constituirii şi extinderii bancasigurării, există, totuşi, o
deosebire de principiu în esenţa serviciilor bancare şi a celor de
asigurare. Solicitantul serviciilor bancare este însuşi clientul
băncii, însă pentru contractarea unei asigurări este nevoie să se
conştientizeze viitorul asigurat. Anume, din aceste
considerente, clientul are, adesea, o atitudine sceptică faţă de
filozofia „băncii comerciale”, considerând că unui serviciu
complex îi este caracteristică tendinţa prestării unor servicii de
o calitate mai redusă. Cu toate acestea, specialiştii continuă să
afirme că anume „supermarketul financiar” este viitorul
bancasigurării şi din aceste considerente este necesar ca
conceptul care odată a fost elaborat să fie permanent modificat
şi adus în conformitate cu rigorile pieţei.
Actualmente, managementul structurilor financiare tot mai
mult conştientizează faptul că numai călăuzindu-se de
principiile economice generale, acestea ar putea obţine mai
multe avantaje decât în cazul când fiecare îşi desfăşoară
activitatea în mod individual. În Republica Moldova, acest
proces a demarat recent, manifestându-se prin constituirea
grupurilor industrial-financiare şi financiar-investiţionale, fiind,
de regulă, constituite nu prin comasarea a diverşi agenţi
economici cu activitate independentă, ci prin constituirea unor
noi structuri economice, precum şi a unităţilor economice
afiliate în baza unei anumite instituţii financiare („Acord
Business Like” S.R.L; „Moldasig” S.R.L; „Mobias” S.A;
„Exim-Asint” S.A etc.).
Modificarea conjuncturală a condiţiilor de desfăşurare a
activităţilor comerciale impune diversele structuri de
antreprenoriat din diferite domenii de activitate să-şi declare

80
disponibilitatea de a desfăşura activităţi comune, considerând
astfel de intenţii ca oportune din punct de vedere economic.
Statul stimulează dorinţa firească a populaţiei de a
economisi anumite sume de bani pe parcursul vieţii sale, fiind
astfel efectuată o reducere relativă a poverii de acordare din
bugetul de stat a alocaţiilor sociale la atingerea vârstei de
pensionare. O asemenea politică devine tot mai populară pe an
ce trece şi în Republica Moldova, unde reforma sistemului de
pensionare este în deplin proces. În situaţia ce se cristalizează,
statul poate garanta numai o protecţie minimală, aşa-numita
„pensie socială”. O importanţă deosebită i se atribuie în aceste
condiţii pensiei complementare, constituite de către fiecare
persoană în parte, pe parcursul vieţii active.
Şi totuşi, din cauza reducerii nivelului de credibilitate a
cetăţenilor faţă de instituţiile financiare, populaţia din
Republica Moldova nu se grăbeşte să încredinţeze economiile
sale nici băncilor comerciale, nici societăţilor de asigurare. O
asemenea situaţie a fost generată de reglementarea inadecvată
şi inconsecventă de către autorităţile publice atât a activităţii de
asigurare, cât şi a celei bancare, nefiind astfel protejate
interesele clienţilor acestor instituţii financiare în situaţiile
critice. Actualmente, societăţile de asigurări sunt disponibile să
presteze clienţilor diverse servicii de asigurare a vieţii, dar este
puţin probabil ca acestea să poată interesa potenţialii clienţi în
viitorul apropiat. Cele menţionate anterior vor impune o
perioadă îndelungată de timp, până când piaţa naţională a
asigurărilor se va apropia de nivelul pieţei americane a
asigurărilor, unde asigurătorii încasează sume considerabile de
prime de asigurare provenite de la asigurările de viaţă,
comparativ cu cele provenite de la asigurările de proprietate
sau de răspundere.
Este necesar ca atenţia factorilor de decizie, privind
derularea eficientă a procesului de constituire şi de extindere a
bancasigurării în Republica Moldova, să fie orientată

81
primordial către o reglementare adecvată de către autorităţile
publice a activităţilor bancare şi celor de asigurare, protejând
astfel clienţii acestor instituţii financiare de consecinţele
diferitelor situaţii extremale şi cataclisme financiare. În acest
sens, se impune şi necesitatea promovării concomitente şi a
unei politici fiscale favorabile în raport cu asigurarea vieţii.
De altfel, se impune şi necesitatea funcţionării mai
eficiente atât a asociaţiei băncilor comerciale, cât şi a asociaţiei
naţionale a asigurătorilor, componente structurale importante
ale pieţei financiare la nivel macroeconomic. În acest context
se poate menţiona că o perspectivă mai favorabilă ar putea avea
doar serviciile diversificate, fapt ce va contribui la soluţionarea
concomitentă a mai multor probleme, fiind astfel obţinută o
reducere considerabilă a cheltuielilor aferente acestor acţiuni.
Prin urmare, soluţionarea complexă şi operativă a problemei în
cauză ar putea contribui la sporirea numărului solicitanţilor
serviciilor prestate.
Spre regret, în Republica Moldova sortimentul serviciilor
şi produselor de asigurare prestate de către băncile comerciale
este încă foarte redus. Dacă, spre exemplu, în Europa
Occidentală clienţilor le sunt prestate asigurări de viaţă, de
proprietate şi de persoane, atunci în Republica Moldova sunt
distribuite numai produse de asigurare a vieţii şi sănătăţii
beneficiarului de credit, asigurarea cheltuielilor medicale a
cetăţenilor care pleacă peste hotare, asigurarea de răspundere
civilă „Cartea Verde”, precum şi asigurarea bunurilor gajate ca
garant al rambursării creditului acordat. Se relevă faptul că
produsele şi serviciile de asigurare menţionate anterior încă nu
au devenit o componentă inalienabilă a tranzacţiilor comerciale
ale băncilor, fiind prestate sporadic şi într-un volum foarte
redus. În această ordine de idei, este necesar de menţionat lipsa
cu desăvârşire a produselor de asigurare (asigurări de viaţă etc.)
din gama produselor distribuite în sistem de bancasigurare. O

82
situaţie similară în domeniu se atestă şi în Rusia, Ucraina şi în
alte state din fosta U.R.S.S.
Se constată că asigurarea de viaţă, care are un segment
foarte redus pe piaţa naţională a asigurărilor, ar putea să
producă o extindere considerabilă atât a numărului clienţilor
băncilor comerciale, cât şi a societăţilor de asigurare în cazul
constituirii bancasigurării. Drept exemplu, ar putea servi
schema de prestare a serviciilor de asigurare utilizată în Europa
Occidentală de mai mulţi ani, conform căreia, în scopul
acoperirii cheltuielilor pentru obţinerea studiilor, cetăţeanul
contractează o asigurare a vieţii de lungă durată. Concomitent,
el poate beneficia şi de un credit ipotecar, banca creditoare
fiind astfel desemnată ca beneficiar al asigurării.
Pentru Republica Moldova, unde bancasigurarea se află la
început de cale, în virtutea faptului că asigurările, ca ramură a
sistemului financiar, au doar cincisprezece ani de activitate,
sunt caracteristice încă şi interesele corporative. Acestea din
urmă nu permit în măsură deplină obţinerea unui avantaj
maxim dintr-o afacere comercială, ori acest fapt este foarte
profitabil şi răspândit în Occident. Dacă o bancă comercială
europeană poate colabora concomitent cu mai multe societăţi
de asigurare, încasând cu succes, de la fiecare din ele un anumit
comision, atunci în Republica Moldova este foarte dificil de
imaginat când pe rafturile bancare se vor învecina declaraţiile
de asigurare ale diverşilor asigurători.
În concluzie, vom menţiona că, pe măsura dezvoltării
pieţei financiare, care avansează concomitent cu soluţionarea
problemelor privind integrarea economică, care se realizează
prin constituirea unui sistem unic de comunicaţii, are loc
apropierea instituţiilor de asigurare şi ale celor bancare după
diferite direcţii de activitate.
Astfel, în condiţiile globalizării economiei, interpătrunderii
şi integrării pieţelor internaţionale de capital, a informaţiilor şi
a tehnologiilor, piaţa asigurărilor a devenit una dintre cele mai

83
de perspectivă opţiuni de lărgire a activităţilor bancare. Aşadar,
vânzarea produselor de asigurare prin reţelele bancare face
posibilă aplicarea cât mai corectă a tehnicilor de distribuţie a
produselor de asigurare de la asigurător către asigurat,
contribuind la stabilirea unor relaţii mai viabile cu clienţii şi la
obţinerea unui venit mai semnificativ de către asigurător.
În acest sens, vom remarca că, chiar în pofida
disfuncţionalităţilor existente, în bancasigurarea naţională
există un potenţial colosal al acestui segment de distribuire a
produselor de asigurare. Distribuirea acestor produse în sistem
de bancasigurare ar putea influenţa sporirea nivelului de cerere
solvabilă a populaţiei, în particular, contribuind astfel şi la
modernizarea sistemului de distribuţie a produselor de
asigurare, în general. Actualmente, există deja exemple de
colaborare a instituţiilor bancare cu cele de asigurare, fiind
astfel inclusă în serviciile suplimentare prestate deţinătorilor de
carduri bancare şi acordarea serviciilor de asigurare.

3.2. Constituirea cadrului de reglementare şi

supraveghere financiară integrată a instituţiilor de asigurare
şi celor bancare
Supravegherea financiară integrată şi reglementarea, ca
funcţii concentrate de o autoritate publică de reglementare,
reprezintă o necesitate vitală a secolului XXI. În condiţiile când
societăţile financiare, inclusiv bancare şi cele de asigurare,
intră pe o piaţă integrată, în care este foarte dificilă separarea
serviciilor prestate de aceste instituţii, iar serviciile prestate de
către societăţile financiare capătă un caracter social de o
importanţă majoră, se impune necesitatea abordării, într-un nou
context al problemei, privind constituirea unei instituţii
preocupate de supravegherea financiară integrată şi
reglementarea acestor activităţi.
În realitate, primele tentative de constituire a unei instituţii,
preocupate de reglementarea şi supravegherea financiară

84
integrată au fost întreprinse în anii '80 ai secolului trecut, în
Suedia, Norvegia şi Danemarca.
Ulterior, examinarea problemei în cauză a fost abordată în
anul 1999 la prima întrunire a reprezentanţilor agenţiilor
integrate de reglementare şi supraveghere financiară, care s-a
desfăşurat în oraşul Sidnei şi la care au participat reprezentanţi
din Australia, Canada, Danemarca, Japonia, Coreea, Singapore,
Suedia, Norvegia şi Marea Britanie.
Argumentul principal în favoarea constituirii unor instituţii
integrate de reglementare şi supraveghere financiară îl
constituie faptul că în rezultatul apariţiei unor noi instrumente
financiare, divizării sau fuzionării acestora, este imposibilă
delimitarea precisă a sferelor de activitate dintre societăţile de
asigurare şi cele bancare. Drept confirmare poate servi şi
multitudinea disensiunilor care apar între Banca Naţională şi
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în legătură cu
delimitarea atribuţiilor acestor instituţii.
Reglementarea şi supravegherea financiară integrată
impune necesitatea constituirii unei instituţii unice, abilitate
pentru supravegherea şi reglementarea diverselor componente
ale sectoarelor pieţei financiare.
Prima motivaţie, care a impulsionat adoptarea deciziei
privind constituirea în diferite state a instituţiilor integrate
pentru reglementarea şi supravegherea financiară, a fost
determinată de infiltrarea reciprocă a diferitelor direcţii de
activitate financiară, toate acestea pe fundalul constituirii unei
tendinţe dominante de distribuire combinată a produselor de
asigurare, bancare, consulting etc.
Aşadar, reglementarea integrată a asigurărilor este o
consecinţă a unificării activităţilor de asigurare cu alte activităţi
desfăşurate pe pieţele financiare, în cadrul unor grupuri
financiare, unificate prin convergenţa capitalului asigurătorilor
cu cel al bancherilor şi a prestării produselor financiare
combinate, fiind astfel impusă necesitatea unei reglementări

85
comune atât a instituţiilor de asigurare, cât şi a instituţiilor
financiar-creditare.
În esenţă, acest proces reprezintă o unificare treptată a
sistemului de control prin acţiuni comune ale organismelor de
reglementare a activităţilor desfăşurate de către asigurători,
bancheri, organe fiscale etc.23
Iniţial, necesitatea reglementării integrate era examinată
foarte prudent, însă realităţile pieţei impuneau operativitatea
soluţionării problemei în cauză. Din aceste considerente,
Parlamentul European a decis constituirea unui organism unic
de supraveghere în cadrul Uniunii Europene, preocupat de
supravegherea integrată şi reglementarea activităţilor
desfăşurate de către asigurătorii bancheri, privind distribuirea
produselor financiare integrate, combinate şi diversificate.
Astfel, majoritatea covârşitoare a unor asemenea
organisme reglementează activitatea instituţiilor creditare, a
instituţiilor investiţionale nebancare şi a societăţilor de
asigurare sub raportul respectării legislaţiei în vigoare şi a
nivelului de solvabilitate.
Personalul instituţiei pentru reglementare şi supraveghere
integrată de stat este determinat de proporţiile activităţii şi de
finanţare, care nu este efectuată din veniturile bugetului, ci din
contul contribuţiilor percepute de la societăţile comerciale, în
raport cu care se efectuează reglementarea şi supravegherea
financiară integrată. Astfel de finanţare acordă o anumită
independenţă faţă de guvern, căruia instituţia pentru
reglementare şi supraveghere financiară integrată îi prezintă
rapoarte cu privire la rezultatul activităţii desfăşurate.
Independenţa activităţii desfăşurate de către instituţia în cauză
este garantată de către consiliul de supraveghere (observatori),

23
S. Fotescu – Reglementarea asigurărilor prin prisma practicii
internaţionale, în vol. Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în realizarea
reformelor economice din Republica Moldova, Ed. ASEM, Chişinău 2003,
pag.344-347.

86
care îşi determină priorităţile strategice şi tactice, precum şi de
către mecanisme de realizare a acestora.
Principala garanţie de desfăşurare a reglementării şi
supravegherii integrate este asigurată de transparenţa societăţii
care garantează accesul şi utilizarea informaţiei.
La baza unificării funcţiilor de reglementare a societăţilor
de asigurare, a celor bancare, precum şi a celor nebancare
investiţionale stau următoarele aspecte:
a) caracterul evolutiv al transformărilor;
b) integrarea reglementării şi a supravegherii financiare,
care este urmată de integrarea activităţii instituţiilor
financiare;
c) distanţarea şi divizarea împuternicirilor Băncii
Naţionale şi a instituţiilor integrate în vederea
reglementării şi supravegherii financiare;
d) integrarea instituţiilor de reglementare şi supraveghere
financiară, care duce la o economisire considerabilă a
mijloacelor băneşti din contul „efectului proporţiilor”
prin unificarea tehnologiilor de administrare şi a celor
informaţionale.
Evident că, în procesul de integrare a reglementării şi
supravegherii financiare, este necesară reorganizarea
administrativă, însoţită de operarea modificărilor
corespunzătoare a legislaţiei în vigoare.
Examinarea perspectivelor Republicii Moldova, ca ţară cu
o economie în tranziţie, permite evidenţierea unei trăsături
caracteristice majorităţii statelor cu o economie tranzitorie.
Această caracteristică este determinată de faptul că locul
prioritar în sistemul reglementării şi a supravegherii financiare
îl deţine sectorul bancar. Pornind de la această ipoteză,
guvernul accentua în permanenţă însemnătatea sistemului de
reglementare şi supraveghere bancară, care, practic, răspundea
în exclusivitate prin intermediul Băncii Naţionale pentru starea
de lucruri creată în sferă. În această situaţie integrarea

87
instituţiilor de supraveghere financiară şi reglementare a
organismelor de reglementare a societăţilor de asigurare cu cele
ce îşi desfăşoară activitatea pe piaţa valorilor mobiliare, va
reduce într-o oarecare măsură aria de activitate a acestora, fapt
ce poate atrage după sine o anumită diminuare a statutului
angajaţilor.
În acest context, prezintă interes experienţa Marii Britanii,
unde Departamentul pentru supraveghere financiară şi
reglementare a fost constituit în baza unei subdiviziuni
structurale a Băncii Angliei. Concomitent, stabilirea
prerogativelor instituţiei nou-create a fost determinată de
acordul încheiat între Banca Angliei, Ministerul Finanţelor şi
Departamentul supravegherii financiare şi reglementării.
Printre factorii importanţi ce au impus organismele
administraţiei publice să examineze problema trecerii la
sistemul reglementării şi supravegherii financiare integrate, s-
ar putea menţiona următorii:
♦ Modificările structurale ale segmentelor pieţei
financiare, cauzate de multitudinea inovaţiilor
informaţionale şi tehnologice. În această situaţie apare
problema compatibilităţii activităţii instituţiilor de
supraveghere financiară şi reglementare cu modificările
produse în rezultatul evoluţiei diverselor segmente ale
pieţei financiare;
♦ Conştientizarea faptului că sistemul constituit anterior
şi care funcţionează actualmente este imperfect, fiind
astfel una dintre cauzele generatoare de crize
permanente pe diverse segmente ale pieţei financiare;
♦ Constituirea conglomeratelor financiare, în care s-ar
include activităţile bancare, cele investiţionale, de
asigurare etc., fapt care necesită integrarea instituţiilor
de reglementare şi supraveghere financiară a sectoarelor
corespunzătoare;

88
 ♦ Extinderea noilor produse financiare (fonduri nestatale
de pensii, produse de asigurare şi bancare combinate
etc.), fapt care a determinat cererea corespunzătoare
privind reglementarea activităţilor de către instituţiile
corespunzătoare de supraveghere financiară şi
reglementare;
♦ Modificările cantitative şi calitative ale riscurilor
acceptate pe pieţele financiare de către subiecţii
activităţii de antreprenoriat;
♦ Internaţionalizarea sporită a activităţii bancare, fapt ce
generează modificări instituţionale în organismele de
supraveghere bancară şi reglementare atât la nivel
naţional, cât şi la nivel internaţional.
Examinarea experienţei de constituire şi funcţionare a
organismelor de reglementare şi supraveghere financiară
integrată atenţionează asupra următoarelor momente, care
necesită a fi luate în consideraţie:
• Premisele obiective şi subiective ale integrării
organismelor de supraveghere financiară şi
reglementare şi performanţele ce rezultă;
• Dimensiunea împuternicirilor şi responsabilităţilor
organismelor de supraveghere financiară şi
reglementare până la şi după integrare;
• Mecanismele de gestionare, apărute după integrare şi
cele care au existat anterior, de finanţare, de evidenţă şi
de rapoarte publice ale organismelor de supraveghere
financiară şi reglementare existente;
• Structura internă a organismelor de reglementare şi
supraveghere financiară până la integrare şi după
aceasta;
• Potenţialul organismelor de reglementare şi
supraveghere financiară vizând restructurarea şi
asanarea societăţilor de asigurare, bancare,
investiţionale, în condiţii de gestionare anticriză;

89
 • Mecanismul public de transparenţă a activităţii
desfăşurate de organismele supravegherii financiare
integrate, ce ar exclude posibilitatea utilizării acestor
instituţii pentru satisfacerea intereselor politice şi/sau
economice ale unor persoane, grupări sau partide.
Totodată, după cum demonstrează practica mondială,
procesul integrării instituţiilor de reglementare şi de
supraveghere financiară poate fi reuşit atât în caz de evoluţie,
cât şi în caz de revoluţie, atât în caz de integrare a două
organisme, cu o perioadă de activitate relativ mică, cât şi în
cazul integrării mai multor organisme de reglementare şi
supraveghere financiară cu o activitate îndelungată.
Statele scandinave, primele au pornit pe calea integrării
organismelor de supraveghere financiară şi reglementare,
utilizând drept argument „efectul proporţiilor” sau
dimensiunilor. Aceasta a contribuit la economisirea
considerabilă a mijloacelor băneşti în condiţiile existenţei unui
grad sporit de integrare a sistemului financiar. Un alt factor
important, care impulsionează desfăşurarea proceselor
integraţioniste în sfera supravegherii financiare şi
reglementării, este faptul că cei mai activi operatori pe piaţa
asigurărilor, precum şi pe piaţa valorilor mobiliare au devenit
băncile comerciale. Drept exemplu ar putea servi activitatea
organismului integrat de supraveghere financiară şi
reglementare din Danemarca.
Instituţia de supraveghere financiară şi reglementare a
Suediei are un grad înalt de integrare şi include douăsprezece
direcţii de reglementare a sectoarelor pieţei financiare.
Un interes deosebit pentru Republica Moldova ar putea
reprezenta modelul finlandez de constituire a instituţiei de
reglementare şi supraveghere financiară, care, în comparaţie cu
alte ţări scandinave, are un nivel scăzut de integrare.
Constituirea acestui organism a fost impulsionată de criza
sistemului bancar, fiind astfel fondată o instituţie independentă

90
în adoptarea deciziilor şi legată din punct de vedere
administrativ de Banca Centrală.
Aşadar, constituirea acestei instituţii integrate de
reglementare şi supraveghere financiară a instituţiilor de
asigurare şi a celor bancare în Republica Moldova ar putea fi
efectuată în felul următor. Independenţa acestei instituţii în
adoptarea deciziilor ar putea fi garantată prin subordonarea
acesteia legislativului. Ca ţară cu economie în tranziţie,
Republica Moldova, în care locul prioritar în sistemul
reglementării şi supravegherii financiare este deţinut de
sectorul bancar, se impune necesitatea ca această instituţie să
fie subordonată din punct de vedere administrativ Băncii
Naţionale. Această instituţie integrată de reglementare şi
supraveghere financiară ar putea include în componenţa sa
următoarele subdiviziuni:
1. Departamentul instituţii creditare;
2. Departamentul piaţa de capitaluri;
3. Departamentul operaţiuni;
4. Secţia analitică;
5. Secţia reglementări instituţionale;
6. Secţia juridică;
7. Expertul sistemului de plăţi;
8. Analistul superior al operaţiunilor de risc;
9. Secţia supraveghere;
10. Secţia reglementare;
11. Secţia reglementarea pieţei;
12. Secţia rapoarte financiare şi solvabilitate;
13. Cancelaria;
14. Secţia relaţii externe;
15. Secţia sistem informaţional;
16. Secţia cercetări interne (vezi figura 3.2.1).

91
 Modelul de supraveghere financiară integrată şi
reglementare a instituţiilor de asigurare şi a celor bancare
Comitetul parlamentar privind
supravegherea financiară
şi reglementarea instituţiilor
de asigurare şi a celor bancare

Consiliul de Administraţie
al Instituţiei privind supravegherea
Consilierul financiară şi reglementarea
juridic principal Auditul intern
instituţiilor de asigurare şi a celor
bancare, Managerul general

Departamentul Departamentul Departamentul

Instituţii creditare Piaţa de capital Operaţiuni

Consiliul
de Administraţie
al Băncii Naţionale,
Guvernatorul Băncii
Naţionale

Secţia Analitică Secţia Rapoarte

Secţia Reglementări
Instituţionale
Secţia Juridică
Expertul sistemul de plăţi
Analistul superior al
operaţiunilor riscuri
Secţia Supraveghere Financiare
Secţia Reglementare Cancelaria
Secţia Reglementarea Secţia Relaţii Externe
Pieţei Secţia Sistemul
Informaţional
Secţia Cercetări Interne

Figura 3.2.1

Sursa: elaborată de către autor în baza informaţiilor selectate

din publicaţiile periodice de specialitate.

Spre deosebire de statele scandinave, constituirea

organismului integrat de supraveghere financiară şi

92
reglementare în Marea Britanie a purtat un caracter
revoluţionar şi nu evolutiv, şi în obligaţiunile sale a fost inclus
nu numai controlul vizând respectarea normelor prudenţiale în
activitate, dar şi a desfăşurării activităţii comerciale.
În majoritatea cazurilor, drept argument în favoarea
aplicării supravegherii financiare integrate şi reglementării, este
evocat faptul că aceasta din urmă admite efectuarea unui
control mai eficient al activităţii desfăşurate de grupele
industrial-financiare, precum şi de către unităţile economice
afiliate, pe diversele segmente ale pieţei financiare.
Argumentul standard îl constituie teza despre influenţa
efectului proporţiilor, care contribuie la reducerea cheltuielilor
necesare pentru întreţinerea organismelor supravegherii şi
reglementării financiare şi, în special, a cheltuielilor
administrative, precum şi a celor ce ţin de întreţinerea
infrastructurii necesare.
În procesul evoluării noilor instrumentare financiare şi pe
măsura globalizării operaţiunilor financiare şi a pieţelor
financiare apar noi factori ce relevă oportunitatea integrării
organismelor de supraveghere financiară şi reglementare.
Printre aceştia pot fi menţionaţi:
a) sporirea rolului instituţiilor financiare nebancare în
ţările cu o economie în tranziţie şi amplificarea
cooperării dintre bănci şi instituţiile financiare
nebancare (bancă – societatea de asigurare – societatea
investiţională – brokerul vamal etc.);
b) trăsăturile comune pentru supravegherea activităţii
bancare şi a instituţiilor financiare nebancare influenţate
de modificările operate în legislaţia în vigoare;
c) unificarea procedurii de licenţiere a băncilor, a
societăţilor de asigurare şi a celor investiţionale pe
măsura unificării activităţilor bancare şi a celor
nebancare;

93
 d) reducerea potenţialelor premise de conflicte între unele
organisme ale supravegherii financiare în procesul
reglementării diverselor tipuri de operaţiuni financiare
reciproc încrucişate;
e) sporirea responsabilităţilor pentru eficientizarea
activităţii diverselor sectoare ale pieţelor financiare
pasibile supravegherii şi reglementării.
Astfel, se impune necesitatea includerii acestor imperative
în procesele de reglementare şi prognozare a nivelului de
extindere a pieţei naţionale de asigurări, dat fiind faptul că în
prezent este foarte dificil ca dezvoltarea unei ramuri a
economiei naţionale să depindă în întregime de factorii
interni24.
Actualmente, există diverse variante ale mecanismelor de
gestionare, de finanţare, de evidenţă, precum şi de prezentare a
rapoartelor de către organismele de reglementare şi de
supraveghere financiară integrate. Astfel, organismele
respective menţionate anterior din ţările scandinave au fost
constituite ca instituţii nonguvernamentale aflate în zona
reglementării generale, care, de regulă, ţine de competenţa
Ministerului Finanţelor sau Ministerului Economiei. Ministerul
stabileşte parametrii de bază în sfera supravegherii financiare şi
reglementării, precum şi procedurile de prezentare a rapoartelor
de către organismul integrat faţă de legislatori. În acest sens,
nivelul influenţei Ministerului asupra operaţiunilor curente ale
organismului integrat este determinat de către cultura şi
conştiinţa membrilor societăţii, fapt care este caracteristic
statelor scandinave.
Unul dintre factorii principali care au generat integrarea
instituţiilor supravegherii financiare şi reglementării este însăşi
divergenţa existentă între diversele sectoare ale pieţei

24
S. Fotescu. Metode şi mecanisme de reglementare de către state a
activităţii de asigurare în condiţiile globalizării. //Economie şi Finanţe, Nr.
10-11, 2001, pag.105-113.

94
financiare. Sub influenţa factorului respectiv s-a determinat
structura instituţiilor de reglementare şi supraveghere noi
constituite.
Organizaţional, instituţiile integrate ale supravegherii
financiare şi reglementării pot dispune de departamente bine
structurate pentru activitatea bancară, activitatea de asigurare,
piaţa valorilor mobiliare etc., fiecare dintre ele incluzând mai
des în sfera lor de activitate analiza financiară, reglementarea
instituţiilor financiare aflate în sfera de influenţă a acestora.
După cum demonstrează practica, pe măsura extinderii
structurilor birocratice se produce şi o dispersare a lor prin
crearea de noi subdiviziuni structurale.
Din aceste considerente a fost abordată problema vizând
necesitatea constituirii organismelor integrate de supraveghere
financiară şi reglementare şi de excluderea în acest sens din
prerogativele băncilor centrale a unor prerogative ce vizează
supravegherea şi reglementarea activităţii bancare. Această
excludere este o consecinţă a relaţiilor nefireşti constituite în
procesul de interacţiune a departamentelor operaţiunilor de
piaţă şi a departamentelor supravegherii şi reglementării
activităţii băncilor comerciale, ce funcţionează în cadrul unei
instituţii.
În Marea Britanie, „Memorandumul înţelegerii reciproce”
a fost încheiat între Instituţia integrată de supraveghere
financiară şi reglementare, adică Banca Angliei şi Trezorerie.
Comitetul ce funcţionează permanent în baza reprezentanţilor
celor trei structuri îşi ţine şedinţele în fiecare lună (în caz de
necesitate şi mai des). Stricta delimitare a prerogativelor este
bazată pe o transparenţă sensibilă şi pe o excludere a cazurilor
de dublare a funcţiilor, precum şi pe accesul liber la informaţie.
O transparenţă similară este specifică şi instituţiilor scandinave
de supraveghere financiară integrată şi reglementare, deşi
acorduri similare memorandului britanic de înţelegere nu
există.

95
 În baza celor expuse, pot fi formulate următoarele
concluzii.
În condiţiile când societăţile financiare, inclusiv bancare şi
cele de asigurare, intră pe o piaţă integrată, în care este foarte
dificilă separarea serviciilor prestate de aceste instituţii, iar
serviciile prestate de către societăţile financiare capătă un
caracter social de importanţă majoră, se impune necesitatea
abordării într-un nou context a problemei privind constituirea
unei instituţii preocupate de supravegherea financiară integrată
şi reglementare.
Necesitatea constituirii unei instituţii integrate de
supraveghere financiară şi de reglementare este determinată de
faptul că în urma apariţiei unor noi instrumente financiare,
divizării sau fuzionării acestora, este imposibilă delimitarea
precisă a sferelor de activitate dintre societăţile de asigurare şi
cele bancare. În această ordine de idei, se impune necesitatea
supravegherii financiare integrate şi a reglementării activităţilor
desfăşurate de către diverse sectoare ale pieţei financiare,
În final, vom menţiona că constituirea unei instituţii
integrate de supraveghere financiară şi reglementare, prin
excluderea unor prerogative atribuite Inspectoratului de
Supraveghere a Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii,
Băncii Naţionale şi Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
va contribui la modernizarea metodelor de vânzare a
produselor financiare diversificate şi combinate, în sistem de
bancasigurare, precum şi la sporirea nivelului de
competitivitate a instituţiilor financiare autohtone în mediile
internaţionalizate cu profunde tendinţe de globalizare.

96
 CAPITOLUL IV
MODALITĂŢI DE CONSTITUIRE ŞI FORME DE
MANIFESTARE A BANCASIGURĂRII

4.1. Forme de constituire a bancasigurării: practici

internaţionale şi naţionale
Modalităţile de constituire a bancasigurării, pe parcursul
evoluţiei acestui proces de convergenţă a sectorului bancar cu
cel al asigurărilor, s-au manifestat prin diverse forme, acestea
fiind distincte în unele ţări ca rezultat al impactului unor factori
legislativi, tehnologici, economici, precum şi de ordin
financiar. Astfel, pentru definirea formelor de manifestare a
bancasigurării şi elaborarea unei clasificări de nivel
internaţional, analizând gama vastă a manifestărilor ei în
diferite state ale lumii, se poate menţiona că activitatea de
colaborare, cooperare, alianţă între bănci şi asigurători în
practica internaţională şi literatura de specialitate se realizează
sub următoarele forme:
1) participaţii încrucişate de capital;
2) constituirea de societăţi joint-venture de către bănci şi
asigurători;
3) crearea de către:
• o bancă a unei filiale de asigurare;
• o societate de asigurare a unei bănci;
4) achiziţionarea:
• unei societăţi de asigurare de către o bancă;
• unei bănci de către un asigurător;
5) încheierea unui acord de comercializare, de distribuţie:
• a produselor de asigurare de către o bancă;
• a produselor bancare de către o societate de
asigurare;
6) crearea unui grup financiar ce include o bancă şi o
societate de asigurare;

97
 7) derularea de către fiecare dintre părţi, rod al cooperării,
a activităţii de inovaţie de produs, manifestată prin
înnoirea componenţei financiare a produselor de
asigurare, prin crearea componenţei financiare a
produselor de asigurare, precum şi de înnoire prin
adăugarea produsului de asigurare (produs financiar) la
alte produse financiare sau nonfinanciare.
Distribuirea produselor de asigurare în regim de
bancasigurare impune şi necesitatea existenţei unor strategii, în
baza cărora se desfăşoară această activitate, cum ar fi:
A. Coabitarea prin:
acorduri;
luări de participaţii încrucişate de capital;
crearea de societăţi (filiale) comune;
B. Înfruntarea prin:
Achiziţionarea:
unei societăţi de asigurare de către o bancă;
unei bănci de către un asigurător;
Crearea unei filiale:
de asigurare de către bănci;
bancare de către o societate de asigurare;
Luarea de participaţii majoritare din capitalul
concurenţilor.
Acordurile comerciale reprezintă prima formă de
colaborare între bănci şi societăţile de asigurare privind
distribuţia produselor de asigurare prin ghişeele băncii (vezi
Anexa 1), dar şi invers, care pot fi:
de distribuţie exclusivă, ce pot sau nu să fie completate
printr-o alianţă financiară sub forma luării de
participaţii bilaterale sau unilaterale;
de distribuţie parţial-exclusivă, referitor numai la un
anumit teritoriu sau numai pentru produse anumite;
de distribuţie nonexclusivă.

98
 Acordul comercial prezintă avantaje pentru bănci, dar
înainte de a trece la expunerea acestora este necesar să se facă
distincţie de principiu între gestiunea primelor, riscurilor
reasigurate şi comercializarea produselor.
Banca se limitează doar la distribuirea produselor,
fără a fi sub aspect financiar legată de asigurător.
Cazul este cel al asigurărilor de bunuri şi răspundere
civilă, în general, băncile fiind reticente la vânzarea
acestor produse.
Produsul poate fi distribuit sub o imagine distinctă de
cea a băncii, neafectându-se specificitatea imaginii
acesteia.
Acordul nu implică, în principiu, investiţii financiare.
Acordul poate fi realizat în mod facil.
În condiţiile în care perspectivele unei astfel de
convergenţe bancă-asigurare par incerte, acordul de
cooperare permite testarea reacţiei pieţei şi a clientelei.
În contextul acestor avantaje oferite de acorduri în termeni
de costuri, de finanţare şi posibilităţi de conservare a libertăţii
de iniţiativă, apare şi o serie de inconveniente, cum ar fi
controlul executării de un terţ asupra gestiunii vânzărilor,
precum şi imaginea produsului, care ar putea avea de suferit.
Acordul comercial poate fi simetric interesant şi pentru
asigurător, deoarece asigurătorul îşi păstrează independenţa şi
îşi deschide accesul la o reţea, respectiv la o clientelă
„privilegiată”, beneficiind în acest sens de costuri reduse la
distribuţie. Distribuţia produselor bancare prin reţelele
societăţii de asigurare este mai puţin importantă, dar şi această
activitate deschide căi interesante atât pentru asigurătorii bine
pregătiţi în furnizarea unei game largi de produse, cât şi pentru
bancheri, care beneficiază de o forţă comercială foarte activă.
După cum s-a menţionat anterior, este cunoscut faptul că
acordul comercial îmbracă trei forme:

99
 I. Acordul exclusiv are avantajul de a consolida relaţiile
dintre două părţi, excluzând negocierile multiple, diminuând
costurile tranzacţiei, limitând cheltuielile pentru formarea,
instruirea personalului bancar în legătură cu produsele
societăţilor de asigurare.
II. Acordurile nonexclusive, de asemenea, sunt
avantajoase, ferind atât asigurătorul, cât şi bancherul de riscul
unei prea mari dependenţe. Anume:
dependenţa băncii, atunci când producătorul este cel
mai important;
dependenţa asigurătorului, când distribuitorul este cel
mai important.
Dependenţele pot aduce asigurătorul la simplul rol de
subcontractant şi îl pot pune în pericol, când bancherul ar
decide să-şi creeze propria societate de asigurări. Băncile au
posibilitatea să ofere clientelei lor o alegere între poliţele mai
multor societăţi, generând concurenţă între ele şi chiar să
obţină tarife avantajoase. Desigur, relaţiile cu „furnizori
multipli” fac ca aceste relaţii să fie mai puţin intense şi, astfel,
mai fragile.
III. În cadrul acordurilor comerciale mixte nu există nici
un fel de exclusivitate la nivelul băncii în general, dar
exclusivitatea priveşte: regiuni geografice (naţionale şi/sau
internaţionale); produse (din ramura viaţă sau nonviaţă);
clientelă (persoane fizice şi/sau juridice).
Ea se manifestă numai pentru unul dintre aceste criterii,
permiţând băncii să încheie un contract privilegiat cu
asigurătorul pe care-l consideră cel mai adaptat.
IV. Banca poate opta dincolo de aceste acorduri şi pentru o
strategie de curtaj. Ea joacă rolul unui intermediar independent
putând recomanda, consulta obiectiv clientul privind diferitele
poliţe oferite, adăugând în acest caz funcţia de consiliere la
distribuirea produsului.

100
 Experienţa demonstrează semnificaţia distribuţiei
produselor de asigurare de către bănci, fiind delimitate mai
multe tipuri de distribuţie:
o Distribuţia în numele băncii sau al asigurătorului;
o Vânzarea separată sau însoţind un produs bancar;
o După canalele de vânzare utilizate:
prin salariaţii băncii la ghişeele bancare în timpul
orelor de lucru sau în afara acestora;
prin agenţii de asigurare în baza referinţelor
personalului bancar;
prin agenţii de asigurare;
în incinta băncii separat sau împreună cu alte
activităţi bancare,
într-un local al băncii, dar separat de alte activităţi
bancare;
prin bancă la domiciliul clientului şi/sau al
agentului de asigurare;
ambele părţi implicate în vânzări: salariaţii băncii şi
agenţii de asigurare;
pe de o parte, salariaţii băncii – pentru produsele
simple, iar pe de altă parte, pentru produsele
complexe, agenţii de asigurare;
prin intermediul telefonului, presei, radioului,
reţelei electronice etc.;
o Modalităţile prezentate mai sus, dar diferenţiat în
funcţie de:
tipul clientelei, spre exemplu, persoane fizice,
respectiv juridice;
categoria de asigurări, asigurări de viaţă şi
capitalizare, respectiv asigurări non-viaţă.
o Vânzare într-o singură modalitate sau combinând două
sau mai multe modalităţi prezentate anterior.

101
 Criteriile ce conduc la alegerea distribuţiei reprezintă o
problemă pe care analiştii25 au pus-o în discuţie prin trei criterii
ce limitează alegerea în practică între diferitele tipuri de
distribuţie:
• genul produselor comercializate;
• tipul clientelei;
• tipul reţelei bancare.
Reţeaua bancară nu este, în principiu, adaptată
comercializării oricărui produs de asigurare26.
Din punct de vedre bancar, comercializarea nu ar fi
eficientă decât pentru produsele simple şi standardizate.
Clientela vizată este şi ea diferenţiată în persoane fizice sau
juridice. Ea diferă apoi în interiorul fiecăreia dintre aceste două
categorii; urmărindu-se „talia” firmei sau „averea” persoanei
fizice. Segmentarea clientelei apare din acest punct de vedere
ca o tendinţă prezentă în politica comercială a băncilor şi
asigurătorilor. Politica comercială a acestor instituţii a trecut de
la optica produsului la optica clientului.
Factorii ce orientează, banca în special, spre alegerea unuia
sau altuia dintre tipurile de distribuţie se completează şi se
nuanţează permanent cu:
• perspectivele colaborării reale între cele două forţe de
comercializare;

25
* M.Butt- „Insurance and Savings: A Financial Service War?”, a 6-a
Adunare generală a Asociaţiilor de la Geneva, Geneva, 1989, pag.35-42.
* C.Gorria Cortazar- „Banque- Assurance: Concurrence on convergence”,
Asociaţia Europeană de Management şi Marketing Financiar (E.F.M.A),
Conferinţa de la Madrid, 8-10 noiembrie 1989, pag.3-21.
* E.London- „Insurance and Savings: A Financial Service War?”, a 6-a
Adunare generală a Asociaţiilor de la Geneva, Geneva, 1989, pag.43-56.
26
Este vorba de tipul băncii. Astfel, o bancă de afaceri, obişnuită cu
gestiunea patrimoniului, este mai adaptată distribuirii produselor sofisticate,
permiţându-i oferta unor servicii financiare cu adevărat sofisticate.

102
 • tipul de remunerare din reţeaua bancară şi din reţeaua
asigurătorului, inclusiv posibilităţile de modificare ale
acestuia;
• importanţa imaginii băncii asupra produselor de
asigurare;
• posibilitatea de a adapta produsele bancare la cele de
asigurare şi obţinerea astfel a posibilităţii de vânzare a
unor produse complementare;
• nivelul de sofisticare a clientelei;
• gradul de dezvoltare a pieţelor financiare;
• dezvoltarea sistemelor informaţionale electronice.
Complexitatea produsului şi nivelul pretenţiilor clientului27
impun necesitatea unor sisteme de distribuţie mixtă. Astfel,
distribuţia este împărţită între personalul bancar şi agenţii
asigurătorului după cum a fost menţionat anterior, dar mai mult
ea poate fi şi secvenţială: salariatul băncii întocmeşte
contractul, recomandă produsul şi apoi transmite „dosarul”
agentului de asigurare, căruia îi revine sarcina vânzării reale a
produsului, referinţele băncii fiindu-i deosebit de utile
agentului. Ele facilitează definitivarea produsului şi pe această
bază încheierea cu „succes” a contractului, fiind astfel obţinută
şi o diminuare considerabilă a costului prospectărilor, întrucât
timpul consacrat căutării de clienţi şi încheierii de contracte
este mult mai mare în alte situaţii.
Distribuţia mixtă personal bancar/agenţi de asigurare poate
fi completată printr-o distribuţie directă prin poştă, mesagerie
electronică, reţea de telecomunicaţii: telefon, minitel etc.
Criteriul ce stă la baza opţiunii fiind remunerarea ataşată
canalului distributiv.
Distribuţia unui produs oricare în forma aleasă ridică
probleme legate de gestiunea distribuţiei şi costurile acesteia.
27
Se impune utilizarea unei bare de date în vederea realizării acestei
segmentări. Lucrul este delicat, ca urmare a problemelor ce intervin în
legătură cu confidenţialitatea asociată, în general, acestor date.

103
 1. Organizarea distribuţiei ar putea fi codirijată de către
responsabilii comerciali ai celor două entităţi sau plasată sub
direcţie unică. Aceasta din urmă este singura care realizează o
reală eficienţă în distribuirea „legată” a produselor. O direcţie
de coordonare bicefală face posibilă apariţia conflictelor clasice
între culturile celor două entităţi. Fiecare ar putea avea tendinţa
să-şi privilegieze produsele sale, clienţii săi, reţeaua sa,
personalul său în detrimentul obiectivului comercial global.
2. Remunerarea personalului care se ocupă de vânzare
poate fi realizată conform schemelor clasice: salarii pentru
angajaţi şi comisioane pentru agenţi sau se pot introduce o serie
de modificări, destinate creşterii motivaţiei forţei de vânzare
salariate şi/sau garanţiei financiare a forţei de vânzare –
„comisioane”.
Acordurile de distribuţie conţin prevederi legate şi de
repartizarea cheltuielilor şi profiturilor. O schemă clasică
constă în plata de către societatea de asigurare a primelor în
totalitate, mai puţin partea destinată remunerării băncii, sub
formă de comision. Această remunerare este, în general,
vărsată direct băncii şi personalului acesteia. O remunerare
directă a salariilor sub formă de comision este considerată ca
antrenând bulversări păgubitoare asupra structurii salariale de
remunerare a personalului bancar28.
Comisionul plătit băncii poate să includă participaţii la
profit29, participare ce permite sensibilizarea băncii asupra

28
C. Gorria Cortazar- „Banque- Assurance: Concurrence on convergence”,
Asociaţia Europeană de Management şi Marketing Financiar (E.F.M.A),
Conferinţa de la Madrid, 8-10 noiembrie 1989, pag.12-15.
29
Banca Olandeză ABN (Allegemeine Bank Nederland) a fost remunerată
în felul următor:
- un comision de subscriere în proporţie de 20%, în funcţie de categoriile
de asigurări, identic cu cel vehiculat pe piaţa intermediarilor;
- o participare la profit de 10% din rezultatele portofoliului ultimilor 3
ani;

104
gestionării stricte a cazurilor asigurate. Unele bănci, odată ce
comisionul a fost achitat, pot face presiuni asupra
asigurătorului pe motivul unei politici „liberale” de
reglementare a cazurilor asigurate. Dacă elaborarea unui
produs şi/sau serviciu de asigurare este în general rezervată
societăţilor de asigurare, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul
distribuţiei sale.
După cum reiese şi din Anexa 2, în unele ţări sunt impuse
anumite limite specifice bancasigurării.
Astfel, în Japonia distribuţia directă a produselor de
asigurare de către o bancă este interzisă. Distribuţia produselor
de asigurare în Portugalia este permisă cu condiţia să nu i se
ataşeze activitatea de consiliere, băncile pot distribui produsul
de asigurare, dar fără a face curtaj.
Instituţia de supraveghere Bank Inspectorate din Finlanda
permite distribuţia poliţelor de asigurare de către bănci
începând cu anul1988. Această autorizare impune trei condiţii:
• poliţele de asigurare trebuie să aibă condiţiile
standardizate;
• serviciul trebuie gestionat de către propriul personal al
băncii şi
• băncii i se interzice acceptarea oricărui risc asociat
activităţii de asigurare. În plus, băncile sunt obligate să
vândă produsele de la mai multe societăţi de asigurare.
Potrivit Legii Bugetului nr.4 din 29 iunie 1990, caselor de
economii din Spania li se interzice să efectueze operaţiuni de
asigurare, ele fiind libere să lichideze operaţiunile în vigoare la
data prevăzută de condiţiile stabilite de lege.
După intrarea în vigoare a Legii bancare din 1984,
instituţiile creditare din Franţa pot vinde produse de asigurare

- un comision de gestiune de 12,5% aferent primei nete, ce corespunde

cheltuielilor reale şi reprezintă o reducere cu 2,5% în raport cu
cheltuielile medii ale societăţilor de asigurare, situate aproximativ la
nivelul de 15%.

105
şi capitalizare. Pe această bază salariaţii băncii îşi asumă
calitatea de intermediari de asigurare (mandatari ai unei
societăţi de asigurare sau cabinet de curtaj). Pe de altă parte,
Codul asigurărilor autorizează instituţiile de credit să distribuie
asigurări de grup, asigurări de persoane în vederea amortizării
valorilor mobiliare sub cursul lor şi asigurări de deces, de
invaliditate, asigurări legate de pierderea locului de muncă,
subscrise inclusiv în vederea furnizării de garanţii privind
rambursarea împrumuturilor.
Băncile federale (Federal Chartered Banks) şi holdingurile
bancare din SUA nu pot distribui produse de asigurare decât în
oraşele cu mai puţin de 5,0 mii de locuitori, în schimb, mai
multe state permit băncilor lor să distribuie asemenea produse:
Delaware, Indiane (şi în calitate de agent al unei societăţi de
asigurări nonviaţă), Minnesota, Nebrasca (în oraşele cu mai
puţin de 200,0 mii de locuitori), Carolina de Nord (pentru
instituţiile de credit), Oregon şi Winsconsin. Într-o apreciere
generală, vom menţiona că 12 state permit vânzarea asigurării
de către bănci; 8 state o permit doar în oraşe mici şi 18 state o
interzic.
Distribuţia produselor de asigurare de către băncile din
Grecia nu este permisă decât în localităţile cu mai puţin de 10,0
mii de locuitori. Băncile din Marea Britanie pot distribui
produse – asigurări de viaţă30. Distribuţia majorităţii produselor
– asigurări de viaţă este reglementată juridic prin Financial
Services Act 1986, în care este stabilit că distribuitorul poate fi:
• total independent, acţionând ca agent al
„consumatorului”, obligat să recomande produsul ca
fiind cel mai adecvat dintre produsele societăţilor care
există pe piaţă sau

30
În Regatul Unit societăţile imobiliare au devenit în fapt distribuitori
prioritari pentru asigurători, în special, ai poliţelor de asigurare legate de
creditele ipotecare.

106
 • agent al unei singure societăţi de asigurare, vânzând
doar produsele acelei societăţi.
Un caz unic printre băncile engleze este cel al lui National
Westminster Bank, care a decis să rămână un intermediar
independent pe piaţa de asigurare naţională, considerând că
prin consilierea clienţilor săi poate avea alegere mai largă,
beneficiind de comisioane mult mai mari graţie puterii sale de
negociere.
Distribuirea produselor de asigurare a vieţii de către
băncile federale din Canada este efectuată în mod liber, în
schimb în Provincia Québec doar societăţile de investiţii pot
comercializa poliţe de asigurare.
În Germania, ca reacţie la iniţiativa de la Deutscke Bank,
Dresdner Bank, a doua bancă a ţării, a semnat un acord de
cooperare cu Allianz. În baza acestuia, Dresdner Bank joacă
rolul de curtier independent de asigurare, banca încheind o
serie de acorduri exclusive cu fiecare land. Astfel, Dresdner
Bank a încheiat un acord exclusiv cu Allianz pentru 8 landuri,
în timp ce alte acorduri au fost încheiate cu alţi 3 asigurători
pentru alte 6 landuri. Acest acord care nu a implicat nici o luare
de participaţii31 a prevăzut o distribuţie încrucişată a produselor
celor două societăţi prin reţelele lor.
Kreditbank din Belgia, care este a 3-a bancă a ţării, a
încheiat un acord de distribuţie cu societatea de asigurări
Fidelitas privind produsele de asigurări nonviaţă.
Băncile daneze din Danemarca vând produsele nonviaţă pe
baze nonexclusive. Aceste bănci au cucerit părţi foarte
importante din piaţa pensiilor.
Importante modificări legislative favorabile procesului de
apropiere structurală a instituţiilor bancare şi celor de asigurare

31
Oricum la acea dată Allianz era deja prezent în capitalul de la Dresdner.
În aprilie 2001, Allianz Group anunţă că va prelua, pentru suma de 20,5
miliarde dolari, Dresdner Bank, pe atunci a 3-a bancă a Germaniei. „bref
international”, revista Biz, No.27, 11-24 aprilie 2001, pag.11.

107
din Olanda au fost operate începând cu anul 1988, fapt care a
autorizat distribuţia produselor de asigurare de către bănci,
aceasta fiind caracterizată prin trei elemente originale ce
particularizează Olanda faţă de alte ţări:
• distribuţia se realizează în cea mai mare parte pentru
asigurările nonviaţă;
• distribuţia este nonexclusivă;
• marea parte a băncilor olandeze distribuie produsele
asigurătorilor care nu sunt înregistraţi în Olanda.
Astfel, Rabobank, cea mai mare instituţie bancară din
Olanda, este şi cel mai mare distribuitor de produse nonviaţă.
Un alt caz este Nederlandsche Middenstandsbank, care a
urmat o cale originală de distribuţie a produselor de asigurare.
Pentru produsele de asigurare nonviaţă banca a încheiat un
acord cu un asigurător străin, autorizat să desfăşoare activitate
în Olanda, Austria's Erste Allgemeine, filială a lui Generali.
Acest asigurător a furnizat băncii produse adaptate reţelei sale,
formând personalul bancar şi a gestionat în mod direct cazurile
asigurate. Pentru sectorul asigurărilor de viaţă banca furnizează
produsele asigurătorilor olandezi.
B. După cum reiese din situaţia prezentată în (anexa 2), o
mare parte din state interzic distribuţia de către
societăţile de asigurare a produselor financiare, care nu
sunt în mod direct legate de activitatea de asigurare.
În asemenea ţări, cum ar fi Irlanda şi Italia pentru
societăţile de asigurare primele directive comunitare, legate
atât de asigurările de viaţă, cât şi nonviaţă, sunt interpretate ca
impunând restricţii în acest sens.
În acest context vom menţiona că, în Suedia, în principiu,
nu se interzice unei societăţi de asigurare de a distribui
produsele altor instituţii financiare, cu condiţia ca aceasta să nu
atingă anumite proporţii sau direcţii care să nu fie legate de
activitatea de asigurare.

108
 Altă situaţie se atestă în Danemarca, unde, începând cu
anul 1989, societăţilor de asigurare li s-a acordat dreptul de a
acţiona în calitate de agenţi ai băncilor, caselor de economii şi
ai altor instituţii financiare.
Asigurătorii din Japonia după 1987 pot distribui
obligaţiunile de stat emise după această dată, iar societăţile de
asigurare din Franţa pot recurge la operaţiuni bursiere cu valori
mobiliare după 1989. Noii curtieri de asigurare din Marea
Britanie, care au obţinut autorizaţie pentru „afaceri”
investiţionale în baza Financial Service Act în 1986, nu pot
reţine mai mult de 25% din veniturile lor provenite din astfel
de activităţi.
În final, vom remarca o prezentare comparativă a
caracteristicilor fiecărei reţele clientelare atât a băncilor, cât şi
a asigurătorilor, ce identifică problemele cu care se confruntă
aceste structuri financiare în relaţiile lor cu clienţii.
1. Societăţile de asigurare tradiţionale au mai multe
milioane de asiguraţi, în special, în cazul asigurărilor
obligatorii, iar difuzarea asigurării de viaţă şi a altor produse
financiare, forme de economisire pe termen lung, se dezvoltă
foarte rapid. Problema ar fi că prin intermediul personalului
salariat sau al agenţilor săi, asigurătorul nu este în contact decât
la subscrierea contractelor şi în cazul producerii evenimentelor
asigurate, în restul perioadei cel mult întreţine o oarecare
corespondenţă. Atuul băncilor şi instituţiilor financiare a fost
pe parcursul timpului frecvenţa contactelor clientului cu
funcţionarii de la ghişee pe linia gestiunii mijloacelor de plată.
În ultimul timp cardurile, cărţile de credit, distribuitorii de
bancnote şi gestiunea conturilor prin minitel-bancă fără ghişeu
a redus atuul. Dar în comparaţie cu asigurătorii, marile bănci au
avantajul de a dispune de clienţi parţial captivi, legaţi printr-o
multitudine de conturi şi prelevări automate.
2. Asigurătorul ar putea beneficia de experienţa financiară
a bancherului în selectarea produselor mai performante.

109
Bancherul îşi poate permite o exploatare echilibrată, limitându-
se la specializarea unei părţi din funcţionarii săi în vânzarea
contractelor de asigurare, beneficiind prin acordurile de
cooperare de accesul la fondurile proprii de care au nevoie.
3. În schimb, asigurătorul poate profita de supleţea
contractuală a asigurării, flexibilitate de care s-ar bucura şi
produsele combinate sau cele derivate din combinaţie.
Complementaritatea reţelelor nu este eficientă decât în măsura
în care vânzarea încrucişată a produselor permite simplificarea
gamei de produse.
În pofida existenţei argumentelor pro sau contra enunţate
anterior, distribuţia intersectorială nu ridică probleme majore
pentru autorităţile reglementatoare. Rezultatul final al intrării
pe piaţă a noilor distribuitori de produse de asigurare şi/sau
bancare se reflectă în termeni concurenţiali, ca: scăderea
preţurilor şi consolidarea relaţiilor între ofertanţii de produse şi
clienţii lor, răspunzând nevoilor acestora.
Ţările care interzic crearea filialelor de asigurare de către
bănci sau a filialelor bancare de către societăţi de asigurare le
pot, pe de altă parte, permite acestora să ia participaţii
intersectoriale, dar cu anumite restricţii:
• să interzică depăşirea unui anumit procent din capitalul
unei societăţi sau
• să limiteze luările de participaţii la un procent dat din
capitalul societăţii care ia aceste participaţii. Chiar şi în
ţările care permit crearea de filiale există reglementări
specifice luărilor de participaţii.
• În marea parte a acestor ţări se solicită o notificare sau
o autorizare prealabilă pentru:
- un anume prag depăşit;
- pentru anumite limite maxime stabilite în funcţie de
capitalul social al societăţii care investeşte;
- indiferent de dimensiunea lor pentru anumite
instituţii cu statut special, care este cazul băncilor;

110
 - cele care au prezentat în derularea activităţii lor
elementul de extraneitate;
- să limiteze luările de participaţii în societăţi de
asigurare şi bănci ale unor societăţi nonrezidente
şi/sau societăţi rezidente sub control străin32.
Luările de participaţii intersectoriale sunt supuse legilor ce
vizează protejarea mediului concurenţial, motivaţia cărora este
determinată de necesitatea reducerii riscului de abuz de pe
urma obţinerii poziţiei dominante pe o piaţă dată.
Participaţia dominantă este o operaţiune financiară foarte
simplă, ce permite în schimbul investirii unei sume destul de
modeste un control efectiv şi poate genera relaţii comerciale
privilegiate, urmate de acorduri comerciale şi prestări reciproce
de servicii la cheltuieli reduse33. În baza celor enunţate anterior,
vom reda situaţia participaţiilor intersectoriale bancă/
asigurător exemplificată pe o serie de ţări, abordare construită
pe următorul schelet:
Pentru o mai mare claritate a prezentării participaţiilor
intersectoriale, vom reda ca punct de plecare următoarea
schemă:
→ procentaje
→ repere-capital propriu, capital social-drepturi de vot
Aspectele
referitoare → diferenţiere pentru bănci, asigurători de viaţă, nonviaţă
la: → multitudinea reperelor
→ particularităţile statelor
→ domeniul bancar, de asigurare în ansamblu

32
Aceste restricţii nu sunt în principal motivate de reapropierea
intersectorială, ele îşi pot atinge scopul numai în măsura în care limitează
atât participaţiile sectoriale, cât şi cele intersectoriale.
33
Sunt motivele pentru care reglementările interzic participaţiile
încrucişate- directe bănci/ asigurători, peste anumite limite O.C.D.E.
„L'assurance et les autres services financiers, Tendances structurelles”, Les
Edetions de l'O.C.D.E., Paris, 1992, pag.31.

111
 B
ASIGURĂTORUL BANCA

Figura 4.1.1. Luări de participaţii încrucişate

Aşadar, conform cadrului regulator stabilit prin Banc Act

1972 luările de participaţii într-o bancă din Australia nu pot
depăşi 10% din totalul drepturilor de vot la acea bancă. În
unele cazuri, guvernatorul poate da recomandare Ministerului
Finanţelor să permită achiziţionarea a mai mult de 15% din
drepturile de vot într-o bancă, dacă aceasta este în interesul
naţional.
O societate de asigurare din Austria trebuie să aibă
autorizare pentru a deţine o participaţie într-o societate
anonimă care depăşeşte 10% din capitalul acestei societăţi sau
10% din capitalurile proprii ale societăţii de asigurare.
Orice modificare importantă în proprietatea unei bănci din
Belgia impune necesitatea aprobării acesteia de către Comisia
Bancară. Pentru luările de participaţii de către societăţile de
asigurare care se fac pe seama rezervelor tehnice intervin
reglementări specifice privind plasamentele acestora. Pe de altă
parte, este necesar de a menţiona faptul că legislaţia privind
luările de participaţii de către băncile comerciale în societăţile
de asigurare a fost blocată.
În situaţia în care societăţile de asigurare din Canada nu
pot deţine participaţii în instituţii interne de depozit, în schimb,
ele pot deţine participaţii în societăţile de intermediere din
domeniul valorilor mobiliare şi participaţii minoritare în alte
instituţii financiare.
La modul general, societăţile de asigurare nu puteau avea
mai mult de 30% din drepturile de vot ale unei alte societăţi, în

112
timp ce participaţiile băncilor sunt limitate la 10% din
drepturile de vot ale unei alte societăţi.
Un amendament la Banc Act 1987, prin care este
reglementată juridic activitatea bancară, limitează participaţiile
individuale în totalul drepturilor de vot ale unei bănci la
maximum 10%.
Totalul participaţiilor sau creditelor acordate de o societate
de asigurare de viaţă din Danemarca la o singură societate nu
trebuie să depăşească 2% din totalul pasivului societăţii de
asigurare, pe când o bancă, potrivit reglementărilor, trebuie să-
şi limiteze o participaţie la 15% din fondurile băncii, iar totalul
participaţiilor la 60% din fondurile băncii. În acest sens este
necesar de a menţiona că limitările enunţate anterior nu se
aplică filialelor, ci societăţilor de asigurare şi instituţiilor de
credit.
Cadrul legislativ al Elveţiei cere participaţiilor societăţilor
de asigurare de viaţă o autorizaţie în cazul când acestea
depăşesc 10% din capitalul social al unei societăţi anonime sau
(societăţi) cooperative străine de asigurare sau 10% din
fondurile proprii ale instituţiei de asigurare. În schimb,
societăţile de asigurare, care nu practică asigurarea de viaţă,
trebuie să solicite o autorizaţie atunci când depăşesc 20% din
capitalul social al unei societăţi anonime sau cooperative de
asigurare străine sau depăşesc 10% din fondurile proprii ale
societăţii de asigurare.
Participaţiile la o societate străină de asigurare, care nu
este societate anonimă sau cooperativă, „cer” întotdeauna o
autorizaţie, în schimb, participaţiile bancare în societăţile de
asigurare nu sunt limitate decât prin dispoziţii de ordin
prudenţial.
În contextul celor enunţate, vom menţiona că dispoziţiile
referitoare la luările de participaţii din Finlanda au devenit mult
mai restrictive. Până în anul 1988 cotele de participaţie ale
societăţilor de asigurare nu puteau depăşi mai mult de 50% din

113
capitalul altei societăţi, ulterior fiind efectuată o reducere a
acestora de până la 20%. În mod excepţional acest procent
poate fi ridicat numai prin autorizaţia Ministerului Afacerilor
Sociale şi Sănătăţii, în funcţie de următoarele categorii în care
se încadrează societatea:
- luările de participaţii într-un fond de gestiune sunt
limitate, în general, la 50% din capital;
- într-o societate de investiţii – la 1/3 din capital;
- într-o societate având activităţi legate de asigurare
(exemplu, gestiunea riscurilor) procentul poate fi mult
mai mare.
Băncile comerciale şi-au văzut şi ele diminuat procentajul
maxim de deţinere a părţilor într-o societate din alt sector, fiind
astfel efectuată o reducere a cotelor de participaţie de la 20%
până la 10%. Societăţile gestionare de fonduri nu pot deţine
mai mult de 20% din capitalul unei societăţi de asigurare.
După anul 1984, luările sau extinderile participaţiei pentru
o societate de asigurare (sau altă societate) din Franţa în
capitalul unei instituţii de credit34 conducând la o putere
efectivă de control, de 10% din drepturile de vot ale adunărilor
sunt supuse unei autorizări prealabile din partea Comitetului
Instituţiilor de Credit.
Luările de participaţii ce depăşesc 5% din capital trebuie
declarate într-un interval de o lună din momentul realizării
acestora. Societăţile de asigurare sunt libere în acţiunile ce ţin
de utilizarea fondurilor proprii. Potrivit Codului asigurărilor
acestora nu li se impune decât o simplă informare prealabilă
fără posibilitatea unei obiecţii din partea autorităţii tutelare, în
schimb utilizarea rezervelor tehnice face obiectul limitării
precise. Conform stipulărilor aceluiaşi Cod al asigurărilor,
băncile şi alte societăţi private pot deţine până la 25% din

34
D.Kessler- „Banques on assurances: coalitation, mariage on fusion” //
Revue d'Economie Financière, Nr.1, Paris, 1957, pag.5-21.

114
capitalul societăţilor publice de asigurare, iar segmentul privat
nefiind reglementat în acest sens.
Societăţile de asigurare din Germania pot achiziţiona în
mod liber din fondurile lor proprii, în schimb nu pot achiziţiona
în cazul rezervelor tehnice mai mult de 10% din capitalul unei
societăţi. În acelaşi timp, băncile sunt obligate să notifice
Oficiului Federal de Control şi Bundesbanc-ului intenţia lor de
a achiziţiona o participaţie mai mare de 10% dintr-o societate,
inclusiv de asigurare. În acest sens vom menţiona că toate
casele de economii nu pot lua participaţii decât în instituţii
similare. Conform prevederilor legale în vigoare, pentru
societăţile care nu intră în sfera asigurărilor şi nici în sfera
bancară nu se aplică nici o limită participaţiilor acestora într-o
bancă sau societate de asigurare, fapt care face posibilă
constituirea societăţii holding. În contextul celor menţionate
anterior, este necesar de a menţiona faptul că legile antitrust,
atât de stricte în Germania, sunt aplicate şi în acest domeniu.
Băncile din Grecia pot deţine participaţii în societăţile de
asigurări în limita a 20% din capitalul băncii. Pentru
participaţiile mai mari se impune necesitatea autorizării
acestora de către Banca Greciei.
Este necesar a menţiona, că Grecia reprezintă un caz
remarcabil prin faptul că autorităţile publice, prin intermediul
principalelor bănci publice ale ţării, realizează controlul unei
părţi considerabile a pieţei de asigurare. Prin urmare, multe
dintre societăţile de asigurare sunt gestionate direct de către
cele mai importante grupuri bancare ale ţării.
Astfel, cea mai mare societate de asigurări a ţării Etniki
este deţinută prin 58% din capitalul său de către Banca
Naţională a Greciei (BNG), care mai deţine şi societăţile de
asigurare Astir, Elebe şi Panhellinos. Banca Comercială a
Greciei (BCG), care este a doua instituţie bancară a ţării, deţine
societăţile de asigurare Phoenix şi Ionian, iar Banca Agricolă
deţine societatea de asigurări Agrotiki. Aşadar, prin

115
intermediul celor şapte societăţi de asigurare, cele trei grupuri
bancare deţin o cotă de 40% din piaţa de asigurări a Greciei.
Activitatea financiară din Irlanda este supravegheată de
către autoritatea însărcinată cu reglementarea bancară (Irish
Banking Regulatory Authority) şi care:
a) limitează procentajul maxim ce poate fi deţinut de către
o societate de asigurare, inclusiv de către altă societate,
în capitalul unei bănci până la 25%;
b) limitează deţinerea de către o bancă a unei cote de
participaţie care nu poate depăşi 20 la sută din capitalul
unei alte societăţi. În caz de depăşire a acestei cote se
impune necesitatea obţinerii unei autorizaţii prealabile
de la Banca Centrală a Irlandei35.
Conform prevederilor legislative din Islanda, societăţile de
asigurare din această ţară pot deţine participaţii în societăţi
altele decât cele de asigurare, atâta timp cât nu deţin pachetul
de control al acestora. Autoritatea de control poate interveni
chiar şi în absenţa participaţiei dominante, în cazul când se
consideră că participarea este prea mare în raport cu activităţile
globale ale societăţii de asigurare sau dacă aceasta nu poate fi
acceptată ca plasament. Pe de altă parte, în general, băncile nu
pot să investească în anumite tipuri de societăţi, spre exemplu,
cele active în domeniile în care banca însăşi ar putea opera, şi
nu pot deţine decât cel mult 20% din propriul lor capital. Însă,
băncile pot să deţină până la 2% în cazul societăţilor cu
răspundere limitată, între acestea fiind incluse societăţile de
asigurare, dacă acestea sunt cotate la bursă.
Potrivit legislaţiei existente în Italia, în cazul în care luările
de participaţii în bănci, care constituie mai mult de 5% din
capitalul unei bănci este impusă obligativitatea autorizării
acestora de către Banca Italiei, fiind necesară astfel autorizarea
oricăror variaţii ulterioare ce depăşesc 2%. În această ordine de

35
Politica autorităţii de supraveghere este de a nu încuraja participarea
băncilor la capitalul societăţilor de asigurare.

116
idei, vom menţiona că mai există nişte restricţii impuse
societăţilor altele decât societăţile financiare (printre care
figurează şi societăţile de asigurare) şi instituţiile de credit, care
interzic acestor entităţi economice să achiziţioneze direct sau
indirect controlul unei bănci sau o participaţie a cărei sumă
trece de 15% din capitalul lor.
Legate de participaţiile societăţilor de asigurare ele sunt
reglementate în sensul că se impune necesitatea comunicării
Institutului de Supraveghere a Asigurărilor într-un interval de
48 ore a oricărei operaţii ce antrenează controlul asupra unei
alte societăţi sau când participaţiile depăşesc 5% din capitalul
social.
În baza acestor comunicări, autoritatea de supraveghere
veghează ca aceste operaţii, precum şi obţinerea participaţiilor
de control, să nu „atingă” principiul exclusivităţii obiectului de
activitate al asigurătorilor (în alţi termeni, ca societatea la care
se dobândeşte controlul să nu practice vreo activitate „non-
conexă” asigurării) şi să nu pună în pericol stabilitatea lor.
Luările de participaţii în capitalul societăţilor de asigurare,
potrivit reglementării, este necesar să fie comunicate autorităţii
de control a sectorului, dacă depăşesc 2% din capitalul social al
unei societăţi de asigurare. De asemenea, este solicitată
supunerea şi acordarea agrementului aceleiaşi autorităţi a
oricărei preluări de control.
În mod particular, prin luările de participaţii ale băncilor în
societăţile de asigurare, orice instituţie de credit poate obţine
participaţiile de control în una sau mai multe societăţi de
asigurare, respectând limitele patrimoniale36 stabilite de către
Banca Italiei.
Conform prevederilor legale, luările de participaţii ale
societăţilor financiare din Japonia sunt limitate la 5% din
totalul acţiunilor emise de către societăţile interne (dintre care

36
Limitele au fost fixate la 20% din fondurile proprii ale instituţiei ce
realizează achiziţia.

117
şi societăţi de asigurare) şi luările de participaţii ale societăţilor
de asigurare la 10% din totalul acţiunilor emise de către
societăţile interne (dintre care şi bănci). Luările de participaţii
peste aceste niveluri trebuie să obţină autorizarea necesară din
partea Comisiei Camerei de Comerţ. O particularitate a
structurilor de asigurare este determinată de faptul că
societăţile de asigurări japoneze au fost foarte active în
străinătate37.
Orice modificare în proprietatea capitalului unei bănci din
Luxemburg trebuie notificată în prealabil Institutului Monetar
Luxemburghez.
Legislaţia Marii Britanii stipulează că, în cazul în care o
persoană deţine o participaţie mai mare de 15% din capitalul
unei societăţi de asigurare, aceasta este considerată „controlor”
al acelei societăţi şi constituie subiectul obligaţiei de a supune
acest fapt autorităţilor de stat spre aprobare. În cazul băncilor,
participaţia mai mare de 15% din capitalul lor va impune
necesitatea obţinerii unei autorizaţii de la Banca Angliei, care
va verifica printre alte lucruri şi caracterul de „fit and proper
person38”.
În general, orice societate financiară, care se pregăteşte să
preia mai mult de 10% dintr-o societate financiară, trebuie să
informeze în prealabil autorităţile de control în domeniu.
Potrivit Building Societes Act39 1986, societăţile de credit
imobiliar care pot avea filiale în domeniul asigurărilor de viaţă
nu au dreptul să ia participaţii în capitalul unei societăţi de
asigurare non-viaţă sau de asigurări generale.
Conform cadrului legislativ din Norvegia, este autorizată
înfiinţarea grupurilor (conglomeratelor) financiare, fapt care

37
Raportul intern Taisho Marine et Fire Insurance.
38
Dispoziţia specifică operatorilor domeniului respectiv.
P.O. Sutherland-„Banking and insurance”, 66th Meeting of the Board of
European Banking Federation, 1990.
39
Legea ce reglementează constituirea societăţilor.

118
permite deţinerea de către o bancă a unei societăţi de asigurare
şi invers. Controlul se face prin societatea holding, care nu se
poate angaja decât în achiziţii ce ţin de interesele grupului
financiar.
Mai mult decât atât, controlul de 10% poate exista printr-o
societate afiliată care, potrivit statutului său, nu se poate angaja
într-o altă activitate decât cea privind gestionarea intereselor
sale în instituţia financiară.
O bancă sau o societate de asigurare poate, la rândul său,
să deţină o altă societate financiară sau o instituţie de credit.
Menţiuni legislative particulare permit la fel societăţilor
mutuale de asigurare să constituie grupuri financiare.
Modificările în proprietatea sau controlul unei bănci din
Noua Zeelandă necesită consimţământul Băncii Rezervelor
(Rezerv Bank).
Anterior, societăţile de asigurare din Olanda nu puteau să
obţină mai mult de 5% din drepturile de vot sau 15% din
capitalul băncilor şi invers, însă după 1 ianuarie 1990 a fost
permisă achiziţionarea unor părţi mai mari după examinarea de
către autorităţile de control şi cu respectarea criteriilor
prudenţiale. După 1987, băncile şi asigurătorii puteau în
anumite condiţii să achiziţioneze o bancă ipotecară, care, la
rândul său, putea să achiziţioneze o bancă sau un asigurător. În
acest sens este necesar de a menţiona faptul că, conform
prevederilor legale din Olanda, sunt interzise fuziunile între
bănci şi societăţi de asigurare sub o singură entitate legală.
Acţionariatul societăţilor de asigurare din Portugalia nu
este limitat, dar orice acţionar care deţine o cotă mai mare de
15% din capitalul unei societăţi de asigurare este obligat să
informeze în acest sens autoritatea de control (Instituto de
Seguros de Portugal).
În ceea ce priveşte societăţile de asigurare din SUA, în
general, ele nu pot să deţină părţi în capitalul unei bănci decât

119
cu un titlu de investiţii de portofoliu, fără ca aceasta să le poată
permite să exercite vreun control40.
Orice schimbare în proprietatea capitalului ce constituie
mai mult de 10% din drepturile de vot ale unei bănci impune
necesitatea unei autorizări prealabile din partea agenţilor de
control respectivi.
Bank Holding Company Act limitează deţinerea de către
un holding bancar a unor părţi ale oricărei societăţi care nu se
angajează în activităţi strâns legate de operaţiunile bancare la
5% din drepturile de vot sau 25% din părţile sau drepturile de
vot ale acestei societăţi comerciale.
Fără permisiunea autorităţilor de control al finanţelor din
Suedia, o societate de asigurare nu poate să deţină mai mult de
5% din drepturile de vot ale societăţilor a căror activitate nu
este legată de asigurare. În cazul în care societatea de asigurare
face parte dintr-un grup, reglementarea în cauză este aplicată
întregului grup. După modificările legislative, operate în august
1991, o societate de asigurare poate, cu permisiunea
autorităţilor de control, să deţină întotdeauna, dar sub alte
condiţii, mai mult de 5% din drepturile de vot ale unei bănci
sau ale altei instituţii financiare, în măsura în care investiţia
corespunde unei activităţi reale şi nu unei simple operaţiuni
financiare41.
Potrivit aceloraşi condiţii în vigoare pentru societăţile de
asigurare, o bancă poate să achiziţioneze părţi din societăţile de
asigurare, însă nu este în drept să investească într-o altă
activitate non-financiară42.

40
Este cazul statului New York.
Winters R.C.- „Future of the Saving Market in the U.S.”, a 6-a Adunare
Generală a Asociaţiei de la Geneva, decembrie, 1989, pag.61-69.
41
În consecinţă grupurile financiare pot fi formate din societăţi de asigurare,
bănci şi alte instituţii financiare.
42
Băncile, contrar societăţilor de asigurare care sunt libere de a adopta orice
fel de structură de grup, nu pot să deţină decât participaţii la capitalul
filialelor sau altor bănci, societăţilor de asigurare sau societăţilor holding.

120
 Ca exemplificare concretă poate servi banca comercială
Skandinaviska Ensckilda Banken, care a achiziţionat opţiunea
de cumpărare a 28,2% din capitalul Forsakrings AB Scandia,
numărul unu în domeniul asigurărilor, devenind primul
acţionar al acesteia.
Directiva Uniunii Europene din 15 decembrie 1989
stipulează că o instituţie de credit nu poate deţine o participaţie
aşa-zis calificată (deţinere directă sau indirectă, a cel puţin 10%
din capitalul sau drepturile de vot sau orice altă posibilitate de
a exercita o influenţă notabilă asupra gestiunii societăţii la care
deţine participaţia), a cărei sumă depăşeşte 15% din fondurile
sale proprii, într-o societate care nu este nici instituţie de credit
şi nici instituţie financiară. Limitele fixate prin Directivă pot fi
depăşite în circumstanţe „excepţionale”43.
Instituţiile de credit care la data intrării în vigoare a
Directivei, depăşeau aceste limite, au dispus, de la acea dată, de
un interval de 10 ani pentru a se conforma prevederilor legale.
Suma totală a participaţiilor calificate în aceste societăţi nu
poate depăşi 60% din fondurile proprii ale instituţiei de credit.
Este important de menţionat că Directiva prevede în mod
explicit faptul că statele membre pot să nu aplice aceste limitări
participaţiilor în societăţile de asigurări.
După cum rezultă din Anexa 3, dispoziţiile legislative sau
reglementare ale mai multor ţări limitează diferitele variante de
constituire a structurilor în cadrul bancasigurării.
Constituirea structurilor în cadrul bancasigurării, prin
înfiinţarea de filiale de asigurare de către bănci, este interzisă în
asemenea ţări, cum ar fi Finlanda, Islanda şi Japonia.
În acest sens, vom menţiona că Japonia şi SUA sunt printre
puţinele ţări în care reapropierea structurală între bănci şi
asigurători este foarte limitată, în mare parte fiind chiar

43
Autorităţile competente trebuie să ceară ca instituţia de credit să-şi
crească fondurile proprii sau ca să întreprindă alte măsuri cu efect
echivalent.

121
interzisă. Reglementarea legală din aceste ţări permite
distribuţia produselor de asigurare de către bănci, dar numai
prin intermediul unei filiale de distribuţie.
Aşadar, o bancă nu poate avea o filială de producţie, însă
dacă aceasta doreşte să distribuie produse de asigurare, o face
numai printr-o filială a sa, care este specializată în distribuţia
produselor unei societăţi de asigurare independente.
Din luna aprilie 1985, guvernul Australiei a acordat
băncilor dreptul de a constitui filiale, dar numai în domeniul
asigurărilor de viaţă şi cu respectarea unor anumite condiţii, în
care este prevăzut ca filiala să nu depăşească o anumită cotă,
un anumit procent de activitate comparativ cu activitatea
desfăşurată de bancă.
La fel, şi în Marea Britanie, potrivit „Building Societies
Act” din 1986, societăţilor imobiliare nu li se acordă dreptul de
a deţine filiale în domeniul asigurărilor de viaţă. Astfel, în
Regatul Unit, majoritatea băncilor britanice şi-au creat propriile
filiale de asigurare sau au achiziţionat societăţile preexistente.
Această intrare a băncilor pe piaţa de asigurare a incitat
societăţile de asigurare să-şi concentreze atenţia asupra
reţelelor de distribuţie, încheind acorduri de distribuţie
exclusivă cu societăţi imobiliare şi să achiziţioneze agenţii
imobiliare.
Grupul TSB a început să vândă produse asigurări de viaţă
variabilă prin filiala sa proprie încă la începutul anilor 70. TSB
prezintă particularitatea de a-şi vinde toate produsele prin
consultanţi specializaţi indispensabili pentru asigurările de
viaţă, în timp ce produsele de asigurare non-viaţă (auto, clădiri
etc.) sunt vândute de către angajaţii băncii. Consilierii sunt
situaţi în agenţiile bancare, fiind astfel efectuată realizarea
contractelor cu clientela pe parcursul celor 8 ore de program,
perfecţionarea cărora este finalizată la domiciliul clientelei.
Prin urmare, agenţiile bancare încasează comisioane
semnificative de la clienţii care fac apel la consultanţi.

122
 Royal Bank of Scotland a înfiinţat o filială de distribuţie
„Direct Line”, poliţele căreia sunt comercializate pe baza
publicităţii şi pe baza recomandărilor clienţilor existenţi.
Aceste poliţe sunt standardizate şi în cazul îndeplinirii
criteriilor respective încheierea contractelor de asigurare este
efectuată pe o bază informatizată44.
Pe de altă parte, banca Angliei consideră ca incompatibilă
cu activitatea bancară crearea de filiale în domeniul asigurărilor
de răspundere civilă.
Băncile naţionale şi holdingurile bancare din SUA nu pot
deţine filiale de asigurare numai în ramurile asigurărilor de
credite, viaţă şi boală. La nivel de state, vom menţiona că în
statul Dakota de Sud este permisă achiziţionarea de filiale în
oricare dintre ramurile asigurărilor de viaţă de către băncile
acestui stat, dar numai pentru a desfăşura activităţi de asigurare
în interiorul statului.
Instituţiile bancare şi alte instituţii de credit non-bancare
din Portugalia nu pot deţine nici un fel de participaţie (chiar
minoritară) şi nici să fondeze filiale, nici măcar în domeniul
cabinetelor de curtaj45.
La sfârşitul anului 1988, Deutsche Bank din Germania,
prima bancă din ţară care, în pofida legăturilor privilegiate cu
asigurătorul Allianz care deţine unul dintre primele locuri la
nivel european, a decis să înfiinţeze o filială de asigurări de
viaţă. Această strategie a permis băncii să vândă un produs sub
imaginea sa, exercitând, de fapt, controlul asupra fluxurilor
investiţionale ale clienţilor săi pe o bază defensivă şi obţinerea
de venituri suplimentare datorită reţelei sale considerabile.

44
Programul informatic acceptă sau refuză riscul în funcţie de informaţiile
furnizate de client, în cazul acceptării contractul este întocmit în mod
automat.
45
Societăţi de intermediere în asigurări care au calitatea de mandatari ai
asiguraţilor.

123
 În anul 1989, National Australia Bank din Australia a
fondat o filială de asigurări de viaţă National Australia Life.
Asemenea acţiuni au fost întreprinse şi în Belgia, unde
banca BBL a creat o filială de asigurări de viaţă – BBL Life, iar
ANHYP a înfiinţat filiala ANHYP Life.
Filiala de asigurări de viaţă Predica a băncii Credit
Agricole din Franţa a reuşit să obţină o consolidare
extraordinară a poziţiilor sale pe piaţa asigurării franceze de
capitalizare. Constituită în anul 1986, această filială deja în
anul 1988 a obţinut locul doi în ramura asigurărilor de viaţă,
după UAP-Viaţă cu 17% din piaţă. Produsele de capitalizare
reprezintă 3/4 din produsele comercializate de Predica.
În anul 1990, Credit Agricole a creat o filială de asigurare
non-viaţă – Pacifica, devenită operaţională în anul 1991.
Conştientă de problemele ridicate de asigurările non-viaţă
pentru un bancher, Credit Agricole a dezvoltat mai modest
activităţile acestei filiale46.
Banca Nationale del Levoro (BNL) din Italia a creat în
1986 prima filială de asigurare de viaţă, fapt ce constituie una
dintre primele acţiuni întreprinse în acest sens de către o bancă
italiană.
Filiala a avut drept obiectiv conceperea de produse
adaptate clienţilor băncii, care în realitate nu sunt distribuite de
către această bancă. Prin urmare, BNL trimite clienţii săi la
Interbancaria, una dintre cele mai mari reţele de distribuţie
italiene, ce comercializează produsele de asigurare cu marca
BNL, care îşi selectează angajaţii în agenţiile bancare pentru a
stabili contacte cu clientela pe probleme de asigurare, acestea
ulterior fiind comunicate Interbancariei, care şi finalizează
vânzarea produselor de asigurare.
Referitor la crearea filialelor bancare de către societăţile de
asigurare, vom menţiona că această activitate este interzisă în

46
Cota sa pe piaţă a crescut cu 5% pe parcursul următorilor cinci ani de la
înfiinţare.

124
Japonia, Australia, Canada, Finlanda, Islanda şi Turcia. Astfel,
holdingurile de asigurare din SUA pot avea filiale în toate
sectoarele pieţei financiare cu excepţia sectorului bancar, care
este exclus în mod explicit. În schimb, societăţile de asigurare
pot să deţină filiale ale caselor de economii (servings
associations) sau filiale ale băncilor de investiţii (investement
banks).
Societăţile de asigurare din Canada nu pot crea filiale
bancare decât în străinătate, unde legislaţiile ţărilor respective
permit acest lucru. În schimb, ele pot deţine în Canada societăţi
de valori mobiliare.
După cum ne demonstrează Anexa 3, autorităţile publice
ale unor ţări legiferează crearea de filiale bancare de către
societăţile de asigurare potrivit reglementărilor în vigoare
privind regimul participaţiilor, care ulterior sunt supuse
controlului atât al autorităţilor de supraveghere a sectorului de
asigurare, cât şi a celui bancar.
În această ordine de idei, vom menţiona că înfiinţarea unei
filiale de asigurare – captivă de asigurare a unei bănci a
constituit şi constituie o strategie care adesea este utilizată de
către bănci. În afară de controlul presupus de această strategie,
deşi implică investiţii financiare considerabile, ea a fost
preferată de către unele bănci, iar aplicarea ei a fost
determinată de asemenea motive, cum ar fi:
• situaţia foarte riscantă de a pune clientela băncii la
dispoziţia „terţilor”;
• dificultatea folosirii reţelei băncii pentru vânzarea de
produse străine activităţii sale;
• operarea prin filială, fapt care face posibilă conceperea
de produse simple şi standardizate în funcţie de nevoile
clienţilor.
Avantajul principal al strategiei îl constituie reducerea
majoră a costurilor de informare, ale tranzacţiilor şi ale celor
legate de evaluarea pieţelor. Prin urmare, rolul filialei se

125
limitează doar la gestionarea produselor de asigurare,
comercializate la un cost marginal redus în reţeaua băncii. În
acest context, vom menţiona că costurile de distribuţie în
această reţea sunt foarte reduse47 şi nu mai includ cheltuielile
de publicitate.
Utilizarea conceptului de conglomerate financiare în
cadrul activităţii desfăşurate de către asigurătorii bancheri este
determinată de un ansamblu specific ce regrupează entităţi
independente din punct de vedere juridic, cu activităţi ce se
situează în cel puţin două sectoare diferite, sub o direcţie ce
centralizează mai mult sau mai puţin activităţile diverselor
entităţi ce-l compun. La situaţia de conglomerat se ajunge prin:
- luări de participaţii „consecvente”, ce conduc la
dobândirea participaţiei majoritare;
- achiziţionarea celorlalte entităţi;
- crearea de la început a unei societăţi holding;
- crearea de filiale în sectorul vizat, altul decât cel în care
activează societatea-mamă.
Formarea conglomeratului de tip „bancasigurător” este
posibilă şi cu o a treia entitate, dintr-un sector terţ, spre
exemplu, sectorul industrial ce achiziţionează participaţiile de
control într-o bancă şi societatea de asigurare – aceasta jucând
şi rolul de liant direct48.
Constituirea conglomeratelor financiare bancă-asigurător
poate fi efectuată prin:
• achiziţionarea participaţiei majoritare care este
considerată cea mai simplă dintre operaţiile financiare
şi permite în schimbul unei sume investiţionale modeste
47
În cazul societăţilor străine costurile lor sunt foarte ridicate, întrucât în
lipsa reţelelor de distribuţie aceste societăţi sunt constrânse să ofere
comisioane mari agenţilor independenţi pentru a-i încuraja să le vândă
produsele lor.
48
Situaţie ce se poate întâlni frecvent în practică, în special, când nici un fel
de participaţie de control nu este permisă într-o societate în unul din cele
două sectoare de către o societate aparţinând celuilalt sector.

126
 un control, fapt ce implică cooperarea altor firme,
societăţi prezente în capitalul celui „achiziţionat”.
Spre exemplu, societatea de asigurare Mapfre din Spania
a optat la nivelul anului 1988 pentru derularea unei adevărate
strategii de penetrare a lumii bancare, obţinând astfel, în 1988,
o filială a băncii Ilerrero, prin cele 88% părţi de capital, fapt
care a făcut posibilă exercitarea controlului asupra Invherbank.
Câteva luni mai târziu, Grupul Mapfre a creat, plecând de la
Invherbank, banca Mapfre.
Această bancă se adaugă altor activităţi ale societăţii
Mapfre în domeniul valorilor mobiliare, cum ar fi Mapfre-
Indosuez, creată cu Indosuez din Madrid, apoi în cel al
creditului – Mapfre Financiare, Leasing şi Credit Ipotecar,
precum şi în domeniul factoring Mapfre- Factoring. Mapfre a
deschis cincisprezece agenţii bancare pe întreg teritoriul ţării,
care, în schimb, nu utilizează reţele de asigurare şi bancare într-
o manieră încrucişată. Prin urmare, fiecare reţea îşi vinde
produsele sale şi nu pe celelalte, extinzându-se, desigur, şi la
clientela celeilalte.
Tot în Spania, grupul bancar Banco Bilbao Vizcaya este
considerat ca fiind primul asigurător spaniol, fapt ce poate fi
explicat prin participaţiile majoritare în trei societăţi de
asigurare Aurora Polar, Plus Ultra şi Bapa, precum şi prin
deţinerea, pe de altă parte, a filialei de asigurare Eurosseguros,
care ocupă primul loc pe piaţa spaniolă.
Societatea de asigurări din Franţa GAN cu cele 57% din
capitalul CIC era în 1992 primul asigurător francez ce deţinea o
bancă importantă, care a decis ulterior integrarea totală a
activităţilor băncii în bilanţul său şi nu o simplă poziţionare în
echivalenţă de titluri. De la începutul anilor 90, din totalitatea
activităţilor financiare din Franţa se desprinde o caracteristică
amplă a participaţiilor dominante ale grupurilor de asigurare la
capitalul unor bănci, cum ar fi: UAP cu 99,99% din Worms;
GAN cu 82% din BIF (Banca pentru Industria Franceză); AGF

127
cu 91% din Banca Le Phenix; MGF cu 74,95% din Sofinam
(Societatea financiară a Mutualilor din Mans); GMF cu 65,22%
din BCCM (Banca Centrală a Cooperativelor şi Societăţilor
Mutuale).
Situaţia din Italia, de la începutul anilor 90 ai secolului
trecut, privind participaţiile dominante în cele două sectoare
bancar şi al asigurărilor, se prezintă echilibrată. Astfel,
participaţiile asigurătorilor în capitalul structurilor bancare este
caracterizată în felul următor: RAB deţinea 75% din capitalul
Rasbank; INA cu 72% din Banco Di Marino; Fondaria cu 62%
din Banca Mercantile şi Generali cu 40% din Banca
Internazionale Lombarda, iar cotele de participaţie ale
bancherilor în capitalul asigurătorilor se caracterizează după
cum urmează: Instituto Bancario San Pavlo cu 51% din Polaris
Vita; Instituto Bancario San Pavlo cu 49% din Cides (non-
viaţă); Instituto Bancario San Pavlo cu 49% din Sipes (non-
viaţă); San Pavlo Finance cu 49% din Macci Vita49.
UBS (Bank of Switzerland) din Elveţia, care este una
dintre cele mai mari din băncile europene, a vândut 25%
participaţii la capitalul celui mai mare asigurător naţional de
viaţă Swis Life pentru 2,8 miliarde SFr. Banca a terminat astfel
cei 4 ani de colaborare cu Swis Life din cauza „creşterii
competiţiei între strategiile urmărite de către cele două grupări
în domeniul gestionării activelor”50. Decizia UBS este opusă
strategiei lui Credit Swiss, rivalul său principal, care a
achiziţionat în anul 1997 asigurătorul elveţian Winterthur. Ca
urmare a acestor acţiuni, societatea Swiss Life a cumpărat cele
50% participaţii, partea UBS la filiala mixtă Swiss Life, şi cele
49% participaţii UBS la filiala Livit.

49
O.E.C.D- „L' assurance et les autres services financiers, Tendances
structurelles”, Les edisions de l' OECD, Paris, 1992, pag.137.
50
Ch. Adams- „UBS to sell entire 25 stake in insurer Swiss Life”, //
Financial Times, 21 februarie 1999, pag. 24.

128
 Achiziţionarea celeilalte entităţi, cum ar fi achiziţionarea
unei societăţi de asigurare, poate prezenta un avantaj major
comparativ cu crearea unei filiale de asigurare, deoarece ea
presupune o serie de aporturi, cum ar fi:
a) expertiza şi, în special, cunoştinţele tehnice;
b) clientela;
c) reţeaua şi
d) capitalurile.
Aportul de experienţă şi cunoştinţe tehnice joacă un rol
însemnat chiar şi în cadrul unei gestiuni eficiente a primelor şi
cazurilor asigurate, dar este şi foarte util în cazul gestionării
financiare a rezervelor tehnice.
Aportul de capitaluri acumulate în perioada activităţii
asigurătorului permite, pe de altă parte, de a înfrunta anumite
riscuri privind activele, în legătură cu marile fluctuaţii ale
valorilor mobiliare, sau riscuri asupra pasivelor legate de
survenirea catastrofelor naturale în cazul asigurării non-viaţă
sau, la extremă, rezilierile masive de poliţe.
Cu toate acestea achiziţionarea unei societăţi de asigurare
se poate dovedi a fi foarte oneroasă, în funcţie de talia acestei
societăţi, depăşind mijloacele de care dispune o bancă. La o
dimensiune comparabilă, se consideră din acest punct de
vedere că asigurătorii sunt mult mai bogaţi (în fonduri proprii)
decât bancherii51.
Nu se poate exclude faptul că, pentru toate cazurile de
achiziţii de societăţi, posibilitatea „riscurilor ascunse”, ale căror
efecte nu se fac simţite decât într-un stadiu ulterior, nu este
luată suficient în seamă în procesul de evaluare ce precede
achiziţionarea. La fel pot să survină şi probleme legate de
sinergii; achiziţionarea unui asigurător implică şi ceea ce este
reţeaua sa, ceea ce nu este uşor de integrat într-o structură

51
Bengel J.L.- „banque- assurance- Choisir son camp” // La Tribune de
l'Assirance, Paris, mai, 1989, pag.18-26.

129
bancară. În general, problemele de cultură sunt adesea invocate
ca fiind dificil de rezolvat.
Anumite structuri ale asigurătorului şi băncii pot fi la fel
de redundante şi să genereze în fapt costuri majore cauzate de
ineficienţă.
Pe parcursul anului 1989, grupul „Australia and New
Zeeland Banking Group” din Australia a achiziţionat Creater
Pacific, o mică societate de asigurări de viaţă.
Ca reacţie la crearea filialelor de asigurare, în particular, de
viaţă de către bănci, şi asigurătorii din Belgia au fost impuşi să
întreprindă acţiuni similare. Drept consecinţă, Royale Belge a
achiziţionat Banca IPSA şi Banca Anhyp, Grupul AI a devenit
achiziţionarul băncilor Metropolitan Bank în 1984 şi
Tirlemontoise în 1988.
Societatea de servicii financiare Fideuram din Italia a
achiziţionat în anul 1983, 80% din capitalul Lloyd's Vita,
societate de asigurări de viaţă, care a devenit ulterior Fideuram
Vita, care comercializează produsele sale prin veriga
consilierilor financiari de la Fideuram. Apoi asigurătorul
Generali a achiziţionat banca Svizzera Italiana în 1998 pentru
1,92 miliarde Sfr.
Swiss Life, care este cel mai mare asigurător de viaţă
elveţian, a achiziţionat pentru 2,4 miliarde Sfr Banca Gotthard
Bank, cea mai mare bancă cu capital străin din Elveţia.
Ulterior, Swiss Life a cumpărat 53% din acţiunile băncii
japoneze Sumitomo pentru 1500 Sfr pentru o acţiune52.
În urma fuziunii integrale a entităţilor, societatea de
asigurare poate deveni un simplu „departament” al noii
identităţi, rezervându-şi dreptul de obţinere a produselor de
asigurare sau, dimpotrivă, coordonatorul de direcţie al

52
Ch. Adams- „Swiss Life to acquire Gotthard Bank” // Financial Times, 23
februarie 1999, pag.18.

130
întregului grup. Toate acestea sunt posibile numai în cazurile în
care reglementările naţionale le admit53.
Un proiect de fuziune a fost stabilit între cea mai mare
societate de asigurare de viaţă din Australia, National Mutual
Life, şi a doua bancă a ţării, Australia and New Zeeland
Banking Group, care a fost blocat de către guvernul australian,
motivându-se cu consecinţa principală – intensificarea excesivă
a concentrării economice.
Aceeaşi intenţie de fuziune s-a produs şi în Olanda între
cel de-al treilea asigurător al ţării AMEV şi Verenigdte
Spoartbanken (VSB), prima bancă de depozite a ţării. În
prealabil, cele două grupuri şi-au schimbat 13% din acţiuni,
maximumul autorizat de legislaţia în vigoare la acel moment.
Dat fiind faptul că la data anunţării şi realizării intenţiei
reglementarea interzicea fuziunea într-o singură entitate,
structura noului grup s-a constituit din două societăţi holding
separate. Reţeaua AMEV a comercializat produse bancare de la
VSB, iar clienţilor bancari li s-a oferit produsele AMEV de
către funcţionarii băncii asistaţi de agenţii AMEV, care îşi
păstrează reţeaua tradiţională de distribuţie. Tot în Olanda, cea
mai mare societate de asigurare National Nederlanden a
fuzionat cu NMB/ Postbank. Fuziunea s-a produs prin crearea
unei noi societăţi holding: Internationale- Nederlanden Group
NV, cele două societăţi realizându-şi în continuare activităţile
bancare şi de asigurare respective.
Cele două activităţi de bază rămân legal distincte, o
cooperare în mai multe domenii intrând în rol. Noua structură

53
Sunt şi situaţii când se renunţă la demersul de fuziune iniţiat. Este cazul
Allianz şi Dresdner Bank, care au respins eventualitatea unei fuziuni.
Motivul invocat de responsabilii celor două părţi este cel al unei gestiuni
complexe ce ar necesita o tranziţie de doi bani considerată ca prea
îndelungată. S-a apreciat ca optimă cooperarea în domeniul gestiunii
activelor, accentuându-se aspectul tehnic şi logistic al acestei cooperări.
Cu toate acestea, în aprilie 2001, Alianz Group a anunţat preluarea
Dresdner Bank.

131
oferă o gamă completă de servicii financiare integrate atât
persoanelor fizice, cât şi celor juridice, fapt ce demonstrează că
ne aflăm în prezenţa unei integrări (concentrări) verticale, chiar
dacă obiectul acestei achiziţii a fost unul principal de
cumpărare a unui distribuitor exclusiv.
Cu începere de la 1 ianuarie 1990, ca urmare a liberalizării
politicii de compartimentare sunt permise fuziunile între bănci
şi societăţile de asigurare prin crearea societăţilor holding,
făcând legală constituirea acestui nou grup.
Stanbic – corpul investiţional al Băncii Standard din Africa
de Sud şi Liberty Life, asigurătorul de viaţă din aceeaşi ţară,
după faza participaţiilor încrucişate, au anunţat fuziunea
acestora. Planul prevede crearea unei societăţi-holding ce
reuneşte două filiale, una în domeniul bancar şi cealaltă în
domeniul asigurărilor de viaţă, după cum se menţionează în
articolul „Liberty Life Stanbic call of merger talks”, inserat în
Financial Times din 14 mai 1999, pag. 28.
Structura holdingurilor54este mai simplă decât a unei
societăţi joint-venture, întrucât permite acoperirea unui câmp
de activităţi mai vast ce poate evolua:
a) de la achiziţionarea unei societăţi de asigurare de către
o bancă;
b) până la simpla participaţie, trecând prin toate formele
acordurilor comerciale şi financiare care se pot încheia.
În activitatea de asigurare deosebim două variante tipice
ale holdingului, cum ar fi holdinguri de asigurare şi holdinguri

54
Termenul de „holding financiar” în contextul studiului este utilizat cu trei
accepţiuni:
a) de grup financiar ce uneşte entităţi distincte din punct de vedere
juridic;
b) de entitate rezultată ca urmare a deţinerilor de participaţii în societăţi,
firme, independente din punct de vedere juridic în scopul controlării şi
finanţării acestora;
c) de societate aflată în fruntea unui grup de societăţi cărora le asigură
gestiunea.

132
mixte55. Strategia de constituire a holdingurilor este frecvent
utilizată, îndeosebi, în cazul particular al reglementărilor ce
interzic sau limitează participaţiile directe bănci-asigurători.
Spre exemplu, Baltica este cea mai mare societate de
asigurare din Danemarca, care, în 1984, a întreprins acţiuni de
consolidare a „security concept”, fapt ce a făcut posibilă
furnizarea unei varietăţi complete de produse pentru clientul,
care va cumpăra, conserva sau proteja patrimoniul său fizic şi
material. În anul 1985, această societate a decis să-şi extindă
activităţile intersectoriale creând o societate holding, societate
ce a permis asigurătorului de a dezvolta o societate financiară
în paralel cu societatea de asigurare.
Devenită societate financiară, Baltica Finance a
achiziţionat în anul 1985 una dintre cele mai mari case de
curtaj din Danemarca, după ce a creat în anul 1984 o societate
de investiţii imobiliare. În 1987, a fondat o bancă specializată –
Baltica Bank, iar în 1988, o linie de agenţii imobiliare – Baltica
Real State.
În iunie 1990, Unibank Denmark (al doilea institut
bancar), Nykredit (credit ipotecar) şi Trygg (asigurător de viaţă
şi pagube) au anunţat intenţia lor de fuziune şi au creat un
holding comun în scopul de a-şi vinde reciproc produsele.
Crearea societăţilor de joint-venture56 este o altă formă pe
care o îmbracă procesul convergenţei sectoarelor şi are ca
obiect şi obiectiv distribuirea produselor de asigurare prin
reţeaua bancară. În majoritatea cazurilor, societatea de

55
S. Fotescu – Managementul administrativ al societăţilor de asigurare:
consideraţii şi semnificaţii, în vol. Racordarea sistemului financiar la
exigenţele integrării europene, coordonator Nadejda Botnari, Editura
ASEM, Chişinău, 2004, pag.47.
56
Noţiunea de societate joint-venture nu este folosită în accepţiunea atât de
uzuală de societate mixtă, ci în cea de societate-rezultat al asocierii a
două entităţi (bancă şi, respectiv, asigurător) cu scopul vânzării în comun
a produselor lor.

133
asigurare este însărcinată cu producerea şi gestionarea
produsului ce va fi distribuit prin reţeaua bancară.
O altă situaţie este cea a unui joint-venture, având ca
obiect distribuţia încrucişată a produselor fiecăreia dintre
societăţi prin intermediul reţelei celeilalte. Avantajele
constituirii unei asemenea societăţi sunt determinate de:
• obţinerea unor „aporturi” reciproce la un cost scăzut.
Costând mai puţin şi evitând un angajament ireversibil,
această formă permite foarte uşor retragerea în caz de
„deziluzie”;
• faptul că i se permite băncii de a păstra controlul
distribuţiei produselor de asigurare, în măsura în care
această bancă este majoritară sau ocupă o poziţie
dominantă în capitalul societăţii joint-venture.
În comparaţie cu constituirea societăţii holding, cele două
strategii se aseamănă enorm în măsura în care „o îmbrăcăminte
terţă” este utilizată în relaţia bancă – asigurător.
Una din diferenţe rezidă în faptul că această
„îmbrăcăminte” este într-un caz în amonte, în celălalt – în aval.
Structurile financiare din Belgia, Générale de Banque şi
Grupul AG, au creat prima societate de asigurare de viaţă
belgiană prin fuziunea dintre o bancă şi un asigurător. Această
societate Alpha Life îşi comercializează produsele sale prin
cele două reţele. Această mişcare a fost urmată de constituirea
a două societăţi joint-venture – Megalife şi Mega Nonlife.
Crédit Agricole din Franţa, împreună cu asigurătorul
Groupama, în iunie 1990, a creat o filială comună în părţi egale
(50/50) ce a luat o participaţie de 40% în Pacifica (filiala non-
viaţă a Crédit Agricole) şi în B- CERP, filiala bancară a
grupului Groupama. Astfel, au fost neutralizate tensiunile pe
care intrarea lui Crédit Agricole în domeniul asigurărilor le-a
creat între cele două grupuri mutuale.
În Germania, Commerzbank a luat o participaţie de 50%
din capitalul unei societăţi joint-venture creată cu asigurătorul

134
public DBV and Partner Holding, aşteptând de a lua o parte
importantă din capitalul acestui asigurător, când acesta va fi
privatizat. Noua societate „Commerzbank & Partner”
comercializează atât produse de viaţă, cât şi non-viaţă clienţilor
băncii.
Den Danske Bank din Danemarca, care este şi prima bancă
a ţării, a anunţat în anul 1990 intenţia sa de a coopera cu grupul
de asigurări Hofonia, după ce acesta era angajat în negocieri cu
societatea numărul unu în domeniul creditului ipotecar
Kreditforeningen Danemark. Această cooperare s-a concretizat
în crearea de filiale comune de joint-venture.
Conglomeratul57 presupune în fapt acumularea riscurilor
inerente activităţilor fiecărei întreprinderi, fiecărei entităţi
conglomerale şi eventualul transfer de la o entitate la alta ar
duce la o contagiune a problemelor. Cu atât mai mult, cu cât
sunt în „joc” instituţii financiare, al căror rol în economie prin
mijloacele financiare pe care le au la dispoziţie este
considerabil.
Aceste riscuri sunt:
1. Unul dintre riscurile cele mai importante rezultă din
transferurile şi/sau acordările de credite interne în
cadrul conglomeratelor care nu respectă criteriile
prudenţiale pentru acest gen de operaţii.
Este cazul unei societăţi de asigurare care acordă credite
unei bănci fără garanţii suficiente de rambursare, într-un
interval normal şi cu o rată reală a dobânzii, de piaţă. La fel şi-
n situaţia în care societatea de asigurare solicită băncii un
împrumut şi aceasta nu realizează o analiză obiectivă a
solvabilităţii acestei societăţi şi a riscurilor aferente acordării
acestui împrumut.

57
Noţiunea de conglomerat este mai largă şi mai generoasă în a acoperi
situaţiile de alăturare sub diverse forme a unor entităţi financiare distincte
ce urmăresc atingerea unor obiective comune.

135
 2. Structura conglomerală poate permite, la fel, să fie
transferate împrumuturile externe, împrumuturi
acordate de societatea grupului, către o altă societate a
aceluiaşi grup prin intermediul creditelor interne, ceea
ce implică pe cei care au acordat împrumutul extern
astfel:
• finanţează indirect o altă societate căreia nu i s-ar fi
acordat acest împrumut. Dar cum creditele interne
sunt, în general, de rang posterior în caz de
faliment, creditorii externi, al căror credit a fost
transferat la nivel intern societăţii care ulterior a
căzut în faliment, aceştia vor fi plătiţi după
creditorii externi direcţi;
• creditul extern poate fi transformat în mijloc de
finanţare a participării la capitalul unei societăţi din
cadrul grupului. Dobânzile aferente creditului vor
trebui să fie plătite atunci când dividendele legate
de participare nu vor putea fi garantate.
Pentru toate acestea, legislaţiile mai multor ţări limitează
posibilităţile de creditare internă.
Astfel, dispoziţiile în materie din Danemarca interzic
creditele acordate de către o societate de asigurare societăţii
holding. Autorităţile de supraveghere bancară trebuie, pe de
altă parte, să aprobe împrumuturile acordate de către instituţiile
de credit societăţilor care deţin participaţii dominante în
capitalul lor. Autorizaţia de credit nu poate fi acordată numai
dacă rata dobânzii este „suficientă” şi rambursarea garantată.
Insurance Companies Act din 1982, în baza căruia sunt
reglementate activităţile financiare din Marea Britanie,
limitează creditele interne efectuate în cadrul conglomeratului
de către o societate de asigurare de viaţă sau o societate pe care
acesta o controlează. Restricţiile au fost impuse ca urmare a

136
falimentelor58 numeroase datorate creditelor interne non-
rambursabile.
Legea din Germania privind creditul cere ca împrumuturile
acordate societăţilor la care instituţia de credit deţine mai mult
de 10% din părţi sau mai mult de 10% din capitalul instituţiei
de credit să nu fie acordate decât în baza deciziei tuturor
gestionarilor şi după autorizarea formală din partea autorităţii
de supraveghere.
3. Posibilităţile de transferuri pot, de asemenea, afecta
profiturile şi permit:
i. „umflarea” fictivă a profiturilor unei societăţi într-o
ruptură completă de performanţa sa reală;
ii. transferul de profituri exterioare în măsura în care
societatea-mamă va distribui dividende, permise de
rezultatele bune ale câtorva societăţi ale grupului, în
timp ce rezultatele „consolidate” vor fi deficitare;
iii. operarea unui transfer ocult de profituri retribuind,
spre exemplu, într-o manieră excesivă, serviciile unei
alte societăţi în scopul compensării pierderilor pe care
le-au înregistrat sau de a umfla profiturile sale pentru
un motiv sau altul.
Când aceste transferuri vor fi efectuate de către o
societate de asigurare, ele lezează în mod direct asiguraţii care
participă la profitul acestei societăţi altfel decât acţionarii.
4. Un alt risc este cel al transferului direcţiei determinat de
faptul că gestionarea unui conglomerat va fi integral
diferită, în funcţie de gradul de centralizare a direcţiei
sale:
a) un conglomerat ce conservă diverselor sale entităţi
un grad de autonomie în gestionarea activităţii lor
specifice va genera, în principiu, mai puţine
transferuri şi acumulări de riscuri. O astfel de
structură corespunde modului în care conglomeratul
58
Primul ca amploare a fost cel al lui National Life în 1974.

137
 este abordat de către autorităţile de control. În
general, acestea nu reglementează decât societăţile
individuale ale conglomeratului, în funcţie de
activităţile lor specifice şi nu conglomeratul însuşi.
Societatea-mamă este, pe de altă parte, degajată de
orice responsabilitate, în baza principiului divizării
riscurilor şi a angajamentelor ce revin diviziunii.
b) conglomeratul poate fi sub o direcţie unică, în care
strategiile majore ale fiecărei entităţi sunt
influenţate de strategia grupului. Responsabilităţile
fiecărei societăţi trebuie astfel să se plieze, cel
puţin, de facto dispoziţiilor categorice ale
responsabilităţilor societăţii-mamă. Societatea-
mamă poate avea direcţia efectivă a societăţilor
grupului fără ca, pentru aceasta, să asigure
responsabilităţile şi riscurile în cazul unor
dificultăţi, chiar dacă acestea survin ca urmare a
deciziilor pe care le-ar fi impus. Acest fapt ar fi bine
să-l reţinem în cazul în care principiul
independenţei legale a entităţilor conglomeratului
este urmat „ca la carte”, chiar dacă această
independenţă nu există la nivel economic.
Situaţia ridică o serie de probleme particulare. Din
exterior, societatea-entitate a conglomeratului apare ca
autonomă şi independentă fără semnale contrare, ceea ce poate
induce în eroare judecata terţilor. În multe ţări, dispoziţiile
reglementare limitează în parte aceste situaţii. În Belgia, de
exemplu, direcţia instituţiei de credit trebuie să aibă puterea de
a acţiona în toată independenţa, să-şi stabilească politica
generală şi modul de gestiune. Instituţia de credit a unui
conglomerat, din Marea Britanie, trebuie să fie gestionată în
maniera cea mai autonomă posibilă.
5. Existenţa conglomeratului ridică la fel şi problema
transferului de informaţii.

138
 Fişierele băncilor şi ale societăţilor de asigurare se
dovedesc a fi preţioase instrumente pentru comercializarea
produselor şi gestiunea riscurilor. Aceste fişiere cuprind, în
general, informaţii privind situaţia generală a clientului şi,
uneori, chiar şi elemente personale.
Clientul este protejat de divulgarea acestor date prin
confidenţialitatea asigurată de secretul bancar.
Confidenţialitatea se poate intensifica în cazul informatizării
datelor şi prin dispoziţii legale ce reglementează toate acestea.
O lege din Franţa, promulgată în anul 1984, privind
secretul bancar interzice băncilor de a comunica informaţiile ce
se conţin în fişiere, cu excepţia fiscului, vămii şi justiţiei.
Înstrăinarea fişierelor şi tratamentul lor sunt, de pe altă parte,
protejate de legea „Informatică şi libertăţi”, ce prevede că
responsabilul unui cont se angajează să împiedice divulgarea
către terţi a informaţiilor, chiar dacă este vorba de o filială a
instituţiei.
Relaţiile dintre societăţi, în particular de compartimentare,
apar sub forma relaţiilor juridice sau economice importante
între societăţile celor două sectoare, apărând o serie de
probleme în cazul transferului (informatizat sau nu) a datelor
de la o societate la alta.
Totul depinde, de fapt, de utilizarea unor astfel de date.
Această problemă potenţial delicată nu trebuie subestimată în
valoarea riscurilor legate de dezvoltarea conglomeratelor
financiare.
Dincolo de aceste probleme pe care posibilităţile de
transferare a informaţiilor le pot ridica, absenţa comunicării
dintre autorităţile de control poate, pe de altă parte, genera
dificultăţi la nivelul de coordonare între acestea. Mai multe ţări
limitează posibilităţile de transferare a informaţiei între
autorităţile de control din sectorul bancar şi cel al asigurărilor
şi viceversa.

139
 Aceste restricţii, chiar dictate, urmărind obiective legitime,
pot fi potenţial prejudiciabile unui control eficient.
Este recunoscută modalitatea încrucişată, eficientă, care
face, fără îndoială, ca regulile să fie corectate atât la nivel
naţional, cât şi la nivel internaţional, pentru facilitarea fluxului
anumitor informaţii considerate, în mod special, importante în
exerciţiul controlului prudenţial al autorităţilor de supraveghere
a sectoarelor avute în vedere.
6. O altă problemă relevantă în cadrul conglomeratului este
potenţialul conflict de interese între societăţile grupului,
cu atât mai mult, cu cât importanţa acestor conflicte
depinde într-o manieră semnificativă de factori ca:
• structurile legale ale conglomeratului;
• existenţa unor „pereţi de separare” adecvaţi.
Conflictele de interese pot lua diverse forme:
- o bancă ar putea fi incitată să convingă o societate de
asigurare afiliată pentru a subscrie la emisiunile de
acţiuni şi/sau obligaţiuni ale unei societăţi, la care
această bancă ar fi făcut împrumuturi imprudente.
- o bancă ar putea împrumuta, de preferinţă, societăţilor
ale căror obligaţiuni sau acţiuni sunt deţinute de către
societatea de asigurări legală.
- banca şi societatea de asigurare ar putea să acorde
mutual finanţări în caz de problemă financiară majoră
uneia sau alteia dintre ele. Astfel, o societate de
asigurare poate decide un aport de capital pentru
redresarea situaţiei băncii aflate în dificultate, în
detrimentul asiguraţilor şi viceversa, în detrimentul, în
acest caz, al deponenţilor.
Aceste diferite operaţiuni sunt de natură să pună în pericol
interesele băncii sau ale societăţii de asigurare şi, în continuare,
ale deponenţilor, asiguraţilor, creditorilor, personalului şi
terţilor, în general.

140
 Aceste conflicte de interese sunt de resortul diverselor
autorităţi ale societăţilor respective însărcinate cu
supravegherea intereselor consumatorilor (deponenţi, asiguraţi
etc.) şi terţilor, în general, afectaţi de operaţiunile acestor firme.
Însă, după cum s-a menţionat anterior, aceste autorităţi de
control pot ele însele să se confrunte cu anumite dificultăţi de
coordonare, conducând uneori la adevărate conflicte de
competenţă.
Luările de participaţii intersectoriale, ca debut la
constituirea de conglomerate, pot ridica o serie de probleme
pentru autorităţile de control ale diverselor sectoare.
Nici o reglementare specifică nu vizează până la această zi
conglomeratul într-o manieră completă.
Printre măsurile legate de conglomeratul ce oferă
administraţiei anumite împuterniciri sub acest aspect se poate
cita dreptul „ca urmare”. Aceasta permite autorităţilor de
control din sectorul bancar şi celor din sectorul asigurărilor de
a examina activitatea societăţilor din alte sectoare în domeniul
lor de competenţă.
Acest drept este acordat autorităţilor de control din
sectorul bancar din Franţa, Marea Britanie, Danemarca şi din
sectorul asigurărilor în Germania, Franţa, Olanda şi
Danemarca. Autorităţile de control ale sectoarelor respective
au, de asemenea, în anumite cazuri, un drept relativ la obţinerea
anumitor informaţii de la autorităţile de control ale celuilalt
sector. Pe baza situaţiei actuale, se pare că ar exista un spaţiu
larg pentru intensificarea schimbului de informaţii, evitându-se
abuzurile pe care aceste schimburi le-ar putea genera.
Este interesant de a reţine că a doua Directivă din 15
decembrie 1989, a Consiliului Comunităţii Economice
Europene, privind instituţiile de credit, prevede că statele-
membre pot să autorizeze prin lege comunicarea anumitor
informaţii între autorităţile de control ale instituţiilor financiare
şi ale societăţilor de asigurare fără să afecteze alte dispoziţii ale

141
Directivei care sunt legate de confidenţialitatea informaţiilor.
Directiva, dată stipulează că aceste informaţii nu pot fi
furnizate pe motive de control prudenţial.
Situaţia conglomeratelor intrasectoriale este abordată în
Bank Holding Act şi Insurance Holding Act în SUA sau, în
Marea Britanie, prin comunicatul Băncii Angliei „Consolidated
Supervision of Institutions authorised Under the Bankig Act”59.
Acesta este la fel cazul, dar într-o măsură mai restrânsă, al
reglementărilor legate de consolidarea conturilor, în vigoare în
majoritatea ţărilor membre ale O.C.D.E.
Într-o manieră generală şi sub rezerva dispoziţiilor
legislative ale ţărilor, reglementările sectorului bancar şi ale
asigurărilor nu vizează în acelaşi timp şi societatea ce face
parte din conglomerat şi conglomeratul însuşi.
Autorităţile de control ale unui sector nu au competenţă
decât asupra societăţilor acelui sector. În măsura în care aceste
societăţi se angajează în activităţi intersectoriale este inevitabil
ca anumite „scăpări” reglementare, ca şi conflicte potenţiale de
competenţă, să apară.
Conflictele de competenţă complică coordonarea necesară
între diferitele autorităţi de control, a căror organizare se
confruntă cu anumite dificultăţi practice.
Drept consecinţă, într-un număr limitat de ţări recent a fost
modificat cadrul instituţional, pentru a permite o mai bună
integrare organizatorică a diverselor autorităţi de control.
În această ordine de idei, vom menţiona că o astfel de
fuziune a autorităţilor de control din Norvegia s-a produs în
anul 1986, fiind astfel constituită Comisia Afacerilor Bancare,
de Asigurare şi Valori Mobiliare. Un departament comun
supraveghează băncile, societăţile financiare, societăţile de
asigurare şi fondurile de pensii.

59
R. Pecchioli- „Le controle prudentiel des banques”, Les Éditions de l'
O.E.C.D., Paris, 1987.

142
 În schimb, un departament special supraveghează curtierii
din domeniul valorilor mobiliare şi afaceri imobiliare, alte
aspecte legate de vânzarea valorilor mobiliare, integrarea
nefiind completă.
Aceeaşi cale a fost urmată şi de Danemarca, când în 1988
s-a produs fuziunea autorităţilor de supraveghere a asigurărilor
şi ale băncilor, constituindu-se astfel Autoritatea de
Supraveghere a Afacerilor Financiare. Este necesar de a
menţiona că acelaşi tip de reglementări este, de asemenea,
practicat şi în Suedia.
Responsabilităţile Inspectoratului General al Băncilor din
Canada şi cele ale Superindependentului Asigurărilor au fost
unificate, fiind astfel fondat Superindependentul Instituţiilor
Financiare, responsabile de băncile federale, societăţile de
investiţii şi de asigurări.
Aceste cazuri de integrare structurală a autorităţilor de
control sunt destul de izolate pe ansamblul ţărilor, în special,
membre ale O.C.D.E.
În afara acestor cazuri cooperarea dintre autorităţile de
control sectoriale este, în general, limitată la un schimb de
informaţie, schimb el însuşi fiind subiect a numeroase restricţii.
În acest context, vom menţiona că în unele ţări au fost deja
întreprinse acţiuni privind intensificarea cooperării între
autorităţile de control existente ale diverselor segmente ale
pieţei financiare.
Astfel, în Marea Britanie a fost aplicată ideea unui „lead
regulator”60 în funcţie de prevederile căruia se va stabili în
avans care dintre diferitele autorităţi de control va fi însărcinată
cu supravegherea unui conglomerat dat. Obligaţia acestei
instanţe superioare de control va fi de a „filtra” informaţiile şi
de a coordona intervenţiile autorităţilor de control.

60
Corp, conducător al reglementărilor domeniului financiar.

143
 Fiecare dintre ele îşi va conserva propriile atribuţii şi
responsabilităţi, iar „lead regulator” va avea funcţia de
coordonator şi de arbitru.
În SUA, ca urmare a recomandărilor din februarie 1991 ale
Departamentului de Trezorerie în materie de „Modernizare a
sistemului financiar” şi raportului din 1986 al Comisiei statului
New York privind serviciile bancare, de asigurare şi financiare
este susţinut conceptul de reglementare prin funcţie.
Aceste rapoarte preconizează că diferitele activităţi ale
societăţilor financiare „diversificate” trebuie să fie controlate şi
reglementate de către autoritatea de control cea mai apropiată
de aceste activităţi, astfel zis, reglementarea va fi una
funcţională în locul celei instituţionale.
Potrivit acestui concept, activităţile de asigurare ale unei
bănci vor fi controlate de către autoritatea de control a
asigurărilor mai degrabă decât a băncilor. Acest concept poate
crea o serie de probleme potenţiale, cum ar fi dublajul
controlului.
Propunerile venite din partea SUA legate de această
problemă sunt:
- de a impune limite privind talia firmelor care s-ar putea
„lega” între ele;
- de a cere constituirea de entităţi separate juridic, cu
structuri de gestiune şi de contabilitate separate pentru
fiecare activitate ce antrenează riscuri diferite;
- de a cere stabilirea de capitaluri minime adecvate
pentru fiecare filială financiară;
- de a cere băncilor care doresc stabilirea de societăţi
afiliate diversificate (spre exemplu, o bancă ce decide
stabilirea unei filiale de curtaj în domeniul valorilor
mobiliare) condiţii de capital mai stricte.

144
 Profesorul U. Schneider propunea61, pe de altă parte, în
anul 1987, în studiul asupra conglomeratelor financiare în
cadrul Comunităţii Europene de a avea în vedere într-o manieră
generală:
- adoptarea normelor structurale şi regulilor de
comportament prevăzute prin legislaţiile de
supraveghere pentru instituţiile de credit;
- adaptarea pentru conglomerat a procedurilor de control
şi de lichidare;
- coordonarea regulilor de supraveghere bancară a
asigurărilor etc. în fiecare stat membru al Consiliului
Economic European;
- armonizarea şi coordonarea regulilor de supraveghere
pe plan comunitar;
- organizarea şi coordonarea regulilor internaţionale
dintre diferitele autorităţi naţionale de supraveghere.
De asemenea, s-a luat în vedere şi faptul că controlul
societăţilor rămâne în competenţa autorităţilor de control ale
sectorului căruia acestea aparţin, altfel zis, în sistemul
controlului „instituţional” actual în vigoare în majoritatea
ţărilor doar că, activităţile acestor societăţi din alt sector decât
cel originar vor fi controlate pe baza regulilor în vigoare în
acest „alt” sector.
Cu alte cuvinte, autoritatea de control a sectorului căruia îi
aparţine societatea ar fi astfel competentă, dar regulile în care
această societate îşi exercită activitatea particulară se vor
aplica. De exemplu, activităţile de asigurare ale unei bănci vor
fi controlate de către autorităţile de control bancar potrivit
normelor în vigoare aparţinând autorităţilor de control ale
asigurărilor.
Acest tip de soluţie se loveşte de reglementarea
funcţională, conform căreia activitatea de asigurare a băncii

61
U. Schneider- Internal Study on Financial Conglomerates in the EEC
Countries, Les Éditions de l' O.E.C.D., Paris, 1987.

145
este controlată potrivit normelor de control ale autorităţii din
domeniul de asigurare.
Este de remarcat faptul că nu s-a realizat nici un consens
până astăzi în ce priveşte aplicabilitatea acestei „aproprieri
instituţionale cu corecţie funcţională”. Aceasta se explică prin
faptul că fenomenul implică necesitatea cunoaşterii perfecte de
către fiecare controlor a regulilor aplicabile tuturor segmentelor
financiare şi, pe de altă parte, nu pare să fie posibilă eliminarea
conflictelor de competenţă.
În Republica Moldova, distribuţia produselor de asigurare
prin reţele bancare este efectuată în baza acordurilor
comerciale pentru distribuţia produselor de asigurare prin
cooperarea între Banca de Economii şi Moldasig, Mobiasbanc
şi Carat, Exim Banc – Exim Asint etc., ce reunesc resursele de
distribuţie ale băncilor cu oferta acestor asigurători. Cadrul
regulator naţional nu impune anumite limite specifice
distribuirii produselor de asigurare prin reţele bancare, care este
efectuată în baza acordurilor comerciale dintre asigurători şi
bancheri.
În concluzie, vom menţiona că, actualmente, industria
asigurărilor, în special, şi cea financiară, în general, este
dominată de instituţiile globale financiare cu valori de piaţă
semnificative, fapt care ne face să remarcăm posibilitatea
apariţiei în viitor şi a altor firme lider europene. Livrarea
produselor de asigurare şi bancare sub marca serviciilor
financiare ale unei companii de tip holding a crescut
surprinzător în Europa. Riscurile specifice, care nu sunt în mod
necesar tipice conglomeratelor financiare, dar sunt inerente
între diversele întreprinderi conglomerate ţin de: a)
concentrarea excesivă generală; b) insolvabilitatea instituţiei
financiare; c) protecţia deponenţilor, asiguraţilor şi terţilor.
În acest context, se impune necesitatea efectului neutru a
conglomeratului asupra ratei de concentrare. Conglomeratul
bancă-asigurător nu trebuie să ridice rata de concentrare în nici

146
unul dintre sectoare. Însă această neutralitate privind efectul
concentrării nu trebuie să fie măsurată pe pieţele respective, ci
evaluată la nivelul pieţei financiare globale şi integrate. Pe
această piaţă, concentrarea ţine nu de cotele de piaţă, ci de
puterea financiară şi economică care poate fi foarte mare.
Cu toate că, în Republica Moldova, distribuirea produselor
de asigurare prin reţelele bancare este efectuată numai în baza
acordurilor comerciale pentru distribuţia produselor de
asigurare, ce reunesc resursele de distribuţie ale băncilor cu
oferta asigurătorilor, numărul în creştere atât la nivel regional,
cât şi la nivel mondial, al fuziunilor şi achiziţiilor intra şi
intersectoriale ne permite să menţionăm că viitorul aparţine
suprastructurilor financiare de tip holding, furnizoare de
servicii financiare integrate.

4.2. Distribuirea asigurărilor de viaţă, asigurărilor

generale şi a celor combinate ca elemente de
manifestare a bancasigurării
Decompartimentarea dintre serviciile bancare şi cele legate
de valorile mobiliare a permis dezvoltarea modelului de bancă
universală. La nivelul sectorului de asigurare apare cazul
decompartimentării între ramurile de viaţă şi non-viaţă,
deocamdată marginale.
Principiul general în vigoare în majoritatea ţărilor este cel
al separării între cele două ramuri. Pentru ţările-membre ale
Uniunii Europene acest principiu este înscris în Prima
Directivă comunitară în materie de asigurări de viaţă din 1979
şi, în particular, în articolul 13 al acestei Directive.
„Deschiderea” directivelor este îngustată prin faptul că
principiul separării nu se aplică decât noilor societăţi de
asigurare. Dar, pe de altă parte, nimic nu poate împiedica noile
societăţi ce doresc să opereze în ambele sectoare viaţă şi non-
viaţă, să creeze o filială, juridic independentă, în celălalt

147
subsector sau să constituie un holding, ce reprezintă, de fapt,
soluţia acceptată de către societăţile mai multor ţări membre.
Principiul separării între activităţile viaţă şi non-viaţă este
aplicat în Canada, Finlanda, Japonia, Elveţia, Suedia, SUA etc.,
în timp ce în state, ca Turcia, Australia, Austria asigurătorii pot
opera în ambele sectoare în acelaşi timp. Dacă principiul
compartimentării se aplică într-o manieră clară la nivel de
gestiune a activităţilor, nu la fel stau lucrurile la nivel de
produse.
Anumite reglementări permit societăţilor din fiecare
ramură să ofere diferite produse care pot fi dificil clasificate,
respectiv identificate ca aparţinând uneia dintre ramurile în
discuţie, fapt ce impune identificarea aşa-numitelor Zone Gri.
Constituirea acestora a fost dictată de asemenea acţiuni, cum ar
fi cazul categoriei asigurări accidente-boală ce pot fi oferite de
către societăţile celor două ramuri (în SUA, Canada sau
Japonia) sau al asigurării cheltuielilor medicale. În timp ce
societăţile de asigurare de viaţă au început să vândă asigurări-
viaţă medicale de grup şi poliţele asigurări de viaţă medicale
individuale.
Poliţele de asigurare facultativă de accidente şi de boală
din Finlanda sunt produse ale societăţilor din ambele ramuri.
Societăţile de asigurări de viaţă din Norvegia pot realiza poliţe
de asigurări ale căror elemente principale sunt legate de
acoperirea cazurilor de boală şi accidente. Comisia care
supraveghează afacerile bancare, de asigurare şi valori
mobiliare le poate permite acest lucru societăţilor de asigurare
non-viaţă sub forma unei stricte asigurări de risc pentru o
perioadă maximă de un an şi cu reasigurarea ce se efectuează în
ramura viaţă. Asigurătorii de viaţă din Italia pot extinde
acoperirile lor – prin unul şi acelaşi contract – la alte riscuri de
persoane – accident, boală. Unele societăţi de viaţă din Belgia
comercializează asigurări „accident-invaliditate”, complemen-
tare asigurărilor de viaţă.

148
 Un produs de asigurare auto în Suedia încorporează forma
de economisire.
În Germania, o poliţă de asigurare contra accidentelor
(U.I.R., Accident Insurance With Premium Refund) este
combinată cu un sistem de economisire, unde legea
supravegherii societăţii de asigurare cuprinde dispoziţii
particulare privind rezervele tehnice corespunzătoare unui
asemenea produs.
Japonia constituie un veritabil caz în materie de
decompartimentare între sectorul asigurări de viaţă şi respectiv
non-viaţă şi ştergere a hotarelor dintre sectorul de asigurare şi
alte servicii financiare. Această ţară este singura care a
cunoscut o reală dezvoltare a produselor de asigurare non-viaţă,
ce poartă denumirea în literatura de specialitate de „maturity
refund-type long-term insurance”, ce conţin o componentă
financiară cu funcţie mult mai importantă decât cea
indemnitară tradiţională.
Astfel, o parte din prima plătită de către asigurat este
investită de asigurător, iar la scadenţa contractului se onorează
asigurătorului partea acumulată a acestor sume de investit şi o
dobândă (corespunzătoare veniturilor anticipate), la care se pot
adăuga sume suplimentare de pe urma obţinerii unor venituri
superioare celor anticipate. La scadenţă, suma se poate acorda
asiguraţilor sub formă de rentă dacă s-a prevăzut aşa ceva în
contract, constituindu-se într-un supliment la pensii.
Apoi, asigurătorul aflat în dificultate financiară temporară
poate obţine un împrumut în sumă de 90% din valoarea de
răscumpărare a poliţei.
Două constrângeri afectează plata la scadenţă, cum ar fi:
- contractele trebuie să fie în vigoare la această dată şi
- toate ratele de primă62 să fie plătite pe parcursul
perioadei de asigurare.

62
Plata primelor se poate realiza în mai multe moduri: o singură dată,
semestrial, trimestrial, lunar etc.

149
 Astfel de produse au început să fie distribuite de câteva
societăţi de asigurare non-viaţă în iunie 1963, ca răspuns la
sugestia făcută de Consiliul Japonez de asigurare pe linie de
diversificare.
Privită în evoluţie, gama produselor de asigurare s-a
diversificat, în 1969 contractele de asigurare contra incendiului
aveau o componentă de economisire, acestea fiind puse în
vânzare de majoritatea societăţilor de „asigurare non-viaţă”.
În 1979, încep să fie comercializate contractele de
asigurare de accidente a personalului cu componentă de
economisire, iar în 1988 societăţile de asigurare non-viaţă
japoneze oferă 27 de categorii de contracte de asigurare63 non-
viaţă cu componentă de economisire. În 199564, Asigurarea
„Maturity Refund Type” a reprezentat din punct de vedere al
încasărilor de prime 1/3 din piaţa non-viaţă, completând oferta
adresată persoanelor fizice de asigurare a automobilului,
locuinţei sau daunei corporale.
Această creştere fulminantă a produselor de asigurare non-
viaţă cu componentă de economisire în Japonia se explică prin:
- înainte de toate autoritatea de supraveghere în domeniu
a permis acest lucru;
- înclinaţia deosebită spre economisire a cetăţeanului
japonez;
- ca reacţie la măsurile dispuse de guvernul japonez
pentru a limita această înclinaţie spre economisire prin
instituirea unui impozit de 20% aplicat asupra:

63
prezentăm câteva exemple:
a) asigurarea de incendiu pe termen lung cu reconstituirea capitalului;
b) asigurarea multiriscului pentru ocuparea unui apartament cu
reconstituirea capitalului;
c) asigurarea familială de accidente de circulaţie pe termen lung cu
reconstituirea capitalului;
d) asigurarea pe termen lung a femeilor.
64
D. Lambert- „Économies des assurances”, Masson Armand Colin
Éditures, Paris, 1996, pag.311.

150
 •
dobânzilor la depozitele bancare;
•
profiturilor aferente produselor de asigurare cu
componenta de economisire, dacă acestea au
orientare spre economisire şi dacă întrunesc
condiţiile următoare:
a) prima de asigurare este plătită o singură dată;
b) durata asigurării este de, cel puţin, cinci ani;
c) rata indemnizaţiilor (suma indemnizaţiilor
raportată la rezultatul economisirii) este
inferioară economisirilor.
În decursul anilor 90 ai secolului trecut, asigurările de
accidente cu componente de economisire, cum ar fi: asigurarea
facultativă a imobilului în caz de reparaţie şi asigurarea de
accidente în baza sumelor asigurate depuse, au fost puse în
aplicare şi în Republica Moldova, fără ca legislaţia în baza
căreia sunt supravegheate asigurările să cuprindă şi nişte
dispoziţii particulare privind rezervele tehnice corespunzătoare
unor asemenea produse.
În loc să fie operate modificările corespunzătoare în
legislaţia privind asigurările, asigurarea facultativă a imobilului
în caz de reparaţie a fost scoasă din uz, concomitent cu
întreprinderea unor măsuri de restrângere a asigurărilor de
accidente în baza sumelor asigurate depuse şi, drept consecinţă,
cuantumul acumulărilor provenite de la contractarea acestor
asigurări la 1 iulie 2004 s-a redus cu 9,1 milioane lei în
comparaţie cu acumulările de la 1 ianuarie 1999, ce constituiau
10,6 milioane lei.
Cu privire la cazul particular de convergenţă între cele
două ramuri asigurare de viaţă şi respectiv non-viaţă, vom
menţiona următoarele:
1. Oricare ar fi motivaţia65 introducerii principiului
separării legale în compartimente distincte, ea rămâne
65
această motivaţie a separării este susţinută de:
- asigurarea protejării consumatorului;

151
 piatra unghiulară a reglementărilor financiare, deşi
Cadrul reglementar a evoluat şi va evolua puternic;
2. Schimbările structurale care au afectat mediul economic
şi social au constituit un impuls major pentru instituţiile
angajate în prestarea serviciilor de a-şi închide gama
activităţilor la segmente de piaţă altele decât cele ce au
fost până atunci active (este cazul contractelor de
asigurare ce cuprind mai multe domenii: incendii, auto,
accidente corporale, de muncă, spitalizare şi care au
drept obiectiv şi conduc la fidelizarea clienţilor).
Pe parcursul ultimelor perioade de timp a fost înregistrată o
reală dezvoltare şi a produselor de asigurare de viaţă, care conţin o
componentă financiară mai importantă decât produsele de
asigurare de viaţă tradiţionale, fapt demonstrat în figura 4.2.1.
Această evoluţie spectaculoasă a asigurărilor de viaţă a
fost determinată de faptul că produsul acestor asigurări:
o este perceput ca permiţând atât economisire, garantând
plata unui capital subscris deţinătorului poliţei sau
beneficiarilor desemnaţi de acesta;
o se caracterizează prin termenul îndelungat al
aranjamentelor contractuale;
o îndeplineşte nu numai funcţiile de asigurare şi
economisire, ci şi o veritabilă funcţie socială,
asigurându-se pentru viitor venituri ce contribuie la
supravieţuirea economică a beneficiarilor poliţei de
asigurare;
o acest rol explică avantajele fiscale de care aceste
produse beneficiază:
o a evaluat odată cu dezvoltarea sistemelor de
capitalizare, complementare adusă sistemelor de
repartiţie specifice asigurării;

- menţinerea unei concurenţe „adecvate”;

- garantarea stabilităţii sectorului, a celui financiar în întregul său şi
chiar a celui economic.

152
 Produsele asigurării de viaţă

Asigurări
CLASICE INOVATE
mixte

Ajustabilă
Fără componentă de Cu componente
economisire de economisire
Cu capital
variabil

Asigurări Universală
Asigurări
temporare viagere
de deces Universală
cu capital
variabil

Cu anuitate
variabilă

De grup

Capitalizare

Figura 4.2.1. Clasificarea produselor asigurării de viaţă

o diferă de produsul bancar de economisire, întrucât este
construit în mare parte pe principii de actuariat66, dar şi

66
Contractul de asigurare de viaţă este elaborat ţinându-se cont de speranţa
medie de viaţă.

153
 se diferenţiază şi sub aspectul ratei: costuri / rezultate
implicate de produs;
o piaţa de capitalizare a atras numeroşi operatori
financiari nu numai asigurători, ci şi bănci, case de
economii etc. Această concurenţă a stimulat competiţia
dintre diferiţii operatori ai pieţei provocând dezvoltarea
produselor de asigurare de viaţă tradiţionale;
o este „dotat” de către asigurători cu avantaje
comparabile produselor pe care asigurătorul le poate
găsi pe piaţa de capitalizare, lucru ce s-a impus ca
urmare a creşterii ratei dobânzii începând cu anii 70,
conjugată cu o mai bună informare a consumatorului şi
o schimbare a atitudinii sale.
Spre deosebire de asigurările temporare, care nu au decât o
funcţie de asigurare, marea parte a produselor clasice, cum ar fi
asigurările mixte de viaţă, încorporează şi componenta de
economisire.
Asigurările mixte de viaţă permit plata unei sume în caz de
deces, în cadrul unei perioade determinate sau la finele acestei
perioade dacă asigurătorul este în viaţă. Prin urmare,
asigurătorul beneficiază astfel atât de acoperirea contra unui
anumit risc, cât şi de un mijloc de plasament disponibil pentru
o anumită perioadă. Aceste asigurări cunosc un succes
considerabil când sunt legate de împrumuturile ipotecare67
şi/sau beneficiază de avantaje fiscale.
Asigurarea viageră „obişnuită” – forma tradiţională a
asigurării de viaţă constituie, de asemenea, un mijloc de
plasament graţie opţiunii de răscumpărare a poliţei de care
beneficiază asiguratul.

67
În Marea Britanie, aceste asigurări sunt utilizate pe scară largă în materie
de finanţare imobiliară, 2/3 din achiziţiile imobiliare sunt realizate pe
baza unui împrumut ipotecar legat de o poliţă de asigurare mixtă de
viaţă.

154
 Referitor la inovaţie şi rezultatele sale – produsele inovate,
vom menţiona următoarele:
a) una dintre primele inovaţii este asigurarea de viaţă
ajustabilă introdusă în SUA în 1971, şi care permitea
modificarea sumei primelor de asigurare de plătit (în
timp ce în cazul asigurării de viaţă obişnuite primele
sunt fixe) şi a sumei asigurate, la cererea asiguratului.
b) a doua modificare importantă a fost făcută prin
asigurarea de viaţă variabilă (variabile life, unit linked
insurance etc.) care, înainte de a fi introdusă în SUA
prin 1976, a fost comercializată în Olanda, Marea
Britanie şi Canada.
Caracteristica acestei poliţe este că suma asigurată şi/sau
valoarea de răscumpărare variază în funcţie de plasamentele
făcute, urmărite într-un cont separat. Asiguratul achiziţionează
prin plata primei sale una sau mai multe unităţi
corespunzătoare unei părţi din fondurile de plasament
respective şi astfel o parte din titlurile acestor fonduri.
Clientul poate alege tipul de plasament care să corespundă
poliţei sale (acţiuni, obligaţiuni, depozite bancare etc.), dar este
prevăzută o sumă minimă garantată pentru suma asigurată
(capitalul asigurat). În schimb, vom menţiona că aceste poliţe
de asigurare au un sistem de prime fix. Din 1984, primele
aferente asigurărilor variabile de viaţă pot fi şi variabile.
Distribuţia acestor contracte de asigurare în SUA68, precum şi
activitatea asigurătorilor care le produc sunt supuse
reglementărilor Comisiei Valorilor Mobiliare.
În baza celor enunţate anterior privind asigurările de viaţă
variabile, vom remarca:
o asigurarea de viaţă cu capital variabil apare ca cea mai
simbolică piesă a mişcării de convergenţă la nivel de
produse financiare pentru sectorul asigurărilor;

68
P. Tănăsescu- Asigurări variabile ale vieţii în SUA// „Finanţe, Bănci şi
Asigurări”, nr.6, 1998, pag.57.

155
 o noul concept de sumă (capital) variabilă este
corespondent al unor plasamente constituite din acţiuni,
obligaţiuni sau alte titluri ce evoluează zi de zi, în
funcţie de evoluţia pieţelor bursiere. Toată această
inovaţie modifică imaginea tradiţională a produsului de
asigurare. Este un produs de asigurare strâns legat de
evoluţiile financiar-monetare ale economiei. Desigur,
acest lucru constituie un avantaj când cotaţiile bursiere
sunt în creştere continuă. În situaţie inversă, este activat
riscul sistemic cu consecinţe nefavorabile asupra ceea
ce înseamnă asigurare în sens clasic, în sens pur;
o în cadrul raporturilor de asigurare, consumatorul,
asiguratul este cel care face legătură între componenta
de economisire a produsului de asigurare şi universul
produselor financiare. Astfel, se impune problema
nivelului de cultură şi de informare în domeniul
financiar al asigurătorului şi creşterea importanţei
activităţii de consiliere a asigurătorului, a agentului de
asigurare. Adesea, transferul deciziei investiţionale de
la societatea de asigurare către asigurat este considerat
ca principalul dezavantaj, ce este „trecut” de la faptul că
asiguratul îşi poate exprima opţiunea între poziţia de
implicat activ, respectiv pasiv, în realizarea „părţii”
financiare a asigurării, întregul demers are drept
consecinţă deplasarea ponderii asigurătorului de la
produs înspre serviciu.
Un produs de asigurare similar asigurărilor de viaţă
variabile, cum ar fi asigurarea mixtă de viaţă cu participare la
excedente de investiţii, a fost pus în aplicare în Republica
Moldova cu începere de la 1 octombrie 2000. Dat fiind faptul
că acest produs de asigurare este strâns legat de evoluţiile
financiar-monetare ale economiei şi prezintă un avantaj doar
atunci când cotaţiile bursiere sunt în creştere continuă, iar în
ţara noastră nu este atestată o asemenea creştere, nivelul de

156
solicitare a acestor asigurări a fost minimal, fapt care a generat
scoaterea ulterioară din uz a acestui produs de asigurare. A avut
un impact nefavorabil asupra procesului de extindere a acestui
produs de asigurare şi faptul că reglementarea produsului a fost
efectuată de autoritatea de control a asigurărilor, dar nu de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau de o instituţie
specială de supraveghere financiară integrată şi reglementare,
după cum se procedează în practica internaţională.
c) a treia modificare adusă asigurării de viaţă obişnuită este
acum cunoscută sub denumirea de asigurare de viaţă
universală, introdusă pentru prima dată în SUA în 1979,
ce are următoarele particularităţi:
o în baza poliţei, asigurătorul poate înceta plata
primelor fără a se pierde acoperirea riscului (cu
condiţia că valoarea de răscumpărare acoperă
cheltuielile).
o gestiunea poliţei este integral transparentă: funcţia
de asigurare este complet decuplată de cea de
economisire. În ceea ce priveşte valoarea de
răscumpărare, aceasta este generată de prime şi rata
veniturilor aduse de poliţa, ce variază în funcţie de
evoluţia pieţelor, dar cu un nivel minim garantat.
Produsul, de fapt, este o combinaţie între un produs
de asigurare şi un produs financiar, flexibil şi
transparent. Este flexibil pentru că, după plata
iniţială minimă, asiguratul poate decide în orice
moment:
1) încetarea plăţii primelor;
2) reluarea ei;
3) plata unei prime adiţionale unice.
Prima de asigurare, în structura sa, este destinată acoperirii
cheltuielilor administrative, costurilor legate de riscul de
mortalitate şi partea destinată economisirii generatoare de
venituri.

157
 În această ordine de idei, considerăm că este necesar de a
remarca următoarele:
o flexibilitatea este asigurată şi prin faptul că
asiguratul ar putea beneficia de suma „adunată” în
contul de economisire, iar pentru deces suma în
orice moment ar putea fi diminuată sau majorată.
o un extras de cont recapitulativ al situaţiei
asiguratului îi este trimis regulat cu indicarea primei
nominale de plătit pentru a-şi conserva acoperirea
dorită.
d) Asigurarea universală de viaţă cu capital variabil
(variabile universal life, universal life 2, flexibile unit
linked) îmbină caracteristicile asigurării de viaţă
universală cu cele ale asigurării de viaţă şi cu suma
variabilă asigurată. Astfel, primele de asigurare sunt
total flexibile, în timp ce suma asigurată şi valoarea de
răscumpărare variază în funcţie de plasamente efectuate
în titlurile de piaţă. Aceste dezvoltări de produs au
vizat:
o modificarea caracteristicii referitoare la durată,
permiţând o mai bună lichidare a contractului de
asigurare din punctul de vedere al asiguratului;
o reducerea constrângerii legate de plată fixă şi
regulată a primei de asigurare, chiar şi în rate;
o ameliorarea rentabilităţii contractelor prin investirea
fondurilor în plasamente mai performante;
o decuplarea funcţiei de asigurare de cea de
plasament;
o ameliorarea imaginii de marcă a contractelor de
asigurare, a căror funcţie financiară preexistentă a
fost mai bine pusă în valoare.
În ce priveşte cele enunţate, vom menţiona că, în faţa unui
astfel de produs, cerinţele asigurătorului sunt orientate înspre
componenta de economisire, considerată mai importantă decât

158
funcţia pură de asigurare. În plus, atractivitatea produsului este
sporită prin faptul că la retragere valoarea de răscumpărare
aferentă plăţii de „economisire” nu implică încetarea acoperirii
riscului complementar, întrucât cele două funcţii sunt disociate.
e) Poliţa de rente anuale variabile reprezintă un alt produs
apărut în anii 50 în SUA, în suita celor derivate din
produsele clasice. Potrivit acestor contracte, în totalitate
sau în parte primele sunt plasate în fonduri comune şi
evidenţiate în conturi separate.
Sunt două tipuri de rente (anuităţi) variabile:
o Potrivit primului tip, plăţile de rente sunt fixe şi
generate odată ce încep să fie onorate, în timp ce suma
reală depinde de valoarea fondului;
o Plăţile variază în funcţie de valoarea actualizată a
investiţiilor pe seama cărora se bazează renta
(anuitatea).
În opinia noastră, evoluţia poate merge până la combinarea
celor două tipuri de rente, în sensul că, în structura primei de
asigurare, o a doua componentă ar avea ca destinaţie plasarea
sa în fondurile comune, iar rezultatele acestui plasament se
adaugă ca supliment la suma fixă şi garantată anuală a rentei.
f) Asigurarea de viaţă a grupului corespunde unei asigurări
temporare renovabile, ce îmbină o asigurare temporară
cu un plan de acumulare a capitalului, introdusă în SUA
în anul1985. Aceste contracte de asigurare, aşa-zise
colective, permit o mai bună distribuţie a beneficiilor
financiare obţinute din plasamente şi permit evitarea
plăţii impuse anumitor impozite (şi taxe) ce privesc
contractele individuale de asigurare.
g) Tot mai mult sunt comercializate produsele de asigurare
viaţă / capitalizare. Astfel, în Franţa, o mare parte a
produselor de capitalizare sunt concepute după
următorul model:

159
 o Subscriitorul varsă o primă „unică” sau, în anumite
cazuri, se angajează la plăţi regulate;
o Societatea de asigurare se angajează să capitalizeze
economia acumulată (primele, mai puţin
cheltuielile) la o rată minimă garantată;
o Durata contractului este adesea fixată la 6 ani (din
raţiuni fiscale), dar subscriitorul poate obţine o
rambursare anticipată, societatea aplicând în acest
sens o eventuală penalitate;
o Participarea asiguratului la profiturile financiare ale
societăţii este prevăzută într-o manieră generală, în
sensul că prima adesea este cel mai des capitalizată
la o rată superioară minimului garantat69.
Contractele de capitalizare întrunesc multe garanţii în caz
de viaţă, ele prevăd plata unei sume sau a unei rente
asigurătorului, dacă acesta este în viaţă la scadenţa fixată,
dominând pe plan tehnic aspectul viager.
Diferenţa celor două tipuri de contracte constă în
tratamentul fiscal: nedeductibilitatea primelor aferente
contractelor de capitalizare, dar posibilitatea unui anonimat
fiscal spre deosebire de sumele vărsate pentru cazurile de deces
la asigurările de viaţă, care sunt exonerate de obligaţiunile
fiscale.
În opinia noastră, aceste produse sunt greu de încadrat, cu
toate că în unele ţări ele intră în categoria produselor de
asigurare, deşi pot fi considerate mai apropiate conceptului de
produs financiar decât celui de asigurare. Extinderea acestora
ar putea fi favorizată de considerentele fiscale, fapt ce priveşte
poliţele de asigurare de viaţă cu prime unice.
h) Produsele de asigurare de viaţă au început în anumite
ţări să acceadă la componente internaţionale. Astfel, în Franţa,

69
H. Bouchaert, A.D. Schor- „Les sociétés d'assurance en France- Activités
et enjeux” // La Documentation Française, Notes et étude documentaires,
nr. 4875, Paris, 1988.

160
în noiembrie 1989 s-a adoptat principiul comercializării
produselor de viaţă în devize. Aceasta trebuia să permită
asigurătorilor de a dispune de aceleaşi instrumente ca şi
organismele de plasament colectiv în valori mobiliare de
capitalizare, care, prezentând avantaje fiscale similare
produselor de asigurare, puteau fi comercializate în mod liber
încă din octombrie 1989, în interiorul Comunităţii Economice
Europene.
Asigurătorii din Italia, în cursul anului 1990, au fost primii
care au recurs la ECU (European Currency Unit) în cadrul
programelor speciale de asigurare. De fapt, încă din 1982 a fost
lansată o poliţă eliberată în ECU sub forma mixtă şi cu primă
unică, care urmărea protejarea asiguratului de inflaţia internă.
În acest context, vom menţiona că dezvoltarea produselor
de asigurare din ultimii ani s-a produs în special sub aspect
financiar.
Această evoluţie a fost marcată de:
- variabilitatea sumei asigurate;
- flexibilitatea şi
- rentabilitatea poliţelor de asigurare legate de
plasamente financiare mai performante.
Toate acestea sunt orientate spre a crea nişte condiţii
adecvate pentru ca produsele de asigurare să devină cu adevărat
competitive70 în raport cu produsele financiare oferite pe piaţă.
Acest lucru nu s-a putut realiza fără o dereglementare, fără
înlăturarea limitelor sau interdicţiilor existente.
Până în prezent, în Belgia încă nu au fost autorizate
asigurarea universală de viaţă, precum şi asigurările legate de
fondurile de investiţii. La fel şi în Germania, mai multe
caracteristici legate de asigurarea de viaţă universală sunt în
mod formal interzise.

70
După criza petrolieră a anilor 70 funcţia de investiţie este cea care
predomină.

161
 Printre alţi factori care au contribuit şi contribuie la această
evoluţie sunt:
- nivelul concurenţial existent pe piaţa de asigurare a
uneia sau alteia dintre ţări;
- gradul de informare a consumatorului;
- gradul de sofisticare a pieţelor financiare;
- dezvoltarea economică a ţării;
- avantajele fiscale aferente produselor de asigurare de
viaţă.
Dezvoltarea componenţei financiare a produselor de
asigurare şi oferta produselor de capitalizare au avut impact
asupra politicii de plasamente a societăţilor de asigurări de
viaţă.
În competiţia de pe pieţele financiare asigurătorii au fost
nevoiţi să-şi adapteze politicile de investiţii pentru a fi în
măsură să genereze un flux adecvat de resurse.
Scadenţele legate de plata dividendelor, dobânzilor,
sumelor asociate contractelor de asigurare, care au fost în
numeroase cazuri de mărimi reduse, au influenţat alegerea
tipului de plasament operat de către asigurători.
Concurenţa dintre serviciile financiare a antrenat apariţia
de noi produse, care asociază diferitelor forme de plasament
elementul de asigurare.
Astfel, consumatorii s-au arătat a fi mai puţin interesaţi de
produsele de asigurare de viaţă clasice, acordând prioritate
noilor produse „sensibile la rata dobânzii”, dintre care multe
sunt garantate prin instrumente altele decât obligaţiunile,
acţiunile şi ipotecile clasice, cum ar fi obligaţiunile cu
randament ridicat şi de risc înalt. Titlurile achiziţionate în
leasing şi contractele la termen asupra instrumentelor
financiare figurează astăzi în mod curent în portofoliul
societăţilor de asigurare de viaţă.

162
 Concurenţa este cea care a condus la presiune în vederea
maximizării profiturilor fiecărui produs, cu o creştere
corespunzătoare a riscurilor.
În consecinţă, operaţiunile din investiţii în domeniul
asigurărilor au evoluat mult în raport cu activităţile de
intermediere financiară sau în raport cu activităţile de asigurare
tradiţionale şi au implicat utilizarea unui nou instrument
financiar format din:
- swap-uri pe dobânzi sau devize;
- warante;
- opţiuni comercializate etc.
Recurgerea la acestea amortizează anumite riscuri legate
de orice activitate de plasament, dar poate suscita noi surse de
riscuri, ce trebuie integrate în evaluarea globală a expunerii la
riscuri.
Aşadar, plasamentele asigurătorilor, ca urmare a
concurenţei şi a creşterii importanţei componentei financiare,
sunt orientate spre produsele financiare cele mai rentabile, dar
şi cele mai riscate.
Una dintre opţiunile majore ale convergenţei la nivel de
produse între sectorul asigurărilor şi cel al altor servicii
financiare este comercializarea produselor combinate. Această
comercializare asociază unele dintre produsele sectorului
asigurărilor cu unul dintre produsele altor servicii financiare
sau chiar ale unui alt sector decât cel financiar, spre exemplu,
serviciile turistice, transportul, şi prezintă produsele sub o
formă combinată unică.
Produsele sunt gestionate de societăţi distincte, întrucât
chiar reglementările naţionale necesită separabilitatea clară a
componentelor „pachetului”, deşi în ochii consumatorului
aceste produse apar cel mai adesea ca integrate.
Această gestiune distinctă va permite fiecărei entităţi
examinate să-şi păstreze specialitatea, iar autorităţile de control
să exercite o supraveghere mai atentă.

163
 Spre deosebire de situaţia „one-stop shopping”, pluralitatea
produselor nu este caracteristică instituţiei distribuitoare a
acestora, ci este „produsul-pachet”, fiind o etapă nouă,
suplimentară a convergenţei în materie de distribuţie.
În prima etapă, o instituţie financiară distribuie prin
reţeaua sa produsul de asigurare, apoi produsul de asigurare
distribuit, spre exemplu, de către o bancă, este combinat cu
comercializarea unui produs bancar şi prezentat sub formă
unică.
Cele expuse anterior impun şi necesitatea remarcării
câtorva aspecte legate de distribuţia acestor produse.
Vânzarea combinată trebuie să fie distinctă de vânzarea
forţată. Vânzarea combinată implică separabilitatea produselor
care nu trebuie decât să fie sugerată cumpărătorului.
Achiziţionarea de către cumpărător a unui produs nu implică
achiziţionarea altui produs.
Apare, în schimb, evident faptul că o vânzare combinată
poate fi concomitent o vânzare forţată ascunsă. Această
vânzare combinată, precum şi vânzarea „noilor” produse de
asigurare sunt vânzări integrate. Diferenţierea celor două tipuri
de vânzări constă în faptul că, în cazul vânzării „noilor”
produse de asigurare, asiguratul are posibilitatea de a-şi
manifesta opţiunea pentru unul sau altul din ele, având în
vedere „realizarea” componenţei financiare, în funcţie de
obiectivele sale, de informarea sa, de atitudinea faţă de un risc
sau altul (riscul pur şi/sau riscul financiar). În cazul produselor
combinate, accesul la unul dintre produse presupune şi
dobândirea celuilalt. Opţiunea cumpărătorului conştient de
acest lucru este de a accepta sau nu prezenţa produsului de
asigurare în produsul-pachet.
Actualmente, se observă tot mai multe forme de adiţionare
automată a vânzării unui serviciu dintr-un sector la cel al altui
sector. Este cazul serviciului de asigurare „gratuit” inclus în
prestarea unui serviciu de turism, însă această gratuitate nu este

164
decât aparentă, serviciul fiind „facturat”, iar această facturare
este integrată în „preţul” serviciului turistic.
Cele enunţate ar putea fi interpretate drept abuz, fapt ce
impune prezenţa şi motivaţia existenţei reglementărilor privind
formele de vânzări legate.
După cum demonstrează practica internaţională,
combinarea produselor poate fi astfel mai mult sau mai puţin
integrată.
Un exemplu destul de argumentat în acest sens prezintă şi
activitatea băncilor din Japonia, care au dezvoltat produse
legate de activitatea societăţilor de asigurare:
a) dobânzile aferente depozitelor sunt automat convertite
în prime pentru asigurări temporare sau prime pentru
alte asigurări, spre exemplu, medicale;
b) primele unice aferente asigurării individuale de rentă
sunt plătite prin utilizarea creditelor bancare;
c) această cooperare există şi cu casele de curtaj, care, în
mod automat, afectează dobânzile aferente
obligaţiunilor de stat la plata unor prime de asigurare.
Această practică se aplică şi în unele ţări din Europa.
Astfel, în Italia circa 50% din dobânzile contului bancar
curent sunt parte din plata primelor unei poliţe de asigurare71.
Rabobank din Olanda a comercializat împreună cu Interpolis o
nouă linie de produse de asigurare de viaţă cu componentă de
economisire, gestionată de către bancă într-un cont. Partea din
primă, aferentă riscului, este vărsată asigurătorului, iar partea
ce priveşte economisirea – băncii care garantează o anumită
mărime a ratei dobânzii72.

71
P. Loue- „Banque- assurance: un mariaje à consommer... avec
moderation”, Les Echos- Finances, 1er décembrie, 1989.
72
H. Von- Mameren- „Twenty Years of Cooperation”, Association
Européenne de Management et de Marketing Financiers (EFMA),
Conférence de Madrid, 8-10 noiembrie 1989, pag. 71-87.

165
 În alte ţări, cum ar fi SUA, se întâlnesc forme sofisticate
ale serviciilor, printre acestea fiind şi celebrul Cash
Management Account73.
Acest serviciu asociază „într-un singur cont”:
- gestiunea trezoreriei;
- titlurile;
- anumite credite;
- carnetul de cecuri;
- cărţile de credit şi
- poliţele asigurare de viaţă.
Principiul serviciului este de a face să circule la maximum
banii clientului virând automat disponibilităţile în conturi şi
plasamente dintre cele mai remuneratorii şi/sau poliţele de
asigurare, lăsând clientului libera dispoziţie asupra banilor
săi74. Acest produs furnizează un bun exemplu de integrare
intersectorială privind asigurările ca o componentă a sectorului
financiar.
Potrivit legislaţiei americane, o bancă de afaceri ca Merill
Lynch nu poate gestiona contul de cecuri, în timp ce o bancă
comercială nu poate investi în valori mobiliare.
Acest serviciu este, în fapt, foarte apropiat de cel al
planificării financiare propuse de mult timp în SUA de către
asigurători.
Serviciul planificării financiare organizează o adevărată
gestiune a patrimoniului individual pe termen lung, integrând
toate datele financiare: venituri, active, situaţie fiscală,

73
Cont bancar în care depozitele sunt investite de către bănci pe piaţa
monetară.
74
C.A.P.A (Comitetul de Acţiune pentru productivitatea în Asigurări)-
„Banque et assurance- Frire ennemis on associes”, Dosier CAPA
Marketing, septembrie 1986, Paris, pag. 36.
J.Guile- „De la concurence entre les banque et les compagnies d'
assurance. Enjeux et strategic”, 1988, pag.52.

166
familială, obiective viitoare etc.75 Diferenţa esenţială dintre
serviciul planificării financiare şi serviciile de cash
management account rezidă în faptul că primul poate fi furnizat
în întregime de către un asigurător, în timp ce celălalt este şi
trebuie să fie furnizat în colaborare cu o bancă.
Un alt exemplu, de asemenea din SUA, este furnizat de
către două mari bănci comerciale americane, Cotibank şi Chase
Manhattan, care au decis să se asigure contra furturilor,
avarierilor şi pierderilor bunurilor, achiziţionarea cărora a fost
realizată cu cec prezentat instituţiei lor de către un titular de
cont combinat depozit şi economisire.
Alt produs similar76 pentru titularii conturilor de depozite a
fost lansat de către Bank of America.
În scopul exemplificării cazurilor tradiţionale de vânzare a
combinaţiilor de produse amintim:
- împrumutul ipotecar combinat cu o asigurare mixtă de
viaţă. O bancă sau o societate imobiliară acordă un
împrumut pe termen lung cu o asigurare de viaţă care
ajunge la scadenţă la momentul rambursării
împrumutului. Acest tip de asigurare este foarte
răspândit în Marea Britanie, unde cunoaşte un succes
considerabil. În Irlanda, între marea parte a băncilor şi
nouă din zece dintre cele mai mari societăţi imobiliare
au fost încheiate acorduri cu societăţi de asigurare de
viaţă pentru comercializarea unor asemenea produse;
- contracte de voiaj turistic ce includ adesea o poliţă de
asigurare, elaborată de o societate de asigurare
independentă de agenţia de voiaj;

75
O asemenea planificare poate fi foarte sofisticată. CAPA (1986) dădea
exemplul planurilor propuse de către o filială de planificare financiară
Hutton Life, care ajungea la 200 de pagini şi costa mai multe milioane de
dolari clientului.
76
„Purchase Security and Extended Protection”. – Achiziţionarea de Active
Financiare şi Protecţie Extinsă.

167
 - împrumuturi acordate achiziţionării unor automobile
combinate cu o asigurare ce acoperă pierderea sau
pagubele la vehicul, ce ar putea surveni pe parcursul
primilor ani ai creditării sau mai simplu – automobil
combinat cu o asigurare de avarii auto şi de răspundere
civilă auto;
- contractele de economii pe termen lung (8 şi 25 de ani)
legate de o asigurare temporară de deces;
- cărţile de credit, cardurile ce oferă o acoperire similară
celei rezultate în cazul încheierii unei asigurări de furt,
viaţă, accidente sau boală etc.;
- asigurarea viaţă-credit oferită de către băncile de credit
în asociaţie cu societăţile comerciale;
- un credit industrial combinat cu poliţe de asigurare a
întreprinderii (incendiu, deces al managerului firmei,
pierderi de exploatare, defecţiuni ale maşinilor etc.);
- garanţii pentru cazurile de accidente sau asistenţă
pentru cardurile bancare;
- un caz aparte al produselor combinate este cel al
asigurării în grup. Clientul subscrie un contract la o
societate financiară (bancă, instituţie de credit etc.)
care, la rândul său, contractează o poliţă temporară de
deces de grup. Contractantul asigurării este societatea
financiară, asiguratul este clientul – titularul
contractului. Spre exemplu, în Belgia mai multe bănci
şi instituţii de credit ataşează deschiderii unui cont
curent un contract de asigurare, ce acoperă consecinţele
unui deces survenit ca urmare a unui accident sau un
contract de asigurare ce „aduce” un venit garantat.
În Suedia, clientul care participă la un fond de investiţii
Trygghetsfonden beneficiază automat de o asigurare de deces
de grup.
De asemenea, şi în Franţa împrumuturile bancare sunt
legate de o asigurare temporară de deces de grup.

168
 I. La secţiunea distribuţie avem cazul creării şi
comercializării unei game largi de produse financiare,
ce include asigurarea ca produs:
- S.I.C.A.V- uri;
- produse de trezorerie, fie ca suporturi ale produselor
de asigurare, fie ca produse financiare propriu-zise;
- S.I.C.A.V- uri de trezorerie;
- fonduri de venituri trimestriale;
- diferite forme de credit (imobiliar, autovehicule,
credit- revolving);
- cardul AGF- Diners club;
- gestiunea fondurilor de pensii, la care se poate
adăuga şi consilierea în gestiunea fondurilor de
pensii independente. Potrivit Consiliului american
de viaţă din SUA, peste 54 de milioane de locuitori
au fost acoperiţi în 1988 printr-un plan de
pensionare fondat de către societăţile de asigurare
de viaţă, unul dintre produsele cele mai cunoscute
fiind „Guaranteed investment contract” (GIC).
Fiecare societate de asigurare de viaţă din Elveţia are o
societate activă în acest domeniu.
II. O altă categorie de servicii oferite „în spatele
asigurării” de către asigurători este oferta „cardurilor de
credit”. Societăţile de asigurare japoneze pun la
dispoziţia clienţilor lor carduri, cărţi de credit, ce le
permit să retragă bani în conturile corespunzătoare
pensiilor lor, dividendelor sau împrumuturilor pe care le
contractează.
Începând cu anul 1987, o serie de asigurători din Franţa
oferă carduri de creditare: Cardul Diamant, Cardul Pluriel
(1988), cardul U.A.P nr.1, Mancean Aurore, Allianz, complete
Axa Plus, Solidarité (1989).

169
 Asigurătorii oferă cardurile în asociaţie cu un partener
financiar, gestionar al cardului sau prin intermediul filialei
bancare.
Clientul titular al unui card poate beneficia de: etalarea în
timp a plăţii primelor de asigurare, posibilitatea de a accesa un
credit revolving, plata pe o reţea de vânzare determinată,
accesul la ghişeele bancare de retragere.
III. Asigurările din unele ţări77 s-au lansat în activităţi
derulante pe pieţele de valori mobiliare.
Societăţile de asigurări de viaţă japoneze plătesc sume
considerabile sub formă de comisioane pentru tranzacţiile cu
titluri interne şi străine.
Aceste societăţi, de fapt, au urmărit penetrarea pieţei de
curtaj prin achiziţiile caselor de curtaj americane:
- Shearson Lehman Brother de către Nippon Life;
- Paine Webber de către Yasuda Mutual Life au vizat atât
facilitarea tranzacţiilor străine a societăţilor japoneze,
cât şi formarea personalului acestor asigurări în vederea
unei eventuale penetrări ulterioare a pieţei de curtaj
japoneze de către aceşti asigurători.
Astfel, societăţile de asigurări de viaţă japoneze:
a) au devenit în 1986 canalul pentru plasamentul privat de
emisiuni în yeni, lansate în Japonia de către non-
rezidenţi;
b) au fost autorizate să utilizeze piaţa anumitor opţiuni
asupra acţiunilor;
c) au obţinut autorizaţia de a revinde obligaţiuni de stat
nou-emise (dar nu şi pe cele vechi), pe care le deţineau.
IV. Această extindere a gamei activităţilor asigurătorilor s-a
realizat şi prin sectoarele non-financiare. Unele dintre
ele pot fi foarte apropiate de asigurare, cum ar fi sectorul
asistenţei. Asigurătorii care oferă în paralel cu poliţele
de asigurare şi credite pentru achiziţionarea de maşini,
77
Cazul Japoniei este un bun exemplu.

170
 aceste credite au avantajul78 „de a asocia imaginea
negativă a asigurării automobilului imaginii pozitive a
acordării creditului”79. Creditul-automobil fidelizează,
pe de altă parte, clientela, chiar şi dacă numai până la
scadenţa împrumutului, şi este foarte mică probabilitatea
de a nu fi plătită.
Legat de acelaşi domeniu de asigurare, unii asigurători au
diversificat activităţile lor în materie de asigurare a
automobilului, punând la dispoziţia asiguraţilor produse de
asistenţă: depanaj, verificări tehnice sau chiar achiziţionarea de
garaje. Astfel, asigurătorii oferă „pachete de produse având ca
destinaţie o clientelă vizată”.
În final, vom menţiona că dezvoltarea produselor
combinate se înscrie în tendinţa de emergenţă a serviciilor
financiare integrate, ce includ prestaţia mai multor servicii.
Produse, servicii de origini sectoriale diferite, ca serviciile
bancare şi serviciile financiare, au drept destinaţie asigurarea
gestionării patrimoniului persoanelor fizice: de la persoană la
locuinţă, trecând prin activele financiare.
Aceasta corespunde mai degrabă prestării de servicii
financiare decât ofertei de produse financiare (astfel, în ultimul
caz, serviciile financiare compromise sunt încorporate în
suportul produselor şi nu necesită prestarea lor de către
consilieri particulari).
Din cele menţionate mai sus rezultă că cererea pentru
produsele inovatice, care trec de limitările impuse de conturile
bancare şi poliţele tradiţionale de asigurare a crescut
„dramatic” în ultimii cinci ani.

78
Asigurătorul francez a cumpărat grupul spaniol General Europa S.A.
(G.E.S.A), care ocupă al doilea loc pe piaţa europeană a asistenţei.
79
J. Bondy „Assurenrs, banquiers, grands distributeurs: qui va gagner?” //
Management, Nr.12, Paris, iunie, 1990.

171
 După cum anunţă specialiştii80, în următorii cinci ani vor fi
create mai mult de 6 trilioane euro noi active financiare. În
principal, este vorba de:
- instrumente investiţionale cu privilegii la impozitare cu
profilul unui raport optim risc/câştig însoţite de
solicitări pe linie de design şi transparenţă;
- soluţii integrate de pensionare;
- produse integrate atât pentru clienţii particulari, economii
protejate de „umbrela” soluţiilor de responsabilitate sub
un regim fiscal „eficient”, cât şi pentru clienţii corporativi,
pachete privind garantarea profiturilor repoziţionate pe
linia acoperirilor noului risc global.
Astfel, dorim să accentuăm faptul că dincolo de:
a) comercializarea produselor de asigurare pe reţelele
operatorilor financiari (bănci, societăţi de valori
mobiliare etc.) şi non-financiare, cum ar fi operatorii
din sectorul imobiliar sau chiar industrial, şi a
produselor financiare pe reţelele asigurătorului (este
vorba în principal de diferite forme de creditare,
produse de economisire, cărţi de credit, carduri etc.);
b) prezentarea „alăturată” a unui produs de asigurare de
alte produse financiare, fiind astfel produsă, de fapt,
„financiarizarea” produselor de asigurare.
Ca argumentare a celor enunţate anterior, vom prezenta
următoarele produse de economisire, cum ar fi:
- P.E.R. (planurile de economii în vederea pensionării) şi
- P.E.P. (planurile de economii populare);
- Contractele „Madelin” (planul în vederea pensionării
muncitorilor independenţi pe rol prin legea Madelin din
11 februarie 1994);
- Contractele multesuporturi;
- Contractele libelate în unităţi de cont;

80
Thomas Wellauer este membru al Comitetului Executiv la Winterthur
Insurance şi al Crédit Suisse Group.

172
 - S.I.C.A.V.- uri de capitalizare; S.I.C.A.V.-uri monetare.
Astfel, în compoziţia produsului de asigurare au intrat
acţiuni, obligaţiuni, elemente ce ţin de domeniul imobiliar, titluri
ale fondurilor de plasament etc., mai simplu spus, o adevărată
incursiune în gama de produse ale celorlalţi operatori financiari.
Următorul pas constă în „legarea” partenerilor bancă-
asigurător în grupuri, firme specializate în gestiunea activelor
(asset management), iar dimensiunea internaţională a unui
asemenea parteneriat anunţă complexitatea derulării
fenomenului bancasigurare şi perspectiva „generoasă” a
convergenţei serviciilor financiare. Acest fenomen este
confirmat de faptul că, la finele anului 1998, Deutsche Bank şi
Nippon Life au anunţat înfiinţarea societăţii mixte Nissay
Deutsche Asset Management Éurope cu 2/3 din capitalul
deţinut de Nippon Life şi o 1/3 de către Deutsche Bank81.
În concluzie, vom menţiona că asocierea instituţiilor de
asigurare şi a celor bancare în structuri, care au scopul de a
desfăşura o activitate comună, constă în entităţi distincte în ce
priveşte fabricarea şi gestionarea liniilor de produse, doar care
constituie însă o parte comună în distribuirea multicanal, în
formarea bazei de date privind clientela şi munca administrativă şi
de procesare finalizată a economiilor şi cheltuielilor.
Astfel se conturează un nou concept, ce determină
perspectiva intensificării convergenţei pieţelor financiare,
precum şi al celuia ce presupune managementul integrat al
riscului. În această ordine de idei, vom menţiona că, în raport
cu problema privind managementul integrat al riscului,
asigurătorii vor deţine o poziţie favorabilă comparativ cu
băncile, dar vor fi preocupaţi nu doar de riscurile asigurabile în
sens tradiţional, ci şi de alte tipuri de riscuri, ca cele financiare
şi operaţionale.

81
N.Nakamae- „Deutsche Bank links With Nippon Life”, // Financial
Services, // noiembrie 1999, pag.19.

173
 CAPITOLUL V
SITUAŢIA ACTUALĂ A SECTORULUI
ASIGURĂRILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

5.1. Structura pieţei naţionale de asigurări

Evoluţia pieţei de asigurări în condiţiile formării relaţiilor
de piaţă în ţările cu economie tranzitorie nu se înscrie în
conţinutul şi direcţiile de promovare a reformelor economice.
Cu toate acestea, în măsura bine cunoscută, starea
asigurării poate fi prezentată ca o „hârtie de turnesol”, ca un
indicator, ce face posibilă estimarea profunzimii, eficienţei şi a
nivelului de finalizare a programelor economice promovate,
legate de transformarea relaţiilor economice fundamentale, de
modificarea rolului statului în procesul de acordare a asistenţei
sociale populaţiei şi de constituire a unor noi principii de
reglementare şi de implicare a statului în economia naţională.
Într-adevăr, schimbarea formelor de proprietate are drept
consecinţă transferul răspunderii pentru deţinerea patrimoniului
şi pentru rezultatele activităţii de antreprenoriat asupra
agentului economic, fapt ce are o legătură directă cu asigurarea.
Apariţia sistemelor nestatale de protecţie socială şi a sistemelor
de acordare a asistenţei medicale, fapt care constituie o
consecinţă a reducerii posibilelor cheltuieli publice în aceste
scopuri, de asemenea, inevitabil atrage după sine extinderea
gamei produselor de asigurare, în care obiectiv este
cointeresată societatea.
Piaţa naţională de asigurări, aflată actualmente în proces de
constituire, nu a atins încă un nivel suficient de dezvoltare şi
este încă departe de a garanta la un nivel potrivit acordarea
serviciilor de asigurare, legate de protejarea intereselor
patrimoniale ale entităţilor economice şi ale cetăţenilor
Republicii Moldova. Cauzele principale care frânează evoluţia
firească a pieţei naţionale de asigurări rezidă în posibilităţile
economice limitate ale asiguraţilor, ineficienţa legislaţiei

174
fiscale, nivelul redus al cererii solvabile la serviciile de
asigurare, nivelul redus de credibilitate a asiguratului autohton
în faţa instituţiilor financiare, în general, şi de asigurare, în
particular, care este o consecinţă a falimentului unui şir de
asigurători, precum şi a refuzului acestora de a-şi realiza
angajamentele asumate în limitele stabilite; capitalizarea
inadecvată a societăţilor de asigurare autohtone, cadrul
legislativ şi normativ restrâns, ce nu garantează controlul
corespunzător de către stat a activităţii desfăşurate de către
societăţile de asigurare, concomitent cu protejarea drepturilor
asiguraţilor; izolarea pieţei naţionale de asigurări de
comunitatea mondială a asigurărilor.
Volumul primelor de asigurare acumulate pe cap de
locuitor în Republica Moldova constituie circa 7 dolari, un
indice mult mai redus în comparaţie cu indicatorul similar din
ţările cu o economie avansată (1341 euro în medie la un
cetăţean ce locuieşte în ţările Uniunii Europene, care, în ultimii
cinci ani, a sporit cu mai mult de 44%, inclusiv volumul
primelor de asigurare de viaţă a înregistrat un spor de 65%)82.
Majoritatea riscurilor din economia naţională a Republicii
Moldova nu sunt asigurate. După cum opinează experţii din
sfera asigurărilor, în timpul de faţă sunt cuprinse în asigurare
nu mai mult de 15% din numărul total al obiectelor industriale.
Cu toate că există un număr considerabil de societăţi de
asigurare, rolul şi importanţa acestora în economia naţională a
ţării sunt nesemnificative. Ponderea produselor şi a serviciilor
de asigurare prestate în produsul intern brut constituie 1,05%,
în timp ce în anul 1998 constituia 1,23%, atestându-se astfel o
reducere a acestui indicator cu 0,18%, el fiind cu mult mai
redus decât indicatorul analogic din statele cu economie
avansată (circa 7%)83.

82
European Insurance in figures, complete 1997 data, pag.60.
83
Aici şi ulterior sunt citate datele oficiale ale Inspectoratului de Stat pentru
Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii.

175
 La 1 ianuarie 2004, conform datelor furnizate de către
autoritatea publică de reglementare, în Republica Moldova erau
înregistrate şi funcţionau 50 de societăţi de asigurare, pe când
în anul 1998 erau înregistraţi şi funcţionau doar 40 de
asigurători.
În pofida acestei evoluţii spectaculoase, societăţile de
asigurare sunt obligate să acţioneze într-un cadru legislativ
marcat de neconcordanţe semnificative atât în interior, cât şi
faţă de sistemul internaţional, fiind, de asemenea, impuşi să
rezolve problemele generate de fructificarea prudentă a
resurselor atrase, în condiţiile existenţei unei pieţe de capital
puţin dezvoltate şi instabile.
În asemenea condiţii nu se poate depăşi, într-un termen
scurt, actuala situaţie în care densitatea asigurărilor şi nivelul
de penetrare a acestora în produsul intern brut plasează
republica pe unul dintre cele mai modeste locuri atât la nivel
regional, cât şi la nivel mondial.
Modificări vădite au fost operate şi în sfera ce ţine de
nivelul de capitalizare a asigurătorilor autohtoni. Capitalul
social achitat al asigurătorilor în totalitatea sa constituie 115,9
milioane lei, sau circa 9,7 milioane de dolari, pe când
totalitatea capitalului social achitat de către asigurători la 1
ianuarie 2002 constituia 95,2 milioane lei, sau 7,9 milioane de
dolari, fapt care a fost determinat de acţiunile efective orientate
spre sporirea nivelului de capitalizare a asigurătorilor, acestea
fiind o consecinţă a modificărilor operate în legea cu privire la
asigurări.
După cum se ştie, în conformitate cu stipulările legii,
asigurătorii sunt obligaţi ca, în termen de până la 1 octombrie
2004, să-şi sporească cuantumul capitalului social minimal
până la noul indicator, ce constituie 2,0 milioane lei.
Astfel, nivelul capitalului social al operatorilor care
funcţionează actualmente pe piaţa naţională de asigurări nu este
stabilit în funcţie de riscurile ce urmează a fi acceptate în

176
asigurare, ceea ce face imposibilă angajarea acestora în
operaţiuni de asigurare de amploare.
Cuantumul capitalului social al asigurătorului a fost stabilit
fără să se ţină cont şi de alt factor important, cum ar fi, dreptul
asigurătorilor, garantat prin lege, de a presta concomitent atât
asigurări de viaţă, cât şi asigurări non-viaţă, fapt ce, de
asemenea, necesită garanţii financiare suplimentare.
Acest indicator, ca întotdeauna, rămâne mult mai redus în
raport cu cerinţele minimale faţă de volumul mijloacelor
proprii ale asigurătorilor din Uniunea Europeană (cuantumul
minimal al garanţiilor financiare pentru securizarea asigurărilor
non-viaţă este stabilit de la 200,0 până la 400,0 mii euro pentru
diferitele tipuri de asigurare prestate). Cu toate acestea,
cuantumul capitalului social de care dispun 36 de societăţi de
asigurare, care, actualmente, îşi desfăşoară activitatea pe piaţa
naţională de asigurări, nu corespunde cerinţelor actuale ale
legislaţiei naţionale privind asigurările. Aceasta poate constitui
încă o confirmare a prognozei făcute anterior privind reducerea
aproape cu 72% a numărului total al asigurătorilor autohtoni în
decursul unei apropiate perioade de timp. Una dintre
posibilităţile de menţinere pe piaţă a societăţilor de asigurare
mai puţin importante, amplasate în teritoriu, ar putea fi
realizată prin fuziunea şi transformarea acestora în structuri
regionale sau cuplarea acestora cu societăţi de asigurare mult
mai dezvoltate. Însă asemenea exemple, practic, lipsesc şi este
greu de a vedea definitivarea unei tendinţe de transformări
structurale pe piaţa naţională de asigurări. Pentru majoritatea
societăţilor de asigurare, ce dispun de garanţii financiare care
sunt sub nivelul stabilit prin legea privind asigurările, cu
specializare îngustă şi cu un segment local restrâns de
asigurări, ar putea exista posibilitatea de transformare a
acestora în societăţi mutuale de asigurare. Însă neadaptarea în
decursul a mai mult de 13 ani a legislaţiei, în baza căreia ar fi

177
reglementate asigurările mutuale face imposibilă aplicarea
acestei modalităţi juridice de constituire a asigurătorului.
În decursul anilor 2002-2003, au fost înregistrate şi
funcţionează 14 noi societăţi de asigurare. În lipsa unor
prevederi în legea privind asigurările, activitatea desfăşurată de
societăţile de intermediere nu este supravegheată de către stat,
nefiind astfel urmărite asemenea obiective importante din
domeniul asigurărilor, cum ar fi:
• distincţia dintre brokerii şi agenţii de asigurare;
• structura capitalului social;
• informaţiile referitoare la experienţa intermediarilor în
domeniul asigurărilor;
• evidenţa în contabilitate a activităţii de intermediere;
• centralizarea de către autoritatea publică de
reglementare a asigurărilor-reasigurărilor a situaţiilor
financiare;
• analiza şi controlul activităţii de intermediere;
• respectarea condiţiilor de plasare a riscurilor în
asigurare etc.
De asemenea, în legea privind asigurările lipsesc
prevederile prin care ar fi autorizată constituirea de către
societăţile de intermediere străine pe teritoriul Moldovei a unor
societăţi afiliate sau reprezentanţe ale acestora, nefiind
deasemenea determinate şi cazurile când riscurile asumate de
către acestea sunt cedate în asigurare asigurătorilor autohtoni şi
când celor străini.
Actualmente, sunt înregistrate şi funcţionează pe piaţa
naţională de asigurări 10 societăţi de asigurare cu participarea
capitalului străin, ce deţin o pondere de 20% din numărul total
al asigurătorilor care operează pe piaţa naţională de asigurări.
Cu începere din luna aprilie a anului 2004, pe piaţa naţională
de asigurări şi-a început activitatea de asigurare a vieţii
societatea de asigurare „Grawe Asigurari” SRL, care dispune
de un capital social în valoare de 2,0 milioane de lei, din care

178
„Grawe Insurance Group”, care este unul dintre marile
concerne financiare din Austria şi deţine 100%. Aportul
acestora în volumul total al încasărilor provenite de la
contractarea asigurărilor aplicate a constituit în anul 2003
62,5% şi, respectiv, 62,7% în 2002. Reducerea ponderii
deţinute de societăţile de asigurare cu capital mixt în volumul
total al primelor de asigurare subscrise în anul 2003 cu 0,2% a
fost generată de către societatea de asigurări „Artas”, al cărei
volum de prime subscrise în anul 2003 s-a diminuat de 1,5 ori,
în comparaţie cu volumul primelor subscrise în 2002.
Deşi legislaţia garantează prevenirea, limitarea şi
suprimarea activităţii monopoliste şi a concurenţei neloiale, în
sfera asigurărilor predomină o concentrare esenţială a
serviciilor de asigurare.
În ultimii doi ani numai patru asigurători („Moldasig”,
„Afes-M”, „Donaris Group” şi „QBE Asito”) deţineau circa 65
la sută din totalul primelor subscrise pe piaţa asigurărilor.
În decursul anului 2003, volumul primelor cedate în
reasigurare a constituit 98,1 milioane lei sau 33,8% din
volumul total al primelor subscrise, iar acceptările în
reasigurare, care au fost oferite în perioada menţionată de timp,
au constituit doar 18,1 milioane lei sau 6,7% din totalul
acumulărilor provenite de la operarea asigurărilor. În plus, vom
menţiona că volumul primelor cedate reasigurătorilor care nu
dispun de acreditare pe piaţa naţională de asigurări constituie
circa 90 la sută din volumul cedărilor în reasigurare.
Conform datelor oficiale, cedările în reasigurare care nu au
fost operate în anul 2002 au constituit 101,4 milioane lei, ceea
ce constituie 56,2% din primele subscrise, pe când acceptările
în reasigurare au constituit 50,1 milioane lei sau 27,7% din
volumul primelor acumulate.
Volumul total al primelor de asigurare subscrise în anul
2003 a constituit 289,9 milioane de lei, atestându-se astfel o

179
sporire a acestuia, în comparaţie cu volumul primelor subscrise
în anul 2002 cu 26%.
Conform rezultatelor obţinute în anul 2003, volumul
primelor de asigurare acumulate pe cap de locuitor a constituit
circa 80,2 lei, atestându-se astfel o sporire a acestuia în
comparaţie cu anul 2002 cu 16,5 lei.
De la contractarea asigurărilor de bunuri în decursul anului
2003 s-au încasat prime de asigurare într-un volum de 85,6
milioane lei sau 29,5% din totalul primelor încasate, iar
primele de la contractarea asigurărilor facultative de răspundere
civilă au constituit 99,9 milioane lei sau 34,5%, fapt ce a
generat, în comparaţie cu rezultatele obţinute în anul 2002, o
sporire a ritmului de creştere a asigurărilor facultative de
bunuri doar de 1,3 ori, pe când ritmul de creştere a asigurărilor
facultative de răspundere civilă a constituit circa 2,3%. Astfel,
ritmul de creştere a asigurărilor facultative de răspundere civilă
depăşeşte considerabil ritmul de creştere a asigurărilor
facultative de bunuri în perioada menţionată.
Este imposibil să nu se observe şi faptul că una din cauzele
grave, ce frânează evoluţia asigurărilor de bunuri în Republica
Moldova, este restricţia actualmente în vigoare, prin care se
stabileşte că nivelul deductibilităţii fiscale, al defalcărilor
pentru asigurarea facultativă de bunuri şi a răspunderii civile a
organizaţiilor-surse de pericol sporit, nu poate depăşi 3% din
cifra de afaceri a agentului economic84. Aceasta generează
problema subasigurării intereselor patrimoniale ale
întreprinderilor industriale, produce reduceri artificiale ale
tarifelor pe piaţa de asigurări, denaturează cererea reală a
societăţii privind protecţia prin asigurare. Preconizatele
modificări în legea cu privire la asigurări trebuie să contribuie
esenţial la constituirea cererii solvabile pentru asigurările
patrimoniale, precum şi la asigurările de răspundere în

84
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 1046 din 3 octombrie 2001
// Monitorul Oficial, nr. 121-123 din 5 octombrie.

180
industrie, comerţ, agricultură şi în alte ramuri ale economiei
naţionale.
Sporirea ritmurilor şi a volumului primelor de asigurare
subscrise s-a datorat sporirii ritmurilor de creştere a asigurărilor
de răspundere, care, în anul 2003, au constituit 1,9 ori în
comparaţie cu 2002, a asigurărilor de bunuri, sporul ritmurilor
de creştere a cărora a fost de 1,3 ori, şi a asigurărilor de
persoane, ritmul de creştere fiind de 1,1 ori. Drept consecinţă,
ponderea primelor de asigurare a răspunderii în volumul total
de prime subscrise a constituit 50,9%, atestându-se astfel o
sporire a acestui indicator cu 18,2% în comparaţie cu
indicatorul similar obţinut în anul 2002.
Dacă volumul total al despăgubirilor de asigurare acordate
de către societăţile de asigurare în decursul anului 2003 a
constituit 75,5 milioane lei sau 26 la sută din primele de
asigurare acumulate, atestându-se şi o sporire a acestui
indicator cu 11,2% în comparaţie cu anul 2002, atunci în cadrul
tipurilor de asigurare prestate raportul dintre despăgubirile
acordate şi primele încasate este cu totul de altă natură.
Astfel, despăgubirile de asigurare acordate pentru
asigurarea de răspundere a transporturilor şi expeditorilor în
baza convenţiei CMR a constituit 39,1 mii lei sau 2,3% din
totalul primelor de asigurare provenite de la această asigurare,
iar pentru asigurarea de răspundere a transportatorilor şi
expeditorilor în baza carnetului TIR au constituit 582,1 mii lei
sau 5,04% din totalul primelor provenite de la contractarea
acestei asigurări.
Deşi, în 2003, volumul total al încasărilor a sporit cu 50,2
milioane lei faţă de anul 2002, plata despăgubirilor pe
asigurarea facultativă a bunurilor s-a redus cu 5,7% faţă de anul
precedent, la asigurarea facultativă de persoane cu 17,1%, iar la
asigurarea de răspundere reducerea nivelului de acordare a
despăgubirilor în comparaţie cu anul 2002 a constituit 5,3%.

181
 O atenţie deosebită merită asigurarea obligatorie de
răspundere a transportatorilor faţă de călători, care este un
important mecanism de protecţie socială a cetăţenilor.
Aşadar, conform rezultatelor obţinute în anul 2003,
volumul primelor de asigurare acumulate la asigurarea
obligatorie de răspundere civilă a transporturilor faţă de
călători a constituit 2,7 milioane lei sau 1,8% din volumul total
al primelor acumulate pentru asigurarea de răspundere (147,7
milioane lei), pe când despăgubirile de asigurare acordate au
constituit doar 3,0 mii lei sau 1,1% din volumul total al
primelor acumulate de la contractarea acestei asigurări.
Conform rezultatelor activităţii desfăşurate de către sistemul
naţional de asigurări în decursul anului 2000, acumulările de la
contractarea asigurărilor obligatorii de răspundere civilă a
transporturilor faţă de călători au constituit 1,1 milioane lei sau
4,5% din volumul total al primelor de asigurare acumulate
pentru asigurarea de răspundere (24,5 milioane lei), fiind
operate şi despăgubiri de asigurare în acest sens, care au
constituit 2400 lei sau 0,2% din acumulările provenite de la
această asigurare.
În acest context se impune necesitatea întreprinderii unui
şir întreg de diverse acţiuni care ar contribui la funcţionarea
eficientă a legii privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă a transporturilor faţă de călători, asigurând astfel un nivel
adecvat de protecţie socială a cetăţenilor.
Deşi asigurările de viaţă reprezintă un mecanism important
de protecţie socială a cetăţenilor, până în prezent acest produs
de asigurare încă nu a obţinut un nivel corespunzător de
dezvoltare. În pofida faptului că mai multe societăţi de
asigurare din Republica Moldova prestează asigurări de viaţă,
volumul primelor de asigurare acumulate de la contractarea
asigurărilor date este nesemnificativ şi constituie 2,8% din
totalul primelor de asigurare subscrise, situaţie dezastruoasă în
comparaţie cu statele din Europa de Vest şi Centrală, unde

182
acestea constituie 30-60% din volumul total al primelor de
asigurare acumulate. Plăţile operate pe asigurarea vieţii în anul
2003 depăşesc de 1,4 ori volumul primelor acumulate, pe când
în anul 2000 volumul plăţilor operate depăşea de 1,9 ori
acumulările provenite de la contractarea acestor asigurări.
Cu toate că nivelul de inconvenienţă pe asigurarea de viaţă
în anul 2003 s-a redus cu 0,5 ori în comparaţie cu situaţia
atestată în acest domeniu în anul 2000, asigurătorii încă n-au
reuşit să depăşească tendinţele provocate de sporirea
considerabilă a cazurilor de suspendare înainte de termen a
valabilităţii contractelor.
Ca şi până acum, cererea principală la produsele de
asigurare, din asigurarea de viaţă este determinată de interesul
corporativ faţă de asigurarea de viaţă în grup a angajaţilor.
Societăţile de asigurare autohtone, care au în portofoliul lor şi
asigurări de viaţă, oferă produse de asigurare ce conţin
componente de asigurare şi componente financiare, inclusiv
asigurarea anuităţilor de lungă durată, asigurarea cumulativă de
viaţă atât din contul angajaţilor, cât şi din contul agenţilor
economici. Lipsa cadrului regulatoriu adecvat, ce ar face
posibilă utilizarea în măsura cuvenită a mijloacelor băneşti
corporative în scopul protejării intereselor patrimoniale ale
salariaţilor în caz de atingere a vârstei de pensionare de către
aceştia, face imposibilă deocamdată distribuirea produselor de
asigurare de lungă durată a pensiei complementare.
Concentrarea în sfera asigurărilor de viaţă este cu mult mai
sporită decât în celelalte tipuri de asigurări. Astfel, din volumul
total al primelor de asigurare provenite din asigurarea vieţii,
societăţii de asigurare „QBE Asito” S.A. îi revin circa 75%,
care este până în prezent un lider constant în acest tip de
asigurare. Considerăm că va impulsiona considerabil evoluţia
asigurărilor de viaţă în Republica Moldova şi societatea de
asigurări „Grawe Asigurari”, recent acreditată pe piaţa
naţională de asigurări, care are o enormă experienţă de

183
activitate în domeniul asigurărilor de viaţă, contribuind astfel şi
la sporirea segmentului dat.
Piaţa naţională de reasigurări se mai află încă în fază
incipientă şi, drept consecinţă, circa 90% din volumul total al
primelor de asigurare au fost cedate reasigurătorilor care nu
dispun de acreditare pe piaţa naţională de asigurări, nefiind
astfel promovată reasigurarea naţională prin cedarea în
reasigurare a riscurilor asigurătorilor originali în baza
principiului mutualităţii. În unele cazuri, asemenea operaţiuni
pot deţine o pondere de la 25% şi mai mult în volumul de
prime acumulate de către unele societăţi de asigurare, utilizarea
cărora ar putea contribui esenţial la consolidarea reasigurărilor
naţionale.
O influenţă considerabilă asupra procesului de dezvoltare a
pieţei naţionale de asigurări exercită şi asigurătorii amplasaţi în
Chişinău, cărora le revin 97,3% din volumul total al primelor
de asigurare acumulate, aceasta explicându-se prin faptul că 90
la sută din numărul total al asigurătorilor sunt amplasaţi în
municipiul Chişinău şi nu dispun de acoperire teritorială.
Astfel, se actualizează problema acoperirii teritoriale, fapt care
ar putea fi realizat prin constituirea reţelei suficiente de filiale
ale asigurătorilor, prin dezvoltarea activităţii brokerilor de
asigurare, prin utilizarea sistemului informaţional existent, prin
distribuţia produselor de asigurare prin reţelele bancare deja
existente, precum şi prin utilizarea comerţului electronic.
Referitor la asigurările obligatorii de asistenţă medicală,
vom menţiona că monopolizarea acestora de către stat nu se
reflectă în modul cel mai potrivit în procesul de dezvoltare a
sistemului naţional de asigurări.
În lipsa unor date publicate privind structura rezervelor şi
fondurilor de asigurare pe asigurările de viaţă şi asigurările
non-viaţă, putem menţiona doar că la 1 ianuarie 2004 volumul
rezervelor de asigurare constituite de societăţile de asigurare în
scopul realizării angajamentelor asumate de către acestea, a

184
constituit 126,7 milioane lei, atestându-se astfel o creştere a
acestora în comparaţie cu volumul rezervelor de la 1 ianuarie
2003 cu 21,8 milioane lei sau cu 17,2%.
Această creştere a fondurilor şi rezervelor de asigurare a
fost influenţată, în general, de creşterea rezervelor de asigurare
a societăţilor de asigurare „Artas”, care au constituit
3,8 milioane lei, „Moldova-Astrovaz” – 3,3 milioane lei,
„Afes-M” – 3,1 milioane lei, „QBE Asito” S.A. – 2,9 milioane
lei, „Carat” – 2,9 milioane lei, precum şi a societăţii de
asigurare „Moldcargo”, al cărei spor al rezervelor de asigurare
a constituit 1,4 milioane lei. Rezervele de asigurare ale
celorlalte 43 de societăţi de asigurare au avut o creştere
nesemnificativă sau au rămas neschimbate, neavând astfel o
influenţă semnificativă asupra sporului angajamentelor
asumate de către asigurători.
Deşi volumul investiţiilor şi al plasamentelor rezervelor de
asigurare în anul 2002 faţă de anul precedent a sporit de 1,5 ori,
iar volumul veniturilor investiţionale de 1,43 ori, ponderea
veniturilor provenite din activitatea investiţională a
asigurătorilor constituie doar 4,6% din volumul total al
veniturilor obţinute de către aceştia, fapt ce atestă
disfuncţionalităţi în procesul de diversificare a veniturilor
obţinute de către asigurători, nefiind astfel posibilă şi o
echilibrare adecvată a situaţiei financiare a acestora.
Date publicate, ce ar reflecta evoluţia investiţiilor şi a
plasamentelor rezervelor de asigurare, precum şi volumul
veniturilor investiţionale provenite din activitatea investiţională
a asigurătorilor, lipsesc şi din aceste considerente nu este
posibilă analiza ritmurilor de creştere a acestor indicatori în
anul 2003, în comparaţie cu anul 2002.
În concluzie, vom menţiona că situaţia atestată pe piaţa
naţională de asigurări este o consecinţă a influenţei unui şir
întreg de factori atât obiectivi, cât şi subiectivi, dintre care:
cadrul legislativ restrâns, în baza căruia este reglementată

185
activitatea de asigurare, imperfecţiunea unor acte normative, în
baza cărora sunt aplicate atât asigurările facultative, cât şi cele
prin efectul legii, plăţile de asigurare inadecvate ce resping
clientela de la societatea de asigurare, ca mijloc de protejare în
caz de producere a unor evenimente nefavorabile. Alt factor
semnificativ ce generează o instabilitate pronunţată în
activitatea desfăşurată de către societăţile de asigurare este
lipsa unor asemenea sfere de plasare de către asigurători a
disponibilităţilor băneşti temporar libere, care ar garanta
integritatea mijloacelor investite, precum şi obţinerea unui
profit stabil provenit de la plasarea acestor active. Aceasta, la
rândul său, generează instabilitatea sistemului financiar, face
imposibilă pronosticarea regimului fiscal, precum şi
întreprinderea unor acţiuni arbitrare de către autorităţile publice
locale.
Prin urmare, problema pieţei asigurărilor se prezintă nu
doar ca o problemă pur economică, dar şi ca problemă cu
caracter social şi politic, fapt ce impune necesitatea conjugării
eforturilor legislative, economice şi financiare, contribuind în
acest mod la consolidarea sistemului naţional de asigurări, care
este impus să funcţioneze într-un mediu internaţionalizat cu
puternice tendinţe de globalizare.

5.2. Cadrul de reglementare a pieţei naţionale de

asigurări
Premisele generale ale evoluţiei asigurărilor comerciale,
spre deosebire de faptul când statul deţine monopolul asupra
activităţii de asigurare în persoana unei instituţii de stat
autorizate să desfăşoare o asemenea activitate, decurg din
legislaţia privind asigurările, reglementarea de către stat a
activităţii desfăşurate de societăţile de asigurare şi de către
societăţile de intermediere, precum şi din reglementarea
raporturilor dintre piaţa naţională şi comunitatea mondială de
asigurări.

186
 Impulsionarea proceselor de dezvoltare şi demonopolizare
a economiei naţionale a Republicii Moldova s-a produs printr-o
hotărâre de guvern, din 4 ianuarie 1991, prin care a fost
adoptată o decizie în acest sens.
Bazele juridice în procesul de constituire a pieţei naţionale
au fost puse prin hotărârea guvernului din 28 mai a aceluiaşi
an, care a fixat măsurile în vederea perfecţionării şi
reglementării specifice a activităţii de asigurare, fiind astfel
stabilită necesitatea unei proceduri de autorizare şi
supraveghere la care sunt supuse persoanele juridice
specializate sau societăţile mutuale, numite generic asigurători.
Astfel, în scopul coordonării intereselor asiguraţilor,
asigurătorilor şi ale economiei naţionale în ansamblu, în
procesul de constituire a relaţiilor de piaţă, printr-o altă
hotărâre de guvern nr. 926 din 12 iunie 1991, pe lângă
Ministerul Finanţelor a fost constituit Serviciul de Stat pentru
Reglementarea Activităţii de Asigurare-Reasigurare.
Adoptarea hotărârii de guvern nr. 77 din 8 februarie 1996
privind regulamentul funcţionării autorităţii publice de
reglementare a asigurărilor-reasigurărilor, care a stabilit
drepturile şi obligaţiunile acestei instituţii, este altă acţiune
importantă cu menirea de a contribui la funcţionarea eficientă a
sistemului de asigurări.
Pe parcurs, sfera de activitate a acestei instituţii a fost
extinsă, fiindu-i atribuit şi dreptul de supraveghere a fondurilor
nestatale de pensii, fapt stabilit prin legea nr. 988- XV din
18 aprilie 2002, fiind astfel determinată substituirea denumirii
precedente a acestei instituţii şi înlocuirea acesteia cu alta –
Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi
Fondurilor Nestatale de Pensii.
Până la deetatizarea şi demonopolizarea economiei
naţionale, raporturile juridice ce decurgeau din contractul de
asigurare erau reglementate în baza Codului Civil al ex-
U.R.S.S.-ului şi codurile civile ale fostelor republici unionale,

187
precum şi în baza actelor normative emise de Ministerul de
Finanţe şi Guvernul ex-U.R.S.S.-ului, prin care erau aprobate
regulamentele privind aplicarea asigurărilor obligatorii şi celor
facultative, precum şi condiţiile de funcţionare a Direcţiei
Generale a Asigurărilor de Stat din Moldova.
Adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la 15
iunie 1993 a Legii cu privire la asigurări, precum şi a unui
număr mare de legi şi acte normative în perioada din 1991 până
în 2003, a contribuit la constituirea unui suport legislativ
modern al asigurărilor, în baza căruia sunt reglementate
raporturile juridice ale asigurărilor şi care include normative
juridice, cum ar fi:
• dreptul civil;
• dreptul administrativ;
• dreptul general;
• dreptul financiar;
• dreptul internaţional.
Dreptul civil, în baza căruia se reglementează contractarea,
derularea şi încetarea unei asigurări, precum şi modalitatea de
constituire şi lichidare a asigurărilor, societăţilor de
intermediere a asigurărilor, este constituit din următoarele surse
principale de drept cu diferită putere juridică, cum ar fi:
I. Codul Civil al Republicii Moldova;
II. Legea Republicii Moldova „Cu privire la asigurări”;
III. Codul transporturilor auto;
IV. Codul transportului feroviar;
V. Legea Republicii Moldova „Cu privire la asigurarea
obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor
faţă de călători”;
VI. Legea Republicii Moldova „Cu privire la asigurarea
obligatorie de asistenţă socială”;
VII. Legea Republicii Moldova „Cu privire la
insolvabilitate”;

188
 VIII.Legea Republicii Moldova „Cu privire la modificarea
şi completarea Legii cu privire la asigurări, a Legii cu
privire la fondurile nestatale de pensii şi a Legii cu
privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi
organizaţiilor”;
IX. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu
privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a
deţinătorilor de autovehicule şi vehicule electrice
urbane”;
X. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu
privire la asigurarea obligatorie de stat a militarilor şi
cetăţenilor care trec pregătirea militară”;
XI. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu
privire la activitatea Biroului din Republica Moldova
în cadrul Consiliului Birourilor al Sistemului „Cartea
Verde”;
XII. Condiţiile de licenţiere a activităţii de asigurare din
16 septembrie 2002.
Dreptul administrativ constituie un important instrument
de supraveghere a activităţii desfăşurate de către societăţile de
asigurare şi de reglementare a relaţiilor între asigurători,
brokeri de asigurare şi stat, având ca suport următoarele surse
principale de drept (în primul rând, actele departamentale
emise de către Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea
Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii):
- Legea Republicii Moldova „Cu privire la asigurări” din
15 iunie 1993;
- Condiţiile de licenţiere a activităţii de asigurare din 16
septembrie 2002;
- Regulile privind formarea rezervelor tehnice pe tipurile
de asigurare, în afară de viaţă din 12 noiembrie 2001;
- Regulile de plasare a fondurilor şi a rezervelor de
asigurare din 3 septembrie 2001;

189
 - Regulamentul privind Fondul măsurilor preventive ale
societăţilor de asigurare din 28 ianuarie 2002;
- Regulamentul privind garantarea solvabilităţii societăţii
de asigurare din 21 noiembrie 2002;
- Regulamentul privind calcularea activelor nete ale
societăţilor de asigurare din 11 iunie 2001;
- Regulamentul privind modul de efectuare a
operaţiunilor de reasigurare din 22 februarie 1999;
- Planul de conturi privind evidenţa contabilă a activităţii
economico-financiare desfăşurate de către societăţile de
asigurare şi normele metodologice de utilizare ale
acestora din 14 aprilie 1998.
Dreptul general stabileşte forma juridică a autorităţii
publice de supraveghere şi reglementare a asigurărilor-
reasigurărilor, rolul şi funcţiile acestei instituţii în sistemul
organismelor publice ale puterii executive, având ca suport
Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al Republicii
Moldova, Legea Republicii Moldova „Cu privire la asigurări”,
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la
Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor din 12
iunie 1991”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu
privire la aprobarea regulamentului, structurii şi personalului
scriptic al Serviciului de Stat pentru Supravegherea
Asigurărilor-Reasigurărilor” din 8 februarie 1996, precum şi
Legea Republicii Moldova „Cu privire la modificarea şi
completarea Legii cu privire la asigurări, a Legii cu privire la
fondurile nestatale de pensii şi a Legii cu privire la
înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor”.
Dreptul financiar reglementează raporturile dintre
asigurători, asiguraţi şi stat în legătură cu constituirea şi
utilizarea fondurilor financiare de către societăţile de asigurare,
principalele din care sunt constituite din rezervele de asigurare,
inclusiv raporturile ce ţin de calcularea şi achitarea impozitului
pe venitul persoanelor juridice, taxei pe valoare adăugată şi a

190
altor impozite şi plăţi obligatorii şi include următoarele acte
normative principale:
- Codul Fiscal al Republicii Moldova;
- Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la
limitele cheltuielilor de asigurare ale persoanelor juridice,
permise ca deduceri de cheltuieli aferente activităţii de
antreprenoriat în scopuri fiscale” din 4 mai 1998;
- Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la
completarea hotărârii de guvern privind limitele cheltuieli-
lor de asigurare ale persoanelor juridice, permise ca
deduceri de cheltuieli aferente activităţii de antreprenoriat
pentru scopuri fiscale” din 3 octombrie 2001;
- Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire
la modificarea şi completarea hotărârii de guvern
privind deducerea mijloacelor din rezerva de prime a
asigurărilor pe termen lung şi a fondului de asigurare a
pensiilor, a fondului de rezervă pentru alte tipuri de
asigurare (rezervele tehnice) şi a fondului măsurilor
preventive” din 2 noiembrie 2001;
- Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire
la completarea hotărârii de guvern privind deducerea
mijloacelor din rezerva de prime a asigurărilor pe
termen lung şi a fondului de asigurare a pensiilor” din
30 august 2002;
- Planul de conturi privind evidenţa contabilă a activităţii
economico-financiare desfăşurate de către societăţile de
asigurare şi normele metodologice de utilizare ale
acestora din 14 aprilie 1998.
- Regulile privind formarea rezervelor tehnice pe alte tipuri
de asigurare, în afară de viaţă din 12 noiembrie 2001.
Deşi există o multitudine de surse de drept, ce reglementează
asigurările, problemele principale privind raporturile juridice ale
diverselor aspecte ale activităţii de asigurare rămân a fi
nesoluţionate în decursul unui şir întreg de ani.

191
 Dreptul civil al Republicii Moldova, care constituie cea
mai dinamică componentă a legislaţiei privind asigurările, a
suportat cele mai esenţiale modificări în decursul ultimilor ani,
determinate de adoptarea capitolului al XXVI-lea al Codului
Civil al Republicii Moldova „Asigurarea”. Dar, aceasta
continuă să rămână, într-o anumită măsură, arhaică şi
contradictorie, cedând esenţial dreptului civil privind contractul
de asigurare din Uniunea Europeană, mai cu seamă în privinţa
protejării drepturilor şi intereselor asiguraţilor, ce decurg din
contractul de asigurare.
Prin repetarea legislaţiei civile a fostei U.R.S.S.,
obligaţiunile ce decurg din contractele de asigurare, în
conformitate cu prevederile Codului Civil al Republicii
Moldova, sunt reduse la două tipuri de rapoarte juridice:
asigurările de bunuri, în care sunt incluse, de asemenea, şi
asigurările de răspundere, şi asigurările de persoane.
Contradicţia acestuia cu Legea „Cu privire la asigurări”, în care
este prevăzută separarea asigurărilor în trei ramuri, cum ar fi:
asigurările de bunuri, asigurările de persoane şi asigurările de
răspundere, nu poate fi considerată formală, întrucât atrage
după sine efecte juridice, legate de esenţa contractului de
asigurare a răspunderii, încheierea, derularea şi executarea
contractului de asigurare (determinarea interesului patrimonial
în contractul de asigurare de răspundere, nomenclatorul
riscurilor, stabilirea sumei asigurate, circumstanţele producerii
cazului asigurat, calificarea juridică a survenirii evenimentului
asigurat, procedurile de regularizare a daunei şi de acordare a
plăţilor de asigurare). Lipseşte, de asemenea, şi definiţia
contractului de asigurare de viaţă, structura personală a
acestuia, legitimitatea interesului de asigurare, ce poate
constitui obiectul asigurării, riscul asigurabil, evenimentul
asigurat, particularităţile suspendării contractului de asigurare
şi de acordare, în acest sens, a sumei de răscumpărare.

192
 Sunt lipsite de precizie sau lipsesc particularităţile juridice
precise ale interesului patrimonial, ce prezintă obiectul
contractului de asigurare în cadrul asigurărilor de răspundere şi
de persoane, în special, a asigurărilor de viaţă.
Una dintre condiţiile importante ale contractului de
asigurare de bunuri, cum ar fi cuantumul sumei asigurate, este
determinată de costul „efectiv” al bunurilor la momentul
încheierii contractului de asigurare. Însă legislaţia nu conţine
specificarea exactă a caracteristicilor juridice privind stabilirea
costului „efectiv”, generând astfel discuţii contradictorii între
părţi în procesul de contractare a asigurării, acordarea
despăgubirilor de asigurare, reflectarea plăţii de asigurare în
evidenţa contabilă a asiguratului şi situaţii conflictuale în
relaţiile acestuia cu organele fiscale.
Nu sunt stabilite condiţiile esenţiale ale contractului de
asigurare atât în asigurarea de persoane, cât şi în asigurarea de
bunuri şi, drept urmare, la momentul producerii evenimentului
asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării este adesea lipsit
de dreptul de a obţine plata de asigurare, în conformitate cu
bazele generale ale dreptului civil, ce reglementează
modalităţile de executare a contractului de asigurare.
Legislatorul nu stabileşte amenzi asigurătorilor în legătură cu
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către
aceştia a obligaţiunilor de acordare a plăţilor de asigurare.
Lipsesc definiţia şi regulile de reglementare a contractului
de reasigurare, fapt care constituie o altă deficienţă a dreptului
civil, în baza căruia este reglementată activitatea desfăşurată de
către asigurători-reasigurători.
În decursul ultimilor ani, legislaţia naţională nu a elaborat
normativele juridice de reglementare a asigurărilor mutuale şi a
activităţii desfăşurate de către societăţile mutuale de asigurare.
În legislaţia civilă a Republicii Moldova persistă şi alte
carenţe, cum ar fi: lipsa unor legi privind supravegherea
activităţii de asigurare, a reasigurărilor, precum şi unele

193
prevederi legale, în baza cărora ar fi reglementată constituirea
şi reglementarea asigurărilor.
În mod deosebit urmează să fie concentrată atenţia asupra
normativelor ce reglementează motivaţiile de constituire a
societăţii de asigurare şi de obţinere a licenţei ce acordă dreptul
de a desfăşura activităţi de asigurare. Legislaţia naţională
stabileşte o procedură din două trepte de constituire a societăţii
de asigurare ca subiect al raporturilor juridice civile după
contractul de asigurare. Regulile stabilite de legislaţia civilă
reglementează procedura de constituire a societăţii de
asigurare, iar în baza regulilor dreptului administrativ este
reglementată modalitatea de obţinere a licenţei ce acordă
dreptul de a desfăşura activităţi de asigurare. Adică, reguli ce
se află în contradicţie profundă între ele şi nu asigură controlul
necesar din partea organelor de supraveghere a bunei-credinţe a
fondatorilor la constituirea instituţiei respective, a solvabilităţii
reale a acestora şi altele de acest gen. În sectorul bancar din
mai multe ţări, inclusiv din Republica Moldova, constituirea şi
licenţierea unei bănci comerciale sunt centralizate de către o
singură autoritate de reglementare, fapt care asigură nivelul
necesar de control din partea statului a surselor de constituire a
capitalului instituţiei bancare şi a competenţei conducătorilor
acesteia.
Deşi asigurările obligatorii deţin o cotă de 16,5% din
volumul total al primelor de asigurare care au fost acumulate în
decursul anului 2003, volumul primelor de asigurare acumulate
de la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a
transportatorilor faţă de călători constituie 2,7 milioane lei sau
5,6% din volumul total al primelor de asigurare provenite de la
contractarea asigurărilor obligatorii, chiar şi în pofida faptului
că aceste asigurări reprezintă un mecanism important de
protecţie socială.

194
 În opinia noastră85, în ţările cu economie tranzitorie, unde
în mod obiectiv lipseşte cultura şi înţelegerea eficacităţii
asigurărilor facultative, este necesar să fie fixată prin lege
obligativitatea încheierii contractului de asigurare pentru
cazurile când asigurarea este legată de protejarea intereselor
patrimoniale ale păgubiţilor, în urma cauzării unor daune
asiguraţilor, inclusiv de către sursele cu un grad sporit de
pericol. În special, asigurarea de răspundere a patronilor pentru
prejudicierea sănătăţii şi a integrităţii corporale a angajaţilor,
asigurarea de răspundere a producătorilor de mărfuri şi servicii,
asigurarea de răspundere profesională a medicilor, notarilor etc.
Apariţia unor asemenea tipuri de asigurare obligatorie este
orientată să asigure protejarea intereselor patrimoniale ale
păgubiţilor, întrucât, indiferent de situaţia financiară a
persoanei culpabile de producerea pagubei, face posibilă
recuperarea daunei în volumul stabilit de lege.
Faptul acesta este foarte important pentru economia
naţională a Republicii Moldova, fiindcă majoritatea
persoanelor juridice (după unele aprecieri, până la 80%) sunt
insolvabile, iar cetăţenii au un nivel foarte redus de venituri, ce
constituie în mediu nu mai mult de 140 de dolari lunar pe cap
de locuitor. Constituirea unui sistem eficient de protejare prin
asigurare şi redistribuirea riscurilor asigurate şi a eventualelor
pagube prin punerea în aplicare a asigurărilor obligatorii face
posibilă, fără eforturi deosebite şi cheltuieli suplimentare,
constituirea unui instrument eficient de protecţie a intereselor
păgubiţilor.
Însă, este clar că asigurările obligatorii trebuie să fie
aplicate în raport cu riscurile cu cea mai sporită frecvenţă de

85
S. Fotescu- Condiţiile de dezvoltare a pieţei asigurătorilor în ţările
postcomuniste şi cu o economie în tranziţie. // Tezele conferinţei
ştiinţifice a cadrelor didactice şi studenţilor, Academica Internaţională de
Drept Economic, Editura U.P.S „Ion Creangă”, Chişinău, 2002, pag.52-
53.

195
producere şi care afectează grav interesele patrimoniale ale
unui număr considerabil de cetăţeni, la sume şi prime de
asigurare justificate din punct de vedere economic.
Dreptul administrativ, care, în decursul a mai mult de un
deceniu de tranziţie economică, a evoluat într-o oarecare
măsură, are şi el nevoie de o perfecţionare esenţială, întrucât
nu-şi poate realiza funcţia sa principală de a garanta efectuarea
de către stat a unui control eficient, constând în supravegherea
activităţii societăţilor de asigurare. Suportul juridic, în baza
căruia este efectuată supravegherea activităţilor de asigurare şi
nomenclatorul funcţiilor de control, realizarea cărora este
efectuată prin supravegherea asigurărilor, sunt stabilite în
anumite articole din Legea „Cu privire la asigurări”, care
menţionează aceste funcţii, dar nu dezvăluie şi conţinutul lor.
Supravegherea de către stat a asigurărilor are o conexiune cu
realizarea următoarelor funcţii de control:
• licenţierea activităţilor de asigurare, inclusiv
supravegherea situaţiei financiare, a condiţiilor de
asigurare şi a autenticităţii taxelor tarifare (în
majoritatea covârşitoare a ţărilor Uniunii Europene este
anulată efectuarea controlului preventiv asupra
condiţiilor de asigurare şi corectitudinii taxelor tarifare
aferente, însă elementul principal din sistemul acestui
control prevede supravegherea situaţiei financiare şi a
solvabilităţii asigurătorului);
• determinarea unor modalităţi de constituire a rezervelor
de asigurare;
• stabilirea unor reguli de plasare a rezervelor de
asigurare (mai precis, a activelor necesare pentru
acoperirea angajamentelor asumate de asigurător);
• determinarea unor modalităţi de calculare a raportului
dintre activele şi angajamentele asigurătorului (marja de
solvabilitate);

196
 • stabilirea unor termene şi forme de prezentare a
rapoartelor contabile şi statistice;
• catalogarea asigurătorilor;
• iniţierea procedurii de sistare sau de retragere a licenţei
ce acordă dreptul de a desfăşura activităţi de asigurare.
Astfel, pot fi stabilite trei etape de efectuare de către stat a
controlului activităţii societăţilor de asigurare, cum ar fi
controlul preventiv, controlul curent şi controlul posterior.
În faza preventivă, supravegherea poate fi efectuată
eficient prin adoptarea deciziei de eliberare a licenţei pentru
dreptul de a desfăşura activităţi de asigurare. În corespundere
cu prevederile directivelor Uniunii Europene, etapa controlului
preventiv la licenţierea activităţilor de asigurare dispune de
diferite seturi de documente şi de proceduri de reglementare a
asigurărilor de viaţă şi a altor asigurări, în afară de asigurările
de viaţă. Mai mult decât atât, este interzisă aplicarea
concomitentă a acestor ramuri ale asigurărilor de către o
singură persoană juridică. Această interdicţie este legată de
necesitatea unei proceduri deosebite de reglementare a
modalităţilor de constituire a rezervelor de asigurare şi de
plasare a activelor asigurătorului, care sunt necesare pentru
acoperirea acestor rezerve.
În Republica Moldova continuă să fie menţinută
posibilitatea de punere în aplicare de către un singur asigurător
atât a asigurărilor de viaţă, cât şi a altor tipuri de asigurare.
După cum s-a menţionat anterior, actuala legislaţie civilă
nu lasă loc pentru supravegherea procesului de constituire a
asigurătorului şi a capitalizării reale a acestuia. Aceasta indică
doar volumul minimal al capitalului social al asigurătorului,
fără să fie stabilită diferenţierea în funcţie de direcţiile de
activitate preconizate: de asigurare a vieţii, de asigurări non-
viaţă şi de reasigurări. Cu toate modificările operate în Legea
Republicii Moldova „Cu privire la asigurări”, cerinţele faţă de
volumul capitalului social sunt cu mult mai reduse decât cele

197
acceptate în Uniunea Europeană: pentru asigurarea creditelor –
1400000 euro; pentru asigurarea de răspundere – 300000 euro;
pentru asigurarea de viaţă – 800000 euro.
Procedura de licenţiere, stabilită de legislaţia naţională,
include controlul:
• disponibilităţii de către asigurător a unui volum
suficient de active;
• condiţiilor de asigurare a corespunderii acestora
regulilor stabilite de legislaţia civilă;
• corectitudinii taxelor tarifare;
• corespunderii modificărilor de constituire a rezervelor
de asigurare pe alte tipuri de asigurare, în afară de viaţă,
condiţiilor stabilite de legislaţie.
Licenţa eliberată acordă asigurătorului dreptul de a pune în
aplicare tipurile activităţilor de asigurare enumerate, în
corespundere cu regulamentele de asigurare incluse în anexa
acesteia, însă nu impune şi obligativitatea prezentării şi a unui
plan de afaceri, după cum se procedează în practica
internaţională.
Extinderea ulterioară a tipurilor de asigurare impune
necesitatea desfăşurării unei noi proceduri de licenţiere, însă
aceasta se completează cu controlul din partea instituţiei de
supraveghere privind respectarea raportului dintre activele
disponibile şi angajamentele asumate (rezerva solvabilităţii).
Structura tipurilor activităţilor de asigurare acceptate
pentru desfăşurarea activităţilor de asigurare prin contractarea
altor asigurări, în afară de viaţă, are ca suport principiul de
clasificare a intereselor patrimoniale, ce pot constitui obiectul
asigurării, şi din această cauză se deosebeşte puţin de cea
acceptată în Directivele Uniunii Europene privind asigurările
(în special, lipseşte o activitate de asigurare separată, cum ar fi
„asigurările contra incendiului”).
Directivele Uniunii Europene privind asigurările de viaţă
conţin o structură desfăşurată a tipurilor activităţilor de

198
asigurare, faţă de care sunt aplicate diferite cerinţe în
determinarea modalităţii de constituire a rezervelor de
asigurare a vieţii şi diferite metodologii de calculare a marjei
de solvabilitate. În condiţiile de licenţiere stabilite în legislaţia
Republicii Moldova este definită noţiunea de asigurare de
viaţă, însă lipseşte o clasificare detaliată a acesteia, fiind astfel
generate dificultăţi esenţiale şi discuţii în contradictoriu la
efectuarea controlului posterior asupra activităţii de asigurare
atât din partea autorităţii de supraveghere a asigurărilor, cât şi
din partea altor instituţii publice ale puterii executive
(organismele fiscale, organismele de reglementare a
operaţiunilor valutare şi de supraveghere valutară etc.).
De asemenea, nu sunt determinate în mod normativ
principiile şi modalităţile de calculare a rezervelor la asigurarea
de viaţă, fapt care, în conformitate cu prevederile
regulamentului privind autoritatea publică de supraveghere a
asigurărilor, constituie competenţa directă a acestei instituţii.
Prin urmare, modalitatea de constituire a rezervelor pe
asigurarea de viaţă este stabilită de către asigurători în mod
individual după obţinerea unei aprobări şi a permisiunii de
utilizare a acestora, de la autoritatea publică de supraveghere.
Astfel de modalitate, de asemenea, generează disensiuni între
asigurători la determinarea rezultatului financiar al activităţii
asigurătorului, precum şi la calcularea bazei impozabile.
Unul din neajunsurile esenţiale ale sistemului actual de
licenţiere acceptat în Republica Moldova, spre deosebire de
regulile stabilite în Directivele Uniunii Europene privind
asigurările, este imposibilitatea de a supraveghea fondatorii
direcţi şi intermediari la etapa de constituire a asigurătorului,
care deţine majoritatea acţiunilor, în scopul determinării
provenienţei capitalului şi a disponibilităţii de mijloace băneşti
reale şi active depuse drept cotă de participaţie în capitalul
social. Acelaşi lucru este necesar să fie menţionat şi în raport
cu persoanele executive ale societăţii de asigurare. Spre

199
deosebire de ţările Uniunii Europene, în caz de existenţa unor
îndoieli din partea autorităţii de supraveghere privind reputaţia
persoanelor menţionate, bazate pe rezultatele activităţii
anterioare a acestora, autoritatea naţională de supraveghere a
asigurărilor nu are dreptul să refuze eliberarea licenţei ce
acordă dreptul de a desfăşura activităţi de asigurare.
Controlul curent al activităţii desfăşurate de asigurător este
efectuat atât de autoritatea publică de supraveghere, cât şi de
către auditori independenţi. Obiectul controlului în acest caz îl
constituie operaţiunile financiare efectuate de către asigurător,
inclusiv cele legate de acumularea rezervelor de asigurare,
plasarea activelor ce acoperă aceste rezerve, cu asigurarea
disponibilităţilor necesare de active libere într-un volum nu mai
mic decât cel stabilit de prevederile legale, precum şi
corespunderea activităţilor desfăşurate de către acesta cu
licenţa pe care o deţine.
După cum s-a constatat, rezervele tehnice pentru alte tipuri
de asigurare, în afară de viaţă, sunt constituite după aceleaşi
principii acceptate în ţările Uniunii Europene (rezervele de
prime şi rezervele de daune), cu excepţia rezervei de egalizare
a daunei şi a rezervei contra catastrofelor.
După cum s-a spus anterior, un regulament unic de
constituire a rezervelor de asigurare de viaţă încă n-a fost
adoptat, fapt care, în lipsa unui regim de activitate a actuarilor
independenţi, pune la îndoială corectitudinea calculelor
efectuate de către asigurători privind autenticitatea şi suficienţa
rezervelor, corespunderea volumului acestora cu angajamentele
asumate pe asigurarea de viaţă. În acest sens, s-ar putea
exemplifica cu constituirea unui sistem necesar de
supraveghere a proceselor de acumulare a rezervelor pe
asigurarea de viaţă în Polonia. Cu toate acestea, în Republica
Moldova nici n-au fost întreprinse tentative de elaborare şi de
adoptare a unei legi privind actuarii independenţi, în care ar fi

200
stabilite şi nişte cerinţe privind licenţierea activităţii de
actuariat.
Plasarea rezervelor de asigurare este reglementată de nişte
reguli speciale în conformitate cu principiile acceptate în ţările
Uniunii Europene, însă aplicarea acestora se complică esenţial
din cauza situaţiei financiare a Republicii Moldova. După cum
se vede, se impune necesitatea determinării mai generale, în
exclusivitate numai a grupelor de active aprobate şi a
raporturilor dintre acestea în scopul respectării principiilor de
lichiditate, rambursabilitate şi profitabilitate.
Solvabilitatea societăţilor de asigurare este supravegheată
în baza analizei activelor libere ale asigurătorului. În aceste
scopuri este aplicat raportul normativ dintre activele
disponibile şi angajamentele asumate, care stabileşte că marja
de solvabilitate a altor tipuri de asigurare în afară de viaţă
trebuie să constituie, cel puţin, 1% din sumele asigurate, iar pe
asigurările de viaţă – 8% din sumele asigurate respective.
Această modalitate de supraveghere a solvabilităţii
asigurătorilor nu corespunde principiilor de supraveghere şi de
calculare a marjei de solvabilitate acceptate în ţările Uniunii
Europene, în care este stabilit că marja de solvabilitate trebuie
să constituie 16% din volumul primelor acumulate pe alte
tipuri de asigurare în afară de viaţă, luând în consideraţie
coeficientul de corecţie la primele pe asigurarea vieţii.
Însă, metodele acceptate în Republica Moldova sunt bazate
doar pe determinarea volumului primelor de asigurare ce
urmează a fi acumulate, dar nu şi pe volumul plăţilor de
asigurare, fapt care poate contribui în unele cazuri la stabilirea
unei marje de solvabilitate inadecvate şi a unui deficit nereal de
active libere în cazurile de constituire a unui nivel considerabil
de inconvenienţă în urma efectuării operaţiunilor de asigurare a
altor tipuri în afară de viaţă.
Supravegherea posterioară este efectuată în baza verificării
rapoartelor financiare prezentate de asigurători autorităţii

201
publice de reglementare. Structura şi formele rapoartelor
contabile, principiile evidenţei contabile şi planul de conturi
corespund, în general, cu regulile acceptate în ţările Uniunii
Europene. Astfel, asigurătorii sunt obligaţi să dea publicităţii
rapoartele privind activităţile desfăşurate de către aceştia în
decursul unui an, cum ar fi, bilanţul contabil şi rezultatele
financiare obţinute în perioada gestionară, doar după
autentificarea şi certificarea acestora de către auditorii
independenţi. De asemenea, trebuie de menţionat că, în
Republica Moldova, s-a constituit, în general, cadrul
instituţional al auditului de asigurare, bazat pe o licenţiere
specifică a activităţii acestuia, precum şi pe verificarea
nivelului profesional şi al celui de cunoaştere a legislaţiei în
domeniul asigurărilor.
Cu toate acestea, un şir întreg de regulamente necesită
modificări şi completări esenţiale. Printre altele, unul dintre
principiile importante ale eficacităţii evidenţei contabile
impune necesitatea corespunderii angajamentelor asumate cu
cele reflectate în evidenţa contabilă. În Republica Moldova,
asigurătorul are dreptul să-şi stabilească angajamentele în
momentul contractării asigurărilor în echivalentul valutar
corespunzător, însă prima de asigurare determinată cu această
ocazie este achitată de către asigurat în lei după cursul stabilit
de Banca Naţională la momentul încasării primelor de
asigurare. Totodată, calcularea rezervelor de asigurare este
efectuată în lei, fără să se ţină cont de modificarea ulterioară a
valorilor angajamentelor de asigurare şi valoarea reală a leului
la cursul valutar. Rezultatul acestui fapt determină denaturarea
în evidenţa contabilă a volumului real al angajamentelor
asumate atât în procesul de stabilire a mărimii daunelor cauzate
de producerea evenimentelor asigurate, cât şi în procesul de
calculare a volumului real al rezervei de prime.
În ţările Uniunii Europene este aplicat principiul privind
corespunderea angajamentelor asumate cu valuta activelor ce

202
acoperă rezervele de asigurare corespunzătoare. Asigurătorilor
naţionali nu le este oferită o asemenea posibilitate, fapt care
poate cauza disproporţii între angajamentele asumate şi activele
disponibile şi atrage după sine riscul nerealizării
angajamentelor asumate în contractul de asigurare şi
insolvabilitatea asigurătorului chiar şi în caz de menţinere de
către acesta a marjei de solvabilitate stabilită în conformitate cu
regulamentele în vigoare.
Verificarea nivelului de siguranţă a operaţiunilor de
reasigurare constituie unul dintre instrumentele principale de
supraveghere a stabilităţii financiare a asigurătorilor, mai ales
în cazul când una din părţile contractante a reasigurării este
reprezentată de un asigurător sau reasigurător străin. În
legislaţia cu privire la asigurări din Republica Moldova lipsesc
reglementările privind suportul juridic pentru verificarea
reasigurărilor internaţionale. Pentru realizarea acestor scopuri
în practica internaţională sunt utilizate diverse modalităţi de
supraveghere ale acestor operaţiuni, însă în majoritatea
cazurilor dreptul de selectare a unui asigurător de nădejde i se
acordă asigurătorului care cedează riscurile în reasigurare. În
cazul când reasigurătorul străin nu dispune de stabilitatea
financiară corespunzătoare, autoritatea publică de reglementare
a asigurărilor este în drept să ceară schimbarea modalităţii de
protecţie prin reasigurare. În unele ţări cu economie tranzitorie,
(Ucraina, Belarus etc.) sunt aplicate restricţii la cedarea în
reasigurare a riscurilor reasigurătorilor străini, fapt care, în
condiţiile pieţelor naţionale nedezvoltate, a generat o
destabilizare considerabilă a situaţiei financiare a
asigurătorilor, făcând imposibilă evoluţia în dinamică a pieţei
de asigurări.
Astfel de acţiuni confirmă încă o dată ineficienţa aplicării
restricţiilor în raport cu operaţiunile de reasigurare
internaţionale.

203
 Actualmente, în majoritatea ţărilor aflate în curs de
dezvoltare (Brazilia, India, Chile, Mexic etc.) se observă
tendinţa de liberalizare continuă a operaţiunilor de reasigurare
internaţională prin lichidarea monopolului statului asupra
acestor operaţiuni şi de privatizare a societăţilor publice de
reasigurare.
Cu toate acestea, este destul de firesc ca, în faza de
constituire a pieţei de asigurări, să fie stabilite nişte cerinţe mai
generale faţă de operaţiunile de reasigurare internaţionale, cum
ar fi, autorizarea operaţiunilor de reasigurare de viaţă doar la
asigurătorii şi reasigurătorii cu raitingul internaţional Standords
and Poor′s nu mai mic de „A”, iar pe reasigurarea altor tipuri,
în afară de viaţă, nu mai mic de „BB”. Asemenea măsură ar
asigura previzibilitatea efectuării operaţiunilor de reasigurare,
stabilitatea financiară şi securitatea acestor operaţiuni, precum
şi transparenţa legislaţiei naţionale.
În scopul eficientizării activităţii de supraveghere a
asigurărilor trebuie să fie aplicat sistemul „prevenirii
anticipate” a problemelor financiare ale asigurătorilor, acceptat
anterior într-un şir de ţări (SUA, Germania etc.), bazat pe
raporturile dintre ritmurile de creştere a acumulărilor la primele
de asigurare, sporul capitalului şi al activelor libere ale
asigurătorului, coeficientul cheltuielilor de gestiune a societăţii
de asigurare, plăţile de asigurare, rezervele de asigurare etc.
Selectarea unor asemenea indicatori ar face posibil ca printr-o
analiză tehnică operativă şi simplă să fie stabiliţi asigurătorii
care se apropie de nivelul critic al stabilităţii financiare şi să fie
întreprinse acţiuni operative de influenţare a acestora în scopul
ameliorării stării de lucruri existente.
În ţările Uniunii Europene şi încă într-un şir de ţări din
OCDE se aplică controlul grupelor financiare, îndeosebi în
cazurile de deţinere încrucişată a acţiunilor de către membrii
constituanţi ai grupului, care întruneşte societăţi de asigurare,
bănci comerciale, instituţii bursiere, fonduri nestatale de pensii

204
şi alte instituţii financiare. Astfel de deţinere încrucişată a
acţiunilor conduce adesea la reducerea esenţială a stabilităţii
financiare a acesteia, în general, şi la agravarea problemelor de
solvabilitate pentru toţi membrii constituanţi ai grupului.
Unicul instrument de efectuare a controlului activităţii
desfăşurate de către asigurător şi de autoritatea publică de
supraveghere a asigurărilor este emiterea prescripţiilor
obligatorii, limitarea, reducerea termenului de valabilitate,
sistarea sau retragerea licenţei, care, fiind luate împreună sau
separat, necesită respectarea unei proceduri administrative
îndelungate şi nu prea eficiente. Totodată, dreptul administrativ
prevede şi alte forme de sancţiuni, cum ar fi amenzile, care pot
fi aplicate atât agentului economic care a comis abateri de la
legislaţie, cât şi conducătorilor acestor societăţi de asigurări.
Aplicarea unor asemenea modalităţi de supraveghere a
asigurărilor a demonstrat eficienţa acestora în ţările Uniunii
Europene, SUA, Australia şi în multe alte ţări. În plus,
ineficienţa sistemului naţional de supraveghere a asigurărilor
este legată şi de aplicarea graduală a măsurilor de influenţă faţă
de asigurătorii care nu respectă prevederile legislaţiei privind
asigurările, de exemplu, aplicarea unor măsuri mai aspre, dar
mai eficiente, cum ar fi: sistarea, limitarea termenului de
valabilitate sau revocarea licenţei este posibilă numai după
emiterea prescripţiei obligatorii şi obţinerea informaţiei privind
nerealizarea acestor prescripţii.
Eficienţa supravegherii de către stat a activităţii societăţilor
de asigurări ar putea fi redusă la următoarele componente:
• utilizarea unei informaţii financiare, contabile şi a altor
forme de informaţii autentice şi depline;
• oportunitatea şi plenitudinea supravegherii de către stat
a asigurărilor;
• eficacitatea şi operativitatea sancţiunilor aplicate din
partea autorităţii publice de reglementare.

205
 Actualul sistem de supraveghere a pieţei naţionale de
asigurări, din acest punct de vedere, este ineficient, fapt care ar
putea fi explicat de următoarele cauze: insuficienţa de personal
a autorităţii de supraveghere, nivelul redus de calificaţie a
angajaţilor, nivelul redus de retribuire, lipsa unor metode
moderne de prelucrare şi remitere a informaţiei; stabilirea
limitată în legi şi în actele normative a atribuţiilor şi
sancţiunilor aplicate de către autoritatea publică de
supraveghere faţă de societăţile de asigurare, perfecţionarea
insuficientă a sistemului de sancţionare a încălcărilor,
constatate în activitatea societăţilor de asigurare.
Problemele principale, care persistă în procesul de
supraveghere de către stat a asigurărilor, pot fi înlăturate prin
adoptarea unei legi speciale „Cu privire la supravegherea şi
reglementarea de către stat a activităţii de asigurare”.
Astfel, trebuie acordată o deosebită atenţie şi problemelor
legate de monopolul asupra activităţii de asigurare în Republica
Moldova. Monopolul juridic asupra dreptului de a desfăşura
activitatea de asigurare, deţinut de către Gosstrah şi Ingosstrah,
a fost anulat după adoptarea legilor şi a actelor normative, care
constituie suportul juridic de reglementare a asigurărilor în
Republica Moldova. Însă, în legislaţia Republicii Moldova nu
există nici o regulă pentru suprimarea monopolului real în
asigurări. În practica acceptată, activitatea de suprimare a
monopolului presupune necesitatea desfăşurării unor
concursuri între asigurători la punerea în aplicare, de exemplu,
a asigurărilor obligatorii de stat.
În ţările Uniunii Europene, legislaţia privind limitarea
activităţii monopoliste include următoarele obiective principale:
• interzicerea de a stabili preţuri mari sau preţuri mici de
monopol la serviciile de asigurare printr-un acord
încheiat în acest sens între asigurători;
• neadmiterea faptului de acumulare de către un
asigurător, inclusiv de structurile afiliate acestuia, a

206
 primelor de asigurare, în sectorul determinat al
activităţilor de asigurare, într-un volum mai mare de
30% (sau alt volum) al primelor de asigurare;
• nepermiterea achiziţionării de către o persoană a unui
număr mai mare decât maximul stabilit de acţiuni (după
valoarea acestora) ale societăţilor de asigurare;
• imposibilitatea deţinerii de către un anumit asigurător a
monopolului juridic la aplicarea unui tip de asigurare.
Măsurile întreprinse includ un spectru considerabil de
acţiuni, începând cu coordonarea, de exemplu, a
regulamentelor privind activitatea pool-urilor de asigurări cu
organismele de profil (atribuţiile de aplicare a legislaţiei de
limitare a activităţii monopoliste în diferite ţări sunt realizate
de diferite instituţii, cum ar fi, instituţiile specializate sau
secţiile din Ministerul Economiei, sau Ministerul Finanţelor),
amenzile, sistarea forţată a procesului de vânzare a poliţelor
unui anumit tip de asigurări, precum şi a vânzării unei cote din
acţiunile societăţilor de asigurare sau ale unor societăţi de
asigurare, care fac parte din grupurile financiare sau grupurile
de asigurare dependente din punct de vedere juridic.
Prin dreptul general sunt stabilite elementele fundamentale
de structurare a supravegherii de către stat a activităţilor de
asigurare în Republica Moldova. Reglementarea şi
supravegherea activităţii societăţilor de asigurare este efectuată
în baza legislaţiei Republicii Moldova. De asemenea, este
determinat locul instituţiei de supraveghere a asigurărilor în
sistemul organismelor executive ale administraţiei de stat,
principiile de activitate a acestei instituţii, independenţa în
realizarea funcţiilor de supraveghere, subordonarea acesteia şi
sursele de finanţare.
Din punctul de vedere al rezultatelor activităţii de
supraveghere a asigurărilor, este necesar să fie respectate
următoarele principii:
• stabilitatea sistemului de supraveghere;

207
 • stabilitatea, transparenţa şi claritatea legislaţiei ce
asigură efectuarea de către stat a funcţiilor de control al
activităţii de asigurare;
• asigurarea unei interacţiuni eficiente cu alte organisme
ale puterii legislative şi executive în scopul
perfecţionării continue a legislaţiei şi în caz de
necesitate, de aplicare faţă de societăţile de asigurare a
altor sancţiuni, decât cele stabilite în legislaţia cu
privire la asigurări;
• inevitabilitatea şi obligativitatea aplicării sancţiunilor
prevăzute de legislaţie.
În conformitate cu prevederile Legii privind fondurile
nestatale de pensii, urma să fie operată reorganizarea Serviciului
de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor în Inspectoratul de Stat
pentru Supravegherea Asigurărilor şi a Fondurilor Nestatale de
Pensii, acţiune care s-a limitat doar la substituirea sintagmei
„Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor” cu
sintagma „Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea
Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii”. Această acţiune a
fost întreprinsă, fără o modificare esenţială a regulamentului în
baza căruia funcţionează autoritatea publică de supraveghere, fără
a fi stabilit un sistem corespunzător de finanţare, fapt care, în
consecinţă n-a contribuit la consolidarea acestui organism de
control, la sporirea eficienţei funcţiei de supraveghere a acestuia,
precum şi la stabilirea unor relaţii mai ample cu organismele
internaţionale de supraveghere a asigurărilor atât în cadrul C.S.I.,
cât şi în cadrul asociaţiilor internaţionale.
Starea de lucruri creată ar putea fi îmbunătăţită prin adoptarea
unei legi privind supravegherea de stat a asigurărilor, care ar
determina statutul juridic al acesteia, structura, funcţiile, sursele
de finanţare, în care ar fi stabilite principiile fundamentale de
efectuare a controlului preventiv, curent şi posterior, sistemul de
sancţiuni şi măsuri aplicate faţă de asigurători.

208
 Asemenea legi speciale sau compartimente
corespunzătoare în alte legi generale au fost adoptate practic în
toate ţările Uniunii Europene.
Actualul sistem de supraveghere a activităţii de asigurare
în Republica Moldova intră în atribuţiile Inspectoratului de
Supraveghere a Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii
de pe lângă Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, care
şi se ocupă de dirijarea metodologică generală a instituţiei de
supraveghere. În afară de licenţierea activităţilor de asigurare şi
efectuarea controlului posterior, acesta elaborează propuneri în
vederea modificării şi completării legislaţiei respective precum
şi a altor legi şi acte normative, cu impact asupra pieţei
naţionale a asigurărilor şi evoluţiei acesteia. Însă misiunea
instituţiei de supraveghere constă în elaborarea proiectelor de
decizii care vor fi adoptate ulterior de persoane oficiale din
Ministerul Finanţelor. Această procedură reduce operativitatea
şi eficienţa supravegherii de stat a asigurărilor, devine mai
formală şi birocratică. Totodată, finanţarea activităţii
desfăşurate de autoritatea publică de reglementare,
reglementarea numărului de personal, stabilirea obiectivelor
acestei instituţii, de asemenea sunt atribuţii ale Ministerului
Finanţelor, fapt ce generează contradicţii în supravegherea
asigurărilor (după cum se cunoaşte, reglementarea procedurilor
de impunere a persoanelor fizice şi juridice constituie una din
funcţiile Ministerului de Finanţe, fapt care nu poate să nu intre
în contradicţie cu funcţia de supraveghere a corectitudinii
formării volumului necesar de rezerve ale asigurătorilor).
În procesul de constituire a structurilor de supraveghere a
asigurărilor în diferite ţări sunt luate în consideraţie tradiţiile
naţionale, structura generală a organismelor puterii executive,
obiectivele supravegherii de către stat a activităţii de asigurare
şi complexitatea funcţiilor realizate de către aceste instituţii.
Dar, în realitate, supravegherea de stat a asigurărilor este
constituită pretutindeni în baza următoarelor principii:

209
• finanţarea activităţii de supraveghere a asigurărilor este
efectuată din contul defalcării primelor de asigurare
acumulate de către asigurători de la contractarea tuturor
tipurilor de asigurare sau de la unele tipuri de asigurare
stabilite, în baza unui deviz aprobat de Ministerul
Finanţelor;
• nivelul de retribuţie a personalului autorităţii de
supraveghere nu este mai redus decât nivelul mediu de
remunerare a muncii în ramură;
• organismul de supraveghere a asigurărilor este constituit
ca organism independent al administraţiei de stat;
• autorităţilor publice de supraveghere le sunt atribuite
funcţiile de control pe teren a activităţii societăţilor de
asigurare, control ce poate fi atât ordinar, cât şi
extraordinar;
• autorităţii publice de supraveghere i se atribuie dreptul
de aplicare a unor sancţiuni sub formă de amenzi faţă
de asigurătorii care comit abateri de la legislaţia în
vigoare, inclusiv nerespectarea termenelor de
prezentare a informaţiei corespunzătoare sau
prezentarea unei informaţii eronate şi nerespectarea
prevederilor legale;
• de regulă, funcţia de supraveghere este separată de
funcţia de elaborare şi adoptare a actelor normative,
precum şi de elaborare a propunerilor privind adoptarea
noilor legi sau modificarea celor în vigoare;
• funcţia de licenţiere sau de revocare a licenţei, de
obicei, este realizată de către un organism superior (în
Franţa, Germania – de către Ministerul de Finanţe, pe
lângă care funcţionează autoritatea de supraveghere,
nefiind inclusă în structura acestuia) sau de către un
organism consultativ de pe lângă instituţia de
supraveghere a asigurărilor, care funcţionează în

210
 limitele atribuţiilor acordate acestuia de către legislaţia
în vigoare (Portugalia);
• activitatea autorităţii publice de reglementare mai este
bazată şi pe sistemele deja cristalizate de control
suplimentar al activităţii de asigurare, cum ar fi:
- actuarii de asigurare, care efectuează controlul
veridicităţii calculului rezervelor de asigurare şi
corespunderea volumului acestor rezerve cu
angajamentele asumate de către asigurător prin
contractele de asigurare;
- asociaţiile profesionale ale asigurătorilor, care
asigură elaborarea regulamentelor standardizate de
asigurare, acumularea şi publicarea informaţiei
detaliate privind evoluţia asigurărilor şi a pieţei de
asigurări, autoreglarea pieţei, precum şi funcţionării
biroului de reclamaţii ale asiguraţilor – un organism
special constituit de către asigurători în scopul
examinării reclamaţiilor asiguraţilor privind
acţiunile asigurătorilor în cadrul raporturilor de
asigurare, deciziile căruia sunt obligatorii pentru
fondatorii acestui birou şi pentru asigurătorii care
sunt membri ai acestui organism.
- auditorii independenţi care certifică şi autentifică
informaţiile reflectate în bilanţurile contabile şi în
rapoartele financiare prezentate de către asigurător.
Dreptul financiar din sfera reglementării modalităţii de
impunere a asiguraţilor constituie unul din cele mai eficiente
stimulente de formare a cererii solvabile la serviciile de
asigurare.
În Republica Moldova, ca şi odinioară, este în vigoare
restricţia, potrivit căreia a fost redus până la 3% nivelul
deductibilităţii fiscale a cheltuielilor pentru asigurarea
facultativă a animalelor, semănăturilor, bunurilor şi
încărcăturilor, precum şi a răspunderii civile a organizaţiilor-

211
surse de pericol sporit. De asemenea, vom menţiona că
legislaţia fiscală nu legiferează deductibilitatea primelor de
asigurare de răspundere civilă „Cartea Verde”, nefiind
legiferată în acelaşi timp şi deductibilitatea veniturilor obţinute
de către asigurători, sub formă de dobânzi bancare, provenite
de la investirea de către aceştia a rezervelor de asigurare.
Alt inconvinient, care face imposibilă modernizarea
sistemului de distribuţie a produselor de asigurare, este
determinat de faptul impunerii cu taxa pe valoare adăugată a
operaţiunilor de intermediere a asigurărilor în conformitate cu
prevederile Codului Fiscal.
Primele de asigurare de la contractarea unor asigurări de
către persoanele juridice în favoarea asiguraţilor persoane
fizice se includ în venitul global al asiguraţilor. De asemenea,
sunt pasibile impunerii şi primele de asigurare acumulate de
asigurătorii străini în procesul de contractare a asigurărilor cu
persoane fizice şi juridice din Republica Moldova.
Rezultatul financiar general – profitul asigurătorului – este
pasibil de impunere în proporţie de 20%. În plus, asigurătorii
mai achită toate celelalte impozite şi taxe stabilite pentru
persoanele juridice (impozitul rutier, impozitul pe bunurile
imobiliare etc.).
Toţi experţii, fără excepţie, susţin în unanimitate, că
societăţile de asigurare sunt instituţii investiţionale ale
economiei naţionale, care acumulează prime de asigurare care
sunt relativ mici ca volum, fiind ulterior constituite resurse
investiţionale considerabile spre a fi plasate în acţiuni, valori
mobiliare de stat etc. Dar, acest lucru ar putea fi posibil doar
uneori, în cazul credibilităţii asiguraţilor faţă de o asemenea
modalitate de economisire durabilă (în special dacă e vorba de
asigurarea durabilă a vieţii) şi necesitatea obţinerii unei
protecţii prin asigurarea intereselor patrimoniale. În afară de
necesitatea consolidării stabilităţii financiare a societăţilor de
asigurare, mai trebuie aplicate şi anumite stimulente fiscale.

212
 Printre altele, în conformitate cu practica internaţională
general acceptată, se impune necesitatea legiferării integrale a
deductibilităţii primelor de asigurare a bunurilor şi răspunderii
civile a întreprinderilor, care sunt surse de pericol sporit,
concomitent cu legiferarea deductibilităţii primelor de
asigurare a răspunderii civile „Cartea Verde”, precum şi a
eliberării de la impunere a primelor de asigurare acumulate de
asigurătorii străini.
După cum demonstrează analiza legislaţiei din ţările
Uniunii Europene, societăţile de asigurare reprezintă
contribuabilii a două tipuri principale de impozite: impozitul de
la vânzări pe unele tipuri de asigurare determinate şi impozitul
pe profit; defalcările suplimentare din primele de asigurare sunt
diferenţiate în funcţie de destinaţia socială a tipului de
asigurare, decontări pentru întreţinerea brigăzilor de pompieri,
decontări în fondurile securităţii rutiere etc.
Modificarea esenţială a legislaţiei fiscale, concomitent cu
consolidarea stabilităţii financiare a societăţilor de asigurare, ar
putea fi considerată drept unul dintre factorii principali ai
evoluţiei pieţei naţionale de asigurări.
Nivelul redus de capitalizare al asigurătorilor necesită şi
participarea asigurătorilor şi a reasigurătorilor străini în
procesul de dispersare a riscurilor acceptate în asigurare. Până
în prezent se consideră că primele de reasigurare constituie o
formă de scurgere a capitalului, fiind astfel prejudiciată
economia naţională a Republicii Moldova. Aceasta vine în
contradicţie cu însăşi esenţa contractului de asigurare, deoarece
prin cedarea riscului în reasigurare, asigurătorul obţine la
rândul său garanţia de participare a reasigurătorului în procesul
de acoperire a daunei.
Legislaţia fiscală naţională prevede perceperea unui
impozit de la primele de reasigurare achitate reasigurătorilor
străini în volum de 10%. În primul rând, prima de reasigurare
nu poate fi considerată drept venit, în conformitate cu

213
procedura de stabilire a rezultatelor financiare, volumul cărora
urmează a fi redus în corespundere cu nivelul cheltuielilor
efectuate, inclusiv ale celor aferente rezervelor de asigurare. În
plus, legislaţia în vigoare deloc nu ţine cont de plăţile de
reasigurare operate de către reasigurătorii străini în caz de
producere a riscurilor asigurate, acestea fiind reflectate numai
în cazul când sunt determinate rezultatele financiare ale
asigurătorilor.
În această ordine de idei, vom menţiona că prima Directivă
a Uniunii Europene privind asigurările, adoptată în anul 1965,
se referea anume la operaţiunile de reasigurare, care oferă
libertatea deplină la stabilirea legăturilor de reasigurare între
asigurătorii Uniunii Europene, odată cu lichidarea
concomitentă a tuturor tipurilor de impozite.
În concluzie, vom menţiona că actualmente în Republica
Moldova s-a conturat un sistem modern de reglementare a
asigurărilor, care corespunde într-o anumită măsură rigorilor
economiei de piaţă, având ca suport juridic dreptul civil,
dreptul administrativ, dreptul general şi dreptul financiar.
Prin urmare, procesul de constituire şi utilizare a fondului
de asigurare este reglementat în baza unor legi, care au o mare
importanţă pentru activitatea de asigurare, cum ar fi capitolul
XXVI al Codului Civil „Asigurarea” şi Legea Republicii
Moldova cu privire la asigurări.
În scopul realizării cerinţelor stabilite în legea cu privire la
asigurări, autoritatea publică de supraveghere a asigurărilor a
emis mai multe acte normative, în baza cărora este
reglementată activitatea internă a asigurătorilor.
În pofida celor relevate anterior, vom menţiona că actualul
sistem de reglementare a asigurărilor conţine încă un şir întreg
de inconveniente, care necesită a fi înlăturate.
Nesistematic şi cu o întârziere vădită sunt operate
modificările şi completările legislaţiei în baza căreia este
supravegheată activitatea de asigurare, iar unele legi privind

214
asigurările mutuale, actuariatul, intermediarii în asigurări,
reasigurările etc. încă nu au fost adoptate. De asemenea,
lipseşte şi un mecanism sigur de control al activităţii
desfăşurate de către asigurători, fapt ce generează o mulţime de
carenţe şi deficienţe. Pârghiile şi instrumentele de care dispune
autoritatea publică de reglementare a asigurărilor sunt
insuficiente pentru a garanta o protejare mai adecvată a
intereselor asiguraţilor şi asigurătorilor.
Conştientizarea şi soluţionarea acestor probleme va
contribui la perfecţionarea sistemului de reglementare a
asigurărilor, precum şi la funcţionarea eficientă a pieţei
naţionale de asigurări, fapt ce este impus de procesele
integraţioniste care decurg atât la nivel regional, cât şi mondial.

5.3. Sistemul operaţional al pieţei naţionale de asigurări

Sistemul operaţional al pieţei naţionale de asigurări este
constituit din vânzători, solicitanţi, intermediari, precum şi din
asociaţiile acestora, obiectul asigurării, categoria vânzătorilor,
din care fac parte societăţile de asigurare şi cele de reasigurare.
În calitate de solicitanţi ai serviciilor de asigurare se disting
asiguraţii – persoane fizice şi asiguraţii – persoane juridice,
dispuse să contracteze o asigurare cu unul dintre vânzători.
Intermediarii dintre asiguraţi şi asigurători sunt agenţii de
asigurare şi/sau brokerii de asigurare, care, prin eforturile lor,
contribuie la contractarea asigurării. Obiectul asigurării este
constituit din asigurările de bunuri, asigurările de persoane şi
asigurările de răspundere.
Tranziţia la economia de piaţă a impus necesitatea
perfecţionării formelor, metodelor, instrumentelor şi a
tehnicilor de lucru utilizate de societăţile comerciale
specializate în operaţii de asigurare.
În acest context, în locul reglementărilor existente, au fost
adoptate noi reglementări, printre care cele privind asigurările
de persoane, bunuri şi răspundere civilă, reasigurările,

215
concomitent cu modificarea formelor şi metodelor de
reglementare a aspectelor economice şi financiare ale activităţii
de asigurare.
O acţiune importantă întreprinsă în acest sens este şi cea de
adoptare a capitolului al XXVI-lea al Codului Civil al
Republicii Moldova privind asigurările. Însă această lege de o
importanţă majoră pentru desfăşurarea operaţiunilor de
asigurare conţine o serie de impedimente, fapt care face
imposibilă protejarea adecvată a drepturilor şi intereselor
asiguraţilor care decurg din contractele de asigurare.
Astfel, în capitolul Codului Civil privind asigurările nu
este inclusă noţiunea de contract de asigurare de viaţă, nu este
specificată structura acestuia, nu este determinată legitimitatea
interesului de asigurare în cadrul asigurărilor de viaţă, care
poate constitui obiectul asigurării, riscul asigurabil,
evenimentul asigurat, particularităţile suspendării contractului
de asigurare şi de acordare în acest sens a sumei de
răscumpărare, fapt care frânează procesul de contractare şi de
extindere a operaţiunilor de asigurare a vieţii.
Lipsesc, de asemenea, definiţia şi condiţiile de
reglementare a contractului de reasigurare, care constituie o
altă deficienţă a compartimentului menţionat din Codul Civil,
în baza căruia sunt desfăşurate operaţiunile de reasigurare pe
piaţa naţională de asigurări.
În conformitate cu prevederile alineatului 1 al articolului
267 din Codul Civil, termenul general de prescripţie, în cadrul
căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei
acţiuni în instanţa de judecată, dreptul încălcat, este de trei ani,
fără să se ţină cont de faptul că sumele de răscumpărare sau
sumele asigurate constituie proprietatea asiguraţilor, fapt care
prejudiciază grav operaţiunile de asigurare a vieţii.
Nu sunt stabilite condiţiile esenţiale ale contractului de
asigurare, atât în asigurarea de persoane, cât şi în asigurarea de
bunuri şi, drept urmare, asiguratul sau beneficiarul asigurării

216
adesea, la momentul producerii evenimentului asigurat, este
lipsit de dreptul de a obţine plata de asigurare, anume pe bazele
generale ale Codului Civil, ce reglementează modalităţile de
executare a contractului de asigurare. Mai mult decât atât,
conform prevederilor art.1314 al Codului Civil asigurătorului i
se oferă dreptul de a opera majorarea primelor de asigurare,
fără majorarea concomitentă a nivelului de protecţie prin
asigurare.
Volumul primelor de asigurare acumulat în anul 2003 a
constituit 289,9 milioane de lei, atestându-se astfel o creştere,
comparativ cu anul 2002, de 50 milioane lei sau cu 20,8%, în
timp ce volumul plăţilor de asigurare operate în anul 2003 a
crescut respectiv cu 11,2% şi a constituit 75,5 milioane lei.
În conformitate cu prevederile stipulate de Codul Civil,
obligaţiunile părţilor, ce decurg din contractele de asigurare,
sunt restrânse şi includ doar două tipuri de raporturi juridice,
cum ar fi asigurările de bunuri, în care sunt incluse şi
asigurările de răspundere şi asigurările de persoane, pe când în
conformitate cu prevederile legii privind asigurările sunt
specificate trei ramuri ale asigurărilor, inclusiv asigurările de
bunuri, asigurările de persoane şi asigurările de răspundere,
fapt care, de asemenea, nu contribuie la diversificarea
operaţiunilor de asigurare.
Astfel, volumul primelor de asigurare obligatorie de
răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători, acumulate
în anul 2003, a constituit doar 2,7 milioane lei sau 0,9% din
volumul total al primelor de asigurare încasate în anul 2003, iar
plăţile de asigurare operate în cadrul acestor asigurări au
constituit 3000 lei sau 0,004% din totalul plăţilor de asigurare
operate în decursul anului 2003 (75,5 milioane de lei).
Altă prevedere legală, inclusă în alineatul 3 art.1312 al
Codului Civil, care stipulează că, în cazul contractului de
asigurare pe o perioadă de peste 5 ani, părţile pot rezilia
contractul la încheierea celui de-al cincilea an sau a fiecărui

217
dintre anii următori, respectând un termen de preaviz de 3 luni,
reduce considerabil dreptul asiguratului în cadrul asigurărilor
de viaţă, acordându-i în acest sens asigurătorului dreptul de a
rezilia contractul chiar şi în cazul când acesta are dificultăţi
financiare, situaţie ce, de asemenea, nu favorizează extinderea
şi diversificarea operaţiunilor de asigurare.
Nu favorizează procesul de extindere a operaţiunilor de
asigurări viagere nici alineatul 4 al art.1313 din Codul Civil,
prin care părţilor contractante, în cadrul asigurărilor viagere, li
se acordă dreptul de reziliere a contractului, respectând un
termen de preaviz de cel puţin o lună şi cel mult 3 luni, fără să
fie specificate şi situaţiile în care asigurătorul ar putea declanşa
procedura de reziliere a contractului, fiind astfel imposibilă o
protejare adevărată a drepturilor asiguratului.
Altă prevedere legală, cum ar fi alineatul 6 art.1313 al
Codului Civil, stipulează că perioada de asigurare este
intervalul de timp de cel mult un an sau mai puţin, dacă
primele de asigurare sunt calculate corespunzător, atunci când
perioada de asigurare poate fi determinată doar după achitarea
primei de asigurare, fapt care, de asemenea, nu contribuie la
impulsionarea operaţiunilor de asigurare.
Altă acţiune importantă ce a contribuit la cristalizarea
sistemului operaţional al pieţei naţionale de asigurări a fost
realizată prin adoptarea legii Republicii Moldova „Cu privire la
asigurări”. Dar şi în această lege, ce reglementează relaţiile
dintre societăţile de asigurare şi asiguraţi, persoane fizice şi
juridice, dintre societăţile de asigurare, relaţiile dintre stat şi
asigurători, persistă un şir de impedimente care nu favorizează
procesul de desfăşurare a operaţiunilor de asigurare.
Lipsa din legea privind asigurările a unor prevederi care ar
permite reglementarea activităţii de intermediere în asigurări
constituie una dintre carenţele ce defavorizează procesul de
desfăşurare a operaţiunilor de asigurare-reasigurare.

218
 Unul dintre inconvenientele ce frânează procesul de
asigurare este realizat prin alineatul 1 art.14 al legii privind
asigurările, ce stipulează că prima de asigurare se formează din
prima brută, aceasta fiind constituită din prima netă ce
formează fondul pentru plata sumelor asigurate sau a
despăgubirilor de asigurare, şi adaosul la cota de bază din care
se acoperă cheltuielile asigurătorului aferente activităţii de
asigurare, fiind astfel adesea generate scumpiri ale serviciilor
de asigurare prestate, cu limitarea concomitentă a posibilităţilor
de a obţine protecţia prin asigurare.
Altă carenţă care, de asemenea, nu favorizează
desfăşurarea operaţiunilor de asigurare este reflectată chiar în
alineatul 3 al art.14 din legea privind asigurările, în care este
stipulat că primele de asigurare încasate de asigurător
constituie proprietatea acestuia, atunci când prima de asigurare
se încasează de către asigurător numai în cadrul asigurărilor
generale, şi doar în cazul derulării nedeficitare a riscurilor
asigurate, iar în cadrul asigurărilor de viaţă urmează să fie
restituită asiguratului integral, după expirarea valabilităţii
contractului de asigurare.
Lipsa reasigurărilor naţionale, desfăşurate prin cedarea în
reasigurare a riscurilor asigurătorului iniţial, în baza
principiului mutualităţii, este o altă deficienţă legislativă cu
impact negativ asupra procesului de consolidare şi diversificare
a sistemului operaţional de asigurări.
Alt impediment ce defavorizează desfăşurarea şi
diversificarea operaţiunilor de asigurare este prezentat în
alineatul 3 al art.34 din Legea privind asigurările, prin care
asiguratului i se acordă dreptul să desfacă contractul de
asigurare şi să încaseze suma de răscumpărare, dacă a plătit
primele pe, cel puţin, şase luni, chiar şi în cazul când acestea au
fost plătite de către persoanele juridice, fiind astfel imposibilă
asigurarea de viaţă în grup, şi alte tipuri de asigurare de viaţă
de lungă durată din contul persoanelor juridice.

219
 Unul dintre factorii ce defavorizează procesul de operare a
asigurărilor este determinat şi de alineatul 9 al art.34 din Legea
privind asigurările în care este stipulat că asiguratul poate, cu
consimţământul asigurătorului, să beneficieze de un împrumut
cu dobândă în limitele sumei de răscumpărare, fără să fie
specificate condiţiile de acordare şi de rambursare ale acestor
împrumuturi.
Nu contribuie la diversificarea şi consolidarea sistemului
operaţional al asigurărilor şi alt fapt reflectat în alineatul 2 al
art.33 din Legea privind asigurările, în care este stipulat că,
dacă primele de asigurare au fost plătite integral, cel puţin, trei
ani, asiguratul poate întrerupe plata primelor şi să se considere
asigurat până la expirarea termenului de valabilitate a asigurării
la o sumă mai mică, ceea ce majorează nejustificat termenul de
reducere a sumei asigurate de către asigurat.
În conformitate cu prevederile alineatului 7 al art.35 din
Legea privind asigurările, în condiţiile de asigurare poate fi
stipulată şi o clauză ce impune asiguratul să participe la
amortizarea unei părţi din daună (franchiza), ce nu se
despăgubeşte de asigurător, fără să fie determinate şi condiţiile
de stabilire a franchizei fiind astfel defavorizat sistemul
operaţional al asigurărilor.
Lipsa unei prevederi legale în Legea privind asigurările, în
care ar fi stabilite condiţiile şi modalităţile de încasare de către
asigurător a primelor restante, este alt factor ce nu consolidează
sistemul operaţional al pieţei naţionale de asigurători, făcând
posibilă modificarea sumei asigurate de către asigurător, şi
reducerea în acest sens a nivelului de protecţie prin asigurare a
clientului.
În conformitate cu prevederile alineatului 3 al art. 34 din
Legea cu privire la asigurări, asiguratul este în drept să desfacă
contractul de asigurare şi să încaseze suma de răscumpărare,
dacă a plătit primele de asigurare pe cel puţin şase luni, nefiind
în acest sens acordat acest drept şi beneficiarului asigurării în

220
caz de deces al asiguratului, dat fiind faptul că suma de
răscumpărare este o parte din suma asigurată, fiind astfel
produsă o restrângere semnificativă a operaţiunilor de asigurare
efectuate.
Alt handicap ce prejudiciază sistemul de desfăşurare a
operaţiunilor de asigurare este prezentat chiar prin alineatul 6 al
art.34 din Legea cu privire la asigurări, în care este stipulat că
asigurătorul nu datorează suma asigurată în cadrul asigurărilor
de viaţă, dacă evenimentul asigurat a fost produs prin
sinuciderea asiguratului în termen de doi ani de la încheierea
contractului de asigurare. Ori prin comiterea cu intenţie de
către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave, prevăzute în
condiţiile de asigurare, fără să fie stipulată aplicarea în acest
sens a sancţiunilor economice, cum ar fi limitarea protecţiei
prin asigurare.
În conformitate cu prevederile alineatului 4 al art.34
privind asigurările, suma asigurată în cazul asigurării de viaţă
se plăteşte la atingerea de către asigurat a vârstei stabilite în
contract (asigurarea de supravieţuire), la decesul persoanei
asigurate (asigurare de deces) şi în alte cazuri prevăzute de
condiţiile asigurării, fără să fie specificate şi condiţiile de
operare a plăţilor de asigurare în caz de traumă sau deces în
cadrul asigurărilor de accidente, care reprezintă alt impediment
ce frânează evoluţia sistemului operaţional. Astfel, plăţile de
asigurare care au fost operate în cadrul asigurărilor de
accidente în decursul anului 2003 au constituit 6,2 milioane de
lei sau 24,2% din volumul total al plăţilor de asigurare operate
în cadrul asigurărilor de persoane (25,6 milioane de lei).
Lipsa unei clauze în Legea cu privire la asigurări prin care ar
fi stabilite modalităţile de determinare a primelor de asigurare şi
de stabilire a nivelului de protecţie prin asigurare în perioada
primară de valabilitate a contractelor de asigurare de viaţă, mai
ales pentru persoanele care reactivează această asigurare, este alt
handicap al sistemului operaţional al asigurărilor.

221
 Este un impediment ce prejudiciază activitatea
operaţională în asigurări însuşi faptul că în legislaţia privind
asigurările lipseşte clauza care ar stabili condiţiile şi
modalităţile de constituire a unui fond de bonificare din
economiile formate în baza decalajului dintre normativul de
plată stabilit pentru pierderea totală a capacităţii de muncă şi
plăţile efectiv operate. Precum şi din rezerva de prime
constituită în legătură cu suspendarea valabilităţii contractelor
de asigurare înainte de termenul stabilit, aşa cum se procedează
în practica mondială, contribuind astfel la majorarea
cuantumului indemnizaţiilor şi a sumelor asigurate, acordate în
caz de pierdere totală a capacităţii de muncă sau de deces.
Lipsa unei prevederi legale, prin care ar fi stabilită
obligativitatea asigurătorilor care contractează asigurări externe
să dispună de un fond special în valută străină, este alt factor cu
impact negativ asupra sistemului operaţional al asigurărilor.
Una dintre acţiunile importante care a contribuit la
consolidarea sistemului operaţional de asigurări a fost realizată
prin adoptarea şi punerea în aplicare a Hotărârii de Guvern „Cu
privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a
deţinătorilor de autovehicule electrice urbane”, fapt care, într-o
măsură oarecare, a contribuit la protejarea intereselor
economice şi sociale ale persoanelor fizice şi juridice.
Însă şi acest act normativ de o importanţă majoră pentru
sistemul operaţional de asigurări nu este lipsit de lacune şi
deficienţe.
Are impact negativ asupra procesului de constituire a
sistemului operaţional şi acest act normativ privind asigurările
obligatorii de răspundere civilă auto, care, prin alineatul doi al
punctului 12, permite ca fiecare asigurător să-şi stabilească în
particular volumul cheltuielilor ce ţin de desfăşurarea acestor
asigurări, fapt care generează majorarea esenţială a primelor de
asigurare acumulate, fără sporirea concomitentă şi a nivelului
de protecţie prin asigurare. Numai în decursul anului 2003

222
volumul primelor de asigurare acumulate de la asigurările de
răspundere civilă auto au sporit cu circa 21,1 milioane lei, în
comparaţie cu încasările de la contractare a acestor asigurări în
decursul anului 2001, în timp ce plăţile operate de la
contractarea asigurărilor date, în perioada de timp menţionată
au sporit cu 14,2 milioane lei.
Altă imperfecţiune a actului normativ, în baza căruia sunt
aplicate asigurările de răspundere civilă auto, este prezentată
chiar prin stipulările punctului 28, în care se prevede că
recuperarea daunelor cauzate de autovehiculele neidentificate
se efectuează din Fondul de ajutoare a victimelor accidentelor
rutiere, fără să fie stabilite în acest act normativ metodele şi
mecanismele de constituire a acestui fond, ceea ce, de
asemenea, defavorizează procesul de constituire a sistemului
operaţional al asigurărilor.
Lipsa din actul normativ, în baza căruia sunt reglementate
asigurările obligatorii de răspundere civilă auto, a unei
prevederi legale, prin care ar fi stabilit cuantumul minim de
capital necesar pentru aplicarea acestor asigurări, constituie alt
impediment ce frânează consolidarea sistemului operaţional al
asigurărilor.
Deşi de la 1 februarie 2003 Republica Moldova a obţinut
din nou dreptul să emită certificate de asigurare de răspundere
civilă „Cartea Verde”, suspendate temporar de la 1 octombrie
2002 până la 31 ianuarie 2003, suportul juridic de reglementare
a acestei asigurări nu există. Acest fapt nu facilitează
extinderea operaţiunilor de contractare a asigurării date,
defavorizând în acelaşi timp şi persoanele care apelează la
aceste asigurări. Prin urmare, acumulările de la contractarea
acestor asigurări în decursul anului 2003 au constituit 54,9
milioane lei, pe când despăgubirile acordate de la contractarea
lor au constituit numai 7,6 milioane lei sau 13,8% din volumul
acumulărilor provenite de la această asigurare.

223
 În lipsa suportului juridic sunt contractate şi asigurările
facultative de răspundere civilă a transportatorilor şi
expeditorilor (carnet TIR şi convenţia CMR), fiind astfel
prejudiciat sistemul de efectuare a operaţiunilor de asigurare.
Astfel, acumulările de la contractarea asigurărilor în baza
carnetului TIR şi a Convenţiei CMR în decursul anului 2003 au
constituit 13,2 milioane lei, iar despăgubirile acordate de la
contractarea acestor asigurări - 620,0 mii lei sau 4,7% din
totalul încasărilor. În baza celor enunţate anterior, vom
menţiona că deductibilitatea cheltuielilor ce ţin de achitarea
primelor de asigurare atât pentru asigurarea de răspundere
civilă „Cartea Verde”, cât şi a celor care ţin de asigurarea
răspunderii transportatorilor şi expeditorilor, nu este
argumentată din punct de vedere juridic.
Alt compartiment al suportului juridic, în baza căruia sunt
efectuate operaţiunile de asigurare, este prezent în legea privind
asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor
faţă de călători, în care, de asemenea, persistă inconveniente
care trebuie înlăturate.
În conformitate cu prevederile alineatului 2 al art.4 din
legea menţionată, contractul de asigurare se încheie până la
obţinerea licenţei de efectuare a transporturilor, fără să fie
stabilite condiţiile concrete de aplicare a acestor asigurări, fapt
ce nu contribuie la extinderea operaţiunilor de asigurare de
răspundere civilă a transportatorului faţă de călători. În
consecinţă, suma primelor de asigurare acumulate de la aceste
asigurări în anul 2003 a constituit 2,7 milioane lei, iar
cuantumul despăgubirilor de asigurare acordate în acest sens –
doar 3000 lei.
Şi ultima componentă a suportului juridic, în baza căruia
sunt efectuate operaţiunile de asigurare, este prevăzută în
Hotărârea Guvernului „Cu privire la asigurarea obligatorie de
stat a militarilor şi cetăţenilor care trec pregătirea militară”, în

224
virtutea căreia este garantată protecţia militarilor în caz de
producere a cazurilor asigurate.
Cu toate că această asigurare este efectuată din contul
bugetului de stat, în conformitate cu prevederile pct.3 al
prezentului act normativ, primele de asigurare sunt transferate
de către Ministerul Apărării societăţilor de asigurare cu care s-a
încheiat contractul corespunzător, fără să fie specificat că
contractul poate fi încheiat doar cu un singur asigurător
constituit numai în baza capitalului autohton, nefiind astfel
stimulată consolidarea sistemului operaţional în sfera
asigurărilor.
În concluzie, vom menţiona că, actualmente, în Republica
Moldova s-a constituit şi funcţionează un sistem operaţional al
pieţei de asigurări, care într-o măsură oarecare corespunde
exigenţelor unei economii liberale. Pe parcursul a 15 ani de
tranziţie economică au fost adoptate un set de legi şi acte
normative ce constituie suportul juridic în baza căruia sunt
desfăşurate operaţiunile de asigurare.
În pofida tuturor acţiunilor întreprinse, în procesul de
efectuare a operaţiunilor de asigurare şi reasigurare mai există
un şir de carenţe şi deficienţe ce frânează extinderea
operaţiunilor de contractare a asigurărilor.
Nu este identificat obiectul asigurărilor, lipsesc definiţia şi
condiţiile de reglementare a contractului de reasigurare, termenul
de prescripţie în cadrul relaţiilor de asigurare nu ţine cont de
faptul că sumele asigurate şi cele de răscumpărare pe asigurarea
de viaţă constituie proprietatea asiguratului, stabilind interdicţii de
încasare a acestora. Alte prevederi legislative în baza cărora sunt
desfăşurate operaţiunile de asigurare acordă dreptul asigurătorului
de a folosi prima de asigurare şi în alte scopuri decât cele de
acordare a plăţilor de asigurare, nu sunt legiferate din punct de
vedere juridic elementele esenţiale ale contractului de asigurare.
Unele tipuri de asigurare, cum ar fi asigurarea de răspundere
civilă „Cartea Verde” şi asigurările în baza carnetului TIR şi a

225
Convenţiei CMR, sunt contractate fără să se dispună de un suport
legislativ de reglementare a acestor operaţiuni, fapt ce nu
garantează o protecţie adecvată prin asigurare a persoanelor fizice
şi juridice.
În componentele suportului legislativ, în baza căruia sunt
desfăşurate operaţiunile de asigurare, atât de ordin legislativ,
cât şi de ordin facultativ, mai există un şir de impedimente care
se cer a fi înlăturate prin continuarea acţiunilor întreprinse de
către instituţiile şi autorităţile abilitate.

5.4. Integrarea pieţei naţionale de asigurări în

comunitatea mondială a asigurărilor
Concomitent cu dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor de
piaţă apar şi probleme ce ţin de integrarea regională şi
internaţională a relaţiilor economice. De pe acum se impune
necesitatea investiţiilor străine în economia naţională din cauza
instabilităţii politice şi a lipsei unui mecanism sigur de
asigurare. Integrarea economiei naţionale a Republicii
Moldova în economia mondială atrage după sine şi integrarea
în piaţa mondială de asigurări.
Necesitatea colaborării internaţionale în sfera asigurărilor
este impusă de unitatea intereselor economice în toate tipurile
de activitate cu caracter internaţional.
Astfel, Republica Moldova, ca membru al Comunităţii
Statelor Independente, a semnat la 15 aprilie 1994 un acord
privind sprijinul la crearea şi dezvoltarea asociaţiilor
transnaţionale de producţie, comerciale, financiare şi de credit,
de asigurare şi mixte.
În conformitate cu prevederile art.2 al prezentului acord,
asociaţiile transnaţionale pot fi create în orice domenii de
activitate, neinterzise de legislaţia naţională, sub diferite forme,
inclusiv: grupuri comune financiare şi industriale, uniuni
economice internaţionale, corporaţii, companii-holding,
asociaţii, uniuni, întreprinderi, organizaţii intermediare de

226
comerţ, gen case de comerţ, agenţii şi burse internaţionale,
bănci comerciale mixte şi uniunile acestora, companii
financiare şi de asigurare.
Ulterior, a fost adoptată Legea Nr.886- XIII din 20 iunie
1996 „Cu privire la introducerea unor modificări şi completări
în Legea „Cu privire la asigurări”, care, prin stipulările
alineatului 2 al art.5, a acordat dreptul investitorilor străini de a
contribui la fondarea societăţilor de asigurare, stabilind că cota
investitorului străin în capitalul social al asigurătorului nu
poate depăşi 49%. Prin prevederile stipulate în alineatul 3 al
articolului din Legea cu privire la asigurări asigurătorilor
autohtoni li s-a acordat dreptul de a dispune de reprezentanţi
peste hotare.
Aşadar, prin modificările făcute în Legea cu privire la
asigurări a fost autorizat accesul asigurătorilor străini pe piaţa
naţională de asigurări, acţiune menită să contribuie la
diversificarea şi eficientizarea produselor şi serviciilor de
asigurare oferite persoanelor fizice şi juridice.
După obţinerea de către ţara noastră a calităţii de membru
al Organizaţiei Mondiale a Comerţului a fost operată o altă
modificare în Legea cu privire la asigurări, prin care a fost
autorizată constituirea societăţilor de asigurare, inclusiv cu
participarea integrală a capitalului străin.
Recenta aprobare de către Guvern a Concepţiei şi
obiectivelor dezvoltării şi consolidării pieţei asigurărilor în
Moldova este o altă acţiune menită să contribuie la integrarea
treptată a sistemului naţional de asigurări în comunitatea
mondială a asigurărilor (vezi anexa nr.4).
După ridicarea acestei bariere legislative, pentru
asigurătorii străini au fost stabilite şi alte condiţii de acces pe
piaţa naţională de asigurări, prin anularea restricţiilor ce limitau
investiţiile străine în sectorul asigurărilor în decursul ultimilor
şapte ani de reformare, care au fost operate în acest important
sector al economiei naţionale.

227
 În Comunitatea Statelor Independente predomină
instabilitatea politică, economică şi socială, nu există
mecanismele necesare de reglementare a relaţiilor economice
transnaţionale, iar politica promovată în cadrul acestei
comunităţi nu ţine cont de interesele tuturor membrilor săi. Şi
persoanele de decizie de prim rang din Republica Moldova n-
au întreprins măsurile necesare ce ar contribui la consolidarea
şi eficientizarea funcţionării sistemului financiar, inclusiv în
sectorul asigurărilor.
În acest sens, vom menţiona că n-a fost încheiat un acord
între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, în care s-ar fi
stabilit condiţiile de parteneriat şi colaborare economică,
precum şi condiţiile de acordare a clauzei naţiunii favorizate în
procesul de efectuare a operaţiilor internaţionale de reasigurare,
în cadrul comerţului transfrontalier (care nu necesită
constituirea de societăţi afiliate sau sucursale), de contractare a
asigurărilor ce ţin de circulaţia peste hotarele Republicii
Moldova a mărfurilor, mijloacelor de transport şi cetăţenilor.
Astfel, în lipsa unui asemenea acord, asigurătorilor autohtoni
nu le-a fost acordat dreptul de a constitui în caz de necesitate
pe teritoriul statelor Uniunii Europene societăţi afiliate în
conformitate deplină cu prevederile legislaţiei comunitare.
Una din cele mai importante probleme ale pieţei naţionale
de asigurări este capitalizarea acesteia. Ca urmare a noilor
reglementări, privind cuantumul capitalului social minim al
asigurătorului într-o proporţie de 2 milioane de lei, actualmente
numai 15 societăţi de asigurare (din cele 50 înregistrate) dispun
de un capital social corespunzător prevederilor legislative.
Restricţiile existente în Legea cu privire la asigurări, care
până nu demult limitau participarea asigurătorilor străini în
capitalul social al societăţilor de asigurare autohtone, a căror
cotă de participaţie constituie doar 24,9% din volumul total al
capitalului social achitat pe republică, n-au influenţat
considerabil sporirea nivelului de capitalizare a asigurătorilor.

228
 Anume problema capitalizării asigurătorilor constituie
cheia soluţionării şi a altor probleme, cum ar fi: cota sporită de
dependenţă a pieţei naţionale de asigurări de comunitatea
internaţională a reasigurărilor, suportarea cheltuielilor pentru
instruirea personalului necesar societăţilor de asigurare,
precum şi pentru propagarea asigurărilor între solicitanţii
produselor şi serviciilor de asigurare, pentru efectuarea unor
cercetări de marketing calificate şi altor tipuri de activităţi ce
influenţează considerabil atât procesul de evoluţie a
asigurătorilor, cât şi parametrii pieţei de asigurări.
Cel mai pesimist pronostic privind evoluţia pieţei naţionale
de asigurări, bazat pe limitarea capitalului străin, pe o politică
fiscală conservatoare şi rigidă în sfera asigurărilor, pe lipsa
unor legi fundamentale privind asigurările obligatorii, pe
posibilităţile limitate de sporire a nivelului de capitalizare, pe
condiţiile vagi privind solvabilitatea asigurătorilor autohtoni,
este conexat cu un nivel redus al cererii la serviciile de
asigurare cu pericol permanent de insolvabilitate a societăţilor
de asigurare, cu falimente pe piaţa de asigurări şi cu un nivel
redus de protejare a intereselor asiguraţilor.
Într-o mare măsură evoluţia în dinamică a pieţei de
asigurări este legată de operaţiunile internaţionale de
reasigurare, dar mai ales în asigurările de bunuri şi asigurările
de răspundere. Intenţia de a opera unele modificări favorabile
în legislaţia fiscală şi legiferarea în acest sens a deductibilităţii
primelor de asigurare, inevitabil, va impune necesitatea
acceptării în asigurare a unor riscuri industriale mari, ceea ce în
condiţiile existenţei unui nivel de capitalizare redus, va
contribui la creşterea necesităţii de reasigurare. Oferta pieţei
naţionale de reasigurări este destul de limitată, fapt determinat
de impactul nefavorabil al unui şir întreg de factori, similari
celor care periclitează şi funcţionarea pieţei de asigurare în
general. În opinia noastră, barierele de natură fiscală, în raport
cu operaţiunile internaţionale de reasigurare, ce există

229
actualmente în legislaţia naţională, pot genera o acutizare
considerabilă a problemelor ce ţin de solvabilitatea
asigurătorilor autohtoni şi de recuperarea daunelor cauzate de
producerea evenimentelor asigurate.
Una dintre cele mai importante probleme, cu care se
confruntă actualmente piaţa naţională de asigurări, este şi
problema realizării angajamentelor asumate faţă de Organizaţia
Mondială a Comerţului, inclusiv în materie de asigurări. După
cum se ştie, clasificatorul asigurărilor în Organizaţia Mondială
a Comerţului include:
• asigurările directe (asigurări de viaţă şi altele în afară de
viaţă);
• reasigurările;
• activitatea intermediarilor în asigurări;
• serviciile accesorii asigurătorilor (activitatea
actuariatului, auditorilor, comisarilor de avarie etc.).
După cum s-a remarcat anterior, legislaţia naţională este
plină de carenţe, deficienţe, inclusiv privind reglementarea
activităţii desfăşurate de către asigurători, reasigurători,
intermediarii de asigurare, actuari, comisarii de avarii etc.
Principiile de bază ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului
sunt conectate la realizarea principiilor privind circulaţia liberă
a capitalului, a mărfurilor, a forţei de muncă şi serviciilor,
neoperarea unor modificări restrictive în legislaţia naţională, în
baza acesteia sunt stabilite condiţiile de activitate ale
asigurătorilor străini, ale reasigurătorilor şi ale altor
distribuitori de servicii de asigurare, acordarea unor condiţii
nediscriminatorii şi mai favorabile activităţii desfăşurate de
către vânzătorii străini din diferite ţări.
În baza principiilor practicii internaţionale acceptate, ce ţin
de realizarea angajamentelor naţionale faţă de Organizaţia
Mondială a Comerţului s-ar putea specifica următoarele
modalităţi-cheie, care ar putea fi utilizate în Republica
Moldova, în procesul de realizare a acestor obiective.

230
 Astfel ar putea fi aplicată una dintre aceste modalităţi prin
implementarea principiului de reciprocitate în procesul de
stabilire a condiţiilor, în baza cărora este autorizată sau
interzisă activitatea vânzătorilor nerezidenţi, din diferite ţări, pe
teritoriul Republicii Moldova. Actualmente, activitatea
asigurătorilor şi reasigurătorilor care nu dispun de acreditare pe
piaţa naţională de asigurări nu este reglementată în baza
principiului de reciprocitate şi, drept consecinţă, cedările în
reasigurare nerezidenţilor, operate în anul 2003, au constituit
circa 90% din volumul total al primelor de reasigurare (98,1
milioane de lei).
În privinţa activităţii desfăşurate de asigurătorii străini pe
teritoriul Republicii Moldova este necesar ca:
• autorizaţia privind activitatea de distribuţie a
asigurărilor de viaţă şi a altor tipuri de asigurare, în
afară de cele de viaţă, trebuie să fie legată de condiţia
fondării de către asigurătorul străin a unei societăţi
afiliate pe teritoriul Republicii Moldova, de obţinerea
de către aceasta a unei licenţe în conformitate cu
cerinţele legislaţiei naţionale, precum şi de respectarea,
de către acest agent economic a legislaţiei Republicii
Moldova, în procesul de aplicare a asigurărilor, inclusiv
a activelor;
• să fie posibilă stabilirea unor condiţii calificative faţă de
asigurătorii străini care urmează să fondeze în
Republica Moldova societăţi afiliate de asigurări,
inclusiv: dispunerea de licenţă în ţara în care aceştia
sunt acreditaţi, experienţă de activitate în domeniul
asigurărilor nu mai puţin de 10 ani, o autorizaţie remisă
de către instituţia de supraveghere a asigurărilor din ţara
de origine ale acestora pentru a fonda o societate afiliată
de asigurări în Republica Moldova, recomandaţii
privind administratorii străini care vor gestiona această
societate afiliată etc.;

231
 • să fie manifestată o deosebită prudenţă faţă de limitarea
sau de punerea în aplicare a unor condiţii suplimentare,
legate de capitalizarea societăţii afiliate sau de ponderea
capitalului total al societăţilor afiliate asigurătorilor
străini în capitalul global al asigurătorilor autohtoni. În
orice caz, asemenea limitări nu trebuie să depăşească
măsura (nu mai mult de 50% din volumul total al
capitalului de asigurare, înregistrat în Republica
Moldova ).
Pentru activitatea societăţii afiliate constituită de către
asigurătorul străin sunt stabilite, de obicei, următoarele
restricţii:
- interdicţia de a participa la concursul privind obţinerea
dreptului de aplicare a asigurărilor sociale obligatorii,
drept de care dispun asigurătorii naţionali (asigurările
obligatorii de asistenţă medicală);
- interzicerea participării la concursul privind obţinerea
dreptului de aplicare a asigurărilor obligatorii de stat în
cadrul cărora primele de asigurare sunt achitate din
contul bugetului de stat (asigurarea obligatorie de stat a
militarilor şi cetăţenilor care trec pregătirea militară);
- stabilirea unei interdicţii de a participa la un concurs,
privind obţinerea dreptului de aplicare a altor tipuri de
asigurări obligatorii (asigurarea obligatorie a
răspunderii angajatului etc.).
Actualmente, legislaţia Republicii Moldova privind
asigurările de viaţă este mai puţin dezvoltată, şi din această
cauză s-ar prezenta destul de relativ obiectivă introducerea
unor interdicţii pentru societăţile afiliate fondate de asigurătorii
străini, prin care acestea ar fi lipsite de dreptul de a efectua
operaţiuni de asigurare a vieţii în decursul primilor trei ani de
la înregistrarea şi de la obţinerea licenţei de către aceste
societăţi.

232
 În plus, este necesar să fie stabilită o cotă maximal
admisibilă de personal străin, care ar activa în societatea
afiliată nou-constituită.
După cum s-a remarcat anterior, stabilirea unor restricţii
faţă de operaţiunile de reasigurare este ineficientă. Din această
cauză este necesar ca, în conformitate cu sistemul naţional de
control privind reasigurările internaţionale, să fie efectuate
asemenea operaţiuni, în condiţiile comerţului transfrontalier cu
respectarea regulamentelor de verificare eficientă a
solvabilităţii asigurătorului străin. De asemenea, este neraţional
să fie introduse limitări în raport cu reasigurările de viaţă. În
cazuri necesare, când solvabilitatea reasigurătorului străin este
sub nivelul necesar („AA” după ratingul Standards and Poor’s),
în scopul garantării realizării obligaţiunilor este posibilă
introducerea unei reguli privind plasarea rezervelor,
corespunzătoare angajamentelor asumate prin contractele de
reasigurare.
În raport cu agenţii şi brokerii de asigurare este oportun ca,
în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale în vigoare,
să fie interzisă activitatea agenţilor de asigurare străini şi
menţinute în vigoare regulile de înregistrare a brokerilor
străini. Totodată, este oportună introducerea unui control direct
din partea instituţiei de supraveghere, privind activitatea
brokerilor autohtoni şi a brokerilor străini, inclusiv cerinţele de
atestare a brokerilor, de instruire profesională şi de auditul
obligatoriu.
Pentru vânzătorii de servicii accesorii asigurărilor trebuie
stabilite aceleaşi cerinţe ca şi cele înaintate cetăţenilor
autohtoni, care dispun de dreptul de a desfăşura o asemenea
activitate profesională; încheierea contractelor de asigurare a
răspunderii profesionale cu societăţile de asigurare autohtone
în volumul stabilit în conformitate cu autorizaţia şi
recomandările instituţiei de supraveghere din ţara în care
aceştia îşi au sediul permanent sau din ţara de origine, de

233
experienţa în domeniu minimum 5 ani, şi dispun de licenţă
pentru activitatea corespunzătoare sau de autorizarea acestei
activităţi.
În concluzie, vom menţiona că una dintre cele mai
pronunţate trăsături caracteristice evoluţiei pieţei mondiale a
asigurărilor din ultimii ani o constituie globalizarea comunităţii
mondiale a asigurărilor, care reprezintă în sine un proces de
lichidare treptată a barierelor legislative şi economice dintre
pieţele de asigurare ale diverselor ţări, fapt ce impune
necesitatea constituirii unei structuri integre atât la nivel
regional, cât şi la nivel mondial.
În această ordine de idei, au fost operate modificări în
Legea cu privire la asigurări, fapt ce a făcut posibilă acreditarea
asigurătorilor străini pe piaţa naţională de asigurări. Însă
asigurătorii străini au obţinut autorizaţia să activeze pe piaţa
naţională de asigurări fără să se ţină cont de nivelul de
dezvoltare a cadrului legislativ în baza căruia este reglementat
un tip sau alt tip de asigurare. Deşi asigurătorii occidentali au
obţinut dreptul de acreditare pe piaţa naţională de asigurări, nu
s-au întreprins acţiunile necesare ce ar face posibilă şi
acreditarea asigurătorilor autohtoni pe pieţele de asigurare ale
altor ţări. Neglijarea principiului de reciprocitate în procesul de
contractare a reasigurărilor internaţionale este unul din
importanţii factori cu efecte nefavorabile asupra procesului de
integrare a pieţei naţionale de asigurări în comunitatea
mondială a asigurărilor. Lipsa din legislaţia naţională a unei
prevederi, prin care ar fi stabilită cota maximă a capitalului
total al asigurătorilor străini din volumul total al capitalului de
asigurare înregistrat în Republica Moldova constituie alt
impediment, care prejudiciază procesul de integrare a pieţei
naţionale de asigurări în structurile internaţionale de profil.
Asupra procesului de integrare a pieţei naţionale de asigurări în
comunitatea mondială a asigurărilor mai influenţează negativ şi
alţi factori, cum ar fi condiţiile de capitalizare ale asigurătorilor

234
care nu ţin cont de riscurile acceptate în asigurare de către
aceştia, regulamentele vagi privind solvabilitatea asigurătorilor
autohtoni, nelegiferarea deductibilităţii primelor de asigurare-
reasigurare în procesul de efectuare a operaţiunilor
internaţionale în materie de asigurări şi reasigurări, lipsa
cadrului legislativ, în baza căruia ar fi reglementată activitatea
de intermediere în asigurări şi de prestare a serviciilor accesorii
asigurărilor etc.
Conştientizarea şi soluţionarea acestor probleme de către
societate va contribui la funcţionarea mai eficientă a pieţei
naţionale de asigurări, în contextul derulării proceselor
integraţioniste ce decurg atât la nivel regional, cât şi la cel
mondial.

235
 CAPITOLUL VI
PERSPECTIVELE MODIFICĂRII FORMELOR
ŞI METODELOR EXISTENTE DE DISTRIBUŢIE
A PRODUSELOR DE ASIGURARE

6.1. Direcţii de perfecţionare a modalităţilor tradiţionale

de intermediere a asigurărilor
Elaborarea produselor de asigurare are o importanţă
deosebită pentru activitatea eficientă a societăţii de asigurare.
Acest fapt este important, dar nu şi suficient. Lipsa unui plan
bine chibzuit privind selectarea direcţiilor optimale de
promovare a serviciilor de asigurare sau neutilizarea la
maximum a priorităţilor fiecărei modalităţi de intermediere pot
genera daune considerabile societăţii de asigurare. Prin urmare,
soluţionarea acestei importante probleme privind prestarea
serviciilor de asigurare clienţilor este într-o dependenţă directă
de iscusinţa selectării acelei modalităţi de intermediere, care
corespunde în mare măsură nivelului de evoluţie a pieţei
naţionale de asigurare, în condiţiile căreia îşi desfăşoară
activitatea asigurătorul în cauză.
Astfel, pentru promovarea serviciilor de asigurare, trebuie
întreprins un complex întreg de acţiuni marketing, care
concentrează eforturile anterioare de determinare a necesităţilor
clienţilor, concretizându-se în acest sens, dacă condiţiile de
asigurare, cuantumul primei de asigurare şi serviciile acordate
suplimentar sunt convenabile şi atractive pentru clienţi.
În acest scop, se impune reglementarea adecvată de către
stat a acestei activităţi, fapt care necesită aplicarea metodelor,
mecanismelor şi instrumentelor necesare reglementării.
Asigurarea unui cadru legislativ pentru reglementarea
activităţii de intermediere este unul dintre factorii importanţi
care poate contribui la realizarea unor sarcini importante în
domeniul asigurărilor.

236
 În afară de prevederile articolului 9 din Legea cu privire la
asigurări, nr. 1508 – XII din 15 iunie 1993, în care sunt incluse
numai definiţiile unor astfel de intermediari, cum ar fi: agentul
de asigurare, comisarul de avarie şi misitul de asigurare, alte
norme legislative care reglementează activitatea de
intermediere în asigurări lipsesc. Astfel, în procesul de
constituire a agenţiilor de intermediere nu sunt impuse restricţii
faţă de obiectul de activitate al societăţilor, acestea având
posibilitatea de a practica în paralel şi alte activităţi în afara
domeniului asigurărilor.
Din aceste considerente, activitatea desfăşurată de către
societăţile de intermediere nu este supravegheată de către stat,
nefiind astfel urmărite asemenea obiective importante din
domeniul asigurărilor, cum ar fi:
distincţia dintre brokerii şi agenţii de asigurare;
structura capitalului social;
informaţii referitoare la experienţa în domeniul
asigurărilor a intermediarilor;
evidenţierea în contabilitate a activităţii de
intermediere;
centralizarea de către autoritatea publică de
reglementare în asigurări – reasigurări a situaţiilor
financiare;
analiza şi controlul activităţii de intermediere etc.
Prin urmare, intermedierea asigurărilor în Republica
Moldova este efectuată în baza Legii privind asigurările de
către agenţi de asigurare, persoane fizice sau juridice, cărora nu
li s-a atribuit un statut clar de asociaţie profesională, fiind astfel
impusă necesitatea elaborării unor acte normative în baza
cărora ar fi reglementată intermedierea în asigurări.
Lipsa cadrului legislativ în baza căruia este efectuată
reglementarea intermediarilor în asigurări are un impact
negativ asupra pieţei naţionale de asigurări, în general, şi a
asiguraţilor, persoane fizice şi juridice, în particular, fiind astfel

237
prejudiciate interesele patrimoniale ale asiguraţilor,
concomitent cu prejudicierea imaginii statului pe plan
internaţional. Aceasta face posibilă vânzarea unor poliţe de
asigurare false de către intermediarii în asigurări, activitatea
cărora nu este reglementată, fiind astfel posibilă şi vânzarea
concomitentă a poliţelor de asigurare emise de către
asigurătorii care nu dispun de acreditare pe piaţa naţională de
asigurări, fapt ce prejudiciază securitatea economică a statului.
Ulterior, autorităţile şi instituţiile abilitate depun eforturi
considerabile în combaterea desfăşurării unor asemenea
activităţi, nefiind însă întreprinse şi măsurile necesare pentru
înlăturarea premiselor care fac posibilă atât vânzarea poliţelor
de asigurare false, cât şi cele emise de către asigurătorii care nu
sunt acreditaţi pe piaţa naţională de asigurări.
Altă problemă care stagnează diversificarea modalităţilor
de intermediere a asigurărilor este reprezentată de prevederile
alineatului g) al pct. 12 din art. 103 al Codului Fiscal, în care
este stipulat că operaţiunile de intermediere a asigurărilor sunt
pasibile impunerii cu taxa pe valoarea adăugată, fapt ce
generează o sporire a costului serviciilor de asigurare prestate
de către intermediari, fiind astfel imposibilă realizarea
dezideratului de a li se atribui acestora un statut clar de
asociaţie profesională. Modificarea acestei prevederi legale din
art. 103 al Codului Fiscal prin substituirea sintagmei că
„operaţiunile de intermediere a asigurărilor sunt pasibile
impunerii cu taxa pe valoare adăugată”, ar putea constitui o altă
direcţie de impulsionare a operaţiunilor clasice de intermediere
a asigurărilor.
Plasarea rezervelor de asigurare, care nu constituie
proprietatea asigurărilor, efectuată în scopul garantării
stabilităţii rezervelor de prime pe termen lung, este unul dintre
mecanismele ce poate favoriza extinderea operaţiunilor clasice
de intermediere a asigurărilor, contribuind astfel şi la
extinderea segmentelor de piaţă deţinute de către anumiţi

238
asigurători, precum şi la o sporire a nivelului de protecţie prin
asigurare a persoanelor fizice sau juridice. Acest fapt este
legiferat de prevederile alineatului 4, art. 50 al Legii cu privire
la asigurări, care stipulează că, din venitul obţinut de către
asigurători prin investirea mijloacelor băneşti temporar
disponibile, provenite de la contractarea asigurărilor pe termen
lung, se deduce suma rezervei de prime a asigurărilor pe
termen lung şi a fondului de asigurare a pensiilor, calculată pe
întregul volum al rezervei matematice conform cotei prevăzute
de structura taxei tarifare. Altă prevedere legală, cum ar fi
alineatul g) art. 18 din Codul Fiscal stipulează că în venitul brut
al agentului economic sunt incluse integral veniturile obţinute
sub formă de dobânzi bancare. Acest fapt generează o
instabilitate a rezervei de prime a asigurărilor pe termen lung,
fiind astfel imposibilă optimizarea relaţiilor stabilite între
asiguraţi şi asigurători, concomitent cu constituirea unor
condiţii nefavorabile pentru desfăşurarea operaţiunilor clasice
de intermediere a asigurărilor.
Modificarea acestei prevederi legale a art. 18 al Codului
Fiscal, substituirea acesteia cu sintagma „la venitul brut sunt
incluse veniturile obţinute sub formă de dobânzi bancare, cu
excepţia veniturilor obţinute de la plasarea rezervelor de
asigurare”, va favoriza întreţinerea relaţiilor dintre asiguraţi şi
asigurători şi va avea un efect benefic pentru extinderea
operaţiunilor clasice de intermediere a asigurărilor.
În scopul eficientizării activităţii asigurătorilor şi a
favorizării în acest sens a condiţiilor de intermediere clasică a
asigurărilor trebuie utilizate şi alte metode legale, care ar
exclude inconvenientele din cadrul legislativ actual şi care se
cer a fi lichidate.
Una dintre prevederile legale incluse în alineatul 2, art. 33
al Legii cu privire la asigurări stipulează că, dacă primele de
asigurare au fost plătite pe, cel puţin, trei ani deplini, asiguratul
poate să întrerupă plata primelor şi să se considere asigurat

239
până la expirarea termenului de valabilitate a asigurării la o
sumă redusă. În opinia noastră, considerăm necesară
modificarea acestei stipulări din legea dată şi înlocuirea
acesteia cu altă prevedere legală, din care ar fi excluse
restricţiile privind reducerea sumei asigurate, fapt ce ar
contribui la eficientizarea acestei asigurări pentru asiguraţi,
prin extinderea semnificativă a posibilităţilor de intermediere
clasică a asigurărilor.
O direcţie importantă de perfecţionare a cadrului legislativ,
în baza căruia este reglementată activitatea de asigurare din
Republica Moldova cu efect benefic pentru desfăşurarea
operaţiunilor clasice de intermediere a asigurărilor şi
reasigurărilor ar putea fi realizată prin introducerea în Legea cu
privire la asigurări a unei clauze. Aceasta ar condiţiona
constituirea societăţilor comerciale de asigurare cu prezentarea
obligatorie către autoritatea publică de reglementare a
asigurărilor-reasigurărilor a unui program de reasigurare
satisfăcător pentru activitatea sa de asigurare sau ar justifica
faptul că în cazul său nu este necesar un astfel de plan.
Excluderea riscurilor de catastrofă din poliţa de reasigurare
şi operarea în acest context a transferului de alternativă a
riscului, prin plasarea acestuia pe piaţa financiară şi emiterea,
în acest sens, a obligaţiunilor de catastrofă ar putea constitui
altă direcţie de perfecţionare a modalităţilor tradiţionale de
intermediere a asigurărilor. Astfel s-ar putea obţine o
dispersare optimă a riscurilor, fiind extinse concomitent şi
direcţiile de intermediere tradiţională a asigurărilor.
Altă inconvenientă ce limitează procesul de extindere a
operaţiunilor tradiţionale de intermediere a asigurărilor rezultă
din alineatul 1 al art. 14 din Legea cu privire la asigurări, care
stipulează că prima de asigurare netă din care se formează
fondul pentru plata sumelor asigurate sau a despăgubirilor de
asigurare, precum şi din adaosul la cota de bază din care sunt
acoperite cheltuielile asigurătorului, aferente activităţii de

240
asigurare. Modificarea acestei prevederi legale prin excluderea
din această clauză legală a sintagmei „şi adaosul la cota de bază
din care se acoperă cheltuielile de gestiune ale asigurătorului”
şi înlocuirea acesteia cu sintagma „cheltuielile aferente
activităţii desfăşurate de către asigurător se acoperă din contul
veniturilor investiţionale”, în mare măsură, ar favoriza
desfăşurarea operaţiunilor de intermediere tradiţională a
asigurărilor.
Conform art. 1314 al Codului Civil, asigurătorului i se
permite ca, în baza unei clauze contractuale privind
actualizarea primei de asigurare, să majoreze cuantumul primei
de asigurare, iar asiguratului, atunci când nu este de acord cu
această operaţiune, i se permite rezilierea contractului de
asigurare. Prin urmare, în decursul anului 2002, comparativ cu
anul 2001, volumul primelor de asigurare încasate de la
contractarea asigurărilor au sporit cu 70,5 milioane lei, pe când
nivelul plăţilor de asigurare operate în perioada menţionată de
timp a sporit numai cu 10,4 milioane lei, atestându-se astfel o
reducere considerabilă a nivelului de protecţie prin asigurare.
Considerăm că este necesară modificarea acestei prevederi
legale, prin substituirea ei cu altă clauză prin care ar fi interzisă
modificarea unilaterală de către asigurător a cuantumului
primei de asigurare, care reprezintă o componentă esenţială a
contractului de asigurare care poate fi modificată doar numai în
baza acordului părţilor contractante. Această modificare ar
contribui esenţial la sporirea nivelului de protejare prin
asigurare, precum şi la sporirea considerabilă a segmentului de
piaţă deţinut de către asigurător, precum şi la extinderea
semnificativă a operaţiunilor tradiţionale de intermediere a
asigurărilor.
Imposibilitatea persoanelor juridice de a deduce
cheltuielile aferente activităţii de antreprenoriat în scopuri
fiscale, primele achitate pentru contractarea unor tipuri de
asigurare, este un alt factor cu impact negativ asupra procesului

241
de optimizare a relaţiilor economice dintre asiguraţi şi
asigurători implicit, precum şi în procesul de desfăşurare a
operaţiunilor tradiţionale de intermediere a asigurărilor
explicit. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 484 din 4 mai
1998 privind limitele cheltuielilor de asigurare aferente
activităţii de antreprenoriat în scopuri fiscale, nu este admisă
deducerea cheltuielilor de asigurare ale persoanelor juridice din
venitul provenit de la activitatea de antreprenoriat pentru
asigurarea de răspundere a transportatorilor faţă de călători,
precum şi pentru asigurarea de răspundere civilă „Cartea
Verde”, fapt care face imposibilă atât optimizarea relaţiilor
economice dintre asiguraţi şi asigurători, cât şi extinderea
operaţiunilor tradiţionale de intermediere a asigurărilor.
Nu favorizează desfăşurarea operaţiunilor tradiţionale de
intermediere a asigurărilor şi Hotărârea de Guvern nr. 1046 din
3 octombrie 2001, prin care au fost limitate defalcările pentru
asigurarea facultativă a animalelor, semănăturilor, bunurilor şi
încărcăturilor, precum şi a răspunderii civile a organizaţiilor –
surse de pericol sporit, permise ca deduceri de cheltuieli
aferente activităţii de antreprenoriat în scopuri fiscale, până la
3% din venitul brut obţinut din activităţile operaţionale,
investiţionale, precum şi din activitatea financiară, fiind astfel
imposibilă obţinerea unei protecţii adecvate prin asigurare,
precum şi a unei extinderi a operaţiunilor tradiţionale de
intermediere a asigurărilor.
De asemenea, optimizarea relaţiilor economice dintre
asiguraţi şi asigurători, precum şi extinderea operaţiunilor clasice
de intermediere a asigurărilor este stagnată de Hotărârea de
Guvern nr. 956 din 28 decembrie 1994 privind asigurarea de
răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi vehicule
electrice urbane, care, prin alineatul doi al punctului 12, permite
fiecărui asigurător să-şi stabilească, în particular, cheltuielile de la
contractarea acestor asigurări, fapt ce generează majorarea
semnificativă a cuantumului primelor de asigurare, fără să fie

242
majorat concomitent nivelul de protecţie prin asigurare, fapt care
periclitează desfăşurarea operaţiunilor tradiţionale de intermediere
a asigurărilor. Numai în decursul anului 2002, volumul primelor
de asigurare provenite de la asigurările de răspundere civilă auto
au sporit cu circa 12 milioane lei, în comparaţie cu încasările
provenite de la contractarea acestor asigurări în decursul anului
2001, pe când plăţile operate de către asigurători în cadrul acestor
asigurări în perioada menţionată de timp au sporit numai cu 7,4
milioane lei.
În baza alineatului 9, art. 34 din Legea cu privire la
asigurări, asiguratului, cu consimţământul asigurătorului, i se
poate acorda un împrumut cu dobândă în limitele sumei de
răscumpărare. Alte prevederi legale de reglementare a
modalităţilor de acordare şi rambursare a împrumuturilor în
cadrul asigurărilor de viaţă nu există, fapt care creează
obstacole serioase în desfăşurarea operaţiunilor tradiţionale de
intermediere a asigurărilor.
Conform informaţiei inserate în anexa II a raportului
Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi
Fondurilor Nestatale de Pensii privind rezultatele activităţii
sistemului naţional de asigurări, în decursul anului 2002
împrumuturile acordate asiguraţilor de către asigurători au
constituit doar 72,7 mii lei sau 0,2% din volumul încasărilor
provenite de la contractarea asigurărilor de persoane, fapt care
constituie un impediment considerabil în procesul de
intermediere clasică a asigurărilor aplicate.
Modificarea inadecvată a nivelului de încasări şi de plăţi,
care s-a produs în cadrul asigurărilor de persoane este alt factor
cu influenţă nefavorabilă asupra procesului de intermediere
clasică a asigurărilor. Astfel, numai în decursul anului 2002
încasările provenite de la contractarea asigurărilor de persoane
au sporit cu 3,3 milioane lei, în comparaţie cu volumul
încasărilor provenite de la contractarea acestor asigurări în
decursul anului 2001, pe când cuantumul sumelor şi

243
indemnizaţiilor de asigurare, acordate în perioada menţionată s-
au diminuat cu circa 1,6 milioane lei, fapt care a condus la
reducerea nivelului de protecţie prin asigurare, concomitent cu
limitarea posibilităţilor de intermediere a acestor asigurări.
În concluzie, vom menţiona că, atât timp cât persistă
inconveniente de ordin legislativ în desfăşurarea operaţiunilor
tradiţionale de intermediere a asigurărilor, nu se va realiza
ramificarea adecvată a riscurilor asigurate, reducerea
cheltuielilor de desfăşurare a operaţiunilor de asigurare, fapt
care subminează protecţia prin asigurare a intereselor
patrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice.

6.2. Căi şi metode de perfecţionare a modalităţilor de

aplicare a formelor moderne de vânzare a asigurărilor
În contextul economico-social şi conceptual contemporan,
asigurările operează în medii concurenţiale internaţionalizate,
cu puternice tendinţe de globalizare. În acest sens, dezvoltarea
industriei asigurărilor din Republica Moldova reprezintă o
necesitate susţinută de realitatea economică actuală, fiind astfel
impuse modificări esenţiale în structura sistemului naţional de
asigurări, precum şi o modernizare a sistemului de distribuţie a
produselor de asigurare. În acest context, practica de
funcţionare a sistemelor occidentale de asigurări şi a celor de
distribuţie a produselor de asigurare ar putea trezi un interes
deosebit şi pentru Republica Moldova.
Pe pieţele de asigurări din ţările cu economie de piaţă,
distribuţia produselor de asigurare are în prezent mai multe
forme, dintre care unele au apărut relativ recent şi cunosc o
dezvoltare rapidă, pe când, în ţara noastră, vânzarea de produse
de asigurare se face cu precădere prin metode tradiţionale: prin
reţelele de distribuţie ale asigurătorilor şi, într-o măsură mult
mai mică, prin intermediari (brokeri de asigurare, dezvoltarea
unui sistem al agenţiilor de asigurare, persoane juridice fiind în
stare incipientă), respectiv prin bancasigurare. Bancasigurarea,

244
la rândul ei, funcţionează numai în două dintre formele
colaborării între bănci şi societăţile de asigurare: societăţi de
asigurare bazate pe capitalul bancar, ca societatea „Moldasig”;
acorduri comerciale privind distribuirea produselor financiare
prin cooperarea între Banca de Economii şi societatea de
asigurare „Moldasig”. În mod similar funcţionează şi societatea
de asigurări „Exim Asint”.
În afara formelor tradiţionale de vânzări din asigurări –
prin reţeaua proprie a asigurărilor şi prin intermediari ca agenţii
şi brokerii de asigurare – după anul 1990, pe pieţele de
asigurări occidentale a început să fie tot mai prezentă şi
bancasigurarea sau, mai exact, vânzarea prin reţeaua bancară.
Astfel, în Franţa, distribuţia de produse de asigurări de viaţă
prin ghişeele băncilor deţinea în anul 1983 doar 5% din totalul
vânzărilor, dar, într-un deceniu (1993) ajunsese la o cotă de
51% din vânzările totale86. Tot în 1993, bancasigurarea
reprezenta, ca pondere în totalul vânzărilor de contracte de
asigurare de viaţă 20% în Belgia, 21% în Spania, 22% în
Olanda şi ponderi mai mici în celelalte ţări europene (12% în
Italia, 18% în Anglia)87. Astfel, în Franţa, în perioada 1994 –
2001, vânzările de produse de asigurare de viaţă prin reţeaua
bancară şi cele asimilate ei (poşta, case de economii) au depăşit
60% din totalul încasărilor din prime, cu un maxim de 68% în
1997, această pondere fiind de 66% în anul 200188.
Pledăm pentru extinderea şi diversificarea formelor
bancasigurării ca element de modernizare a formelor de
intermediere a asigurărilor din Republica Moldova, nu pentru
că aceasta este o tendinţă vizibilă pe plan mondial şi european,
ci pentru că bancasigurarea are o serie de avantaje faţă de
formele tradiţionale de distribuţie a produselor de asigurare,

86
Lembert D.C. – Economie des assurances, Armond Colin, Paris, 1996.
87
Thourot P. – La distribution de l′assurance, Encyclopedie de l′assurance,
Economica, Paris,1998, p.301.
88
Annuare des assurances de personnes, 2002, FFSA, p.78.

245
fiecare dintre parteneri – băncile şi asigurătorii – având atuurile
lor în această relaţie de cooperare. Astfel, băncile au un număr
mare de clienţi şi deci o piaţă potenţială de asigurare; reţele
largi de distribuţie şi o bază materială – inclusiv sistemul
informaţional – puternică; mari posibilităţi de extindere
internaţională; o imagine publică de calitate. La rândul lor,
asigurătorii aduc în această cooperare o gestiune financiară mai
bine adaptată la bancasigurare decât a băncilor, datorită
nivelului ridicat al capitalurilor proprii şi al disponibilităţilor
mobilizate de la asiguraţi; tehnici de vânzare specifice
produselor de asigurare.
Modernizarea modalităţilor de intermediere a asigurărilor
din Republica Moldova prin bancasigurare poate fi privită şi
prin prisma diversificării formelor acesteia, dintre care, aşa
cum s-a arătat, numai două se practică în prezent. Considerăm
că dintre celelalte forme, cele mai oportune pentru situaţia ţării
noastre sunt:
• crearea de către o societate de asigurare a unei bănci.
Există în Republica Moldova societăţi de asigurare
(„QBE ASITO” S.A., „Afes – M” S.R.L., „Galas”
S.A.), care fac parte din puternice grupuri financiare
străine şi care pot dispune de capitalul şi experienţa
necesare pentru aceasta;
• achiziţionarea unui asigurător de către o bancă, soluţie
fezabilă mai ales pentru asigurătorii de mai mică
anvergură, care nu vor putea face faţă actualelor
exigenţe privind capitalul social şi marja de
solvabilitate;
• crearea unui grup financiar ce include o bancă şi o
societate de asigurare, situaţie în care se află societatea
de asigurări „Exim – Asint”, care nu este companie
captivă de asigurări, ci face parte dintr-un supermarket
financiar, alături de mai mulţi prestatori de servicii
financiare diferite.

246
 Dezvoltarea bancasigurării în Republica Moldova, atât sub
aspect cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ, prin
diversificarea formelor sale, are anumite limite:
o o capacitate redusă de selecţie a partenerului potrivit,
numărul băncilor şi asigurătorilor puternici şi dispuşi să
practice bancasigurarea fiind relativ mic;
o un segment de piaţă relativ restrâns, ţinând cont de
faptul că publicul-ţintă al bancasigurării este considerat
a fi „clasa mijlocie”89, redusă numeric în ţara noastră;
o faptul că, spre deosebire de ţările dezvoltate, proporţia
clienţilor sistemului bancar este relativ mică faţă de
totalul populaţiei active90, clienţii băncilor reprezentând
doar o parte din piaţa potenţială de asigurare.
Alte canale moderne de distribuţie a produselor de
asigurare sunt supermagazinele, vânzarea directă (vânzarea
prin telefon) şi comerţul electronic – vânzarea produselor de
asigurare pe Internet.
În ce priveşte prima formă de distribuţie, apreciem că,
atâta timp cât reţelele de supermagazine din ţara noastră (Green
Hills etc.) nu au o acoperire teritorială suficientă, vânzarea de
produse de asigurare prin ele nu este încă oportună, inclusiv
din motive de dispersare a riscurilor.
Vânzarea directă (prin telefon), apărută în deceniul opt al
secolului trecut, a cunoscut o răspândire rapidă în Europa. De
exemplu, încă în anul 1994, pe piaţa germană a asigurărilor
existau 12 societăţi specializate în vânzarea directă a poliţelor
de toate categoriile, inclusiv asigurări de viaţă91. Deşi în unele
ţări cu pieţe de asigurări dezvoltate, cota de piaţă a vânzărilor
directe este importantă, considerăm că în Republica Moldova

89
Nicula M. – Experienţa europeană în bancasigurare se transferă în est,
Revista PRIMM, nr.4, 2001.
90
Idem.
91
Debruyne H., Torcket V. – Evolutiones de la distribution de l′assurance,
Risques, nr.24, 1995.

247
nu are prea multe şanse de succes în perioada imediat
următoare. Numărul încă mic de posturi telefonice şi tarifele
ridicate sunt deocamdată impedimente în dezvoltarea
vânzărilor de acest tip. Dacă ne referim la asigurările de viaţă,
apreciem că vânzarea directă este o formă potrivită numai
pentru poliţele simple, cum ar fi cele de deces, în cazul
asigurărilor cu prevederi contractuale complexe (cum sunt cele
de tip unit – linked) fiind necesare întâlniri şi discuţii cu un
reprezentant al asiguratului. Pe de altă parte, din punctul de
vedere al societăţii de asigurare, lansarea vânzărilor directe
implică atât investiţii iniţiale considerabile (un centru de
telefonie performant), cât şi cheltuieli mari de publicitate.
Ultima formă de distribuţie apărută pe piaţa mondială a
asigurărilor este comercializarea electronică, prin: site –urile
Internet ale asigurătorilor; portaluri de produse care oferă o
gamă largă de produse financiare şi/sau de asigurare;
intermediarii care operează pe Internet. Acest mod de vânzare
are toate avantajele comerţului electronic. S-a ajuns astfel la
performanţe ridicate, cum ar fi încheierea unei asigurări de
viaţă în 10 minute92, ceea ce, în comparaţie cu metodele
tradiţionale de vânzare, demonstrează rapiditatea şi eficienţa
distribuirii produselor de asigurare prin Internet.
Trebuie însă să mai subliniem că distribuţia electronică a
produselor de asigurare trece printr-un proces de formare, cu
reguli care sunt încă în plină dezvoltare pe plan internaţional.
Organisme internaţionale de prestigiu, cum sunt Council of
Life Insurance (ACLI) din Statele Unite ale Americii sau
Commite Europeean des Assurances (CEA) sunt preocupate de
buna desfăşurare a vânzărilor pe Internet, de instituirea unor
reguli în domeniu şi de cunoaşterea acestora de către asiguraţi
şi asigurători93. Astfel, Ghidul european privind practicarea

92
Lungu N. C. , Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Iaşi, Editura
Sedcom Libris, 2003, p.328.
93
idem, p.325.

248
asigurărilor pe Internet, elaborat în anul 2001 de CEA, îşi
propune ca obiective generale:
să stabilească standarde ale informaţiei oferite
consumatorului despre asigurător şi produsele de
asigurare, de natură să întărească încrederea în acest
mod de distribuţie şi să facă posibilă opţiunea
potenţialului asigurat în deplină cunoştinţă de cauză;
să stabilească regulile pentru realizarea securităţii
vânzărilor, inclusiv în ce priveşte confidenţialitatea
datelor şi plata primelor;
să garanteze conformitatea vânzărilor pe Internet cu
practicile comerciale corecte94.
Pentru a pune în practică aceste obiective, Ghidul cuprinde
reguli referitoare la:
- identificarea asigurătorului;
- informaţii generale privind produsul de asigurare;
- condiţiile în care poate fi contactat consumatorul la
adresa sa de e-mail pentru a iniţia o vânzare;
- modul de protejare a datelor personale ale clientului;
- natura informaţiilor precontractuale ce trebuie oferite
consumatorului (în cazul asigurărilor de viaţă, respectiv
non–viaţă);
- realizarea securităţii plăţilor.
În Republica Moldova, vânzarea pe Internet a produselor
de asigurare se află încă într-o fază incipientă. Mai multe
societăţi de asigurare prezintă pe site-ul lor caracteristici
sumare ale unor produse de asigurare şi chiar oferă vânzarea
lor on-line, dar este, de fapt, vorba de o tehnică de vânzare
hibridă, care îmbină unele aspecte ale distribuţiei pe Internet,
cu modul de vânzare tradiţional. Potenţialul asigurat
completează un formular electronic, îl expediază prin Internet
asigurătorului, urmând apoi să fie contactat personal de un

94
ibidem, p.329.

249
reprezentant al acestuia pentru încheierea contractului, după
tehnici tradiţionale. În aceste condiţii, nu este vorba de o
vânzare on-line propriu-zisă şi nu există decât, în mică măsură,
avantajele care au conferit vânzării pe Internet dimensiunile ei
actuale în lume.
Considerăm că distribuţia pe Internet a produselor de
asigurare nu are, cel puţin deocamdată, perspectiva de a câştiga
o cotă semnificativă de piaţă în Republica Moldova. Atât
numărul mic de terminale conectate la Internet, cât şi al celor
instruiţi în domeniul calculatoarelor personale îndepărtează şi
mai mult această perspectivă, deşi nu ne îndoim că, în timp,
vânzarea electronică a produselor de asigurare va căpăta, şi la
noi, locul pe care îl merită în ansamblul formelor de distribuţie
din asigurări.
În concluzie, cu toate avantajele lor, vânzarea directă şi cea
pe Internet a produselor de asigurare nu au şanse de răspândire
rapidă în Republica Moldova. Deşi nu este folosită încă pe
scară largă, datorită programelor utilizate şi accesului limitat şi
costisitor al populaţiei, apreciem că vânzarea pe Internet are cel
mai mare potenţial de dezvoltare în ţara noastră, urmând a fi
utilizată alături de celelalte forme de vânzare tradiţionale – prin
unităţile societăţilor de asigurare şi prin bancasigurare.

250
 CONCLUZII

În condiţiile de tranziţie economică, sistemul de distribuire

a produselor de asigurare deţine un rol semnificativ, fapt care
poate influenţa considerabil activitatea de asigurare,
contribuind astfel la eficientizarea acestei activităţi atât pentru
asiguraţi, cât şi pentru asigurători.
Chiar dacă nu sunt o sursă de creştere economică directă,
asigurările furnizează pârghii specifice de protecţie financiară
împotriva unor pierderi neprevăzute, oferind stabilitatea
necesară obţinerii creşterilor economice. Furnizorii de servicii
profesionale în domeniul intermedierii în asigurări îndeplinesc
un rol de importanţă crucială pe piaţă atât prin faptul că el
constituie cel mai important canal de distribuţie al asigurărilor,
cât şi prin aceea că, adesea, au un rol inovator pe piaţa
asigurărilor, rezultat din relaţia lor apropiată cu clienţii, la
nevoile cărora se străduiesc să răspundă cât mai adecvat.
Cumpărarea unei poliţe de asigurare printr-un intermediar de
asigurări profesionist nu înseamnă numai cumpărarea unei
asigurări împotriva unei eventuale pierderi şi achiziţionarea
unor servicii de asistenţă în materie de asigurări, care au rolul
de a ghida cumpărătorul prin complicatul labirint al asigurărilor
atât în faza de procurare a poliţelor, cât şi în procesul de
recuperare a eventualelor daune.
Astfel, se poate afirma că brokerii desfăşoară o activitate
extrem de importantă şi valoroasă pentru clienţii lor, fiind mai
mult decât nişte agenţi de iniţiere, dat fiind faptul că ei cunosc
legislaţiile naţionale, practicile şi condiţiile concrete şi
acţionează ca intermediari între profesionişti experţi.
Prin urmare, pieţele de asigurări dezvoltate se
caracterizează prin faptul că un volum considerabil (între 65 şi
85 la sută) din primele subscrise la societăţile de asigurări şi
reasigurări este realizat prin intermediul brokerilor de asigurări.
Pentru marile companii este, practic, de neconceput dezvoltarea

251
portofoliului de asigurări fără aportul brokerilor sau al agenţilor
de asigurări.
În afară de metodele tradiţionale de vânzare a produselor
de asigurare, în practica internaţională sunt aplicate şi alte
forme de distribuţie a produselor de asigurare cum ar fi,
bancasigurarea, vânzarea directă şi comerţul electronic.
Aplicarea eficientă pe piaţa naţională de asigurări atât a
metodelor tradiţionale de distribuţie a produselor de asigurare,
cât şi a celor moderne este imposibilă în lipsa unui cadrul
legislativ în faza căruia ar putea fi reglementate aceste
activităţi.
Intermediarii în asigurări nu funcţionează ca entităţi
economice, fiind astfel imposibilă reglementarea acestei
activităţi şi, drept consecinţă, aceasta nu este prezentă pe piaţa
de muncă şi a asigurărilor din Republica Moldova, ca profesie
liberală.
Prin urmare, lipsa cadrului regulator privind activitatea
desfăşurată de către intermediarii în asigurări generează şi
desfăşurarea unor activităţi ilicite cum ar fi, vânzarea poliţelor
de asigurare false, precum şi a celor emise de către asigurătorii
care nu dispun de acreditare pe piaţa naţională de asigurări, fapt
ce prejudiciază securitatea economică a statului.
Actualmente, intermedierea asigurărilor în Republica
Moldova este efectuată potrivit Legii cu privire la asigurări nr.
1508 – XII din 15 iunie 1993, de către agenţi de asigurare,
persoane fizice sau juridice, cărora nu le este atribuit un statut
clar de asociaţie profesională, fapt care face imposibilă
structurarea încasărilor pe diferite subsisteme de distribuţie.
Lipsa unui cadru informaţional adecvat produselor de
asigurare distribuite, care prezintă o consecinţă a absenţei unor
intermediari profesionişti pe piaţa naţională de asigurări, a
generat o situaţie când despăgubirile de asigurare acordate în
decursul anului 2002 s-au diminuat cu circa 1,7 milioane lei, în
comparaţie cu plăţile de asigurare care au fost operate în

252
decursul anului 2001, pe când încasările provenite de la
contractarea asigurărilor de bunuri în aceeaşi perioadă de timp
au sporit cu 3,9 milioane lei, atestându-se astfel o scădere
considerabilă a nivelului de protecţie prin asigurare a
intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. O
situaţie similară predomină şi în celelalte tipuri de asigurări
aplicate în Republica Moldova.
În scopul redresării stării de lucruri existente în procesul de
modernizare a sistemului de distribuţie a produselor de
asigurare, precum şi de acordare a unei asistenţe calificate
clienţilor în materie de asigurări, în opinia noastră, pot fi
formulate următoarele concluzii:
• Elaborarea cadrului regulator al activităţilor desfăşurate
de către intermediarii în asigurări şi excluderea în acest
sens a posibilităţilor de vânzare a poliţelor de asigurare
false de către unele societăţi de intermediere a
asigurărilor, precum şi de excludere a cazurilor de
distribuţie a produselor de asigurare elaborate de către
asigurătorii care nu dispun de acreditare pe piaţa
naţională de asigurări, contribuind concomitent la
modernizarea sistemelor de distribuţie a produselor de
asigurare, precum şi la consolidarea securităţii
economice a statului.
• Excluderea impedimentelor din legislaţia generală care
constituie suportul juridic al reglementărilor naţionale
în materie de asigurări ar putea contribui esenţial la
modernizarea sistemului de distribuţie a produselor de
asigurare prin:
1. Modificarea pct. 12 alineatul g) al art. 103 al Codului
Fiscal în care este stipulat că operaţiunile de
intermediere a asigurărilor sunt pasibile impunerii cu
taxa pe valoarea adăugată, prin substituirea sintagmei
„operaţiunile de intermediere a asigurărilor sunt
pasibile impunerii cu taxa pe valoarea adăugată”, ar

253
 putea constitui un factor important ce ar favoriza
procesele de intermediere a asigurărilor.
2. Revizuirea art. 18 al Codului Fiscal, care stipulează că
în venitul brut al agentului economic sunt incluse
integral veniturile obţinute sub formă de dobânzi
bancare prin înlocuirea acesteia cu sintagma „la venitul
brut sunt incluse veniturile obţinute sub formă de
dobânzi bancare, cu excepţia veniturilor obţinute de la
plasarea rezervelor de asigurare”, va favoriza
modalitatea de întreţinere a relaţiilor dintre asiguraţi şi
asigurători şi va avea un efect benefic privind
extinderea operaţiunilor tradiţionale de intermediere a
asigurărilor.
3. Modificarea art. 1314 al Codului Civil, prin care
asigurătorului i se permite ca, în baza unei clauze
contractuale privind actualizarea primei de asigurare, să
efectueze majorarea acesteia, prin substituirea actualei
redacţii şi înlocuirea ei cu o altă redacţie, prin care ar fi
interzisă modificarea unilaterală de către asigurător a
cuantumului primei de asigurare care constituie o
componentă esenţială a contractului de asigurare şi
poate fi modificat numai în baza acordului părţilor
contractante, fapt ce ar contribui esenţial la o extindere
semnificativă a operaţiunilor tradiţionale de
intermediere a asigurărilor.
4. Perfecţionarea Hotărârii de Guvern nr.484 din 4 mai
1998, privind limitele cheltuielilor de asigurare ale
persoanelor juridice, permise ca cheltuieli deductibile
fiscal, prin introducerea în acest normativ a unei clauze,
care să prevadă că toate cheltuielile cu primele de
asigurare plătite atât pentru asigurarea de răspundere a
transportatorului faţă de călător, cât şi ale celora
achitate pe asigurarea de răspundere civilă Cartea Verde
sunt considerate cheltuieli deductibile fiscal, ar

254
 contribui la optimizarea relaţiilor economice dintre
asiguraţi şi asigurători, precum şi la extinderea
operaţiunilor clasice de intermediere a asigurărilor.
5. Anularea prevederii legale din Hotărârea de Guvern nr.
1046 din 3 octombrie 2001, prin care au fost limitate
până la 3% cheltuielile deductibile fiscal din volumul
venitului brut, defalcările pentru asigurarea facultativă a
animalelor, semănăturilor, bunurilor şi încărcăturilor,
precum şi de răspundere civilă a organizaţiilor – surse
de pericol sporit, ar înlesni optimizarea relaţiilor
economice dintre asiguraţi şi asigurători, obţinându-se
astfel şi o extindere semnificativă a operaţiunilor
clasice de intermediere a asigurărilor.
6. Constituirea unor condiţii favorabile de funcţionare a
asociaţiilor mutuale de asigurare, prin elaborarea unei
legi în baza căreia ar putea fi efectuată atât fondarea
acestora, cât şi reglementarea activităţilor desfăşurate
de către aceşti asigurători, ar contribui considerabil şi la
extinderea protecţiei de asigurare a antreprenorilor mici
şi mijlocii, concomitent cu extinderea sferelor de
intermediere a asigurărilor.
7. Modernizarea formelor de distribuţie a asigurărilor prin
bancasigurare şi elaborarea, în acest sens, a unor acte
normative, care ar face posibilă constituirea şi
funcţionarea holdingurilor, trusturilor şi a
conglomeratelor financiare, prin diversificarea formelor
acestora, precum şi prin combinarea şi extinderea gamei
serviciilor financiare prestate, contribuind astfel la o
dispersare mai amplă a riscurilor acceptate în asigurare
şi reasigurare.
8. Elaborarea unor acte normative şi constituirea în acest
context a unor condiţii favorabile de extindere
teritorială suficientă a reţelelor de supermagazine din

255
 ţara noastră ar putea reprezenta altă direcţie modernă de
distribuţie a produselor de asigurare.
9. Reducerea tarifelor la convorbirile telefonice şi
extinderea teritorială suficientă a posturilor telefonice ar
putea constitui alt factor care ar favoriza existenţa
societăţilor specializate în vânzarea directă a poliţelor
de asigurare.
10. Adoptarea şi punerea în aplicare a unor acte normative
în baza cărora ar putea fi stabilite şi determinate
principiile de constituire şi de funcţionare eficientă a
unui sistem informaţional adecvat exigenţelor
economiei de piaţă, contribuind, astfel, la modernizarea
continuă a formelor de distribuţie a produselor de
asigurare prin comercializarea electronică a poliţelor de
asigurare.
• Modernizarea reasigurărilor ca instrument financiar
de echilibrare a portofoliului asigurătorului prin
excluderea din poliţa de reasigurare a riscurilor de
catastrofă şi operarea, în acest context, a
transferului de alternativă a riscului cu plasarea
acestuia pe piaţa financiară şi emiterea, în acest
sens, a obligaţiunilor de catastrofă ar putea constitui
o altă direcţie prioritară de perfecţionare a
modalităţilor tradiţionale de intermediere a
asigurărilor, obţinându-se astfel o dispersare optimă
a riscurilor acceptate în asigurare, precum şi
extinderea concomitentă a direcţiilor de
intermediere tradiţională a asigurărilor.
• Modificarea legislaţiei speciale, care constituie
suportul juridic al reglementărilor naţionale în
materie de asigurări, şi întreprinderea în acest sens a
următoarelor măsuri:

256
1. Revizuirea prevederii legale incluse în alineatul 2 al art.
33 din Legea cu privire la asigurări, care stipulează că
numai în cazul când primele de asigurare au fost plătite
cel puţin trei ani deplini asiguratul este în drept să
întrerupă plata primelor de asigurare şi să se considere
asigurat până la expirarea termenului de valabilitate a
asigurării la o sumă redusă, prin substituirea acesteia şi
înlocuirea ei cu o altă prevedere legală din care ar fi
excluse restricţiile privind reducerea sumei asigurate.
Acest fapt ar contribui la eficientizarea acesteia pentru
asiguraţi, prin extinderea semnificativă a posibilităţilor
de intermediere tradiţională a asigurărilor.
2. Introducerea în Legea cu privire la asigurări a unei
prevederi prin care ar fi condiţionată constituirea
societăţilor comerciale de asigurări cu prezentarea
autorităţii publice de reglementare a asigurărilor-
reasigurărilor, a unui program de reasigurare
satisfăcător pentru activitatea de asigurare sau ar
justifica că în cazul dat nu este necesar un astfel de
plan, ar putea constitui o altă direcţie de perfecţionare
semnificativă a cadrului legislativ în baza căruia este
reglementată activitatea de asigurare din Republica
Moldova, cu efect benefic pentru desfăşurarea
operaţiunilor clasice de intermediere a asigurărilor.
3. Modificarea alineatului 1 al art. 14 din Legea cu privire
la asigurări, prin substituirea sintagmei „şi adaosul la
cota de bază din care se acoperă cheltuielile de gestiune
ale asigurătorului” cu sintagma „cheltuielile aferente
activităţii desfăşurate de către asigurător se acoperă din
contul veniturilor investiţionale”, ar favoriza în mare
măsură desfăşurarea operaţiunilor clasice de
intermediere a asigurărilor.
4. Perfecţionarea pct. 12 din Hotărârea de Guvern nr. 956
din 28 decembrie 1994 privind asigurarea obligatorie

257
 auto de răspundere civilă, prin excluderea din această
prevedere legală a alineatului 2, prin care se permite
asigurătorilor să-şi stabilească fiecare, în particular,
cuantumul cheltuielilor legate de contractarea acestor
asigurări, fiind astfel excluse scumpirea considerabilă a
serviciilor de asigurare prestate, care reprezintă nişte
obstacole considerabile în procesul de desfăşurare a
operaţiunilor tradiţionale de intermediere a asigurărilor.
5. Elaborarea unor acte normative în baza cărora ar putea
fi reglementate modalităţile de acordare şi de
rambursare a împrumuturilor în cadrul asigurărilor de
viaţă şi înlăturate, în acest sens, inconvenientele ce
persistă în procesul de intermediere clasică a
asigurărilor.

258
 BIBLIOGRAFIE:
Acte legislative şi normative:
1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată la 29 iulie 1994);
2. Legea Republicii Moldova Nr. 1508-XII „Cu privire la
asigurări” // Monitorul Oficial Nr. 5 din 15 septembrie 1994;
3. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea
Legii cu privire la asigurări Nr. 886-XIII din 20 iunie 1996;
4. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea
Legii cu privire la asigurări Nr. 93-XV din 6 martie 2003. //
Monitorul Oficial Nr. 55 din 25 martie 2003;
5. Legea Republicii Moldova. Codul Civil Nr. 1125
din 13 iunie 2002;
6. Legea Republicii Moldova. Codul Fiscal Nr. 1163-XIII din 24
aprilie 1997 // Monitorul Oficial Nr. 62/522 din 18 septembrie
1997;
7. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea
Legii Codului Fiscal, Nr.1265-XIV din 5 octombrie 2000. //
Monitorul Oficial Nr. 31-34 din 22 martie 2001;
8. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la
asigurarea de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule
şi vehicule electrice urbane” Nr. 956 din 28 decembrie 1994.
// Monitorul Oficial Nr. 6 din 26 ianuarie 1995;
9. Regulamentul Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea
Asigurărilor Fondurilor Nestatale de Pensii privind plasarea
fondurilor şi rezervelor de asigurare. // Monitorul Oficial Nr.
108-109 din 6 septembrie 2001;
10. Condiţiile de licenţiere a unor genuri de activitate aprobate
prin Ordinul comun al Ministerului Economiei şi Camerei de
Licenţiere Nr. 38-g din 16 septembrie 2002. // Monitorul
Oficial Nr. 146-148/1509 din 31 octombrie 2002.
Publicaţii în reviste şi volume:
11. Almăjenu Fl, „Piaţa europeană a asigurărilor // Piaţa
financiară” – supliment ASIGURĂRI, 1999. – p.23;

259
12. Андреев А., „Страховые посредники и законодательство
Великобритании” // Страховое дело. 1995. №1;
13. Olsen David A., „Brokers keep growth a live // Business
Insurance” 1996. July 22;
14. Саймон Уильям, „О роли страхового брокера в процессе
размещения контрактов по страхованию” // Материалы
международной конференции – Нью-Йорк, 1994;
15. Stanislav Fotescu; Nadejda Botnari, „Bancasigurarea:
particularităţile constituirii şi perspectivele dezvoltării” //
Economistul. – 2002. Nr. 1219 – p.4;
16. Stanislav Fotescu, „Managementul administrativ al
societăţilor de asigurări: consideraţii şi semnificaţii” //
Conferinţa internaţională ASEM. Racordarea sistemului
financiar la exigenţele integrării europene. Chişinău. 1-2
aprilie 2004 pag. 46-47;
17. Stanislav Fotescu, „Mutaţii în evoluţia pieţei mondiale a
reasigurărilor” // Economica, 2004. Nr. 1(45);
18. Horia Cartazan C., „Banque – assurance: Concurrence au
convergence” // Asociaţia europeană de Management şi
Marketing Financiar, Conferinţa de la Madrid.
8-10 octombrie 1998;
19. Lembert D.C., Economie des assurances, Armond Colin,
Paris, 1996.;
20. Thourot P., La distribution de l’assurance, in Encyclopedie de
l’assurance, Economica, Paris, 1998, p. 301;
21. Nicula M., Experienţa europeană în bancasigurare se
transferă în est, în rev. PRIMM, Nr. 4, 2001;
22. Debruyne H., Torcket V., Evolutions de la distribution de
l’assurance, în Risques, nr.24, 1995.
Anuare, manuale, monografii şi broşuri:
23. Annuare des assurances de personnes 2002, FFSA;
24. Alexa Constantin, Ciurel Violeta, „Asigurări şi reasigurări în
comerţul internaţional” – Bucureşti. – Editura ALL,
1992. – 364 p.;

260
25. Bistriceanu Gh., Bircea Fl., „Dicţionar de asigurări” –
Bucureşti: - Editura Ştiinţifică, 1991. – 270p.;
26. Ciurel Violeta, „Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi
practici internaţionale” – Bucureşti: – Editura ALLBECK,
2000 – 680 p.;
27. Ciumaş Cristina, „Asigurări internaţionale” – Deva: – Editura
Intercredo, 2001. – 208 p.;
28. Cistelecan L., Cistelecan R., „Asigurări comerciale” – Tîrgu
Mureş: – Editura Dimitrie Cantemir, 1997 – 441 p.;
29. Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu, „Teoria şi practica
asigurărilor: procedee manageriale în economia asigurărilor” –
Bucureşti: – Editura Economică, 2002. – 312 p.;
30. Ion Negoiţă, „Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări” –
Sibiu: Editura Etape, 2001. – 670 p.;
31. Stanislav Fotescu, „Eficienţa asigurărilor în Republica
Moldova” – Chişinău: – Editura ASEM, 2001. – 101 p.;
32. Stanislav Fotescu ş.a., „Iniţiere în asigurări”- Chişinău: –
Editura Policolor, 2003. – 156 p.;
33. Ungureanu P., „Dobînda şi rolul ei în economia de piaţă”,
Cluj-Napoca: – Editura Risoprint, 1998. 567 p.;
34. Ефимов С.А., „Деловая практика страхового агента и
брокера” – Москва. Страховой полис. IUNITJ,
1996. -416p;
35. Ефимов С.Л., „Организация управления страховой
компанией. Теория, практика, зарубежный опыт” –
Москва. IUNITJ, 1995. – 147 p.;
36. Н.Ф. Галагуза, „Страховые посредники” – М. – Учебпо-
консультационный центр «ЮрИнфоР» , 1998 – 208 с.;
37. Nicolae Constantin Lungu, „Asigurările de viaţă şi
modernizarea acestora” – Iaşi – Editura Sedcom Libris,
2003 – 359 p.;
38. Скамай Л.Г., „Страхование: Учебное пособие” – М. –
INFRA-M, 2001. – c.160;

261
39. Никитина Т.В., „Страхование коммерческих и
финансовых рисков” – С. Пб.: Питер, 2002. – 240 с.;
40. Архипов А.П., Гомель В.Б., „Основы страхового дела:
Учебное пособие” – М.: Маркет ДС, 2002 – 402 с.;
41. Зайцева М. А., Литвинова Л. Н., „Страховое дело:
Учебное пособие” БГЭУ, 2001. – 286 с.;
42. Турбина К.Е., „Теория и практика страхования. Учебное
пособие” – М.: АНКИЛ, 2003 – 704 с.;
43. Турбина К.Е., „Тенденции развития мирового рынка
страхования” М.: АНКИЛ, 2000. – 320 с.;
44. А. Н. Зубец, „Страховой маркетинг” – М.: АНКИЛ,
1998. – 250 с.;
45. Страхование. Под редакцией профессора Шохова В.В.
М.: АНКИЛ, 2002. – 480 с.;
46. Страхование. Под редакцией профессора Л. А. Орланюк
– Малицкой. – М. Академия, 2003. – 208 с.;
47. Страхование от А до Я. / Под редакцией Л.И.
Корчевской, К. Е. Турбиной. – М.: ИНФРА – М,
1996. – 624 с.

262
 ANEXE
Anexa 1
ACTIVITATEA BĂNCILOR ÎN DOMENIUL
ASIGURĂRILOR PE PIEŢE EUROPENE „CHEIE”

Danemarca
Germania

Britanie

Olanda

Spania
Franţa
Marea

Suedia
Italia
Profil
Produse viaţă/ Da Da Da Da Da Da Da Da
pensii
Produse Da
Nu Da Da Da Da Nu Puţin
non-viaţă limitat
Partea
băncilor
în distribuţia 3,9%e) 40,0%b) 37%e) <5% 10% 74% - -
asigurării
Produse viaţă
Altele d.n. d.n. - <5% 9% Puţin d.n. d.n.
Agent sau
Ambii Ambii Ambii Ambii Agent Producător Agent Agent
producător
Canale de
distribuţie A&M/ TSB
forţă de BfGBV/ Lloyds - BNL - - - -
comercializare Commerz Barclays
specifică
Nord
BNP, Banken,
BBV,
Deutsche, Credit Robo- Alte
Personal Banesto,
Dresdner, Midland Agricole, Alte bănci bank, bănci SDS
bancar Banco
altele alte altele Com.
Central
bănci Case de
economii
Nord
Banken,
Principalele BfG Credit BBV,
oate Alte
bănci Deutsche Agricole, Principalele Robo- Banesto,
băncile bănci SDS
distribuitoare Dresdner Paribis, bănci bank Banco
principale Com.
de asigurări Commerz Suez Central
Case de
economii.
b)
: parte din noile afaceri, nu din total.
e)
: estimativ.
d.n. – date nedisponibile.
Sursa: Salomon Brothers, 1992, O.C.E.D; „L’assurance et les autres services
financiers. Tendances structurelles”, Les Editions de l’O.C.D.E., Paris, 1992,
pag.74.

263
 Anexa 2
LIMITĂRI LEGATE DE DISTRIBUŢIA SECTORIALĂ
A. Distribuţia de către B. Distribuţia de către o
Ţara bancă a unui produs de societate de asigurare a
asigurare unui produs bancar
Australia P *
Austria P *
Belgia P *
Canada L *
Elveţia P P
Danemarca P P
Finlanda L *
Franţa P L
Germania P *
Grecia L *
Irlanda P *
Islanda P *
Italia P *(1)
Japonia I L
Luxemburg L *
Marea Britanie P L
Norvegia P *
Noua Zeelandă DN DN
Olanda P *
Portugalia L(2) *
Spania L *
SUA L *
Suedia P L
Turcia P *

P: Permis, I: Interzis, L: Limitat,

*: Interzis în principiu, nu şi pentru produsele conexe activităţii de
asigurare, DN: Date nedisponibile,
(1): Intrezicerea nu se aplică intermediarilor,
(2): Reglementări distincte pentru societăţi şi intermediari de
asigurare.
Sursa: O.E.C.D., „L’assuerance et les autres services financiers.
Tendances structurelles”, Les Editions de l’O.C.D.E., Paris, 1992, pag.22.

264
 Anexa 3
LIMITĂRI REFERITOARE LA OPERAŢIUNILE
STRUCTURALE

CREAREA DE FILIALE
Ţara A. DE ASIGURARE de B. BANCARE de către
către bănci o societate de asigurare
Australia PL I
Austria P P
Belgia PL P
Canada I I
Elveţia P P
Danemarca P L
Finlanda I I
Franţa L L
Germania P P/L
Grecia P P
Irlanda P P
Islanda I I
Italia P P
Japonia I I
Luxemburg P P
Marea Britanie P P
Norvegia P* P*
Noua Zeelandă ND ND
Olanda L L
Portugalia P+ P
Spania P P
SUA PL PL
Suedia L L
Turcia P I

P: Permis, I: Interzis, L: Limitat, PL: Puternic Limitat,

P/L: Permis/ Limitat, +: Reglementările disting între societăţi şi
intermediari de asigurare, ND: Nedisponibile,
*: Printr-o societate holding.

Sursa: O.E.C.D., „L’assurance et les autres services financiers.

Tendances structurells”, Les Editions de l’O.C.D.E., Paris, 1992, pag.30.

265
 Anexa 4

Concepţia şi obiectivele dezvoltării şi consolidării pieţei

asigurărilor în Moldova pe termen mediu (2004-2007)

Aprobată prin Hotărârea de Guvern

Nr.1012 din 13 septembrie 2004

I. Introducere
Asigurarea, ca sistem de protecţie a intereselor
patrimoniale ale cetăţenilor, organizaţiilor şi statului constituie
un element necesar al sistemului econimico-social al societăţii.
Crearea unui sistem naţional de asigurare necesită
elaborarea şi realizarea pe etape a unor măsuri în vederea
ridicării pieţei serviciilor de asigurare la un nivel mai înalt şi
mai calitativ.
Perioada actuală de dezvoltare a Republicii Moldova
presupune atât folosirea activă a potenţialului său intern, cât şi
a posibilităţilor investiţionale proprii.
Pentru a atinge acest obiectiv, este necesară organizarea
corectă a sistemului naţional de asigurare şi dezvoltarea activă
a unor tipuri de asigurare social importante. Domeniul
asigurărilor cuprinde toate aspectele vieţii persoanelor, a
activităţii de producere şi social-economice, îndeplinind
funcţiile de compensare, acumulare şi de economii.
Importanţa deosebită a instituţiei asigurărilor în condiţiile
economiei de tranziţie este determinată de un şir de factori.
În primul rând, asigurarea permite de a oferi o protecţie
suplimentară a diverselor interese ale persoanelor fizice şi
juridice, indiferent de caracterul şi volumul măsurilor
întreprinse de stat. În prezent, partea cea mai mare a
cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor catastrofelor
naturale şi tehnologice se pune în sarcina bugetului de stat,
posibilităţile căruia sunt, datorită unor cauze obiective, limitate.

266
 În al doilea rând, folosirea mecanismului asigurărilor în
condiţiile actuale asigură dezvoltarea rapidă a activităţii de
antreprenoriat în ţară, perfecţionarea continuă a tehnologiilor
de producere folosite, luând în consideraţie particularităţile
ramurilor de bază ale economiei Moldovei, ale climei şi
aşezării geografice.
Sistemul asigurărilor trebuie să contribuie la dezvoltarea
favorabilă şi stabilă a economiei republicii, să fie o premisă
suplimentară pentru ridicarea nivelului de protecţie a
populaţiei, asigurării proprietăţii private a cetăţenilor şi
agenţilor economici.
În acelaşi timp, dezvoltarea asigurărilor depinde în mare
măsură de gradul de perfecţiune a legislaţiei, de eficienţa
politicilor bugetare, fiscale, creditare şi monetare ale statului,
de calitatea supravegherii activităţii de asigurare şi activitatea
stabilă a organizaţiilor de asigurare.
Crearea unei industrii moderne a asigurărilor va permite
statului:
a) să micşoreze povara ce revine pe seama bugetului de
stat la restituirea pierderilor neprevăzute, cu caracter
tehnologic sau natural;
b) să soluţioneze unele probleme legate de asistenţa socială
prin intermediul asigurărilor (achitarea acumulărilor de
pensii, a indemnizaţiilor pentru pierderea capacităţii de
muncă sau decesul întreţinătorului, de şomaj, restituirea
cheltuielilor medicale) în condiţiile economiei de piaţă;
c) să atragă economiile populaţiei şi ale organizaţiilor în
circuitul economiei naţionale pe termen lung.

II. Scopurile şi sarcinile Concepţiei

Scopul principal al Concepţiei este formarea unei pieţe
naţionale de asigurare stabile, valoroase şi funcţionale, capabilă
să devină un instrument real în protejarea intereselor
cetăţenilor, agenţilor economici şi statului.

267
 Pentru realizarea deplină a Concepţiei, este necesar să
fie atinse următoarele scopuri:
a) crearea condiţiilor pentru folosirea tehnologiilor de
asigurare moderne, exploatarea potenţialului
investiţional al asigurărilor, realizarea unei
supravegheri eficiente a activităţii de asigurare;
b) ridicarea nivelului stabilităţii, competitivităţii şi
eficienţei pieţei naţionale a asigurărilor;
c) integrarea industriei asigurărilor republicii pe piaţa
europeană de asigurări şi reasigurări.
Pentru a atinge scopurile Concepţiei este necesară
îndeplinirea următoarelor sarcini:
a) perfecţionarea bazei legislative ce reglementează
funcţionarea pieţei asigurărilor luând în consideraţie
standardele europene;
b) extinderea sferei de aplicare a asigurărilor şi formarea
politicii de stat în domeniul asigurărilor obligatorii;
c) formarea unei infrastructuri moderne a pieţei
asigurărilor şi a condiţiilor pentru organizarea activităţii
participanţilor ei;
d) contribuirea la implementarea tehnologiilor moderne în
domeniul informatizării şi automatizării activităţii de
asigurare;
e) intensificarea propagării şi explicării în masă a
scopurilor asigurării, legislaţiei asigurărilor şi a
reformelor ce au loc în sfera asigurărilor, ridicarea
nivelului culturii asigurărilor în rândul populaţiei;
f) ridicarea cerinţelor privind stabilitatea financiară şi
solvabilitatea organizaţiilor de asigurare şi reasigurare;
g) crearea condiţiilor pentru dezvoltarea cât mai rapidă a
asigurărilor de viaţă, sănătate şi capacitatea de muncă, a
sistemului anuităţilor şi altor tipuri de asigurare ce au
importanţă socială;

268
 h) perfecţionarea regimului de impozitare a operaţiunilor
de asigurare şi activităţii de asigurare, crearea
facilităţilor fiscale legate de cheltuielile de asigurare;
i) organizarea unui sistem de instruire, perfecţionare şi
avansare a cadrelor care activează în domeniul asigurărilor;
j) integrarea pe etape a sistemului naţional al asigurărilor
pe piaţa europeană a asigurărilor.

III. Direcţiile principale şi mecanismul de realizare a

Concepţiei

1. Creşterea rolului statului în dezvoltarea

asigurărilor, perfecţionarea bazei legislative şi
organizatorice.
În prezent, există necesitatea de a crea premise legale şi
social-economice ce ar servi la creşterea calităţii protecţiei prin
asigurare, folosirea deplină a posibilităţilor asigurării şi
resurselor sale investiţionale.
Realizarea acestor şi a altor măsuri îndreptate spre
dezvoltarea sistemului asigurărilor din republică este
imposibilă fără participarea activă în acest proces a statului şi
autorităţilor sale. Reglementarea de către stat a pieţei
asigurărilor reprezintă o garanţie importantă în protecţia
intereselor legitime ale asiguraţilor şi a garantării stabilităţii
financiare a organizaţiilor de asigurare.
Mecanismul asigurării obligatorii, după cum demonstrează
experienţa ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată, este pe
larg folosită de către stat în scopul garantării stabilităţii sociale
şi accelerarea dezvoltării economiei. Respectiv, urmează a fi
stabilite perspectivele asigurării obligatorii în domeniul agrar,
ecologic şi social, precum şi justificarea introducerii tipurilor
noi de asigurare obligatorie.
În concordanţă cu acestea şi luând în consideraţie cerinţele
legislaţiei, este necesar ca autorităţile cointeresate ale statului,

269
colaborând cu Inspectoratul de stat pentru supravegherea
asigurărilor, să elaboreze proiecte de legi ce ar reglementa
tipurile respective ale asigurării obligatorii. Pentru adoptarea
actelor legislative privind introducerea unor tipuri noi de
asigurare obligatorie se impune necesitatea de a argumenta
raţiunea adoptării, motivaţia social-economică, eficacitatea şi
raţionalitatea acesteia, fiind necesară, totodată, prelucrarea
strategiei financiar-economice preventive, care ar confirma
posibilitatea soluţionării problemelor legate de protecţia prin
asigurare în condiţiile propuse.
Cel mai eficient mecanism de participare directă a statului
în protecţia intereselor consumatorilor serviciilor de asigurare
este crearea unui sistem ce ar garanta achitarea despăgubirii de
asigurare asiguraţilor (persoanelor asigurate, beneficiarilor) în
cazul când acest lucru nu-l poate efectua organizaţia de
asigurare falimentară. Acest scop poate fi atins, pe etape, prin
crearea Fondului garantării despăgubirilor de asigurare.
O altă problemă importantă ce necesită a fi examinată
nemijlocit este determinarea mecanismului participării
asigurărilor în cadrul sistemului de creditare ipotecară pe
termen lung atât în calitate de garant al compensării
consecinţelor diferitelor riscuri, cât şi în calitate de investitor
instituţional, precum şi crearea unui sistem de asigurare
eficient de riscuri investiţionale.
O mare parte a problemelor cu care se confruntă piaţa
asigurărilor constituie o consecinţă a imperfecţiunii cadrului
legislativ de reglementare a asigurărilor.
În acest sens, sunt reglementate insuficient problemele
legate de aplicarea practică a unor tipuri specifice de asigurare
obligatorie, motivul fiind lipsa condiţiilor respective de
asigurare.
În legătură cu aceasta, la nivel de legislaţie şi de măsuri
organizatorice corespunzătoare este necesar:

270
a) concretizarea bazei legale de aplicare a diferitelor tipuri
de asigurare, conţinutul drepturilor şi obligaţiilor
părţilor contractului de asigurare cu scopul de a reduce
la minimum numărul situaţiilor de conflict, îndeosebi în
sfera tipurilor de asigurare cu răspândire largă, ceea ce
va permite sporirea încrederii cetăţenilor faţă de
instituţia asigurării;
b) organizarea controlului din partea statului privind
respectarea legislaţiei asigurărilor de către toţi subiecţii
pieţei asigurărilor;
c) implementarea principiilor calitativ noi de licenţiere,
reglementare şi încetare a activităţii participanţilor
profesionişti ai pieţei asigurărilor (organizaţiile de
asigurare şi reasigurare, brokerii de asigurare şi actuarii);
d) elaborarea listei ce ar conţine un număr optim de tipuri
de asigurare obligatorie şi ar determina condiţiile
legislative de realizare a lor, limitând concomitent
posibilitatea finanţării lor din contul bugetului de stat;
e) elaborarea şi perfecţionarea modelului de organizare a
asigurării riscurilor în agricultură, riscurilor ecologice,
profesionale şi de sănătate (tipuri de asigurare
obligatorii şi facultative);
f) realizarea unui complex de măsuri de stimulare a
activităţii organizaţiilor de asigurare şi reasigurare,
îndeosebi în sfera asigurării de persoane, care are o
importanţă socială deosebită, luând în consideraţie
practica europeană;
g) asigurarea concordanţei regimului naţional de
reglementare a asigurărilor şi a activităţii de asigurare
cu principiile şi standardele europene, precum şi
dezvoltarea colaborării cu autorităţile de supraveghere a
diferitelor state.

271
 2. Dezvoltarea asigurărilor de persoane
Dezvoltarea sistemului asigurărilor de viaţă trebuie să fie
una dintre sarcinile de bază ale statului.
Este primordială problema găsirii mijloacelor şi resurselor
investiţionale pentru realizarea procesului de implementare a
asigurării de persoane, inclusiv a asigurării de viaţă.
În al doilea rând, asigurarea de persoane compensează
deficitul garanţiilor sociale oferite de către stat. Asigurarea de
persoane pe termen lung (inclusiv anuităţile de pensii)
garantează obţinerea unui venit suplimentar ce nu depinde de
mărimea plăţilor achitate de stat, inclusiv de bătrâneţe şi
invaliditate. Prezenţa unei pieţe a asigurărilor de viaţă
dezvoltate reduce sarcina pusă pe seama bugetului, micşorând
cheltuielile statului pentru asigurarea socială a cetăţenilor. Prin
aceasta statul are posibilitatea să-şi concentreze resursele
pentru protejarea păturilor social-vulnerabile ale societăţii.
În al treilea rând, dezvoltarea asigurărilor de persoane, ca o
ramură a asigurării ce necesită un mare volum de resurse
umane şi cercetări ştiinţifice aprofundate, duce la crearea
locurilor noi de muncă.
Reformele realizate în prezent şi cele preconizate de către
stat în sfera socială şi sfera asigurărilor pun baza pentru
dezvoltarea instituţiei asigurărilor de persoane din ţară.
Sunt actuale problemele dezvoltării asigurărilor de
persoane, inclusiv asigurarea vieţii, capacităţii de muncă,
sănătăţii, sistemului anuităţilor şi altor categorii de asigurare
social importante, iar problema intensificării activităţii
organizaţiilor de asigurare ce practică asigurările de viaţă se
prezintă a fi de mare actualitate.
Dezvoltarea asigurărilor de viaţă pe termen lung trebuie
stimulată prin crearea unui sistem de garanţii oferite
asiguraţilor şi persoanelor asigurate la primirea sumelor
cuvenite în baza contractelor de asigurare.

272
 Pe lângă cerinţele rigide stabilite în actele normative de
stabilitate financiară a asigurătorilor trebuie să fie
implementată, conform standardelor europene, specializarea
organizaţiilor de asigurare. Acesta trebuie să presteze servicii
nu într-un anumit domeniu de asigurare (asigurarea de
persoane sau asigurarea de daune), care va fi autorizat de
Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi
Fondurilor Nestatale de pensii în funcţie de cuantumul
capitalului statutar. În acest scop, trebuie elaborată clasificarea
tipurilor activităţii de asigurare, trebuie stabilite particularităţile
organizării şi prestării asigurărilor de viaţă şi pensii.
Dezvoltarea asigurărilor de viaţă va duce nu doar la
specializarea asigurătorilor, dar şi la crearea instituţiei
actuarului şi apariţiei bazei legale ce ar reglementa activitatea
acestuia, legată de calcularea tarifelor de asigurare, a rezervelor
şi obligaţiunilor de asigurare, analiza şi prognoza programelor
investiţionale.
De asemenea, trebuie examinate posibilităţile de creare a
condiţiilor favorabile pentru cetăţeni şi angajatori la achitarea
primelor de asigurare şi pentru activitatea organizaţiilor de
asigurare care prestează asigurările de viaţă, după cum se
practică în ţările cu un sistem dezvoltat al asigurărilor.
Totodată, este necesar de a elabora măsuri pentru
extinderea sferei şi volumului asigurărilor medicale (de
sănătate) facultative şi asigurării facultative de accidente.
Aceste tipuri de asigurare trebuie să devină un element
important al „pachetului social” oferit de către patroni
colaboratorilor săi.
Un factor determinant al dezvoltării organizaţiilor de
asigurare, care sunt specializate în categoria „asigurarea de
viaţă”, îl constituie existenţa unei pieţe autohtone a hârtiilor de
valoare pe termen lung bine dezvoltate.
Cele expuse mai sus reprezintă doar o parte din problemele
legate de dezvoltarea instrumentelor financiare pe termen lung,

273
deosebit de importante pentru organizaţiile de asigurare ce-şi
desfăşoară activitatea în domeniul asigurărilor de viaţă, care
trebuie să fie soluţionate prin intermediul unui complex de
măsuri eficiente.

3. Dezvoltarea asigurărilor mutuale

Practica mondială ne demonstrează că asigurarea mutuală
reprezintă unul dintre elementele importante ale pieţei moderne
a asigurărilor. În cadrul asigurării mutuale se efectuează
asigurarea bunurilor şi a altor interese patrimoniale ale
persoanelor juridice şi fizice, prin intermediul înfiinţării de
către acestea a societăţilor mutuale de asigurări. De regulă,
aceste societăţi sunt înfiinţate de către persoanele activitatea
cărora este legată de riscuri de acelaşi tip. În special, este
posibilă înfiinţarea societăţilor mutuale de asigurări şi de către
angajaţii întreprinderilor-membri ai societăţilor şi asociaţiilor
profesionale, de către fermieri etc.
Necesitatea asigurării mutuale este condiţionată, mai întâi
de toate, de existenţa unui număr mare de riscuri pe care
asigurătorii refuză să le preia în asigurare, din cauza pagubelor
frecvente, sumelor mari de asigurare etc.
Unul dintre principalele avantaje ale asigurării mutuale
este costul mai mic al acestuia în comparaţie cu asigurarea
comercială, ceea ce, pe lângă alte avantaje, a condus la
răspândirea largă a societăţilor mutuale de asigurări.
Principiul de organizare a asigurării mutuale constă în
împărţirea sumei pagubelor produse ca urmare a survenirii
cazului asigurat între toţi membrii societăţii. Deosebirea dintre
societăţile mutuale de asigurări şi societăţile pe acţiuni constă
în faptul că fiecare asigurat este în acelaşi timp şi membru al
societăţii.
În prezent, în Moldova instituţia societăţii mutuale de
asigurări nu funcţionează. Una dintre principalele cauze este
lipsa unui act legislativ care ar determina statutul juridic al

274
societăţilor mutuale de asigurări şi condiţiile activităţii lor. De
aceea, sarcina de bază în acest domeniu este elaborarea bazei
legislative respective.

4. Dezvoltarea pieţei coasigurării şi reasigurării

În condiţiile în care asigurătorii autohtoni au posibilităţi
reduse de a primi riscuri în asigurare, mai ales riscuri de
proporţii mari, creşte rolul coasigurării şi reasigurării.
Majoritatea asigurătorilor nu dispun de mijloace financiare
considerabile şi nu pot efectua asigurarea riscurilor de proporţii
mari. Prin transmiterea unei părţi a riscurilor în reasigurare,
compania de asigurare poate garanta îndeplinirea obligaţiilor
asumate faţă de clienţi. Pentru a putea pune la dispoziţie
asemenea garanţii este necesară elaborarea normelor de drept
ce ar stabili limitele obligaţiilor asigurătorului, clauzele-
standard ale contractelor de reasigurare, precum şi a determina
regulile de funcţionare a pieţei moldoveneşti de reasigurări.
Din cauza imperfecţiunii pieţei naţionale de reasigurări o
mare parte a riscurilor preluate de asigurătorii autohtoni sunt
plasate pe pieţele de reasigurare străine. De aceea este necesară
stimularea dezvoltării reasigurării prin intermediul înfiinţării
organizaţiilor de reasigurare, care să presteze ca gen exclusiv
de activitate.
Este necesar de a intensifica supravegherea activităţii de
reasigurare cu scopul de a preîntâmpina şi a exclude folosirea
operaţiunilor de reasigurare transfrontalieră pentru transferarea
ilegală a capitalului şi spălarea banilor.
Problema garantării siguranţei operaţiunii de transmitere în
reasigurare a riscurilor peste hotarele republicii se poate
soluţiona prin intermediul implementării sistemului de rating în
privinţa reasigurătorilor internaţionali şi brokerilor de asigurare
ţinând cont de practica şi standardele mondiale. În acelaşi timp,
nivelul stabilităţii financiare şi reputaţia profesională a acestor
organizaţii trebuie să minimalizeze posibilitatea neexecutării

275
obligaţiilor asumate la încheierea contractelor de transmitere în
reasigurare a riscurilor preluate de la organizaţiile de asigurare
moldoveneşti.
Un mecanism suplimentar pentru garantarea stabilităţii
financiare a asigurătorilor este coasigurarea, adică asigurarea
unui risc în comun de către mai mulţi asigurători (pool de
asigurare). Prin intermediul coasigurării se asigură, în temei,
riscuri de proporţii mari sau riscuri noi şi puţin cunoscute. În
practica internaţională, pool-ul de asigurare este aplicat mai des
la asigurarea riscurilor de catastrofe.
Luând în consideraţie aceasta, este necesar de a elabora
baza normativ-juridică de reglementare a condiţiilor de
desfăşurare a coasigurării de către pool-urile de asigurare
(reasigurare), inclusiv modalitatea încheierii contractului de
asigurare, determinarea mărimii riscului asigurat, repartizarea
răspunderii, organizarea plăţilor reciproce etc.

5. Dezvoltarea infrastructurii pieţei asigurărilor şi

pregătirea cadrelor
Un element important al organizării asigurărilor, îndeosebi
în asigurarea riscurilor de proporţii mari, este existenţa unor
participanţi ai pieţei asigurărilor, cum ar fi actuarii,
intermediarii de asigurare (brokerii de asigurare şi agenţii de
asigurare), surveierii, comisarii de avarie, ajusterii (claims
adjusters) şi alţii. Aceasta este condiţionată, în primul rând, de
necesitatea evaluării (financiare, tehnice) exacte a riscurilor
asigurate şi mărimii daunei cauzate în urma survenirii cazului
asigurat. În plus, participanţii menţionaţi joacă un rol important
la îmbunătăţirea calităţii serviciilor de asigurare şi promovării
lor pentru a le face accesibile consumatorilor.
Legislaţia în vigoare necesită a fi perfecţionată în
domeniul intermedierii în asigurare, inclusiv trebuie stabilite
exact condiţiile activităţii brokerului de asigurare şi agentului
de asigurare.

276
 Menirea funcţională a participanţilor pieţei asigurărilor
condiţionează necesitatea atragerii acestora în schema
asigurării obligatorii, mai ales în cazul tipurilor legate de
asigurarea riscurilor de proporţii.
Automatizarea şi informatizarea activităţii participanţilor
profesionişti ai pieţei asigurărilor, inclusiv în domeniul ţinerii
evidenţei contabile este una dintre cele mai importante sarcini
ale dezvoltării pieţei asigurărilor din ţară.
Mai întâi de toate, implementarea sistemelor
informaţionale va permite ridicarea nivelului stabilităţii şi
transparenţei operaţiunilor efectuate de către participanţii
profesionişti ai pieţei asigurărilor, va facilita munca zilnică a
angajaţilor, va accelera procesele de elaborare, prelucrare şi
analiză a informaţiei.
În acest scop este necesar, în comun cu participanţii
profesionişti ai pieţei asigurărilor şi asociaţii acestora, de a
activiza lucrul de elaborare a cerinţelor-standard faţă de soft-
urile specializate ce servesc la ţinerea evidenţei contabile în
organizaţiile de asigurare.
Dezvoltarea rapidă a pieţei autohtone a asigurărilor şi
necesitatea integrării acesteia în spaţiul pieţei mondiale a
asigurărilor este dictată de necesitatea imperioasă de a ridica la
un nou nivel calificarea profesională a cadrelor care activează
în industria asigurărilor.
În lipsa unor programe unice de reciclare şi ridicare a
calificării profesionale a specialiştilor organizaţiilor de
asigurare, apare necesitatea de a soluţiona această problemă în
cadrul fiecărei organizaţii de asigurare aparte, ceea ce implică
cheltuieli materiale sau cheltuieli considerabile de alt gen. Fapt
pentru care doar organizaţiile de asigurare mari au posibilitatea
şi îşi pot permite să organizeze instruirea angajaţilor în
străinătate sau atragerea în acest scop a specialiştilor de peste
hotare.

277
 În scopul soluţionării acestor şi altor probleme legate de
pregătirea profesională a cadrelor angajate în sfera asigurărilor
este necesar să fie atinse următoarele obiective:
a) organizarea procesului instructiv de ridicare a nivelului
pregătirii profesionale a angajaţilor din organizaţiile de
asigurare sau a specialiştilor care au tangenţă cu
asigurarea prin intermediul sistemului de conferinţe
ştiinţifico-practice, cursurilor, seminarelor şi altor
forme de instruire;
b) înfiinţarea, pe lângă instituţiile de învăţământ, a
centrelor de instruire a specialiştilor în asigurări.
Realizarea acestui obiectiv presupune examinarea
posibilităţii deschiderii în cadrul instituţiilor de
învăţământ corespunzătoare a unor cursuri permanente
de instruire, perfecţionare şi ridicare a calificării
profesionale a angajaţilor din organizaţiile de asigurare;
c) valorificarea la maximum a programelor internaţionale
şi a posibilităţilor organizaţiilor internaţionale
financiare, de asigurare sau a altor organizaţii
internaţionale în scopul instruirii şi ridicării nivelului de
calificare profesională a specialiştilor.

6. Consolidarea bazei statistice în domeniul

asigurărilor
Un factor important pentru dezvoltarea asigurărilor, în
general, inclusiv a asigurării acumulative şi anuităţilor este
crearea unei baze ample de date statistice.
Baza de date statistice existentă la momentul actual nu
poate fi folosită în totalitate în asigurări. Detalierea datelor
statistice nu permite alcătuirea majorităţii tabelelor actuare,
care sunt necesare pentru justificarea tarifelor diferitelor tipuri
de asigurare, atât a celor obligatorii, cât şi facultative. Din
datele statisticii de stat lipsesc multe informaţii necesare pentru
efectuarea calculelor actuare.

278
 Realizarea cu succes a măsurilor de îmbunătăţire a calităţii
calculelor tarifelor de asigurare şi rezervelor de asigurare, în
special, elaborarea şi punerea în aplicare a softului specializat
de calculare a acestora, este imposibilă fără existenţa unei baze
de date complete. Aceasta trebuie să conţină informaţii privitor
la rata mortalităţii populaţiei, în general, şi rata mortalităţii
unor categorii aparte de populaţie (participanţi ai sistemului
cumulativ de pensii, care achită regulat depunerile de pensie),
rata mortalităţii invalizilor, indicele restabilirii după
invaliditate, indicii creşterii gradului de invaliditate şi
traumatism etc.
În plus, existenţa unei baze suficiente de date statistice şi a
altor date oficiale este necesară pentru evaluarea probabilităţii
survenirii riscurilor asigurate şi a mărimii maxime a daunei
cauzate de acestea la soluţionarea problemelor privind
oportunitatea implementării unui sau altui tip de asigurare.
Existenţa unor astfel de date, cu un înalt grad de
veridicitate, va permite stabilirea cuantumului adecvat al
tarifelor de asigurare în cazul contractelor de asigurare de
persoane, în general, şi a contractelor de asigurare de viaţă
(inclusiv de acumulare), în particular.
Activitatea de elaborare şi formare a bazei de date
statistice din domeniul asigurărilor trebuie să includă
următoarele componente:
a) elaborarea unei baze metodice unice privind
acumularea, păstrarea şi prelucrarea datelor;
b) stabilirea listei indicatorilor capabili să reflecte în mod
real şi adecvat necesităţile organizaţiilor de asigurare;
c) crearea mecanismului de corectare (atunci când este
necesar) a listei tipurilor de asigurare şi listei
indicatorilor în procesul schimbării conjuncturii pieţei
asigurărilor şi a mecanismului participării beneficiarilor
de informaţie statistică din domeniul asigurărilor.

279
 La elaborarea listei indicatorilor statistici în domeniul
asigurărilor trebuie luată în consideraţie experienţa acumulată
în acest domeniu de către organizaţiile internaţionale de
statistică şi societăţile de actuariat.
Măsurile de creare, formare şi monitorizare permanentă a
bazei de date va permite impulsionarea dezvoltării nu numai a
asigurării de viaţă, dar şi a asigurării de persoane, în general.

7. Crearea condiţiilor pentru concurenţa loială pe piaţa

asigurărilor şi ridicarea nivelului de cultură a asigurării
populaţiei
În cadrul dezvoltării asigurării este necesar ca industria
asigurărilor să fie examinată ca parte indispensabilă a pieţei
financiare, fără de dezvoltarea echilibrată a căreia nu este
posibilă funcţionarea deplină a economiei ţării.
O forţă internă de propulsie trebuie să devină concurenţa
loială, care permite consumatorilor să-şi stabilească în mod
independent opţiunea.
Pentru funcţionarea eficientă a pieţei de asigurare este
necesar de a crea condiţii egale de desfăşurare a activităţii
pentru toate organizaţiile de asigurare pe teritoriul Republicii
Moldova. În acest scop, trebuie elaborat sistemul de organizare
a concursurilor deschise între organizaţiile de asigurare care
urmează a fi atrase în prestarea asigurării din contul mijloacelor
bugetare, precum şi efectuarea monitoringului activităţii
organizaţiilor de asigurare, ce deţine o poziţie dominantă şi
care limitează accesul pe piaţă a altor organizaţii de asigurare.
Totodată, crearea condiţiilor egale de activitate pe piaţa
asigurărilor va contribui la îmbunătăţirea calităţii serviciilor de
asigurare, apariţia serviciilor noi de asigurare şi scăderea
costului acestora.
Unul dintre principalele obiective ale dezvoltării asigurării
şi activităţii de asigurare în ţară este restabilirea şi ridicarea în
continuare a nivelului culturii de asigurare a populaţiei. În

280
prezent, se poate constata că nivelul scăzut de dezvoltare a
pieţei asigurărilor se datorează inclusiv nivelului insuficient al
culturii asigurării.
Cauzele acestui fenomen pot fi calificate astfel: atitudinea
negativă a populaţiei faţă de asigurare în general (neîncrederea,
dezamăgirea), orientarea populaţiei, formată istoric, spre
ajutoarele sociale sau alt ajutor din partea statului, lipsa
informaţiei accesibile despre produsele de asigurare, inclusiv a
activităţii organizaţiilor de asigurare din cauza activităţii de
publicitate insuficiente a acestora, nepriceperea sensului
serviciilor de asigurare, lipsa informaţiilor pozitive despre
activitatea organizaţiilor de asigurare în mijloacele mass-
media, tarifele de asigurare mari, care nu sunt compatibile cu
veniturile populaţiei.
Pentru ridicarea nivelului de cultură al asigurării în
rândurile populaţiei, este necesar de a întreprinde următoarele
măsuri:
a) organizarea în mod regulat, în comun cu participanţii
profesionişti ai pieţei asigurărilor şi asociaţiilor
acestora, a procesului de explicare şi instruire a
populaţiei, orientat spre oferirea unor informaţii mai
obiective şi complete despre piaţa serviciilor de
asigurare şi a produselor de asigurare, inclusiv în
problemele protecţiei drepturilor consumatorilor
serviciilor de asigurare;
b) informarea populaţiei despre activitatea ilegală de pe
piaţa asigurărilor;
c) unificarea terminologiei utilizate la încheierea
contractelor de asigurare (reasigurare) şi a terminologiei
altor documente folosite în activitatea de asigurare.
Pentru formarea populaţiei în spiritul culturii de asigurare
un rol important îl au înseşi organizaţiile de asigurare şi
asociaţiile acestora, care trebuie să contribuie la interacţiunea
cu mijloacele de informare în masă, să organizeze programe de

281
instruire şi educare în masă a populaţiei, să efectueze studii de
marketing cu cercetarea cererii populaţiei faţă de serviciile de
asigurare, iar în caz de necesitate să elaboreze produse noi de
asigurare.
Un mijloc eficient de ridicare a gradului de informare a
populaţiei despre asigurarea şi activitatea de asigurare trebuie
să devină editarea unei publicaţii specializate (care în prezent
nu există) la înfiinţarea căreia ar putea participa atât autorităţile
statului, cât şi participanţii profesionişti ai pieţei asigurărilor.

8. Perfecţionarea sistemului fiscal

Devenirea sistemului asigurărilor ca instrument de bază al
protecţiei intereselor populaţiei şi agenţilor economici va
necesita elaborarea de către stat a unui sistem corespunzător de
impozitare.
Sistemul existent de impozitare a cetăţenilor care procură
servicii de asigurare de persoane, inclusiv asigurare de viaţă,
practic nu favorizează folosirea de către populaţie a serviciilor
pieţei de asigurare. Respectiv, trebuie examinată problema
deducerii cheltuielilor, în mărime deplină sau fixată, legate de
asigurarea de persoane, inclusiv asigurarea de viaţă, asigurarea
locuinţelor etc. efectuate atât nemijlocit de către populaţie, cât
şi de către angajatori.
Experienţa ţărilor Uniunii Europene ne demonstrează că,
în pofida nivelului suficient de înalt al dezvoltării pieţei
asigurărilor de viaţă şi conştientizării de către populaţie a
necesităţii încheierii contractelor de asigurare, mecanismele de
dezvoltare a asigurărilor de viaţă în aceste ţări sunt stabilite la
nivel de lege.
Într-un şir de ţări europene, din baza de impozitare a
persoanei fizice sau juridice (patronului) pot fi excluse
următoarele tipuri de cheltuieli:

282
 a) primele de asigurare plătite pe contractele ce prevăd
achitarea anuităţilor pe viaţă şi contractele încheiate de
către patron în folosul angajaţilor;
b) primele de asigurare plătite în baza contractelor
individuale de anuitate, asigurarea de accidente,
asigurarea sănătăţii, dacă venitul anual al asiguratului
este mai mic decât o anumită sumă prestabilită sau
stabilirea unei limite a cheltuielilor de asigurare, care se
va deduce din venitul impozabil al acestuia;
c) primele de asigurare plătite în baza contractelor
individuale de asigurare de viaţă, asigurare a sănătăţii şi
asigurare de accidente.
În condiţiile în care asigurarea pentru majoritatea agenţilor
economici este unul dintre principalele mecanisme de garantare
a protecţiei împotriva diferitelor riscuri, existenţa restricţiilor
fiscale (inclusiv contribuţiile pentru asigurarea socială) legate
de achitarea primelor de asigurare influenţează negativ atât
asupra dezvoltării pieţei asigurărilor în general, cât şi asupra
agenţilor economici care au nevoie de protecţie prin asigurare.
În prezent, prin Hotărârea Guvernului nr.484 din
04.05.1998 „Cu privire la limitele cheltuielilor de asigurare ale
persoanelor juridice permise ca deduceri de cheltuieli aferente
activităţii de întreprinzător pentru scopuri fiscale” sunt stabilite
limitele cheltuielilor la achitarea primelor de asigurare în baza
contractelor de asigurare, permise a fi deduse ca cheltuieli ale
activităţii de asigurare în scopul impozitării, ceea ce nu reflectă
în mod obiectiv necesitatea în protecţie prin asigurare.
În practica mondială, de regulă, cheltuielile legate de
achitarea de către asigurat a primelor de asigurare în baza
contractelor de asigurare de bunuri se atribuie la cheltuieli
legitime în volum deplin şi nu sunt supuse impozitării.
În legătură cu aceasta, pentru determinarea regimului fiscal
ce ar favoriza dezvoltarea asigurărilor, este necesar de a revizui
normele privind impozitarea cheltuielilor asiguraţilor.

283
 9. Crearea unui sistem eficient de reglementare a pieţei
asigurărilor şi supravegherii activităţii de asigurare
Actualmente, legislaţia în vigoare cu privire la asigurări este
un instrument insuficient de reglementare a sectorului
asigurărilor, în acelaşi timp Inspectoratul de Stat pentru
Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii nu
dispune de împuterniciri suficiente. De aceea, un obiectiv
important este constituirea unei autorităţi noi, autonome cu funcţii
şi drepturi identice cu cele ale Băncii Naţionale a Republicii
Moldova sau ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Totodată, principalele obiective ale reglementării sunt
creşterea eficienţei autorităţii de supraveghere a asigurărilor în
protecţia intereselor legitime ale asiguraţilor, care trebuie să fie
siguri că organizaţiile de asigurare îşi vor îndeplini obligaţiile
asumate faţă de ei, precum şi menţinerea unui mediu
concurenţial pe piaţa asigurărilor şi dezvoltarea infrastructurii
acesteia în corespundere cu practica internaţională de
organizare a activităţii de asigurare.
Pentru atingerea obiectivelor enumerate, legislaţia
naţională cu privire la asigurări va fi armonizată cu directivele
europene din domeniu, cu principiile şi standardele de bază ale
supravegherii asigurărilor, instituite de Asociaţia Internaţională
a Supravegherii Asigurărilor (IAIS), garantându-se
conformitatea maximă a cerinţelor legislaţiei asigurărilor a
Republicii Moldova cu standardele europene, îndreptate spre
dezvoltarea unei pieţe eficiente, stabile şi corecte, precum şi
dezvoltarea relaţiilor de colaborare pe viitor cu autorităţile de
supraveghere ale altor ţări.
Urmează să se elaboreze un sistem eficient de monitoring
la distanţă şi diagnosticare precoce a scăderii solvabilităţii
organizaţiilor de asigurare (reasigurare) cu scopul de a
întreprinde măsuri imediate pentru protecţia intereselor
clienţilor ce derivă din contractele de asigurare.

284
 O problemă importantă a dezvoltării organizaţiilor de
asigurare şi reasigurare este schimbarea standardelor evidenţei
contabile şi elaborarea formelor noi ale evidenţei financiare, ce
ar reflecta specificul activităţii de asigurare ţinând cont de
standardele europene. Realizarea acestui obiectiv este
importantă, având drept scop garantarea „transparenţei”
activităţii financiare a organizaţiilor de asigurare şi reasigurare,
punerea la dispoziţia consumatorilor a informaţiei complete şi
veridice privind evidenţa financiară pentru adoptarea unor
decizii întemeiate din punct de vedere economic în legătură cu
piaţa asigurărilor şi de investiţii.
Una dintre principalele sarcini pentru protecţia intereselor
asiguraţilor, susţinerea stabilităţii financiare şi a solvabilităţii
organizaţiilor de asigurare şi reasigurare este garantarea
siguranţei, lichidităţii, diversificării şi profitabilităţii plasării
activelor organizaţiilor de asigurare (reasigurare). În acest scop,
autoritatea pentru supravegherea asigurărilor trebuie să
elaboreze lista cu un număr optim de cerinţe privind investirea
activelor organizaţiilor de asigurare în instrumente financiare
sigure, luând în consideraţie tipurile de asigurare şi termenele
contractelor de asigurare; să divizeze fluxurile investiţionale în
asigurări de viaţă şi alte tipuri de asigurare, precum şi să
stimuleze investiţiile pe termen lung.
Modul de plasare a mijloacelor obţinute în urma efectuării
tipurilor obligatorii de asigurare, precum şi a asigurărilor de
persoane, trebuie să minimalizeze riscul legat de investirea acestora.

IV. Rezultate scontate

În vederea realizării eficiente a prezentei Concepţii, a fost
elaborat un Plan de acţiuni, conform anexei.
În urma desfăşurării acţiunilor planificate şi, deci, a
implementării raţionale a Concepţiei, statul şi, nemijlocit,
consumatorii produselor de asigurare vor obţine:

285
 a) un cadru legal al asigurătorilor, compatibil standardelor
europene;
b) un înalt grad de stabilitate şi siguranţă a pieţei naţionale a
asigurărilor;
c) standarde moderne de supraveghere şi reglementare a
activităţii subiecţilor pieţei asigurărilor;
d) o infrastructură stabilă a pieţei asigurărilor, un nivel sporit de
pregătire profesională a cadrelor din domeniul asigurărilor;
e) un grad înalt de protecţie a agenţilor economici şi cetăţenilor
împotriva diferitelor grupuri de riscuri, îmbunătăţirea calităţii
şi lărgirea spectrului serviciilor de asigurare;
f) consolidarea competitivităţii pieţei naţionale a
asigurărilor şi lărgirea posibilităţilor sale investiţionale;
g) intensificarea procesului de integrare a pieţei naţionale
a asigurărilor în sistemul internaţional.
Odată cu realizarea măsurilor de perfecţionare a
impozitării operaţiunilor de asigurare, dezvoltarea asigurării de
viaţă pe termen lung şi asigurării de pensii (anuităţi) şi
implementarea unor tipuri noi de asigurări obligatorii, se va
produce creşterea numărului contractelor de asigurare şi, drept
urmare, majorarea volumului mijloacelor financiare în sistemul
asigurărilor şi oferirea protecţiei prin asigurare unui cerc mai
larg de cetăţeni şi persoane juridice.
Se presupune că, la începutul anului 2008, volumul
primelor de asigurare acumulate într-un an în raport cu
produsul intern brut se va majora de la 1,06% până la 1,5-2%.
Majorarea volumului primelor de asigurare va permite
asigurătorilor să acumuleze mijloace financiare suplimentare, care
vor servi drept sursă pentru investirea lor în economia ţării.
Dezvoltarea în ritm accelerat a industriei naţionale a
asigurărilor luând în calcul potenţialul altor segmente ale pieţei
financiare a republicii va garanta impulsionarea transformărilor
economice în R.Moldova.

286
 Anexă la Concepţia dezvoltării
şi consolidării pieţei asigurărilor
în R.Moldova pe termen mediu (2004-2007)
PLANUL
de acţiuni pentru realizarea Concepţiei
dezvoltării şi consolidării pieţei asigurărilor în R.Moldova
pe termen mediu (2004-2007)
Termenul
Formă de
Nr.
Denumirea măsurilor de realizare Responsabili
d/o
finalizare (trimestrul,
anul)
1 2 3 4 5
1. Perfecţionarea Legii сu
privire la asigurări în
scopul armonizării
Ministerul
actelor legislative în
Finanţelor
domeniul asigurărilor cu
Inspectoratul de
Directivele Uniunii
Stat pentru
Europene, cu principiile proiect trim. II,
Supravegherea
şi standardele de Lege 2004
Asigurărilor şi
supravegherii
Fondurile
asigurărilor ale
Nestatale de
Asociaţiei Internaţionale
Pensii
a Organelor de
Supraveghere
Asigurărilor (IAIS)
2. Perfecţionarea legislaţiei Ministerul
cu privire la asigurările Finanţelor
obligatorii şi cercetarea Inspectoratul de
necesităţii introducerii Stat pentru
tipurilor noi de asigurare Supravegherea
proiecte
obligatorie Asigurărilor şi
de Legi 2004-2007
Fondurile
Nestatale de
Pensii, Ministere
şi Departamente
interesate

287
3. Elaborarea şi
Ministerul
implementarea
Agriculturii şi
prevederilor Legii privind
proiecte de Industriei
subvenţionarea asigurării
legi, acte 2004-2005 Alimentare,
riscurilor în agricultură şi
normative Ministerul
elaborarea actelor
Finanţelor
normative şi departamen-
tale în baza acestuia
4. Crearea condiţiilor Ministerul
pentru dezvoltarea Finanţelor,
asigurărilor de Ministerul
acumulare de viaţă şi Economiei
sistemului de anuitate, Inspectoratul
inclusiv prin Fiscal Principal
îmbunătăţirea regimului proiecte de de Stat, Banca
de fiscalitate pentru legi, acte2004-2007 Naţională,
subiecţi, relaţiilor de normative Inspectoratul de
asigurare în acest Stat pentru
domeniu şi dezvoltarea Supravegherea
instrumentelor financiare Asigurărilor şi
pe termen lung Fondurile
Nestatale de
Pensii
5. Elaborarea şi calcularea Ministerul
în baza datelor statistice Finanţelor,
existente a cerinţelor Inspectoratul de
recomandări
standard de calculare a Stat pentru
pentru
tarifelor de asigurare pe 2005 Supravegherea
organizaţii
clase de asigurare Asigurărilor şi
de asigurare
Fondurile
Nestatale de
Pensii
6. Elaborarea şi Ministerul
perfecţionarea Finanţelor,
rapoartelor, cu grad Inspectoratul de
diferit de detaliere a Stat pentru
datelor, de către acte Supravegherea
2005
organizaţiile de asigurare normative Asigurărilor şi
(reasigurare) şi alţi Fondurile
participanţi profesionişti Nestatale de
ai pieţei asigurărilor Pensii

288
7. Stabilirea cerinţelor de Ministerul
calificare pentru Finanţelor,
categorii aparte de Inspectoratul de
specialişti ai Stat pentru
organizaţiilor de acte trim. I, Supravegherea
asigurare (reasigurare) normative 2005 Asigurărilor şi
Fondurile
Nestatale de
Pensii
8. Aderarea Inspectoratului Ministerul
de Stat pentru Finanţelor,
Supravegherea Inspectoratul de
Asigurărilor şi Fondurile Stat pentru
trim. II,
Nestatale de Pensii la Supravegherea
2005
Asociaţia Internaţională Asigurărilor şi
a Organelor de Fondurile
Supraveghere Nestatale de
Asigurărilor (IAIS) Pensii
9. Perfecţionarea procedurii acte trim. II, Ministerul
de licenţiere a activităţii normative 2005 Finanţelor,
participanţilor Camera de
profesionişti ai pieţei Licenţiere,
asigurărilor Inspectoratul de
Stat pentru
Supravegherea
Asigurărilor şi
Fondurile
Nestatale de
Pensii
10. Elaborarea sistemului acte trim. IV, Ministerul
preventiv de normative 2005 Finanţelor,
diagnosticare a scăderii Inspectoratul de
nivelului stabilităţii Stat pentru
financiare şi solvabilităţii Supravegherea
organizaţiei de asigurare Asigurărilor şi
(reasigurare) Fondurile
Nestatale de
Pensii

289
11. Definirea condiţiilor de acte 2005-2006 Ministerul
activitate actuarilor, legislative, Finanţelor,
brokerilor, agenţilor de acte Inspectoratul de
asigurare şi altor normative Stat pentru
persoane care desfăşoară Supravegherea
activitatea legată de Asigurărilor şi
asigurări (ajuster, survier Fondurile
şi alţii) Nestatale de
Pensii
12. Elaborarea softului acte 205-2006 Ministerul
specializat pentru normative Finanţelor,
organizaţiile de asigurare Inspectoratul de
şi introducerea Stat pentru
corectărilor în cursul Supravegherea
elaborării Asigurărilor şi
Fondurile
Nestatale de
Pensii

Sursa: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 175-177 (1529-

1531) din 24.IX.2004.

290
 Anexa 5

Distribuţia produselor de asigurare în sistemul de bancasigurare

în Republica Moldova prin semnarea unui acord comercial
pentru vânzarea produselor unui asigurător de către o bancă

Denumirea
Nr. Denumirea Denumirea
produselor de
de instituţiilor instituţiilor
asigurare distribuite
ordine de asigurare bancare
prin reţele bancare
1 Societatea de Banca comercială - Asigurarea cheltuieli-
asigurări „Banca de lor medicale ale
„Moldasig” S.A. economii” persoanelor care
pleacă peste hotare.
2 Societatea de Banca comercială - Asigurarea de
asigurări „Exim Banc” răspundere auto.
„Exim Asint”
S.A.
3 Societatea de Banca comercială - Asigurarea de
asigurări „Business Bancă” răspundere civilă
„Acord Business „Cartea Verde”,
Like” SRL asigurări autocasco.
4 Societatea de Banca comercială - Asigurări de avere
asigurări „Mobiasbanc” imobiliară.
„Carat” S.A.
5. Societatea de Societatea - Asigurări de bunuri.
asigurări imobiliară
„Auto- „Triada”
siguranţa” S.A.

291
 Redactor – Eugenia Dârţu
Corector – Valentina Solovei
Operator – Tatiana Boico
Redactor tehnic-designer – Feofan Belicov

Semnat pentru tipar 05.07.06

Format 60 × 84 1/16. Coli de autor 15,8.
Coli de tipar 18,4. Comanda . Tirajul 50 ex.

Tipografia Departamentului Editorial-Poligrafic al ASEM

Chişinău – 2005, str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni 59,
tel. 22-98-86

292