SISTEMUL INFORMAŢIONAL ÎN DEMOGRAFIE

Populaţia reprezintă una din cele mai complexe colectivităţi statistice

datorită diversităţii caracteristicilor care fac obiectul observării, al modificărilor
frecvente în structura şi dimensiunea sa, al multiplelor legături de
intercondiţionare şi interdependenţă dintre fenomenele demografice şi cele
social-economice.
Aceste trăsături definitorii au impus organizarea adecvată a modalităţilor
de obţinere a informaţiei, în concordanţă cu cerinţele unui sistem informaţional
modern, punerea la dispoziţia celor interesaţi a unor informaţii corecte, complete
şi în timp optim, pentru valorificarea acestora în interesul societăţii.
Sistemul informaţional demografic este constituit din mai multe verigi,
fiecare având un scop bine precizat şi care urmăresc să răspundă pe deplin
necesităţilor enunţate.

1. RECENSĂMÂNTUL

Oricare ar fi antecedentele lor istorice, tehnicile moderne de recensământ

s-au născut odată cu revoluţia statistică din secolul al XIX-lea.
Ele nu pot fi aplicate decât acolo unde există capacitatea de a organiza
colectarea şi prelucrarea enormei mase de informaţii. Aceste informaţii
constituie principala sursă de date pentru studiul demografic.
Recensământul face parte din categoria observărilor special organizate
totale. El reprezintă o lucrare ştiinţifică de înregistrare exhaustivă, la un moment
dat, a unei colectivităţi de stări.
Prin intermediul recensământului se culeg date de la toate unităţile
colectivităţii studiate (persoane, animale, locuinţe, întreprinderi etc.).
Recensământul bunurilor materiale este întâlnit şi sub denumirea de
inventariere statistică.
Recensământul, îndeosebi al populaţiei, este o lucrare statistică de
amploare, care trebuie riguros organizată şi elaborată şi care trebuie să respecte
o serie de principii, între care:
- universalitatea, care presupune cuprinderea întregii populaţii a unui
teritoriu dat;
- periodicitatea, reprezentând necesitatea repetării, la intervale
aproximativ egale (de exemplu, în domeniul populaţiei se recomandă să se
repete la 10 ani, în domeniul economic la 5 ani, în domeniul animalelor la 1 an
etc.). Datorită eforturilor financiare, umane şi materiale care sunt antrenate de
recensăminte, perioada dintre ele tinde să se mărească;
 - comparabilitatea, care presupune necesitatea asigurării concordanţei
metodologice de efectuare în timp şi spaţiu, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional;
- simultaneitatea înregistrării, care presupune înregistrarea tuturor datelor
la un moment critic, acelaşi pe întregul teritoriu;
- caracterul nelimitativ al caracteristicilor cuprinse în programul
observării;
- caracterul ştiinţific şi aplicativ general al recensământului.

Conţinutul unui recensământ 

Conţinutul recensămintelor rămâne foarte inegal de la o ţară la alta, deşi,
din1948, Naţiunile Unite recomandă o listă minimală de informaţii recunoscute
ca fundamentale.
a. Informaţii asupra localizării 
Recensământul urmăreşte cu prioritate să surprindă, de o
manieră exhaustivă gospodăriile şi indivizii prezenţi în diferite locuri în
momentul înregistrării. Indivizii în deplasare sunt în general înregistraţi la locul
reşedinţei lor obişnuite.
Când chestionarele sunt detaliate, ele pot merge până la informaţii privind
locul de naştere, reşedinţa anterioară, locul de muncă, etc.
b. Informaţiile demografice propriu-zise
Toate recensămintele relevă vârsta şi sexul indivizilor, şi, în general,
câteva date despre legăturile matrimoniale şi familiale.
Este, de exemplu, recomandat a se interesa asupra numărului total de
copii pe care fiecare femeie îi aduce pe lume, pentru a-l confrunta cu cel de copii
în viaţă. În cazuri din ce în ce mai frecvente, o serie de întrebări privesc
căsătoria, divorţurile şi componenţa gospodăriilor şi a familiilor.
c. Informaţiile socio-culturale
Adesea, o anume prioritate este acordată datelor privind şcolarizarea
şi gradul de instruire. Multe dintre recensăminte culeg informaţii asupra
naţionalităţii indivizilor, apartenenţa etnică şi religioasă, ca şi asupra limbilor
folosite.
d. Informaţii socio-economice
Recensămintele moderne acordă o mare importanţă
chestiunilor  privitoare la activitate, profesie şi ramura de activitate economică a
indivizilor. Ele oferă astfel, informaţii preţioase asupra funcţionării sistemelor
economice şi, direct  sau indirect, asupra principalelor mijloace de existenţă a
familiilor.
f. Informaţii asupra locuinţei 
În destul de multe ţări, recensămintele gospodăriilor oferă ocazia de a
întocmi inventarul locuinţelor. El este însoţit de întrebări privind imobilele şi
locuinţele, precum şi tipul lor de ocupare.
 De fapt, conţinutul recensămintelor este foarte variabil, în jurul unui
nucleu de întrebări elementare, definite în funcţie de centrele de interes ale
guvernelor şi de mijloacele pe care acestea vor şi pot să le consacre scopului.
Finalităţile  şi constrângerile recensământului 
a. Un instrument în serviciul statului 
Nu trebuie uitat că recensământul este un act oficial, ordonat de guvern şi
sub responsabilitatea sa şi organizat de către administraţia publică. Dubla
dimensiune, exhaustivă şi teritorială, a principalelor caracteristici a fiecărei
persoane răspunde triplei folosinţe pentru care statele o reclamă:
- cunoaşterea situaţiei populaţiei, în scopul unei mai bune administrări;
- realizarea unei baze de date teritoriale pentru a asigura funcţionarea
administraţiei (repartizarea funcţionarilor, subvenţiilor sau echipamentelor,
în funcţie de efectivele populaţiei locale, etc.);
- dotarea cu un instrument fundamental pentru planificarea economică
şi socială şi amenajarea regională.
b. Dificultăţile acoperirii complete, simultaneităţii şi periodicităţii 
Recensământul nu poate să răspundă obiectivelor care îi sunt atribuite
decât dacă este realizat cu atenţie şi rigoare, dar, în practică, completitudinea
unui recensământ nu este niciodată totală, mai ales dacă teritoriul considerat este
vast şi eterogen. În ţările dezvoltate, ecartul omisiunilor se situează între 1÷3%,
în timp ce în ţările subdezvoltate, acesta este mult mai mare. Practic, este
imposibil de a recenza toţi indivizii la acelaşi moment pe tot teritoriul. În lipsă,
se adună ansamblul informaţiilor la o oră precisă, la o anumită dată, ceea ce
poate fi sursă de erori sau confuzii dacă operaţiile de recensământ se întind prea
mult în timp. În fine, este de dorit ca operaţiile de recensământ să se deruleze
periodic. Naţiunile Unite preconizează ca fiecare ţară să le realizeze în cursul
anilor care se termină în 0 sau 1. Dacă anumite ţări urmează aceste recomandări
şi merg dincolo de acesta realizând recensăminte intermediare în anii terminaţi
în 5 sau 6, multe altele sunt constrânse, din necesităţi tehnice sau financiare, sau
de circumstanţe politice, să dea recensămintelor lor o periodicitate neregulată,
care prejudiciază utilizarea lor ştiinţifică.
c. Tehnicile de recensământ 
Implicând statul, orice recensământ este precedat de o
fază prealabilă, politică şi administrativă. Se cuvine mai întâi a fundamenta legal
recensământul, a-i defini obiectivele, a stabili mijloacele umane şi financiare
necesare, apoi de a fixa calendarul celor trei serii succesive de operaţii:
pregătirea, colectarea propriu-zisă şi prelucrarea.
Faza pregătitoare
Această fază este cea mai delicată, deoarece de rigoarea execuţiei sale
depinde în mare parte calitatea recensământului. Ea include mai multe operaţii
distincte:
- organizarea administrării recensământului, recrutarea şi formarea personalului
de colectare, control şi sesizare;
- conceperea şi testarea chestionarului (formularului);
- testarea pe un eşantion limitat.

Faza de adunare a datelor 

Aceasta este faza cea mai scurtă, când ţările pot face alegerea, ele
utilizând metoda autoînregistrării. Chestionarele sunt distribuite fiecărei
gospodării, un agent colector vine apoi şi adună buletinele care au fost
completate sau ajută eventual la completarea lor.
În ţările subdezvoltate, unde analfabetismul este încă foarte răspândit, se
utilizează mai degrabă metoda interviului. Fiecare recenzor adună direct
informaţiile şi le notează el însuşi în formular. 
Dacă în primul caz corectitudinea recensământului depinde înainte de
toate de civismul cetăţenilor şi de al agenţilor recenzori, în al doilea caz ea
depinde de numărul de recenzori şi de timpul de care dispune pentru fiecare
interviu, dar, în acelaşi timp de posibilităţile reale de a contacta populaţiile
diseminate în locuri greu accesibile sau rebele la orice operaţie de control
administrativ.
Oricare ar fi metoda utilizată, anchetele de control permit evaluarea
erorilor de înregistrare şi calitatea răspunsurilor.
Faza de prelucrare
Chestionarele grupate sau aranjate de către agenţii recenzori sunt
regrupate, verificate şi codificate, apoi tratate informatic în funcţie de un
program de exploatare minimal prestabilit. Rezultatele sunt publicate în valuri
succesive: în primul rând estimările, apoi rezultatele preliminare extrase din
sondaje, apoi rezultatele definitive, rezultate din exploatarea exhaustivă a
datelor. Prelucrările ulterioare permit extragerea la cerere a datelor care nu au
fost considerate dezirabile sau utile de reţinut în momentul primelor exploatări.
Numai când toate aceste operaţiuni sunt terminate, adică după un răstimp relativ
lung, timp în care caracteristicile populaţiei s-au schimbat deja, se pot dezvolta
studii de toate tipurile privind populaţia.
Complexitatea şi costul lor explică de ce recensămintele nu sunt
totdeauna realizate cu frecvenţa şi calitatea pe care le recomandă ONU. Nu
numai că nu toate ţările dispun de un recensământ recent, dar, există ţări (din ce
în ce mai puţine, ce-i drept, ca Omanul sau Afganistanul) care nu au realizat
niciodată o numărătoare completă a populaţiilor lor. 
În cursul secolului XX au avut loc în România nouă recensăminte: 1912,
1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 şi 2011 (primul recensământ
modern s-a desfăşurat în 1859 – 1860, urmat de al doilea în 1899).

2. STAREA CIVILĂ
  Diferită prin forma şi obiectul său de recensământ, starea civilă
furnizează celălalt izvor fundamental al informării demografice, deşi finalitatea
sa ştiinţifică nu este mai evidentă decât cea a recensământului.
Termenul de stare civilă este el însuşi puţin ambiguu pentru că
desemnează în acelaşi timp condiţia unei persoane sub raportul naşterii sale, a
legăturilor de familie şi de rudenie, a căsătoriei sau decesului sau /şi serviciul
public însărcinat să constate şi să ateste ansamblul acestor fapte.
Funcţia sa este în mod fundamental legală, aflată, de regulă sub controlul
administraţiei şi magistraţilor.
Prelucrarea statistică a datelor din registrele de stare civilă permite
urmărirea evoluţiei natalităţii, mortalităţii şi a altor evenimente demografice.

a. O practică recentă, care nu este încă universală.

Starea civilă  utilizează principiul declaraţiei. Este prezent acelaşi caracter
exhaustiv, obligatoriu şi teritorial, ca şi în cazul recensământului. Înregistrarea
completă şi calitatea informaţiei depinde fundamental de eficienţa serviciului de
stare civilă, excelent în ţările cu puternică tradiţie administrativă şi adesea
lacunară şi mediocră acolo unde personalul este insuficient  format,
incompetent şi mai ales supra-aglomerat, depăşit de masa de evenimente şi
întinderea teritoriului pe care îl are de acoperit.
Declararea evenimentelor de consemnat este foarte variabilă după natura
lor, mai bună pentru naşteri decât  pentru decese şi, mai bună pentru decese
decât pentru căsătorii. 
Înregistrarea actelor de stare civilă nu a devenit generală şi fiabilă în
Europa decât spre mijlocul secolului al XIX-lea, şi mai târziu în SUA. Nu
trebuie să ne mire deci, că, în ţările subdezvoltate şi mai ales în Africa
Subsahariană, ea nu funcţionează decât cu dificultăţi şi lacune, în particular în
zonele rurale.
Doar o treime din populaţia globului dispune astăzi de o stare
civilă cuprinzătoare de tip european.

b. Conţinut şi prelucrare
Naţiunile Unite au definit lista faptelor civile care se înregistrează:
născuţii vii, născuţii morţi, decesele, căsătoriile, divorţurile, adopţiile,
legitimările, recunoaşterile, anulările şi separările legale.
Fiecare înregistrare trebuie să facă menţiunea datei şi locului
evenimentului, a locului de naştere şi sexului persoanei vizate şi domiciliul
acesteia. Ca regulă generală, declararea trebuie făcută într-un răstimp scurt.
Un bun sistem de înregistrare nu este suficient, trebuind de asemenea să
existe un bun sistem de prelucrare statistică. În momentul exploatării datelor,
fiecare fapt de stare civilă trebuie să fie domiciliat la locul de reşedinţă a
indivizilor şi să facă obiectul unui buletin statistic - simplu borderou
recapitulativ în ţările unde sistemul de înregistrare este rudimentar - sau buletin
individual detaliat în alte condiţii, însoţit uneori, în cazul deceselor, de o
declaraţie confidenţială a cauzei, eliberată de medicul constatator al
evenimentului. Aceste buletine sau borderouri sunt centralizate şi prelucrate prin
serviciile statistice care publică serii lunare sau anuale, de la care plecând, se
poate urmări evoluţia natalităţii, mortalităţii, nupţialităţii şi divorţialităţii.

3. ALTE SURSE

  A. Registrele de populaţie, listele electorale şi celelalte registre

Numeroase administraţii sau întreprinderi dispun de baze de date de
personal, clienţi, parteneri, etc. purtând informaţii preţioase, mai ales despre
schimbările de reşedinţă ale clienţilor lor sau ale personalului pe care le
administrează, despre componenţa familială, nivelul de informare sau al
veniturilor. Totuşi acestea nu sunt concepute pentru o exploatare ştiinţifică şi
legea poate interzice comunicarea unor asemenea fişiere, nominative sau care
permit identificare persoanei. În acest caz, fişierele nu pot fi utilizate decât
pentru studii realizate sau comandate de către aceste organisme.
Câteva fişiere nominative şi cu fundament teritorial sunt totuşi publice, ca
listele electorale sau registrele de populaţie, acestea existând însă în puţine ţări.
Dacă sunt bine ţinute şi în plus informatizate şi centralizate, ele permit
observarea indivizilor, familiilor şi migraţiilor lor.

B. Anchetele
Alături de sursele amintite care se apropie cel mai mult de informaţiile
complete, cercetătorul dispune de numeroase anchete care nu au ca obiect
decât eşantioane de populaţie. A recurge la anchetă înseamnă a accepta
postulatul conform căruia ansamblul unei populaţii interesată de o problemă
dată poate fi în mod valabil reprezentat  printr-o mică parte din aceasta, judicios
aleasă în funcţie de criteriile de distribuţie statistică.
Dar riscul este enorm pentru studiul fenomenelor demografice, a
căror  frecvenţă este puţin importantă (rata în demografie se exprimă cel mai
frecvent în promile).
Ancheta oferă totuşi două avantaje de necontestat în raport cu tehnicile
grele de observaţie: preţul său mult mai scăzut şi supleţea sa, care îi permite
posibilitatea de a selecta obiectivele investigaţiei şi de a împinge mai departe
ansamblul de întrebări. 
Anchetele sunt de natură şi concepţie extrem de diversă, putând fi grupate
în trei mari familii:
a. Anchetele complementare de recensământ   şi marile anchete
permanente
Anchetele complementare s-au asociat de timpuriu operaţiunilor de
recensământ. Ancheta familială, care însoţeşte recensămintele în Franţa, din
1954, furnizează un bun exemplu în acest sens. Chestionare specifice privind
viaţa familială, conjugală şi profesională sunt adăugate buletinelor individuale
de recensământ ale unui număr de 300.000 de femei cu vârste între 19 şi 64 ani,
alese plecând de la un tiraj areolar de eşantion prealabil la recensământ.
Cu totul diferite sunt anchetele care fac apel la tehnicile întrevederii.
Recensămintele furnizează baza de tiraj a unor vaste eşantioane de populaţie
chestionate în mod regulate (anual), asupra caracteristicilor mai degrabă socio-
economice decât demografice. Ele dau o viziune destul de
precisă  caracteristicilor momentului, dar şi asupra mecanismelor prin care se
operează schimbarea lor. În SUA, de exemplu, Current Population Survey
permite să se obţină în acest mod o cantitate de informaţii din domeniile cele
mai variate. Este evident că asemenea operaţiuni, prin amploarea şi regularitatea
lor, impun mijloace financiare şi contabile considerabile, care se adaugă celor
care mobilizează operaţiunile de recensământ şi ţinerea evidenţei stării civile şi
nu pot fi realizate decât în ţările cele mai bogate.
b. Anchetele naţionale ca substitut al recensământului sau al stării civile
În ţările în curs de dezvoltare anchetele pot servi ca paleative ale
sistemelor de recenzare sau de înregistrare deficiente sau prea costisitoare. Dar
costul şi greutatea lor nu sunt totuşi neglijabile pentru ţările sărace şi, rar li se
poate da regularitatea necesară. De altfel, absenţa bazei de sondaj ca şi în ţările
cu recensăminte regulate pune enorme probleme de eşantionaj şi de generalizare
pentru datele observate.

C. Monografiile demografice
se caracterizează prin aceea că studiile întreprinse prin intermediul lor au
un caracter exhaustiv (se studiază fenomenul demografic sub toate aspectele).
Din punct de vedere al sferei de cuprindere se deosebesc două tipuri de
monografii:
- cele care studiază un singur fenomen demografic din cadrul întregii
populaţii sau a unei părţi a acesteia, în corelaţie cu toţi factorii social-economici
care îl determină (ex: monografia mortalităţii infantile; monografia fertilităţii
femeilor etc.);
- cele care studiază toate fenomenele demografice interdependente, în
cadrul unei unităţi teritoriale sau zone geografice.
Orice monografie trebuie să aibă ca scop final elaborarea unor propuneri
pentru determinarea unei evoluţii favorabile a fenomenelor demografice.