NE E GREU PENTRU CĂ SUNTEM

OBIȘNUITE SĂ NE ÎNVINOVĂȚIM
PENTRU ORICE
Zilele acestea lucrez la o nouă carte în care intenționez să pun cât mai mult din ce am aflat
despre mine, despre maternitate și despre copii în ultimii nouă ani. Îmi doresc să dau încredere
și putere, dar și informații, mamelor de pretutindeni, indiferent de vârsta și numărul copiilor,
pentru că avem tot ce ne trebuie să fim părinți suficient de buni.

Într-un capitol la care am lucrat zilele trecute am explorat zece dintre motivele pentru ca uneori
ne e atât de greu să fim mamele copiilor noștri. L-am scris greu, pentru că a fost nevoie să mă uit
la multe lucruri pe care de obicei le ținem ascunse, ca să nu ne doară. Dar cred că e un exercițiu
important, pentru că dacă știi care-i obstacolul, poți găsi metode de a-l ocoli sau de a-l depăși, în
schimb dacă încerci să-i ignori, vei da cu capul de el până va ceda unul din ele (nu e ieșit din
comun să cedeze capul primul). 🙂

E greu pentru că suntem obișnuite să ne învinovățim pentru orice

Am crescut cu povara aceasta a propriei fatalități și nepriceperi, tot ce mergea rău era din vina
noastră și ne încasam pedepsele indiferent că aveam sau nu treabă cu pocinogul.

Îmi aduc aminte acum vreo cinci ani, când fetița avea aproape patru ani, iar băiețelul avea
aproape doi, pregătisem micul dejun pentru toți patru. Făcusem omletă cu brânză și cu roșii,
salată, prăjisem două felii de pâine, pusesem apă și tacâmuri pentru toată lumea, strigasem de
cinci ori după ei să vină la masă, ei au venit în sfârșit, am luat toți câteva guri, cel mic a scăpat
furculița pe jos, m-am ridicat să îi dau alta curată, apoi fetița a mai vrut ridichi și m-am ridicat
să-i curăț câteva, apoi am văzut că se terminase pâinea și m-am ridicat să mai pun la prăjit, dar
am constatat că se terminase. Nu mai era pâine. Dezamăgită de mine, am început să caut în
cămară o cutie de crackeri integrali sau altceva ce puteam folosi pe post de pâine, în timp ce
fredonam ca pentru mine: Mami e de vină, mami e de vină, un cântecel inventat ad-hoc de
mintea mea ca să-mi aducă aminte că orice-ar fi fost, de vină eram eu.

Da, eu sunt de vină că mă ocup de cinci ori pe zi în fiecare zi de atâția ani de masa pentru două,
trei sau patru persoane, că eu fac cumpărăturile, eu mă asigur mereu că avem de toate, eu gătesc
și strâng, eu mă ocup de rufe să fie spălate, uscate, împerecheate, netezite și puse la locul lor, eu
mă ocup de programările copiilor la medici și la alte activități, de tratamentele lor când sunt
bolnavi, de școala și cursurile lor, de întâlnirile lor cu prietenii, de temele lor, de porția de citit
pentru fiecare în română și în engleză, de practica lor de scris de mână și de tipar, de limitele lor
la ecran, de cărțile pentru ora de lectură de seară, de hainele și încălțările și jucăriile și cadourile
lor, de petrecerile lor de Crăciun, de vitaminele pe care trebuie să le ia, dar nu mereu, de ieșitul
lor în parc și cu bicicletele, de viața lor echilibrată, de nevoile lor emoționale și fizice, de vase, de
pernele prea multe sau prea puține de pe canapea, de mâncarea pisicii și controalele ei periodice
la veterinar, de prietenii familiei, care trebuie sunați și felicitați de zilele lor, de vacanțe, de
călătorii, de bagaje pentru cel puțin trei persoane, de listele cu lucruri de făcut, de mine însămi,
da, eu sunt de vină că nu mai e pâine.
Ei bine, refuz.

Refuz să mă mai simt vinovată că am ratat un lucru de pe lista cu 143 de lucruri pe care le fac
zilnic, refuz să-mi mai cer scuze că sunt om și nu robot, refuz să mai joc acest rol al femeii care
nu greșește și nu se plânge niciodată.

Da, simt des că fac prea multe, dar pentru că le fac pentru oameni pe care-i iubesc și pe care mi
i-am dorit în viața mea, îmi asum responsabilitatea pentru ele și mi-am găsit trucuri care să mă
ajute să mă bucur de toate cele pe care le fac.

Dar vina… ea poate să dispară. Pe ea n-o mai primesc aici, în sufletul meu. N-are decât să cânte
la altă masă. Nu, nu la a ta, mamă de doi sau de trei care faci la fel de multe ca mine. Nici la a ta,
mamă singură. Sau la a ta, mamă departe de țară, care-ți crești copiii mai mult singură, că soțul
e mereu la muncă.

Haideți să ieșim de sub jugul ăsta nedrept și mincinos și să nu ne mai biciuim pentru lucruri
care nu sunt în cârca noastră. Faptul că facem mai mult decât este uneori omenește posibil nu
înseamnă că suntem obligate să facem asta zi de zi, toată viața.

Nu suntem. Doar alegem noi, din iubire.

Dar când asta ajunge să ne îngroape, e momentul să alegem diferit. Să alegem să cerem ajutorul
și să-i lăsăm pe cei care ne iubesc să facă pentru noi ce facem și noi pentru ei de atâta vreme.

https://www.printesaurbana.ro/2020/12/ne-e-greu-pentru-ca-suntem-obisnuite-sa-ne-invinovatim-
pentru-orice.html