Apa, esența vieții.

Importanța
anomaliilor apei în viața cotidiană

Șef lucr. dr. Cornelia Mesaroș

 “Apei i-a fost dată puterea de a deveni seva
vieții pe pământ.”
Leonardo da Vinci

“Apa este începutul începuturilor, totul din apă

provine și totul în apă se transformă.“
Thales din Milet
 Sumar

• Anomaliile apei
• Transportul apei prin membrane. Difuzia.
Osmoza.
• Aplicații biomedicale
 Anomaliile apei

• Datorită proprietăţilor fizice pe care le are,

apa are o importanţă deosebită pentru
organismele vii, influenţând existenţa,
conformaţia şi funcţiile acestora.
Legătura de H
• Dacă ținem seama de structura ei chimică și de categoria de
substanțe din care face parte, apa ar trebui să se topească și
să fiarbă la temperaturi mai scazute, care nu există pe
Pământ. N-ar exista deci pe Pamânt nici apă lichidă, nici
solidă, ci doar sub formă de vapori.
 Variația densității cu temperatura

• Lichide: temperatura ↑→volumul↑→ densitatea ↓

• Excepție apa (0°C-4°C): temperatura ↑ → densitatea↑ → volumul↓
• Densitate gheață < densitate apă → gheața plutește la suprafața apei
 Variația densității cu temperatura

• Spre deosebire de celelalte lichide, apa îşi măreşte volumul

prin solidificare şi îşi micşorează densitatea. Ea are densitatea
maximă la 4°C (3,98°C)
• Prin răcire, între 4°C şi 0°C apa se comportă anormal,
dilatându-se. Ca urmare, gheaţa are densitatea mai mică
decât apa la 4°C şi de aceea pluteşte pe apă.
• Această anomalie se explică prin faptul că, o dată cu scăderea
temperaturii, creşte gradul de ordonare al moleculelor de apă,
prin creşterea numărului de legături de hidrogen. Reţeaua
moleculară devine tot mai structurată, ceea ce determină
mărirea volumului gheţii şi scăderea densităţii.
 Căldura specifică a apei

• Apa are o căldură specifică foarte mare. La apa,

aceasta este de zece ori mai mare decât la fier. Apa
se încălzește de cinci ori mai încet decât nisipul, dar
și procesul de răcire este lent. Datorită capacității
exceptionale a apei de a absorbi căldura, vietățile
marine nu sunt niciodată amenințate nici de o
puternică supraîncălzire, nici de o răcire excesivă.
 Căldura specifică a apei

• Apa are căldură specifică mare, adică absoarbe multă căldură

pentru a-și crește temperatura. Creșterea temperaturii înseamnă
creșterea agitației termice ceea ce presupune mai întâi ruperea
unor legături de H, ceea ce necesită o mare parte din căldura
absorbită
• În procesul de răcire, apa reține mai multă căldură decât alte
substanțe, deoarece încetinirea moleculelor permite formarea
unor noi legături de H, proces în care se degajă energie.
• Datorită acestor proprietăți, apa are un rol deosebit de important
în procesele de termoreglare ale organismului.
 Căldura latentă de vaporizare

• Tot datorită legăturilor de H, apa are o căldură latentă de

vaporizare mare necesitând multă căldură pentru a rupe
aproape toate legăturile de H și a se evapora→ apa se află în
stare lichidă la temperatura camerei
• Pentru a evapora apa dintr-un ceainic va fi nevoie de 5,5 ori
mai multă caldură dacât pentru a o fierbe. Dacă nu ar exista
aceasta proprietate, multe lacuri și râuri ar seca și viața din ele
ar pieri.
• Căldura latentă de topire este și ea foarte mare.
 Conductivitatea termică
• Conductivitatea termică a apei este de câteva ori mai mare cecât cea
a majorității lichidelor și a altor constituenţi organici.
• În organism apa acționează ca un ”amortizor termic” deoarece
variațiile de temperatură ale mediului înconjurător sunt amortizate
prin inerția termică mare a apei din organism.
• În concluzie, organismele vii pot evita hipertermiile locale prin
transportul rapid al căldurii.
• Organismele vii pot primi din exterior cantităţi însemnate de căldură,
care însă produc încălziri mici. Sângele, prin conţinutul ridicat de apă,
transportă o mare cantitate de căldură din locul unde se produce în tot
organismul, uniformizând temperatura acestuia. Prin intermediul
vaselor sanguine din apropierea suprafeţei corpului, sângele cedează
căldură mediului exterior prin radiaţie.
 Cel mai bun solvent

• Apa este cel mai bun solvent. Ea dizolvă foarte multe substanțe,
rămânând inertă, fără să se modifice sub acțiunea substanțelor
pe care le dizolvă. Datorită acestei proprietăți, apa a putut
deveni purtătoarea vieții. Toate soluțiile din organismele vii sunt
preparate pe baza de apă.
• Moleculele solvitului trebuie să interacționeze mai ușor cu apa
decât între ele pentru a părăsi structura solidă și a se dispersa în
soluția apoasă.
• Apa poate forma legături de hidrogen cu molecule care prezintă
regiuni expuse de tip –OH sau –NH2 (alcooli, proteine...)
 Tensiunea superficială
• Dintre toate lichidele, în afară de mercur, apa
are cea mai mare tensiune superficială.
 Tensiunea superficială
• reprezintă forţa ce acţionează tangent la suprafaţa lichidului şi
perpendicular pe unitatea de lungime a conturului suprafeţei
tinzând să-i micşoreze suprafaţa liberă
• legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă aflate în
stratul superficial sunt mult mai puternice decât interacțiile cu
moleculele de aer

F N
  sI 
l m
 Substanțe tensioactive
În cazul soluțiilor tensiunea superficială depinde și de natura
solvitului. Există substanțe care:
 nu modifică tensiunea superficială a soluției (ex. zahăr dizolvat
în apă) în raport cu solventul
 măresc tensiunea superficială a soluție (soluții apoase de
electroliți) în raport cu solventul
 micșorează tensiunea superficială a soluției (soluții apoase de
soluții organice polare, acizi grași, alcooli, săruri biliare) în
raport cu solventul
Legea lui Traube: tensioactivitatea unei substanţe este cu atât
mai pronunţată cu cât această substanţă conţine mai multe
grupări hidrofobe
Importanța tensiunii superficiale în organism

 Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor biologice din

organismul uman este în general mai mic decât al apei (tensioactive).
 Organismul uman dispune de două mari categorii de substanţe
tensioactive:
1. Substanţe care acţionează în mod indirect, cum sunt
majoritatea substanţelor metabolizate de organism şi
transformate în acizi organici. Aceşti acizi reduc tensiunea
superficială a mediilor în care se află şi favorizează procesele
de permeabilitate.
2. Substanţe cu rol principal în organism în scăderea tensiunii
superficiale a lichidelor biologice cum ar fi acizii biliari (acidul
glicocolic şi taurocolic). Sărurile acestor acizi reduc tensiunea
superficială a grăsimilor alimentare, având drept consecinţă
emulsionarea şi o resorbţie intestinală mai uşoară.
 Tensiunea superficială

• Tensiunea superficială mare a apei explică

– fenomenele de capilaritate (ascensiunea sevei, drenarea
lacrimilor prin ductele lacrimale, emboliile gazoase)
– fenomene de la nivelul interfețelor (rolul surfactantului
pulmonar)
 Fenomene capilare
 1. Rezultanta forţelor de aderenţă este mai
mare decât rezultanta forţelor de
coeziune. Lichidul tinde să adere la solid şi
udă pereţii vasului iar suprafaţa liberă
prezintă un menisc concav. Lichidul urcă în
tuburile capilare până la o înălţime h
deasupra nivelului său din afara tubului.
 2. Rezultanta forţelor de aderenţă este mai
mică decât rezultanta forţelor de coeziune.
Lichidul nu aderă la suprafaţa solidului, nu
udă pereţii vasului şi se obţine un menisc
convex. Lichidul coboară în capilar sub
nivel.

hidrofoba hidrofila
Legea lui Laplace

1 1 
p     
 R1 R2 

Sfera: R1  R2  R

2
p
R

Datorită urcării sau coborârii lichidului din tuburile capilare, apare

o presiune suplimentara care se adună sau se scade presiunii statice.
 Legea lui Jurin
 În cazul lichidelor care udă peretele tubului capilar, la echilibru, presiunea
hidrostatică exercitată de coloana de lichid este egală cu presiunea dată de
forţele superficiale conform formulei lui Laplace.

2
 gh
R
2 r 2 cos
h R h
Rg cos  rg

2
 0 h
rg
h~σ
Efectele forțelor superficiale și fenomenele capilare au un rol major în desfășurarea
unor procese biologice: transportul sangelui prin capilare, patrunderea sevei în plante
 Rolul surfactantului pulmonar
2
Legea lui Laplace: p
R

Fluide σ(mN/m)
Apa pură 73
Fluid 50
pulmonar
Fluid 5-30
pulmonar cu
surfactant
 Rolul surfactantului pulmonar
Ca urmare a stabilirii proprietăţilor fizice generale a plămânului şi lichidului endoalveolar,
se poate deduce funcţia specifică a surfactantului pulmonar.
Pentru o alveolă dată, tensiunea superficială se reduce la reducerea suprafeţei, pentru a
evita creşterea presiunii interne dată de presiunea Laplace
2
p 
R
Dacă nu ar exista această variaţie, la scăderea razei unei alveole, presiunea din interiorul
său ar creşte, obligând aerul din interior să treacă în alte alveole cu raza mai mare. In acest
mod, toate alveolele mici s-ar goli în alveolele mai mari, împiedicând funcţionarea
normală a plămânului.

În domeniul de funcţionare normală a plămânului presiunea dată de tensiunea

superficială este practic constantă, deci variaţia coeficientului de tensiune superficială a
lichidului endoalveolar datorită prezenţei surfactantului asigură o valoare practic
constantă a presiunii Laplace indiferent de dimensiunea alveolelor.
Un alt rol important al surfactantului este de a micşora valoarea coeficientului de
tensiune superficială, micşorând astfel consumul de energie în cursul ciclului respirator.
 Difuzia simplă
c1

 este un fenomen de transport de substanță din regiunea în care

concentrația este mai mare înspre regiunea unde concentrația este
mai mică (datorita unui gradient de concentratie)
 este datorată agitației termice a moleculelor sau ionilor ce intră în
compoziția substanței
 fenomen predominant la gaze și la lichide
 este descrisă cantitativ prin legile lui Fick
Legile lui Fick
 Legea I:
cantitatea de substanţă (dm) transportată în unitatea de timp
printr-o suprafaţă S este proporţională cu gradientul de
concentraţie (dc/dx).

dm dc
  DS D=coeficient de difuzie
dt dx
kT
D
6 r 

Difuzie staționară (distribuția de concentrație nu se modifică în timp)

Legile lui Fick
 Legea II:
Variația în timp a concentrației într-o regiune dată a soluției este
proporțională cu variația în spațiu a gradientului de
concentrație.

2
dc d c
 D 2 D=coeficient de difuzie
dt dx

Difuzie non-staționară (concentrația se modifică în timp)

Difuzia prin membrane
 Membrana este o peliculă de grosime neglijabilă față de aria
suprafeței, care desparte două medii cu caracteristici fizico-
chimice diferite.
 Clasificarea membranelor
 membrane impermeabile - nu permit transportul unor molecule
 membrane permeabile - permit difuziunea atât a moleculelor de
solvent cât şi de solvit
 membrane selective - au în structura lor un sistem de capilare care
permit separarea selectivă a sistemelor coloidale sau moleculare în
funcţie de dimensiunea, forma şi structura lor chimică
 membrane semipermeabile (MSP) – permeabile numai pentru solvent
(ansamblul subst dizolvate)
 MSP se pot clasifica în membrane naturale (biologice) şi artificiale
(organice sau anorganice). În organismele vii membranele
semipermeabile au rol de bariere (bariera intestinală, perete capilar,
membrane celulare, etc.)
Difuzia prin membrane permeabile

dm D
  S   (c2  c1 )   P  S  (c2  c1 )
dt x

P = coeficient de permeabilitate a membranei pentru solvit

 Osmoza
 este fenomenul care apare când două soluții cu solvent comun,
dar cu concentrații diferite, sunt separate de o MSP (permeabilă
numai pentru solvent, nu și pentru solvit)
 solventul este transportat din teritoriul cu concentrație mai mică
spre teritoriul cu concentrație mai mare
 apare o presiune osmotică orientată spre teritoriul cu
concentrație mai mică
Presiunea osmotică

La echilibru:
presiunea osmotică egalează
presiunea hidrostatică

  gh

= presiunea ce trebuie aplicată pentru a împiedica osmoza

= este independentă de natura substanței dizolvate, depinde numai de numărul
moleculelor din soluție
 Legea presiunii osmotice
Legea Van’t Hoff
Experimental:

  RMT
 V  RT Legea Vanʹt Hoff
M (pentru soluții de neelectroliți)
V
V  iRT (pentru soluții de electroliți)
i= indice de disociere
T= temperatura absolută
M= concentrația molară a soluției
R= constanta universală a gazelor
V= volumul
υ= număr de moli
 Măsurarea presiunii osmotice

 Unități de măsură
– unități de presiune
– miliosmolul: greutatea moleculară a unei
substanțe, exprimată în miligrame pe litru
•(1miliosmol de Cl = 35,5 mg/l)

– miliechivalentul: greutatea atomică a unui element

exprimată în miligrame, împărțită la valența sa
•(1miliechivalent de Ca = 20 mg/l adica 40/2)
 Osmoza. Transportul apei prin membrane
Diferența de presiune
pe cele 2 fețe ale membranei Diferența de presiune osmotică
pe cele 2 fețe ale membranei

Fluxul de apă
prin membrană (dv/dt) J apa   Papa ( p   )

Pemeabilitatea
membranei pt apă

1. Dacă Δp > Δπ → ULTRAFILTRARE

Asigură schimbul de apă împreună cu unele
substanțe dizolvate între compartimentul
vascular și interstițial
2. Dacă Δp < Δπ → OSMOZĂ
Aplicații biomedicale ale presiunii
osmotice

Menţinerea arhitecturii celulare

Schimburile capilare
Ultrafiltrarea glomerulară
Hemodializa
 Aplicații practice ale presiunii osmotice
 Soluțiile care au aceeași presiune osmotică se numesc soluții izotonice
(5,5% glucoză, 0,7%NaCl, 3,8% citrat de sodiu)
 Dacă două soluții au presiunea osmotică diferită, cea cu presiune
osmotică mai mare se numește hipertonică, iar cea cu presiune
osmotică mai mică se numește hipotonică
• exosmoza - trecerea apei din interior in exterior (contractia celulei)
• endosmoza – trecerea apei din exterior in interior (umflarea celulei)
• transportul solventului are loc de la sol hipotona spre hipertonă

π1 π1
π2 π2 hemoliza

echilibru osmotic
Hipertonica, π2>π1 Hipotonica, π2<π1
π2=π1
 Aplicații practice

• Perfuziile (ser fiziologic, glucoza) trebuie să fie numai soluții

izotonice cu sângele
• Diferite soluții hipertonice comparativ cu fluidele corpului, se pot
folosi în tratamente externe (edeme, inflamații) sau interne
(dextran, săruri laxative)
• Hiperglicemia răstoarnă echilibrul osmotic dintre sânge și celulele
din țesut, îndepărtând apa din celule. Poate duce la deshidratarea
completă a organismului.
• Apa din sol are o concentrație de sare mai mică decât seva din
rădăcini – apa poate intra în rădăcini, explică și rigiditatea
plantelor cu tulpini.
 Menținerea arhitecturii celulare

• Soluțiile injectate intravenos trebuie să aibă aceeași presiune

osmotică cu a plasmei sanguine (izotonice)

2013, Zumdahl, Chemistry

Schimburi capilare
Regiune arterială Lichid interstițial Regiune venoasă

Δpa=32mmHg Δpv=12mmHg
capilar
Δπsg=28mmHg Δπsg=28mmHg
Lichid interstițial
Δpa > Δπsg Δpa < Δπsg
ULTRAFILTRARE OSMOZĂ
Sensul de circulaţie a apei depinde de diferenţa de presiune
totală între interiorul şi exteriorul capilarului.

Apa circulă de la presiune mare la presiune mică.

Când reabsorbția apei este perturbată la nivelul capilarului venos se

acumulează lichid și se formează EDEME.
Ultrafiltrarea glomerulară
glomerul pg = 75 mmHg
Δπg = 28 mmHg

Capsula pcB = 5 mmHg

Bowman ΔπcB = 0 mmHg

Δp = Δpg – ΔpcB = 75 – 5 = 70 mmHg

Δp > Δπ = ULTRAFILTRARE
 Hemodializa

Compușii metabolici solubili în apă (proteine, toxine, deșeuri) ies din sânge prin osmoză
(împreună cu apa), în timp ce proteinele esențiale din plasmă (albumina , globulina, etc.) și
elementele celulare ale sângelui rămân.
Soluția de dializă (hipertonică) se schimba frecvent verificându-se concentrația ionică.