Învăț să trăiesc în comunitata

„Cînd nu eşti sigur de caracterul unui om, priveşte-i prietenii.”

( Proverb japonez)

PĂTuRa SOldĂŢEaSCĂ
Cînd se sfârşi războiul, Vincenzo di Giacomo se reîntoarse acasă. Se întoarse
cu uniforma militară numai zdrenţe, cu o tuse puternică şi cu o pătură
soldăţească. Tusea şi pătura erau tot ce agonisise el în îndelungaţii ani de
război. Tusea nu-l slăbea nici pentru o clipă, chinuindu-l, şi curând îl vârâ în
mormânt. Nevestei şi copiilor le rămăsese de la el doar pătura cea veche. Copiii
erau trei la număr. Cel mai mic, care se născuse între două războaie, abia
împlinise cinci anişori. Pătura soldăţească îi reveni lui. În fiecare seară, când se
culca să doarmă, băiatul se acoperea cu pătura tatei, iar mama începea să-i
povestească acelaşi basm nesfârşit dintotdeauna. Basmul spunea despre o
zână, care ţesuse o pătură mare, atât de mare, încât se puteau înveli cu ea toţi
copiii de pe planeta noastră, ca să nu mai dârdâie de frig. Dar întotdeauna se
întâmpla aşa că vreunui băieţel nu-i ajungea loc sub ea şi el plângea şi se ruga
zadarnic să i se dea şi lui măcar un capăt de pătură, ca să se poată încălzi.
Atunci zâna desfăcea pătura veche şi se apuca să ţese alta nouă, mai mare, căci
trebuia ca ea să fie făcută numai de-a-ntregul. Buna zână lucra zi şi noapte,
ţesea întruna, fără odihnă, iar micuţul adormea fără să fi auzit vreodată
sfârşitul. Nu mai află niciodată dacă zâna reuşise să ţese o învelitoare care ar
ajunge pentru toţi. Pe micuţ îl chema Genario şi trăia împreună cu familia sa în
apropiere de Cassino. Prin părţile celea iernile sânt geroase, iar cea despre care
vorbim noi se dovedi a fi însoţită şi de foamete. Pe lîngă toate, se mai îmbolnăvi
şi mama. Ce era de făcut? Au hotărît să-l dea pe Genario unor cunoscuţi, foşti
vecini, care acuma deveniseră pribegi. Oamenii aceştia aveau un furgon vechi
cu care colindau ţinutul – uneori cereau de pomană, alteori cântau la laşnetă,
pe unde mai vindeau coşuri de mlajă, pe care le împleteau în timpul lungilor lor
peregrinări . Genario căpătase o colivie cu un papagal. Acela scotea cu pliscul
dintr-o cutie bileţele cu numere, care puteau câştiga la loterie. Genario trebuia
să arate oamenilor papagalul, iar ei puteau căpăta de la papagal, în schimbul
câtorva bănuţi, un bilet. Zilele se perindau lungi şi monotone. Uneori nimereau
în sate în care oamenii erau la fel de săraci ca şi ei şi nu puteau da milostenie şi
atunci Genario căpăta doar un călcâieş de pâine şi o străchinică cu puţină supă.
În schimb, când se culca să doarmă înfăşurat în pătura tatei – singura şi cea mai
mare avere a sa – adormea somn dulce şi visa că papagalul îi spunea poveşti.
Unul dintre pribegii care-i dăduse adăpost lui Genario luptase odinioară cot la
cot cu taică-său. El îndrăgise băieţelul ca pe propriul său copil şi-i povestea
multe istorioare şi, printre altele, îl învăţa să citească felurite inscripţii pe care
le întâlneau în calea lor – denumiri de oraşe şi de sate. Genario prindea totul
din zbor. Pribeagul îi cumpără un caiet şi un creion şi-l învăţă să scrie
denumirile. Genario copiase pagini întregi. Şi, în sfârşit, veni o zi când putu fără
ajutor străin să-şi scrie numele propriu – literă cu literă, fără nici o greşeală. Ce
vise minunate avusese în noaptea aceea, când adormise învelit cu pătura
soldăţească a tatălui său! Şi ce minunată este istorioara aceasta! Deşi nu-i ştim
încheierea, căci iată că se rupe la jumătate de cuvânt, de parcă la sfârşitul
propoziţiei în loc de punct răsare un semn de exclamaţie.
Gianni Rodari Trad. din limba rusă de E. Margine, E. David
• Cu ce poate fi fericit un copil?
• De ce vecinii sau vechii prieteni se ajută în creşterea copiilor?
• Cum va fi viaţa lui Genario de acum încolo?
• Ce exprimă acest semn de exclamaţie de la sfîrşitul povestirii: bucurie,
încântare, admiraţie?
• Cît valorează, pentru acest copil, vechea pătură a tatei?
108 Flaşnetă – instrument muzical portativ, asemănător cu o orgă mică,
acţionat cu o manivelă şi folosit de muzicanţii ambulanţi; caterincă.
109 Peregrinare – călătorie lungă prin locuri îndepărtate. Este o deosebire
enormă între a-i trata pe toţi oamenii în mod egal şi a încerca să-i faci pe toţi
egali. F. A. Hayek 103

Cățelușul de vânzare
Un proprietar de magazin a atârnat într-o zi deasupra uşii un anunţ pe care
scria Căţeluşi de vânzare. Anunţuri ca acestea atrag de obicei copiii mici şi nu
trecu mult că şi apăru un băieţel care se opri la uşă
– Cu cât vindeţi căţeluşii? întrebă el.
– Depinde; între 30 de dolari şi 50 de dolari, răspunse proprietarul.
 Băieţelul îşi goli buzunarele şi scoase nişte mărunţiş.
– N-am decât 2 dolari şi 37 de cenţi, spuse el. Da’ pot şi eu să mă uit la ei?
Proprietarul zâmbi, fluieră şi dintr-un colţ ieşi Lady, care alergă de-a lungul
magazinului, urmată îndeaproape de cinci ghemotoace micuţe de blană. Unul
dintre căţeluşi rămăsese mult în urmă, abia mişcându-şi picioruşele. Imediat,
privirea băieţelului căzu asupra căţeluşului şchiop şi întrebă: „Ce s-a întîmplat
cu el?”. Proprietarul îi spuse că medicul veterinar examinase căţeluşul şi
descoperise că acesta nu are o încheietură la un şold, şi că toată viaţa va fi
şchiop. Băieţaşul se însufleţi:
– Acesta este căţeluşul pe care vreau să-l cumpăr.
Proprietarul spuse:
– Cum să vrei să-l cumperi pe acesta? Însă dacă insişti, ţi-l dăruiesc.
Băieţelul se supără foarte tare. Se uită drept în ochii omului, arătând cu
degetul drept spre căţeluş şi spuse:
– Nu vreau să mi-l daţi. Acest căţeluş valorează tot atât de mult ca şi ceilalţi,
aşa că vă voi da cât aţi cerut. De fapt, acum vă dau 2 dolari şi 37 de cenţi şi apoi
câte 50 de cenţi pe lună până se strânge toată suma. Omul nu se dădu bătut: –
Nu înţeleg cum poţi să vrei câinele ăsta. N-o să ie niciodată în stare să alerge, să
sară şi să se joace cu tine aşa cum fac ceilalţi. Când a auzit aceasta, băieţelul se
aplecă şi ridică un crac al pantalonului, pentru a-i arăta bărbatului piciorul stâng
schilodit, răsucit, susţinut de o tijă metalică. Îşi ridică privirea şi spuse încet: – Ei
bine, nici eu nu alerg prea repede, iar căţeluşul va avea nevoie de cineva care
să-l înţeleagă.