Rolul familiei în viaţa unui copil cu handicap

„Copilul are dreptul så creascå alåturi de pårinţii săi.” (art. 30.1)

Familia naturală trebuie să reprezinte pentru copil mediul firesc şi sigur care să îi asigure
creşterea şi dezvoltarea.
Relaţia dintre mama şi copil este una dintre cele mai rezistente, privită din punct de
vedere biologic şi social. Se bazează pe sentimentul matern, la care se adaugă interferenţe
sociale, psihologice, educaţionale, culturale, tradiţionale. In sistemul social al familiei moderne,
ambii părinţi sunt implicaţi în creşterea şi educarea copilului, dar mama rămâne factorul
determinant, care supraveghează şi îndrumă implinirea socială şi biologică a fiinţei umane.
Prima treaptă în formarea copilului este familia. Necesitatea educării familiei pentru a-şi
cunoaşte şi întelege mai bine copii este susţinută cu solide argumente ştiinţifice. Orice fenomen
aparent nesemnificativ, poate schimba cursul evoluţiei copilului: de la faza preconcepţiei la
sfârşitulul ciclui primar de învăţământ. In acelaşi timp, educarea familiei este şi o problemă de
cultură. O bună aşezare a omului în orizontul valorilor este condiţia sine qua non a atingerii
scopului educaţiei: autonomia individului care îl face pe acesta să fie stăpân pe propriul destin şi
pe propria personalitate.
“ Dragostea faţă de copil este foarte importantă pentru dezvoltarea acestuia. O dezvoltare
sănătoasă se bazează pe stimulare şi siguranţă oferite de mediul familial şi de mediul său
înconjurator, de comunitatea în care trăieşte Între copil şi părinţii săi se stabilesc interacţiuni
subtile ce joacă un rol deosebit în dezvoltare. Legătura între mamă, tata şi copil se face prin toate
simţurile. Ei îl privesc, îl ascultă, îl ating, îl imbratişează, îl poartă în braţe percepându-i toate
acţiunile şi reacţiile.”
Legăturile de ataşament se stabilesc încă din primele momente de viaţă şi sunt vitale
pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Importanţa acestor legături (cu părinţii, bunicii sau
alte persoane semnificative din viaţa copilului) pentru dezvoltarea copilului şi formarea lui ca
adult este recunoscută de lege, care exprimă în mod clar dreptul copilului de a menţine relaţii
personale şi contacte directe cu părinţii, cu rudele, dar şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat
legături de ataşament.
Conform preambulului Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, acesta „trebuie să
crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere” pentru a-şi
dezvolta complet şi armonios personalitatea. Este recunoscut faptul că în cadrul familiei copilul
îşi dezvoltă simţul identităţii. O relaţie pozitivă şi consistentă cu părinţii, în care aceştia reuşesc
să vină în întâmpinarea nevoilor copilului, îl ajută să capete siguranţă interioară, să-şi cunoască şi
să-şi înţeleagă propriul trecut, să devină autonom. Familia este primul mediu în care copilul
experimentează relaţii şi el va dezvolta relaţii în afara acestui mediu pornind de la modelele pe
care le-a preluat de aici. De aceea, un copil are nevoie de legături emoţionale stabile, de
sentimentul apartenenţei necondiţionate la un grup de persoane (în esenţă, familia sa), de un
mediu securizant care să-i permită experienţe normale de viaţă.
 Când vorbim de familie, ne referim în primul rând la părinţi, dar un loc foarte important îl
are în viaţa copilului familia extinsă, formată în mod tradiţional din bunici şi rude până la gradul
al IV-lea. Familia extinsă îl ajută pe copil să-şi cunoască rădăcinile, să-şi întregească
experienţele de viaţă de familie, să dezvolte relaţii personale multiple şi complexe. De aceea este
foarte important pentru fiecare copil să îşi cunoască rudele şi să se bucure de relaţii personale cu
acestea. În plus, familia extinsă este principala reţea de suport pentru părinţi. În special bunicii
pot fi un sprijin real pentru părinţi şi, de multe ori, reprezintă principala resursă pentru prevenirea
separării.
Toţi copiii au nevoia şi dreptul de a fi îngrijiţi şi crescuţi de părinţii lor într-o maniera
competentă