Biserica din Densuş

Atestat documentar în urmă cu peste 650 de ani, satul Densuş, centru al cnezatului
medieval haţegan, îşi trage numele, potrivit unei tradiţii locale, fie de la o vatră mai veche
a localităţii, situată „din sus” de cea actuală, fie de la „ad sylvas densas” sau „locus
arboribus densus”, unde, spune legenda, ar fi fost îngropat generalul roman Longinus,
„guvernatorul” provizoriu al Daciei între cele două războaie daco-romane (102-105).1
Potrivit lingviştilor, toponimul, de origine slavă, ar deriva de la un nume de persoană:
Dămşuş sau Dănsus.2
În partea nord-estică a localităţii, „peste casele cu acoperişuri mari, se iveşte un
ciudat turnuleţ de dărâmături sure, care este al unei biserici fără pereche în toată
românimea”3, o ctitorie care, „prin aspectul său dureros, rămâne o mărturie vie a vitregiei
vremurilor, a răutăţii stăpânirilor trecute şi a neînţelegerii preoţilor şi credincioşilor care
au putut să rămână indiferenţi faţă de măcinarea perpetuă a unui monument atât de
important pentru credinţa şi viaţa poporului nostru” (Spiridon Candea). Așadar, în această
lucrare vom urmări o scurtă istorie a bisericii din Densuş, un edificiu ciudat şi singular ca
înfăţişare, considerat de unii a fi cel mai problematic monument istoric medieval din
întreg spaţiul românesc.
De mai bine de două secole, multe generaţii de specialişti au încercat să pătrundă
misterul acestei construcţii bizare, fără a ajunge însă la un consens în ceea ce priveşte
datarea monumentului, numele ctitorilor şi destinaţia sa originară. Arheologul Téglás
Gábor susţinea că biserica, ridicată în secolele XII-XIII din spolii romane, aduse de le
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ar fi fost un lăcaş de cult catolic. Teologul ortodox Milan
Şesan fixa începuturile edificiului în secolul al VI-lea, considerând că fusese ridicat de
către populaţia romanizată locală după 545. Nicolae Iorga era de părere că biserica nu
putuse fi ridicată decât de „un boier mare de dincolo, un domn sau un neam domnesc
1
Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 197.
2
Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933, p.
287; Ion Pătruţ, Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, Bucureşti, 1980, p. 106-107.
3
Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, ed. a II-a, Bucureşti, 1939, p. 158
pribeag din aceleaşi părţi ”, cel mai probabil de către domniţa Zamfira, sprijinitoarea
Prislopului, în secolul al XVI-lea. 4
Majoritatea ultimelor studii pledează pentru apartenenţa construcţiei la marea
familie a ctitoriilor cneziale din secolele XII-XIV. Astfel, istoricul de artă Ioan D.
Ştefănescu se pronunţa vag pentru o perioadă anterioară secolului al XV-lea. Diferit,
Virgil Vătăşianu, cobora datarea bisericii din Densuş până în ultimul sfert al secolului al
XIII-lea. În secolul al XIII-lea plasează ridicarea edificiului şi Vasile Drăguţ, cel care i-a
indicat, în calitate de ctitori, pe cnejii locali de Densuş, frecvent menţionaţi în
documentele medievale emise de cancelaria maghiară; o datare asemănătoare (secolele
XII-XIII), cu indicarea aceleiaşi familii ctitore, anume Mânjina (alte variante sunt
Mănjina, Muşina sau Muşat), propune şi Radu Popa.5
Iniţial, vechea biserică din Densuş se compunea dintr-un naos de plan cvasipătrat
(7,40 × 7,25 m) şi un altar cu închidere semicirculară (5,5 × 4 m), acoperit cu o boltă în
leagăn. La o dată ulterioară – există şi ipoteza contemporaneităţii celor două faze
constructive –, pe latura sudică a altarului a fost ridicat un mic diaconicon (3,80 × 3,80
m), boltit semicilindric, prelungit, spre apus, printr-un coridor; în prezent, ambele
încăperi sunt ruinate. Pronaosul, spaţios, este un adaos de la mijlocul secolului al XV-lea.
La interior, patru stâlpi, alcătuiţi fiecare din câte două vechi altare romane suprapuse,
descriu un careu central (3 × 3 m), deasupra căruia se înalţă o turlă (20 m) cu patru
secţiuni distincte la interior, fiecare cu coturi de labirint. 6 Pereţii nucleului iniţial al
lăcaşului, dar şi cei ai încăperilor anexe, de dimensiuni variabile, sunt străpunşi de
numeroase ferestre, dispuse neregulat. Biserica şi anexele ei sudice au fost acoperite cu
lespezi de piatră, aranjate în trepte; abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu prilejul unei
renovări, s-a recurs la soluţia şindrilei.7 Lângă biserică se află o clopotniţă masivă de zid,
ridicată în anul 1897. Ca material de construcţie s-au folosit, aproape exclusiv, piese litice
romane, aduse de la Sarmizegetusa.
În urma săpăturilor arheologice din anii 1961-1963, executate sub coordonarea
istoricului Nicolae Puşcaşu, şi a cercetării amănunţite a structurii zidăriei, a fundaţiilor şi

4
Ibidem, pp. 286-287
5
Vasile Drăguţ, Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, vol. I, Bucureşti,
1982, p. 92.
6
Adrian Andrei Rusu, Monumente medievale din Ţara Haţegului, Satu Mare, 1997, p. 53
7
Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 44-45.
a celorlalte elemente structural-decorative, s-a constatat existenţa a trei faze de
(re)construcţie. Astfel, după o primă etapă de folosinţă, corespunzătoare secolului al XIII-
lea, lăcaşul ar fi fost abandonat, stratul de moloz descoperit corespunzând acestei faze de
ruinare; contemporane sunt şi urmele unui vechi pavaj, alcătuit din cărămizi romane, aflat
sub pardoseala actuală a naosului. Potrivit majorităţii cercetătorilor, marea migraţie
mongolă din anii 1241-1242 trebuie să fi găsit biserica refăcută sau în curs de refacere.
Ruinate din nou, o parte din zidurile bisericii, au fost desfăcute, materialul recuperat fiind
folosit, probabil, la refacerea gospodăriilor distruse. A urmat o nouă reconstrucţie, acestei
etape, patronate de cnejii Muşineşti, datorându-i-se refacerea altarului şi a pereţilor de est
şi de sud ai navei, adosarea pronaosului şi înălţarea zidurilor dinspre nord şi vest;
materialul folosit a fost piatra brută. Resturile unei curţi nobiliare şi urmele unui cimitir
din secolele XV-XVI, cu peste 130 de morminte, cercetate în anii 1999-2000, sunt
asociate cu această nouă fază de existenţă a bisericii.8
Diferit, începând din secolul al XVIII-lea, s-a susţinut apartenență romană a
construcţiei. Primul emitent al ineditei opinii a fost un ofiţer austriac din regimentele de
graniţă din Orlat şi Haţeg, anume baronul Sylvester Joseph Freiherr von Hohenhausen
und Hochhaus. Pasionat de antichităţile romane şi creştine, el a alcătuit, prin anii 1765-
1767, o lucrare cu caracter istoric, în care a prezentat câteva din vechile biserici
româneşti din Ţara Haţegului: Ostrov, Sânpetru, Strei etc. Lucrarea, tipărită în anul 1775
la Viena, pe cheltuiala împărătesei Maria Tereza (1740-1780), acorda o atenţie deosebită
edificiului din Densuş, cuprinzând 10 planşe colorate, numeroase schiţe şi copii ale unor
inscripţii latine legate de acest monument.9 Deşi pare hazardată (pentru unii, de-a dreptul
fantastică), originala ipoteză a atras, în ultimele două secole, susţinerea unui număr tot
mai mare de scriitori şi istorici.
Hohenhausen susţinea că, la origine, biserica ar fi fost un templu păgân, închinat
zeului Marte, ridicat de generalul roman Longinus, identificat cu Cnaeus Pinarius
Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus, fost consul (90-93) şi apoi legat al provinciilor
Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98), ajuns guvernator provizoriu al Daciei din
perioada cuprinsă între cele două războaie daco-romane iar ulterior, odată cu
încreştinarea conducătorilor slavi, şi vechiul lăcaş de cult a putut fi retransformat în
8
Adrian Andrei Rusu, Idem, pp. 56-60
9
Vasile Drăguţ, Idem, p. 97
biserică creştină. În faza actuală, naosul şi altarul bisericii ar data din secolele X-XI, în
timp ce pronaosul şi cele două încăperi anexe de pe latura sudică sunt considerate
constructii târzii.
Deşi, la prima vedere, face impresia unui conglomerat arhitectural, rezultat al mai
multor etape constructive, edificiul actual prezintă, într-adevăr, o serie de elemente
specifice unui vechi sanctuar păgân. Între cei patru piloni din naos, pe care se sprijină
turnul, se crede că era amenajat un altar păgân, destinat aducerii de sacrificii în cinstea
zeului Marte, a cărui statuie ar fi fost aşezată fie în absida actualului altar creştin, fie în
dreptul peretelui răsăritean al navei. Utilizat în mod ritual ca horn pentru degajarea
fumului de la focul sacrificiilor, acesta trebuie să fi suferit, la începutul celui de al doilea
mileniu creştin, mai multe modificări. De asemenea, unele dintre piesele şi motivele
decorative prezente ar trăda caracterul păgân iniţial al edificiului; între acestea se numără
cei trei lei funerari (doi pe bolta exterioară a absidei şi unul pe turn) şi siluetele cailor
săpaţi în piatră pe registrele inferioare ale coloanei de lângă intrarea în naos, precum şi pe
alte două coloane din faţa iconostasului. Aşadar, forma bizară a construcţiei, prezenţa
leilor şi a cailor simbolici, atestarea lui Longinus şi, probabil, a descendenţilor săi ar
îndreptăţi concluzia că, în forma sa iniţială, edificiul ar fi fost un mausoleu, care,
concomitent sau ulterior, a servit şi ca sanctuar al zeului Marte.
Oponenţii teoriei contrazic însă, rând pe rând, aceste argumente. Potrivit istoricului
de artă Virgil Vătăşianu, forma bizară a edificiului s-ar datora provenienţei dalmato-
macedoniene a constructorului. Pornind de la prezenţa coloanelor antice, asemănătoare,
ca rol, contraforţilor, istoricul de artă Vasile Drăguţ acceptă posibilitatea ca meşterul, un
localnic, să se fi inspirat din arhitectura unui vechi templu peristil, pe care să-l fi văzut,
încă în picioare, în Sarmizegetusa învecinată.10
Dacă vechimea nucleului edificiului, anume naosul şi altarul, stă sub semnul
controversei, în schimb, partea superioară a turnului şi cele două adaosuri târzii aparţin,
cu siguranţă, epocii creştine. Diaconiconul, din latura de sud a altarului, avusese o boltă
cilindrică de piatră şi o singură ferestruică spre vest, astupată atunci când, în continuarea
acestei încăperi, s-a adăugat un nou spaţiu, anume un gang boltit semicilindric, cu
intrarea din pronaos; resturile sale sunt vizibile până astăzi. Pronaosul vestic, al cărui

10
Ibidem, p.103
perete sudic este mai scund decât cel nordic – singurii păstraţi –, avusese două intrări: una
pe latura apuseană (acum astupată) şi alta pe latura de miazăzi. De asemenea, partea
superioară a turnului aparţine unei epoci ulterioare de construcţie; acesta este prevăzut cu
patru timpane triunghiulare, deasupra cărora se ridică piramida din piatră. În dreptul
nivelului secund al turnului se află o mică încăpere, cu rol de ascunzătoare.11
De-a lungul secolelor, biserica a cunoscut mai multe renovări, unele reuşite, altele
care i-au alterat aspectul iniţial, dovadă starea ei actuală de avansată degradare. Începând
cu mijlocul secolului al XIX-lea datează şi primele informaţii exacte privitoare la aceste
lucrări de restaurare. Astfel, Beniamin Densuşianu a transmis că, în anii 1841-1842,
coridorul lateral al edificiului a fost dezafectat, materialul recuperat fiind folosit la
salvarea bisericii şi a turnului. Aron Densuşianu semnala stricarea unui zid vechi, din
ordinul baronului Nopcea. Nu se poate însă preciza dacă a fost vorba de o singură lucrare
sau de mai multe. La un moment dat, biserica s-a aflat chiar la un pas de demolare,
dorindu-se construirea unui lăcaş de cult mai încăpător; noroc cu transferarea edificiului
sub protecţia „Legii Monumentelor Istorice”. Prin anii 1890-1891, arhitectul maghiar
Möler István, adept al demolării şi al reconstrucţiei după planuri imaginate ca fiind
corespunzătoare fazei iniţiale, a efectuat aici unele reparaţii, fără a adopta însă soluţia
radicală a dărâmării. Alte reparaţii s-au executat în anii 1928, 1948, 1968 şi 2003-2005.12
În ceea ce priveşte picturile bisericii, grav deteriorate de scurgerea timpului, acestea
au beneficiat, încă din 1871, de o atenţie deosebită din partea specialiştilor; în circuitul
ştiinţific au intrat după 1905. Cu ocazia săpăturilor arheologice şi a curatarilor din anii
1961-1962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat
gros de var. Analiza stilistică a ansamblului permite evidenţierea prezenţei a trei meşteri
zugravi, doi dintre ei lucrând – se pare – concomitent. Meşterul principal, autorul picturii
întregului altar, al primelor două registre superioare din naos şi al icoanei de hram, şi-a
înscris numele în partea de sus a intrării în biserică: „A pictat Ştefan”, inscripţie
completată cu o alta, tot slavonă: „... la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat
[biserica cu hramul] Sfântul Nicolae ... jupâneasă şi fetelor ... Amin”. Alt zugrav, poate
un ajutor al lui Ştefan, aparţinând cu siguranţă mediului artistic local, este autorul

11
Vasile Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Ed. Meridiane, bucuresti, 1968
12
Ioan Opriş, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat după Marea Unire, Ed.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1988, pp. 185-192
registrului inferior al picturii naosului.13 Desenul său este mai sec, iar figurile pictate mai
greoaie; în compoziţiile sale se inspiră din realitatea cotidiană a satului românesc.
Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donaţie a cnezilor din
familia Mănjina, deseori pomeniţi în documentele vremii atât în legătură cu convocarea
unor scaune de judecată, cât şi în contextul nesfârşitelor campanii antiotomane întreprinse
de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe
stâlpii centrali ai navei. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripţii în
româno-chirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon
zugr[av]”. Aceluiaşi meşter i se datorează, probabil, şi decorul mural care împodobea
înainte peretele apusean al naosului, înfăţişând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziţie
de o mare fineţe artistică, distrusă însă în cea mai mare parte.14
În altar, pictura s-a păstrat mulţumitor doar la nivelul inferior al pereţilor iar
impresionante sunt figurile „Sfinţilor Arsenie şi Atanasie”. Picturile de pe stâlpi, datorate,
probabil, unui zugrav popular local, redau, într-un mod naiv, dar plin de farmec, o
imagine a „Sfintei Maria” bătând cu ciocanul un drac, o reprezentare popular-artistică a
„Sfintei Treimi” şi un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-şi pielea pe băţ. În perioada
interbelică, urme de pictură au fost semnalate chiar şi la nivelul coloanelor încastrate în
pereţii bisericii.
Între anii 1566 şi 1720, frescele au fost acoperite cu văruieli; bine reprezentate
anterior, elementele slavone şi româneşti din această perioadă lipsesc. Pe baza acestei
constatări se poate stabili, cu aproximaţie, şi intervalul cronologic în care lăcaşul de cult
ar fi deservit, în paralel, atât comunitatea ortodoxă, cât şi pe cea reformată a nobililor
locali, protestantizaţi şi maghiarizaţi la sfârşitul perioadei medievale. Potrivit unui
document din 20 ianuarie 1702, în anul 1701, nobilii satelor haţegane Densuş, Ciula
Mare, Peşteana, Răchitova şi Ostrov au pus bazele unei parohii calvine locale, deservită
de pastorul maghiar Tokai István. La începutul secolului al XVIII-lea, străvechiul edificiu
a fost preluat de uniţi, fiind înregistrat, ca atare, de recensămintele ecleziastice ale anilor
1733 şi 1750; acest statut confesional şi l-a păstrat până în preajma amplei mişcări
religioase a călugărului Sofronie de la Cioara, când, a revenit obştii ortodoxe. Înstrăinat
din nou în deceniile următoare, lăcaşul de cult, menţionat atât pe harta iosefină a
13
Vasile Drăguţ, Pictura murală din Transilvania, Bucureşti, 1970, p. 52.
14
Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, vol. II, Bucureşti, 1906, p. 84.
Transilvaniei (1769-1773), cât şi în tabelele conscripţiei din anii 1828-1831 şi în
protocoalele „vizitaţiunilor canonice” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a
revenit definitiv Bisericii Ortodoxe în 1948. 15
Actualmente, biserica de la Densuş poartă două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” şi
„Sfântul Prooroc Ieremia”. Dublarea acestuia – nu se ştie care a fost cel iniţial – trebuie
pusă în legătură cu una dintre lucrările majore de consolidare a lăcaşului, care putea avea
caracterul unei rectitoriri, motivându-se astfel înlocuirea primului patron spiritual al
bisericii cu un altul. Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice româneşti.

15
Alin Rus, Mică monografie folclorică a comunei Densuş, Ed. Cetatea Deva, Deva, 2001, pp. 55-56