Limba latină este limba Romei
; în
Antice şi a teritoriilor învecinate
Laţiumului. Datorită expansiunii
romane, limba latină a fost dusă în
toate zonele cunoscute ale lumii
antice şi a devenit limbă dominantă
a Europei de Vest. Latina a fost
limba oficială a Imperiului Roman,
vorbită din Britania şi Portugalia
până la golful Piersic. în evul
mediu latina este mijloc de
comunicare internaţional ca limbă a
ştiinţei, filosofiei, şi teologiei.
Biserica catolică a adoptat-o ca
limbă liturgică. După traducerea
Vulgatei a devenit a doua limbă
internaţională după greacă şi a fost
folosită până în secolul al XIX-lea
în unele universităţi europene. Prin
urmare, latina a fost limba
învăţământului şi diplomaţiei până
în secolul al XVIII-lea şi a
liturghiei Romano-Catolice până
târziu în secolul al XX-lea. Limba
latină nu era originară din Italia, ci
a fost adusă în Peninsula Italică în
timpuri preistorice de către italici
ce migrau din Nord. Limba latină
este un membru a subfamiliei
italiene de limbi indo-europene.
Printre limbile indo-europene non-
italice, se înrudeşte cu sanscrita şi
greaca şi cu subfamiliile germanice
şi celtice. în Italia, latina a fost la
început dialectul regiunii din jurul
Romei. în limbile italice, latina,
falisca şi alte dialecte formau un
grup latin diferit de celelalte limbi
italice cum ar fi limba oscilor şi a
umbrilor. Cele mai vechi inscripţii
datează de la începutul secolului 6
î.e.n., cea de pe piatra neagră (lapis
niger) din centrul Forumului şi
fibula de aur de la Preneste, care
conţine textul scurt al unei donaţii.
Latina era limba vorbită în regiunea
din jurul Romei numită Lazio
(Latium), de unde provine si
denumirea de "Latina" - limba
vorbită în Latium. A câştigat o
importanţă majoră ca limbă oficială
în Imperiul Roman.
Periodizarea limbii latine este
prezentată în diverse izvoare în
mod diferit. O periodizare detaliată
este oferită în „Enciclopedia
limbilor romanice”, unde se disting
cîteva etape ale limbii
latine:1.Perioada arhaică- sec. 6-3
î.e.n.; 2.Perioada preclasică-
sec.3-1 î.e.n.; 3.Perioada latinei
clasice- sec.1 î.e.n.-anul 14 e.n.; 4.
Perioada latinei postclasice- anul
14-200 e.n .5. Perioada latinei
tîrzii.Ca limbă scrisă s-a situat
între anii 200-800, iar ca limbă
vorbită între 200-600.; 6.Perioada
latinei creştine sau medievale- ce a
cunoscut aspectul scris şi a
constituit o încercare de revigorare
a limbii latine clasice ca limbă de
cult între anii 600-800 e.n.; 7.
Perioada latinei moderne-
reprezentată de limbile romanice
sau neolatine. O altă periodizare ,
care este mult mai simplificată, a
fost dată de Iorgu Iordan, în
lucrarea sa „Introducerea în
lingvistica romană”. Aceasta
cuprinde etaapele:1.latina arhaică-
sec. 6-3 î.e.n.; 2. latina clasică -
sec. 3 î.e.n. - sec. 1 e.n.; 3.latina
post clasică- sec. 1-3 e.n.; 4. latina
medievală- sec. 4 -8 e.n.
Latina arhaica la origini, sub
forma sa arhaică, latina adusă în
Peninsula Italică era mai degrabă
un dialect italic, foarte asemănător
cu celelalte limbi din grupul italic,
osca şi umbra. Era limba comună a
unui mic grup de păstori şi
agricultori, în interiorul căruia nu
se manifesta nicio diferenţă din
punct de vedere calitativ de tipul
limbă literară/limbă neliterară.
Aceasta se datora faptului că, în
acel context socio-cultural, nu se
putea vorbi de o limbă latină
artistică/administrativă, ci accentul
se punea pe comunicare imediată.
Limba latină arhaică avea 3
dialecte mai importante: dialectul
vorbit în Roma, cel praenestin
(vorbit în Praeneste) şi cel falisc
(vorbit în Faler). Unul dintre
primele atestări ale limbii latine în
faza ei arhaică datează din secolul
al Vl-lea a.Chr. Aceasta este
reprezentată de de o fibulă
descoperită la Praeneste şi pe care
este gravată o inscripţie în graiul
praenestin.Particularitati: către sec
II î. e. n. însăşi latina vorbită la
Roma începe să monoftongheze pe
ae în e ex: praetor în pretor.
dialectul prenestin monoftongarea
se produce în cazul au-o, ex: caupo
- copo(negustor de vinuri).
Căderea consoanei finale m,s a
luat amploare în perioada imperială
fiind atestată în inscripţiile dialect
în această epocă. Un alt fenomen
este dispariţia lui h iniţial.
Latina clasică se caracterizează
drept perioada de dezvoltare
ascendentă a aspectului literal a
limbii latine. Cadrul social a
favorizat dezvoltarea dialectului
vorbit în Roma şi în împrejurările
ei în devenirea limbii literare.
Limba literară în dezvoltarea sa nu
a pornit de la un aspect cu totul
necultivat-deoarece în perioada
preclasică se cristalizează forma
literară, se formează sistemul
limbii, apare aspectul scris şi se
statorniceşte o diversitate
funcţional stilistică care în perioada
clasică se aprofundează. Astfel
latina din perioada clasică cunoaşte
următoarele varietăţi funcţional
stilistice, oficial administrative,
juridic oratoric beletristic, se
dezvoltă creaţia populară orală.
Drept monstre ale căreia pot servi
cântecele religioase, elegiile,
epistolurile, diversele cântece în
stil epistolar reprezentat în scris
prin tratate de medicină şi
arhitectură. Atît literatura cît şi
limba latină din această perioadă au
fost puternic influenţate de
contactul cu lumea şi cultura elenă.
În unele lucrări de specialitate sunt
atestate două subperioade ale
latinei clasice ce reprez. niv de
dezv. a lit.: Latina de aur(este
faimoasă pentru scrierile în proză
ale lui Iulius Cezar, Cicero şi
pentru scrierile poetice ale lui
Catullus, Lucretius, Virgil,
Horatius şi Ovidiu.) și Latina de
argint (e marcata de activitatea
literară a lui Tacitus, Seneca,
Petroniu. E o perioadă de declin în
literatura latină. Situaţia lingvistică
din această perioadă se
caracterizează prin coexistenţa a
două forme ale limbii-limba scrisă
şi vorbită.) Se caracterizează printr-
un aspect scris, printr-o diversitate
funcţional stilistică şi totodată prin
prezenţa foarte redusă a Vulgata, traducerea oficială a
elementului popular.
Latina postclasică. Este perioada
de criză a Imperiului Roman.
Perioada in care în provincie se
atesta iniţial un bilingvism utilizat
concomitent ca mijloc de
comunicare a latinei băştinaşilor şi
a limbilor latine cu care se
interfera. Până la urmă în rezultatul
acestui bilingvism drept mijloc de
comunicare devine latina, dar cu
unele modificări survenite în urma
interacţiunii celor două idiomuri.
latina se impune în stilul oficial
administrativ, în oficierea
serviciului divin precum şi-n
învăţământ care avea un caracter
predominant religios. La nivelul
fonetic particularităţile latinei sunt:
- reducerea consoanelor finale
m ,s continuă precum şi reducerea
altor sunete; confuzia diferitor
sunete o-u. La nivel sintactic,
tendinţa se observa în privinţa
topicii care tinde să fie fixă, adică
substantivul, predicatul,
complementul direct. în latină era
topica aleatorie liberă.
Latina postclasică sau
„epoca de argint“ a latinităţii se
caracterizează prin împrumuturi de
elemente populare şi arhaice; în
primul rând este reprezentată de un
mare istoric ca Tacitus, de un mare
filosof ca Seneca, un enciclopedist
ca Plinius cel Bătrân. În această
epocă scriu Petronius romanul său
Satyricon şi retorul Apuleius
povestea măgarului de aur. În
poezie predomină satira (Juvenal şi
Martial), iar oratorul şi
teoreticianul Quintilian încearcă să
readucă elocinţa la puritatea ei
clasică.
Latina târzie (de la anul 200 e.n.
până la primele texte romanice).
În această perioadă de decădere a
latinităţii, unii autori încearcă o
întoarcere la modele clasice
(Lactantius sau filosoful Boetius).
Importanţi în această epocă sunt
scriitorii creştini care, preocupaţi să
fie înţeleşi pentru a face
propagandă noii religii, scriau voit
într-o limbă populară: Tertulian,
Augustin ,Hieronim care a redactat
bibliei. Câţiva ani mai târziu (842)
apare primul text romanic:
Serments de Strasbourg).
Latina medievală. Este ultimul
aspect al latinei şi în cea mai
mare parte este un aspect scris.
Era scris de oameni ce nu
cunoşteau latina sau o cunoşteau
doar din cărţi şi care o îmbinau
cu elemente din limba vorbită de
ei. Din care cauză latina din acea
perioadă, după aprecierea unor
lingvişti aceasta ar fi o antilimbă
deoarece ea a pierdut capacitatea
de a servi drept instrument de
comunicare. Este în cea mai
mare parte limba documentelor
bisericeşti, juridice, civile care
abundau de vulgarisme şi care
aveau o sintaxă denaturată.
Cronologia latină medievală
coincide cu faza iniţială a
limbilor romanice şi de aceea se
atesta o influenţă reciprocă a
acestora mai ales la nivel de
fonetică. Vocabularul limbilor
romanice este împânzit pe această
cale de împrumuturile latineşti
culte ce devin dublete
etimologice ale cuvintelor
moştenite tot din limba latină.
Romanizarea - este- un
proces istoric ireversibil, de
lunga durata care a constat in
patrunderea elementelor de
cultura si civilizaţie romana in
toate compartimentele vieţii
sociale-politice- economice-
religioase. Elementele de cultura
si civilizaţie sunt preluate de
populaţia autohtona. Romanizare
- procesul de asimilare lingvistică
şi etnică a unei populaţii.
Lingvistică - înseamnă că se
cerea ca băştinaşii să asimileze
limba romanică (latina), etnică - e
vorba de căsătoriile mixte.
1.Dezlocarea armatelor romane
(erau întreţinute de baştinaşi,
făceau canabisuri - locuri de
cazare pentru soldaţi);2.Coloniştii
(oameni de afaceri) - făceau
drumuri, construiau oraşe,
circuri, teatre, băi publice -
terme, unde-i antrenau în muncă
pe daci şi-i învăţau
limba;3.Administraţia publică în
lb.latină (la început admiteau
bilingvism, dar mai apoi
Vespasian a interzis bilingvismul
- Pecunia non olet); 4.Acordarea
cetăţeniei (care permitea:
apărarea de lege, înrolarea
bărbaţilor în armata de elită,
liberul comerţ, trinomia, căsătoria
liberă, puteau fi aleşi în organele
de conducere). S- au făcut trei
mari reforme. Cunoscute în
istorie: 1) 91-89 î.e.n. - este
lansată Lex Iulia - acordarea
cetăţeniei tuturor; 2) 69-79
Vespasian - lansează o nouă lege
prin care atribuie cetăţenie
aristoctraţilor de la sate; 3) Legea
Constitutio Antonimiana -
acordarea cetăţeniei tuturor
oamenilor liberi (plebei) - făcută
de Caracalla.5.Religia - biserica.
Serviciile divine se oficiau în
limba latină (religia creştină:
Romania de Vest - catolici,
Romania de Est - ortodocşi).
Constantin cel mare, sub
influenţa mamei sale Elena ,în
325 e.n. lansează o lege „Edict”,
care mai târziu prin Conciliu de
la Niceea a legiferat religia
creştină ca religie oficială de stat,
în Imperiul Roman;6.Construcţii
de şantiere,7.Osmoz (căsătorii
mixte); în 395 e.n. Imperiul
Roman se împarte în 2: de
Asfinţit - Roma (476 e.n.) şi
Bizanţul, capitala Constantinopol
- 1453, când a fost cucerit de
turci.Căile:Limba Latina - cel
mai important factor al
romanizarii-; Armata -;
Administraţia.;Coloniştii - cu
acţiune importanta; Economia;
Religia;Şcoala (instructia) factor
cu importanta decisiva pentru ca
foloseste limba latina;Dreptul;
Urbanizarea.
Vocalism+Consonantism
al latinei. 1.Vocalism-
Particularitatea vocalismului latin
nu poate fi explicată decât
inductiv, deoarece lipsesc datele
precise din interiorul limbii latine
şi, mai ales, al celorlalte limbi
italice.
 Teoriile limbii. Originea teritorii cucerite mai târziu
limbilor romanice a fost discutată (franceza, provansala, româna).
în teoriile: etnologică (a Gröber a propus o schemă
substratului), cronologică, cronologică ce refleclă cronologia
dialectologică şi social-istorică diferită a cuceririlor şi romanizării
ş.a.1. Teoria etnologică, numită şi în cadrul Imperiului roman.
a substratului, a fost elaborată de Această schemă include: Sardinia,
savantul austriac H. Schuchardt şi Spania (Iberia), Catalonia, Franţa
italianul G.I. Ascoli. Ea relevă de Sud şi de Nord, Retia, Dacia şi
rolul elementului autohton în Italia.Lui Grober i s-a reprosat ca
formarea limbilor romanice. Se n-a ţinut cont în mod suficiect de
evidenţiază importanţa limbii contactele lingvistice şi etnice între
dacilor (daco-moesiană) în populaţia autohtonă romanizată din
formarea limbii române; provinciile respective ji metropolă
importanţa limbii galilor în (Roma). G. Gröber n-a subliniat
formarea francezei şi provansalei; faptul că latina răspândită în
limbii iberilor ce a influenţat limba diferite perioade "in provinciile
spaniolă şi portugheză. Potrivit romane n-a rămas neschimbată, dar
acestei teorii substratul înseamnă s-a modificat. 3.Teoria
limba băştinaşilor dispărută sub dialectologică a fost emisă de
influenţa altor limbi, de ex. cea a cehul J. Mohl şi dezvoltată de
poporului cuceritor. Suprastratul spaniolul R. Menendez Pidal
este limba de bază, latina, de Această teorie reliefează
exemplu, pentru limbile romanice. importanţa dialectelor italice ale
Prin adstrat se subînţelege limbii latine în formarea de mai
împrumuturile de mai târziu având târziu,a limbilor romanice.
diferite origini. De menţionat că în 4.Teoria social-istorică a fost
unele studii alături de acest termen formulată de austriacul W.Mener-
se întrebuinţează superstrat Lubke, care acorda prioritate
avându-se în vedere limba factorilor de ordin extralingvistic
poporului cuceritor dispărută sub sociali şi politici, în formarea
influenţa limbii băştinaşilor.In limbilor romanice. Astfel el
limba română: substratul - considera că în urma destrămării
elementele de origine autohtonă Imperiului Roman şi în urma
daco-moesiene; suprastratul - migraţiunii popoarelor barbare, se
limba latină; adstratul - modifică considerabil contactele
slavonismele, dar şi cele de mai lingvistice, etnice,politice,
târziu din: maghiară, turcă, greacă, economice şi, totodată, diminuează
engleză, franceză şa. 2.Teoria sau dispar vechele contacte cu
cronologică a fost emisă de metropola de odinioară.
austriacul G. Gröber, care a relevat Functiile limbii dupa Jakobson.
importanţa factorului timp în Emiţătorul - obiect capabil să
formarea limbilor romanice. El a trasmită informaţii, în comunicarea
observat că toate cuceririle romane verbală naturală este o persoană
şi romanizarea diferitelor provincii care, inplicând mecanismele
s-au extins cronologic pe o codificării şi aparatul emiţător
perioadă de peste 500 de ani. însuşi, este simultan creatorul şi
Astfel, Sicilia, Corsica, Sardinia executantul mesajului. Receptorul
devin provincii romane în sec. 111 - implică persoana care „traduce”
î.e.n.,când începe şi cucerirea sau repune mesajul în echivalenţele
Iberiei, apoi a Daciei. G. Gröber corespunzătoare celor care au stat
coinchide că limbile romanice la baza construirii lui.
formate pe teritorii cucerite de Decodificarea merge de la sunet
timpuriu, bunăoară în limba sardă, spre sens.Contextul - poate fi
dar şi în spaniolă se atestă mai verbal sau capabil a fi
multe elemente arhaice decât în verbalizat.Mesajul - ansamblul de
limbile romanice formate pe informaţii pe care emiţătorul
încearcă să-l transmită
receptorului.Codul - cuprinde un
sistem de semne specifice şi un
ansamblu de reguli de combinare a
acestora. In cazul comunicării
verbale, codificarea se face sub
forma impulsurilor nervoase care
reprezintă comenzile de articulare a
mesajului. Contactul - canalul de
trasmitere a mesajului (aer, cablu,
internet, legătură radio
etc.).Plecând de la factorii
constitutivi ai comunicării, R.
Jakobson a stabilit 6 funcţii ale
limbajului. >1.F. Denotativă
(context) (cognitivă, referenţială) -
se referă la trasmiterea unui
mesaj.>2.F.Expresivă(trasmiţător)
- atitudinea vorbitorului/
emiţătorului faţă de mesajul
exprimat.>F.3.Conativă(destinatar
) - vizează un anumit rezultat, un
anumit efect asupra destinatarului,
angajarea lui în receptarea
mesajului (prin diverse formule:
după cum ştii..., nu te supăra ...;
prin Vocative, imperative
etc.).>4.F. Fatică (contact) - se
referă la verificarea de către
vorb^tjr a menţinerii contactului
(se materializează prin formule
protocolare de salut, interjecţii,
întrebări - mă auzi?, pentru a
controla şi a atrage atenţia).>5.F.
Metalingvistică (cod) - se referă la
cod, astfel că atât vorbitorul, cât şi
receptorul trebuie să verifice dacă
utilizează acelaşi cod, pentru o
eficientizare maximă a
decodificării mesajului.>6F.
Poetică (mesaj) - ţine de atitudinea
faţă de mesaj în sine, centrarea
asupra mesajului, modului de
organizare a acestuia, aspectul
estetic (evitarea repetiţiilor,
clişeelor, abaterilor de la normele
gramaticale etc.).
Metode traditionale-1.Metoda
comparativ-istorica (1816-Franz
Bopp a publicat prima lucrare de
gramatica comparativa a mai
multor limbi inrudite (sanscrita,
greaca, latina, limbile
germanice).Danezul Rasmus Rask
si germanul Jakob Grimm pun
bazele istoriei limbilor germanice,
iar rusul. Vostokov pune bazele
istoriei limbilor slave.,1836-
germanul Friederich Diez a aplicat
metoda la studiul limbilor
romanice.a). Metoda ramas pana
astazi principalul procedeu de
studiere a istoriei limbilor.Scopul:
ea reprezinta un ansamblu de
procedee care permit ca, prin
compararea evolutiei unor limbi
inrudite, sa se traga concluzii
parivitoare la perioadele pentru
care nu exista texte. Cu ajutorul ei
se poate reconstitui limba-baza
(limba care sta la baza unui grup de
limbi inrudite), in cazul in care ea
nu a fost atestata (de ex. germana
comuna, slava comuna sau indo-
europeana) sau se pot reconstitui
unele unitati ale ei care nu s-au
pastrat in texte.Ea ofera datele
necesare realizarii unei clasificari
genealogice. Principiile: 1.Pr.
înrudirii între limbi- Are drept
material limbile inrudite, pentru ca
numai in cazul limbilor provenind
din acelasi izvor formele sunt
comparabile in detaliile lor, iar
asemanarile au valoare
istorica.2..Pr.creşterii progresive a
diferenţierilor lingvistice între
limbi înrudite- deosebirile dintre
limbi înrudite sunt cu atît mai mari
cu cît ele sunt separate de intervale
de timp mai mari. 3.Pr.necesităţii
comparării cuvintelor şi formelor
care îşi au originea directă în
limba primară - impune de a lua în
calcul şi a compara acele forme
gramaticale sau radicali lexicali
care îşi au realmente originea în
limba primară, şi nu inovaţiile sau
împrumuturile particulare în
limbile/comparate.;4.Pr.regularităţ
ii corespondenţelelor fonetice.-
intr-un grup de limbi inrudite
cuvintele provenite din acelasi
etimon (cuvantul din limba-baza)
prezinta corespondente fonetice
care se repeta la sunete identice.
Urmatorul exemplu se bazeaza pe
elementul latin din limbile
romanice. (lat. octo > rom.opt,
it.otto, fr.huit, sp.ocho) Conform
acestui ex., putem stabili o serie de
corespondente fonetice intre
grupurile de sunete provenite din
lat. ct: rom. pt ii corespunde grupul
it. tt, fr. it, sp. ch..;5. Pr.gradului
de relevanţă diferit al
asemănărilor lingvistice între
limbi înrudite.Cele mai relevante
în sensul dovedirii înmdirii sunt
fenomenele fonetice şi cele de
natură morfematic-gramaticală
(radicali, afîxe), iar cel mai puţin
importante sunt asemănările de
natură lexical-semantică şi
sintactică,.; 6. Pr.aplicării
comparaţiei între fenomene
lingvistice situate în stadii de
evoluţie echivalente;
7.Pr.abordării în parale a
evoluţiei semantice şi a celei
fonetice sau
morfologice;.8.Pr.limitării în timp
a acţiunii unei legi fonetice
2.Metoda Reconstructiei este
procedeul prin care se poate
reconstitui limba-baza sau unitati
ale ei care nu sunt atestateAcest
procedeu da rezultate daca
perioada de timp care separa epoca
diversificarii limbii comune de
primele atestari ale limbilor care
provin din ea este mai
scurta.Pentru reconstructia
etimonului din limba baza se aleg
formele cele mai vechi din limbile
inrudite; se compara invelisurile
fonetice - fonem cu fonem -, se tine
seama de legile fonetice ale
fiecarei limbi precum si de unele
legi fonetice cu caracter mai
general.Concluzie: Metoda nu
poate, reconstitui limba indo-
europeana asa cum a fost ea
vorbita; ea poate stabili numai un
sistem de corespondente intre
limbile care deriva din ea.
3.Metoda Geografiei lingv. Se
ocupa de studierea graiurilor unei
limbi cu ajutorul hărţilor:
ramificaţiile teritoriale (dialecte,
subdialecte, graiuri) se cercetează,
de obicei, prin anchete la faţa
locului, apoi se întocmesc hărţi ale
ţinuturilor cercetate, hărţi pe care
se notează repartizarea geografică a
cuvintelor, a pronunţărilor şi
formelor gramaticale. Obiectivul ei
constă în înregistrarea faptelor
lingvistice dialectale şi
reprezentarea lor în spaţiu, cu
ajutorul hărţilor lingvistice.Etapele
sunt: 1) elaborarea chestionarelor,
2) pregătirea şi desfăşurarea
anchetelor dialectale şi3)
interpretarea datelor şi
redactarea hărţilor lingvistice.
Geografia lingvistică s-a
dezvoltat în epoca modernă, în
ultimele decenii ale secolului al
XlX-Iea, cînd interesul
cercetătorilor s-a orientat cu
precădere spre aspectele dinamice
ale limbilor vii, inclusiv spre
varietăţile dialectale
locale.Geografia lingv. Nuse ocupa
de mediul natural si limbaj, ci de
realtiile intre mediul geographic si
difuzarea, distributia spatiala a
formelor lingvistice.Atlasele
linvistice se deosebesc de cele
geografice.Se elaboreaza cate o
harta pentru fiecare fonem sau
notiune.Potrivit faptelor linvistice,
hartile limbilor pot fi: 1.Fonetice-
inregistrarea varinatelor unui
fonem.; 2.Lexicale inregistreaza
cuvintele folosite pt a ilustra
acelasi concept.;3.lingvistice
propriu-zise. ; Dupa modul de
prezen. A materialului hartile sunt:
sintetice, punctuale, similare.
Metode moderne in lingvistica:
Cele mai cunoscute şi mai clar
conturate metode de analiză
structural-moderne care s-au impus
şi au creat adevărate şcoli sunt:
1.analiza funcţională se
întemeiază pe distincţia între formă
şi conţinut. Principalele concepte
operaţionale ale ei sunt: variantă/
invariantă, funcţie distinctivă,
comutare şi substituţie., 2.analiza
distribuţională- Obiectivul
principal al analizei distribuţionale
este,, realizarea unui inventar pe cît
posibil exhaustiv al unităţilor
lingvistice (foneme, morfeme,
lexeme) ale unei limbi, împreună
cu posibilităţile lor
combinatorii.Distributia poate fi
libera, complementara si
defectiva;3. analiza în constituenţi
imediaţi- propozitia este
descompusa in gr. Verbal si
nominal.ele apoi iarasi se
divizeaza.Prin constituent imediat
se înţelege o secvenţă lingvistică
rezultată din descompunerea unei
unităţi sintagmatice de rang
superior . Operaţia de
descompunere în constituenţi
imediaţi este progresivă, dinspre
macro-unităţi de tipul frazei pînă la
morfemele (eventual, pentru unii
cercetători, fonemele) minimale;
4.analiza în trăsături distinctive-
a fost practicată iniţial în fonologie
şi extinsă apoi şi în domeniul
semanticii lexicale. Dacă avem în
vedere nivelul fonetic, se consideră
astfel că orice fonem este
reprezentat de suma unor trăsături
distinctive, definite prin
modalitatea de articulare şi locul
articulării, de intensitatea şi timbrul
sunetelor verbale emise, isi
propune sa descompuna o unitate
in elemente ireductibile.; şi
5.generativ-transformaţională-
aplicarea acestei metode oferă
avantajul de a pune în evidenţă
relaţiile strînse dintre planurile
sintactic, semantic şi fonologie ale
limbii, în cadrul procesual al
limbii, văzută ca activitate de
producere şi decodificare a unor
enunţuri. Clasificarea
limbilor dupa Humboldt.O noua
etapa in evolutia conceptiilor
privind clasificarea tipologica a
limbilor este marcata de cercetarile
lui Wilhelm von Humboldt. Ceea
ce este nou in clasificarea propusa
de Humboldt consta in faptul ca el
adauga celei facute de A. Schlegel
al patrulea tip lingvistic si da
denumire primelor doua.1) Primul
tip lingvistic (al lui A. Schlegel)
Humboldt il numeste izolant.2)Al
doilea este denumit aglutinant;
limbile care il compun se
caracterizeaza prin afixe, dar in
structura lor morfologica prefixele,
sufixele si desinentele nu sunt
sudate cu radacina cuvantului.3)Al
treilea tip il constituie limbile
flexionare. Ele se caracterizeaza,
spre deosebire de cele aglutinante,
printr-o coeziune perfecta atat intre
afixe, cat si intre acestea si
radacina. Specifica acestor limbi
este si flexiunea interna.4)Spre
deosebire de invatatii de pana la el,
Humboldt mai distinge un tip
lingvistic, si anume tipul limbilor
incorporante (limbile unor indieni
din America de Nord, precum si
unele din limbile din extremitatea
de nord-est a Siberiei; ciukota sau
luoravetlana). In limbile
incorporante, propozitia nu este
insa alcatuita numai din verbe +
afixe, ci si din verbe si nume
reduse fonetic. Lingvistica generala
actuala accepta, in principiu,
clasificarea tipologica a lui
Humboldt si completarile facute de
alti invatati atat in sec. al XIX-lea,
cat si in epoca noastra. Se
recunoaste, de fapt, existenta a
patru tipuri principale de limbi, si
anume: 1) tipul izolant sau
amorf(chineza, vietnameza,
tibetana, birmana, siameza,-
Propozitia reprezinta, in limbile
izolante, un sir de radacini sau
teme invariabile.); 2) tipul
aglutinant (limbile turcice,
mongolice, tunguso-manciuriene,-
legatura dintre morfeme nu
prezinta o coeziune perfecta a
morfemelor,); 3) tipul flexionar
(Limbile flexionare se impart, in
limbi sintetice si analitice. Limbi
sintetice prin excelenta: limbile
indo-europene vechi (sanscrita,
greaca, latina, gotica, armeana
veche, slava veche si altele) iar
dintre limbile indo-europene
actuale: lituana, germana, rusa si
unele limbi slave (ele au insa si
elemente de analitism). Limbi
analitice: majoritatea limbilor
indo-europene contemporane
(limbile romanice, neoindiene,
engleza, daneza, neogreaca,
bulgara- prezinta o coeziune
perfecta a morfemelor); 4) tipul
polisintetic.( fac parte multe limbi
ale indienilor din America, unele
limbi africane si limbile unor
popoare din Asia.)