Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea: Istorie

REFERAT
Ordinul Cavalerilor Templieri

Coordonator: Conf. Univ. Dr. Habil Claudiu Neagoe

Student:

Istorie
Anul I
 După prima Cruciadă, din nevoia de a le oferi protecţie pelerinilor creştini din Ţara
Sfântă, mai mulţi nobili, în special descendenţi ai unor vechi familii flamande şi burgunde, au
înfiinţat un ordin militar religios, denumit iniţial „Pauperes commilitones Christi Templique
Solomonici” („Soldaţii sărmani ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon– latină), denumire
prescurtată apoi în „templieri”. Conform cronicarului medieval Guillaume din Tyr, în anul
1119, nouă cavaleri s-au prezentat în faţa patriarhului Ierusalimului, unde au depus
jurămintele de sărăcie, obedienţă şi castitate1.

Când templierii au ajuns în Ţara Sfântă, cavalerii ospitalieri îngrijeau deja pelerinii
bolnavi într-o mănăstire spital din Ierusalim, ordinul fiind recunoscut de Biserica Catolică
încă din 1113. Însă, la această dată, ei nu erau organizaţi ca un ordin militar-religios, această
inovaţie fiind introdusă de templieri.

Contrar unei opinii larg răspândite, templierii nu erau călugări în sensul strict al
termenului. Deşi depuneau jurămintele monahale de castitate, sărăcie şi obedienţă, ei nu
trăiau izolaţi de lume, într-o mănăstire, ci erau prezenţi în prima linie, pe câmpul de luptă,
unde purtau robe albe şi o manta albă pe care era cusută o cruce roşie, simbol al martiriului.

Însă templierii nu au schimbat radical numai instituţia monahală occidentală,

introducând conceputul de „călugăr-războinic”, ei au revoluţionat şi viaţa economică
medievală. Folosind un concept contemporan, putem afirma că Ordinului Templierilor, în
cele aproape două secole de existenţă, a funcţionat ca o adevărată corporaţie multinaţională
modernă avant la lettre, cu filiale în numeroase ţări.

Asemenea multor grupări religioase medievale, administrarea Ordinului Templierilor era

structurată ierarhic. Marele Maestru îşi desfăşura activitatea la sediul central, din Ţara Sfântă,
iar teritoriile vaste din Occident erau împărţite în provincii, administrate de câte un
comandant al zonei, care, la rândul său, îi supraveghea pe Maeştrii responsabili de
conducerea caselor teritoriale ale templierilor. Principalii ofiţeri ai Ordinului erau Marele
Maestru, Seneşalul, Mareşalul, Comandanţii şi Postăvarul. La apogeu, influenţa Ordinului
Templierilor era uriaşă. Cavalerii nu erau numai „călugări-războinici”, ci şi bancheri,
comercianţi, constructori, proprietari de terenuri şi de corăbii, diplomaţi, consilieri ai
capetelor încoronate şi Suveranilor Pontifi şi multe altele2.

1
Karen Ralls, Enciclopedia cavalerilor templieri, trad. de Carmen Pădurariu, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 15
2
Ibidem, pp. 20-21
 Inovaţiile economice introduse de templieri le-au permis să devină una dintre cele mai
bogate şi mai puternice instituţii private din istorie. Pe parcursul existenţei sale, Ordinul a
dobândit mii de proprietăţi, terenuri, sate, păduri, mănăstiri, porturi etc., atât în Occident, cât
şi în statele cruciate din Orient. Totuşi, o bună parte averea Ordinului, donată de persoane
particulare, nu putea fi înstrăinată fără permisiunea proprietarului, asemenea unei cutii de
valori dintr-o bancă modernă. Dimensiunea exactă a imperiului economic construit de
templieri rămâne un mister3.

În lumea medievală, dominată de incertitudine, fortificaţiile templierilor se numărau

printre puţinele locuri în care averile puteau fi depozitate în siguranţă. Deşi Biserica
interzicea cămătăria, Ordinul a reuşit să dezvolte serviciile bancare la o scară fără precedent
în epocă. Templierii au inventat o formă timpurie a scrisorii de credit, pentru a uşura
pelerinajele. Ceea ce a început ca o formă simplă de servicii bancare oferite pelerinilor s-a
transformat într-un adevărat imperiu financiar, templierii devenind bancherii nobililor, ai
regilor şi ai papilor, cărora le împrumutau deseori sume uriaşe. Pentru a nu percepe direct
dobândă, ei au inventat o formă timpurie de comision de administrare, care acoperea costurile
serviciilor financiare. Deşi au existat în epocă acuzaţii potrivit cărora templierii erau lacomi,
acestea au fost destul de rare, părerea generală despre ei fiind favorabilă. Însă averea
templierilor nu provenea numai din intermedieri financiare, ci şi din activităţi protoindustriale
şi comerciale.

Primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creştine nu au adus doar o perioadă de
fervoare religioasă, ci şi o explozie economică. În umbra Cruciadelor, activitatea comercială
a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în Europa Occidentală şi Mediterană, atingând cote
nemaiîntâlnite din perioada de glorie a Imperiului Roman. Ordinul Templierilor s-a aflat
chiar în centrul acestui avânt economic. Galerele lor transportau pelerini, echipament militar,
bani, animale şi mână de lucru din Occident spre Ţara Sfântă. Bineînţeles, aceste corăbii nu
se întorceau goale din Orient, ci aduceau mirodenii, ţesături de lux, tămâie şi uleiuri uleiuri
rare, folosite în ceremoniile religioase. Într-o epocă în care piraţii, atât creştini, cât şi sarazini,
răspândeau groaza pe mare, este uşor de înţeles de ce pelerinii şi comercianţii preferau să
călătorească sub protecţia templierilor4.

3
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, trad. de Monica Timu, Iași, Institutul European, 1994,
p. 39
4
Ibidem, p. 41
 Marea bogăţie de care se bucura Ordinul, fără precedent în lumea medievală, l-a
transformat într-o ţintă pentru regele francez Filip al IV-lea, care a complotat împreună cu
papa Clement al V-lea pentru distrugerea acestuia. Urcat pe tron în 1285, Filip al IV-lea,
cunoscut şi drept „cel Frumos”, a jucat rolul decisiv în distrugerea Ordinului Templierilor.
Ambiţiosul monarh nu a ezitat să intre în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea, care dorea să
reafirme întâietatea Suveranului Pontif în lumea creştină. Filip l-a acuzat pe Papă de mai
multe crime, inclusiv erezie şi magie neagră. Tot el i-a expulzat pe evrei din Franţa, în 1306.
În anul următor, el a ordonat, în secret, arestarea tuturor templierilor din regat5.

În ziua de joi, 12 octombrie 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru templier, fusese
invitat să fie unul dintre purtătorii sicriului la înmormântarea cumnatei regelui. Onoarea
acordată de Filip s-a dovedit a fi o capcană. În ziua următoare, vineri, 13 octombrie 1307, toţi
templierii din Franţa au fost arestaţi. Gestul a căzut ca o lovitură de trăsnet în toată lumea
creştină occidentală. Filip le-a scris tuturor suveranilor catolici, pentru a le expune punctul
său de vedere şi a le solicita sprijinul împotriva membrilor Ordinului din ţările respective.
Însă cei mai mulţi monarhi au refuzat, pur şi simplu, să creadă acuzaţiile incredibile aduse de
regele francez. Cu toate acestea, Filip s-a bucurat de sprijinul decisiv al papei Clement al V-
lea. Născut în Franţa, acesta a ajuns pe scaunul pontifical cu ajutorul lui Filip, fiind încoronat
papă la Lyon, în 1305. Având o poziţie precară – el şi-a exercitat pontificatul la Avignon, nu
la Roma – Clement nu le-a luat apărarea membrilor Ordinului6.

Arestarea templierilor avea să conducă la unul dintre cele mai răsunătoare procese din
istoria civilizaţiei occidentale, desfăşurat între 1307 şi 1314, când a fost ars pe rug ultimul
Mare Maestru templier, Jacques de Molay. Cavalerii au fost acuzaţi de peste 100 de crime.
Învinuirile aduse acestora au fost legate în principal de erezie, sodomie, idolatrie, precum şi
de lepădarea de Hristos. Acuzaţiile se bazau preponderent pe mărturiile informatorilor regelui
şi pe confesiunile smulse sub tortură. Aceasta era o metodă de interogare acceptată în
procesele medievale, care nu aveau ca scop aflarea adevărului, ci dovedirea acuzaţiilor. Sub
presiunea unor torturi inimaginabile, Marele Maestru Jacques de Molay, care avea o vârstă
înaintată în momentul arestării, a recunoscut acuzaţiile care i se aduceau pe 24 octombrie
1307. O zi mai târziu, alţi 30 de lideri templieri importanţi au cedat şi ei în faţa inchizitorilor,

5
Karen Ralls, op. cit., p. 121
6
Maurice Druon, Regii blestemați, trad. de Elsa Groza, București, Editura Univers, 1986, pp. 13-14
pecetluind soarta Ordinului. Sub presiunea lui Filip, Clement al V-lea a emis o bulă prin care
le cerea suveranilor catolici să îi aresteze pe templierii din regatele lor, însă în numele papei7.

Cu siguranţă că Filip şi-ar fi dorit ca procesul templierilor să se încheie cât mai

repede, însă papa, care nu a avut curajul să-l înfrunte direct pe suveran, a reuşit să-l
prelungească mai mulţi ani. În 1311, Clement al V-lea a prezidat Conciliul de la Viena, care a
declarat că Ordinul Templierilor nu se făcea vinovat de acuzaţiile aduse, având în vedere că
acestea nu au putut fi dovedite. Cu toate acestea, anii de procese şi torturi au distrus Ordinul,
care nu mai avea cum să fie funcţional. În anul 1312, Clement a emis o bulă papală care
dizolva Ordinul, iar la scurt timp, o altă bulă care transfera toate bunurile templierilor unui alt
ordin religios, cel al ospitalierilor, nu unui conducător laic8.

În martie 1314, în faţa unui grup de cardinali şi teologi francezi din Paris, Marele
Maestru Jacques de Molay şi trezorierul său au găsit curajul să retracteze mărturisirile făcute
sub tortură, afirmând că Ordinul nu se face vinovat de învinuirile aduse. Acuzaţi că au căzut
din nou în erezie, pentru că şi-au retras mărturisirea, cei doi au fost daţi pe mâna regelui, care
a ordonat imediat să fie arşi pe rug, fără să se consulte cu Suveranul Pontif.

Execuţia a avut loc la 18 martie 1314, pe o mică insulă din mijlocul Senei, în
apropierea grădinilor regale. Legenda spune că, în timp ce ardea pe rug, Jacques de Molay i-
ar fi blestemat pe Filip al IV-lea şi pe Clement al V-lea să îl urmeze în maxim un an, pentru a
da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru nelegiuirile comise. Deşi s-ar putea să nu aflăm
niciodată adevărul despre acest „blestem”, ştim sigur că cei doi conspiratori, care au uneltit
împotriva Ordinului, „l-au urmat” pe Marele Maestru în acelaşi an:Papa Clement al V-lea a
murit în aprilie, iar Filip al IV-lea, în noiembrie, la numai 46 de ani. Cei trei fii ai regelui au
murit şi ei la scurt timp, fără urmaşi, sfârşindu-se în acest fel dinastia Capeţienilor.

Părăsind scena istoriei, cavalerii templieri s-au refugiat în imaginarul popular. Bogăţia
lor fantastică, influenţa de care s-au bucurat, misterul ritualurilor secrete (care le-au adus
numeroase acuzaţii în timpul procesului), precum şi sfârşitul lor răsunător le-au asigurat un
loc în legendă, de care nu se mai bucură niciun alt ordin religios medieval. De-a lungul
timpului au apărut numeroase speculaţii privind averea lor fabuloasă, relaţia cu
francmasoneria (organizaţie contemporană care nu are absolut nicio legătură cu Ordinul
medieval al cavalerilor templieri) sau privind legenda Sfântului Graal. Multe dintre romanele
7
Paul Gogeanu, Mari procese din istoria justiţiei:Ordinul Templierilor, Ian Hus, Carol I Stuart, John Lilburne,
Mareşalul Ney, București, Editura Ştiinţifică, 1973, pp. 99-100
8
Ibidem, p. 101
cavalereşti asociate acestui mit au fost scrise la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul
secolului al XIII-lea, perioadă care coincide cu maxima înflorire a Ordinului. Deşi nu există
vreo dovadă istorică că vreo povestire din acest ciclu ar fi scrisă de templieri, aceştia au fost
asociaţi cu această temă, mergându-se până la confuzia cu cavalerii Mesei Rotunde, personaje
fictive din saga arturiană. Asocierea dintre templieri şi Sfântul Graal este vie şi în prezent,
fiind un element central într-unul dintre cele mai populare romane publicate la începutul
acestui secol, Codul lui Da Vinci, opera autorului american Dan Brown9.

BIBLIOGRAFIE

9
https://www.persee.fr/doc/hiper_2284-5666_2014_num_1_1_851, accesat la 30.10.2021
BERNSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. III, trad. de Monica Timu, Iași,
Institutul European, 1994

DRUON, Maurice, Regii blestemați, trad. de Elsa Groza, București, Editura Univers, 1986

GOGEANU, Paul, , Mari procese din istoria justiţiei:Ordinul Templierilor, Ian Hus, Carol I
Stuart, John Lilburne, Mareşalul Ney, București, Editura Ştiinţifică, 1973

RALLS, Karen, Enciclopedia cavalerilor templieri, trad. de Carmen Pădurariu, Iași, Editura
Polirom, 2008