Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea: Istorie

REFERAT
Sfântul Augustin

Coordonator: conf. univ. dr. Aurelian Chistol

Student:
Istorie
Anul I
 Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în
anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(Sfânta Monica), era o practicantă
exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era
creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după
cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se
creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a
tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului1.

În anii 373 – 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la
Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la
iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf.
Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi
poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a
întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la
Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie2.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de

scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a
adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile
acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru
căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să
lupte cu tentațiile sale carnale3.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da
legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un
moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri,
relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor

ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil
din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și
amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că
îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub

1
Aurelian Chistol, File din istoria istoriografiei universale, Craiova, Editura Aius, 2017, p 50
2
Ibidem
3
Damian Hurezeanu, Istoriografie generală și românească, București, Editura Fundației România de Mâine,
2001, pp. 99-100
ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă;
ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta
este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului
Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 3874.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului

Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,,
iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale.
În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau
să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire
(cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de
patru secole, până la renașterea carolingiană.

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți,
mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală
prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea
sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este
“tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai prin
iluminare. Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge
raționalismul cartezian)

Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea de a

recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă
regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul
este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță
cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel
mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon –
dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință,
speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți umanitare”: iubirea aproapelui,
fidelitatea, încrederea, umilința5.

4
Ibidem, p. 101
5
Greta Monica Miron, Caiet de istoriografie universală. Istoriografie antică și creștină, Cluj-Napoca, Editura
Universității „Babeș-Bolyai”, 1995, p. 75
 S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De Civitate
Dei” – operă fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental
Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf.
Augustin este considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puțin
nu în înțelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează
evenimente. Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un vizionar, nu este un profet. El
este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construiește tipare
psihice și o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generații. „De Civitate Dei” este
opera care va penetra în subconștientul celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor
care vor încerca, într-un mod conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă
pentru ei, un adevărat testament religios și politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viață,
coeziune și mai ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită
între civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la
ultimul țăran habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili
istoria medievală să se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta6.

În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în special

Roma, are o preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică
odată cu mutarea capitalei la Constantinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârșitul lumii
antice și triumful noii religii, cea creștină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în
stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales,
precum și a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unității politice și
economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul și Occidentul- lumi ce mai
păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând
o aparentă senzație de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entități politice romane
vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili
ordinea și unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este
rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii
romane Răsăritul se impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de
greutate al istoriei europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se
stabili la Constantinopol. Aici, creștinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credință), va
deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în Christos. La adăpostul armatelor
imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție

6
Damian Hurezeanu, op. cit., p. 103
spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-și întreaga energie spre dumnezeire și
manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar
și subordonarea față de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de
frontierele ortodoxiei și se va desprinde de caracterul dinamic și profan, pământesc și
material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu,
lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă
neapărat profan, dar care este mai ales material și dinamic7.

În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică (lb. gr. –

universal în sensul de în toate locurile și în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe
toți creștinii) a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social
de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și
totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces
complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizație ce este pe
cale să apară, religia creștină și Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele
realități stabile. De acum înainte, creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului
mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul
creștin (viitor catolic) devine esența acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul
stabil al identității acestei noi civilizații, biserica romană regăsește în interiorul său caracterul
dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Căci, dacă
ortodoxie înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forței
creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf
Augustin și operei sale8.

7
Greta Monica Miron, op. cit., p. 77
8
Aurelian Chistol, op. cit., p. 51
BIBLIOGRAFIE

CHISTOL, Aurelian, File din istoria istoriografiei universale, Craiova, Editura Aius, 2017

HUREZEANU, Damian, Istoriografie generală și românească, București, Editura Fundației

România de Mâine, 2001

MIRON, Greta, Monica, Caiet de istoriografie universală. Istoriografie antică și creștină,

Cluj-Napoca, Editura Universității „Babeș-Bolyai”, 1995