UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Comercianți și lucrători manuali în Dacia Romană

Coordonator: As. Univ. Ovidiu Udrescu

Student: Dumitru Petre

Istorie

Anul III
 Victoria armatelor romane asupra celor dace în urma războaielor purtate în anii 101-
102 și 105-106 a însemnat dispariția statului dac condus de Decebal ca formațiune politică,
teritoriul și populația fostului stat dacic intrând în mare parte sub stăpânire romană sub
numele de Provincia romană Dacia. Ea cuprindea cea mai mare parte din Transilvania,
Banatul și vestul Olteniei, având în frunte un guvernator care ținea locul împăratului.
Celelalte teritorii aparținând fostului stat dac erau locuite de triburile de daci liberi1.

În urma cuceririi romane pamântul devine în totalitate ager publicus (proprietate a

staului), conform dreptului roman. Agricultura, viticultura și pomicultura sunt ocupații de
bază ale autohtonilor și coloniștilor prezenți în Dacia Romană. Se cultivă diferite soiuri de
grâu, mei și secară. În epoca romană se constată o supraviețuire a uneltelor tradiționale geto-
dace, dar alături de ele încep să se folosească o serie de noi tipuri și variante de unelte
agricole, receptate și asimilate din lumea romană, datorită randamentului economic superior.
Acest proces are loc nu numai în Dacia romană ; el a cuprins și teritoriile rămase în afara
stapânirii romane, la dacii liberi, dar cu oarecare întârziere și cu o mai mică intensitate. Cu
toate acestea, se poate afirma că, procesul romanizării geto-dacilor s-a petrecut și pe plan
material, cuprinzând cu destulă intensitate și zona culturii materiale, agricultura în principal2.

În ceea ce privește creșterea animalelor, ca a doua ramură fundamentală a economiei

agrare, cercetările efectuate demonstrează că erau domesticite și crescute în principal taurine,
porcine, ovine și cai de talie medie. Creșterea animalelor este confirmată de numeroasele
informații provenite din ordinele romane.

Pășunile și fânețele statului sunt date unor arendași care impun taxe pentru cei ce
trimit vitele pe aceste terenuri. Activitățile agrare se completează și cu altele cum ar fi :
viticultura, cultura plantelor textile, creșterea păsărilor de curte, albinăritul, pescuitul și
vânătoarea.Vitele cornute mari și mici, precum și cabalinele, constituiau una dintre marile
bogații ale Daciei Romane. Acestea erau comercializate în celelalte provincii ale Imperiului
Roman3.

Mineritul

1
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, București,
Editura Albatros, 1975, pp. 86-87
2
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983, pp. 34-35.
3
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 135
 Romanii au acordat o deosebită atenție punerii în valoare a bogățiilor solului și
subsolului noii provincii. Ei au continuat și dezvoltat această activitate de exploatare minieră,
folosind experiența și forța de muncă a minerilor daci și mărind producția și productivitatea
prin deschiderea de noi puncte de exploatare și prin aplicarea de noi tehnologii folosite în
Imperiu în ceea ce privește valorificarea aurului, argintului, fierului, cuprului, sării4.

Bogățiile subsolului Daciei - aurul și argintul - au reprezentat o puternică atracție

pentru romani și unul dintre motivele cuceririi Daciei. De aceea, noii stăpâni au fost
preocupați de exploatarea lor cât mai rentabilă, fapt pentru care minele de metale prețioase au
fost declarate proprietatea statului. Specialiștii în minerit au fost aduși mai cu seamă din
Iliria, unde această îndeletnicire avea o veche tradiție. Cele mai bogate exploatări aurifere și
argintifere erau în munții Apuseni (Roșia Montană, Abrud și Zlatna). În afară de aur se mai
exploatau sarea, fierul, marmura și țițeiul (păcură). Sarea se extrăgea de la Ocna Mureș
(Salinae), Ocna Sibiului și Ocna Dejului. În ceea ce privește marmura, ea s-a scos din
carierele de la Bucova și Grădiștea5.

Meșteșugurile

Acestea au cunoscut, în epoca romană, o dezvoltare susținută, în primul rând pe teritoriile

supuse Romei. În cadrul activității meșteșugărești se impune ca ramură importantă
prelucrarea metalelor în ateliere specializate în vederea elaborării unui întreg inventar de
unelte, obiecte de uz casnic, piese de harnașament etc. Au luat ființă numeroase ateliere în
care se prelucrau minereurile extrase6.

Au existat numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se produceau unelte

pentru toată gama de activități economice și se confecționau unele arme necesare armatei
romane.

La o mare dezvoltare a ajuns meșteșugul ceramicii, de care se leagă atât

confecționarea vaselor de lut propriu-zise cât și prelucrarea materialelor din lut (țigle,
cărămizi, teracote, figurine, opaițe etc.)7.

Un meșteșug nou îl constituie producerea de perle de sticlă în ateliere de sticlărie.

4
Dumitru Tudor, Enciclopedia civilizației romane, București, Editura Enciclopedică, 1982, p. 193.
5
Dan Aparaschivei, Orașele romane de la Dunărea Inferioară ( secolele I-III), Iași, Editura Universității
”Alexandru Ioan Cuza”, 2010, p. 198.
6
Ibidem, p. 202
7
Dumitru Tudor, op. cit., p. 198
 La aceste ramuri de producție se adaugă și prelucrarea osului, a postavului, a pieilor,
precum și meșteșugul utilizării forței hidraulice8.

Comerțul

Despre comerțul Daciei Romane, mărfurile importate și exportate, precum și

negustorii de aici există numeroase informații. Inscripții descoperite la Apulum menționează
negustorii din Provincia Dacia Apullensis constituiți într-o confederație. Alte centre în care
apar negustori sunt Sarmizegetusa, Drobeta, Ampelum și Potaissa9.

Activitatea de schimb a cunoscut și ea un sensibil avânt odată cu constituirea

provinciei romane Dacia. Din Dacia se exportau materii prime (aur, argint, sare) dar, alături
de acestea, obiectul comerțului îl făceau și cerealele, vitele, mierea de albine, lemnul și
peștele. Se importau vase fine de lux (terra sigillata) din Panonnia, Gallia și malul drept al
Rinului. Se mai importau stofe fine, obiecte de podoabă, arme, fructe, minereuri și vinuri
sudice. Ca mijloc de plată a mărfurilor era folosită moneda romană, în special cea de bronz, a
cărei circulație se intensifică. Asemenea monede se băteau în marile centre economice unde
existau monetării, de pildă în orașele pontice Tomis, Callatis sau la Sarmizegetuza10.

Circulația mărfurilor a fost mult ușurată de amenajarea unor noi drumuri comerciale
care legau centrele urbane din Dacia cu marile centre din Imperiu. Circulația mărfurilor a fost
supusă unui strict sistem vamal, atât la intrarea și ieșirea din provincie, cât și în interior,
administrația romană instituind taxe vamale aducătoare de mari venituri Imperiului.

Fiscalitatea constituia, de asemenea, o sursă de mari venituri. Existau impozite directe

funciare și impozite pe cap de locuitor liber11.

8
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., pp. 36-37
9
Ibidem, p. 38
10
Dumitru Tudor, op. cit., p. 200
11
Dan Aparaschivei, op. cit., p. 205
BIBLIOGRAFIE

APARASCHIVEI, Dan, Orașele romane de la Dunărea Inferioară (secolele I-III), Iași,

Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2010.

GIURESCU, Constantin, GIURESCU, Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până astăzi, București, Editura Albatros, 1975

MUȘAT, Mircea, ARDELEANU, Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar,

București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

TUDOR, Dumitru, Enciclopedia civilizației romane, București, Editura Enciclopedică, 1982.