Dragomir Maria Alexandra, secția Istorie, anul II

Campania antifumat nazistă

Istoria nazistă a devenit un subiect controversat ani de zile, cu preponderență liderul
lor, Adolf Hitler. Germania nazistă a fost văzută ca un loc de teroare, datorită lagărelor de
concentrare asupra evreilor și țiganilor, dar și pentru lupta de putere pe care o manifesta Hitler
pentru crearea celui de-al Treilea Reich. Totuși, în istorie este ascuns un subiect pozitiv, pe
care naziștii au dorit să-l implementeze, legea antifumat printr-o campanie derulată între
1933-1945.
Între anii 1933-1939, numărul fumătorilor a crescut, urmând ca până în 1945,
consumul de țigări să scadă, datorită sărăciei postbelice. Cauzele acestei campanii au fost atât
cele medicale, care au devenit un pretext împotriva evreilor, dar și pentru consolidarea puterii
partidului. Din secolul al XX-lea au început cercetările asupra consecințelor fumatului. În
anul 1941 s-a înființat Institutul științific pentru cercetarea pericolelor din tutun, de la
Universitatea din Jena, în Turingia.
Hitler, în tinerețe, folosea tutunul exces, probabil datorită evenimentelor psihice care l-
au marcat, dar s-a lăsat, considerând fumatul ”o risipă de bani” și declamând că fumatul era
dizgrațios. Pentru a răspândi în rândul populației respectarea campaniei de către coaliții săi,
Hitler dăruia ceasuri de aur persoanelor care ar putea să se lase de fumat. Principiul din
spatele interdicțiilor a fost Nichtraucherschutz, numită protecția nefumătorilor. Se dorea
minimalizarea consumatorilor de tutun, astfel, oamenii care nu fumau să nu poată avea
contact cu fumătorii pasivi.
Măsurile pe care a încercat să le distribuie în societate nu au avut ecou, fiind o
campanie incoerentă, ineficientă, fără să fie sesizate măsuri evidente. Interzicerea fumatului a
fost ignorată pe scară largă. Aceste măsuri și-au atins apogeul abia între anii 1939-1941, după
care unele au fost retrocedate sau prevenite în mod activ. Au fost unele zone în care interdicția
fumatului a avut efect, precum Jena și Turingia, datorită influenței puternice a lui Karl Astel.
Prima locație în care a fost interzis fumatul a fost campusul universitar.
Din punctul meu de vedere, această mișcare antitutun a fost implementată din scopuri
politice. În primul rând, Hitler, Fuhrerul, nu era de acord cu acest viciu, considerându-l
”mânia Omului Roșu”, cu referire la dușmanul principal al naziștilor, comuniștii. Se dorea,
astfel, impunerea ideii de trădător printre oamenii cu acest viciu, implantându-le ideea că
devin dușmanii statului. În anii de după Primul Război Mondial, multe firme germane
producătoare de țigări au dat faliment, rămânând pe piață doar marile firme internaționale. În
anul 1933, partidul nazist atacă aceste firme ca fiind ale evreilor, care se îmbogățesc pe
spatele populației germane, dar doar pentru faptul că ei concurau cu propria firmă de țigări a
partidului. Scopul naziștilor era de a minimaliza impactul internațional, dar și eliminarea altor
rase.
Un alt factor care a determinat mânia naziștilor a fost politica de reproducere. Aceștia
doreau ca femeile germane să aibă cât mai mulți copii posibili, cu principalele ”calități”
genetice germane: blonzi cu ochii albaștri (arieni). Într-o carte de specialitate, apărută în 1930,
se specifica lipsa de fertilitate în rândul cetățenilor fumători. Naziștii au îmbinat sănătatea, pe
care o speculau în rândul populației, cu ambiția de a devenit un stat cu aceleași principii și cu
o populație controlată.
Așadar, în acest context, propaganda antitutun a devenit o luptă de putere între
conducători și populație. Organizațiile guvernamentale au avut sprijinul medicinei, care a
considerat, în permanenţă, că tutunul este dăunător pentru organism. Totuși, au existat
publicații care au descris fumatul ca fiind inofensiv sau ca expresie a masculinității. Pe data
de 7 decembrie 1934 s-au impus restricții asupra publicității produselor de tutun, încă un
semnal al acaparării puterii de către naziști, în rândul jurnalismului.
În concluzie, ambiția naziștilor pentru oprirea fumatului nu a fost un gest de empatie
către populație, ci mai degrabă un mijloc de control asupra tuturor categoriilor existente.