CAP.1.

BĂNCILE ȘI ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1. Particularităţi ale evoluţiei sistemelor bancare

Pentru a analiza starea actuală a sistemelor bancare contemporane trebuie să facem un

scurt popas şi să zăbovim puţin asupra genezei băncilor. În acest context, în secolul al XIX-lea
au fost înfiinţate primele case bancare care, spre deosebire de alte instituţii bancare, nu se
ocupau cu operaţiuni vaste de atragere a economiilor, ci prestau servicii de consiliere,
intermediere şi de mandat. De aceea, forţa financiară a acestor case nu consta atât în capitalul
pe care îl putea mobiliza la un moment dat, ci, în special, în averea personală şi prestigiul
fondatorilor. În acelaşi timp, în peisajul economico-financiar şi-au făcut apariţia băncile
comerciale, ale căror operaţiuni principale erau colectarea depozitelor şi participarea la
capitalul firmelor. Acestea s-au constituit şi au funcţionat ca societăţi pe acţiuni şi s-au
răspândit pe întreg mapamondul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut în ţările
europene puternice bănci comerciale, dintre care unele îşi desfăşoară activitatea şi în prezent,
cum ar fi: în Anglia - Middle Bank şi Lloyd's Bank; în Franţa - Credit Mobilier şi Credit
Foncier; în Germania - Dresdner Bank, Deutsche Bank, Darmstädter Bank ş.a. Deoarece
băncile comerciale, din acea perioadă, erau accesibile numai persoanelor înstărite, a apărut
necesitatea de a se înfiinţa instituţii bancare „populare”, accesibile şi celorlalte categorii
sociale. Astfel, s-au constituit trei tipuri de societăţi cu profil bancar: casele de economii,
cooperativele de credit şi casele de economii pentru construcţii.
Urmând parcursul firesc al istoriei, constatăm că în secolul al XX-lea băncile au continuat
să se dezvolte, influenţând puternic viaţa economică şi politică a lumii contemporane. Cu toate
acestea, sistemul bancar a cunoscut şi perioade de recesiune, cea mai gravă fiind cea din timpul
crizei economice din anii 1929-1933, când, de exemplu, în S.U.A. au dat faliment 8.812 bănci.
În multe state, evoluţia băncilor, a sistemului bancar în general, a constituit premisa
fundamentală a dezvoltării lor economice, băncile acţionând ca „adevărate locomotive” care
au atras după ele economia.
Fiecare ţară dispune de un sistem bancar naţional constituit, de regulă, pe trei paliere :
 banca centrală (naţională), cu rol de emisiune, de control al stabilităţii preţurilor, de
menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, de reglementare şi autorizare a celorlalte
bănci din sistem etc.;
 băncile comerciale, care îndeplinesc funcţia sistemului bancar de intermediere
financiară;
 băncile şi instituţiile de credit specializate care sunt acele instituţii bancare care, prin
statutul lor sau prin lege, au atribuţii funcţionale principale în anumite sfere ale creditului pe
termen mijlociu sau lung, în anumite ramuri ale economiei naţionale sau efectuează operaţiuni
numai de un anumit gen.
În sens larg, totalitatea sistemelor bancare naţionale formează sistemul bancar
internaţional, componenta de bază a sistemului financiar internaţional, prin intermediul şi cu
ajutorul căruia circulă fluxurile interne şi internaţionale de capitaluri între actorii pieţelor
bancare şi financiare.
Deşi în structura sa există un număr foarte mare de bănci, doar circa 200 de bănci au o
participare internaţională semnificativă. Activităţile sistemului bancar internaţional se
concentrează, în special, la nivelul pieţelor financiare şi de credit internaţional.
Băncile care compun structura sistemului bancar internaţional se grupează după mai
multe criterii, cea mai importantă delimitare făcându-se între:

1
  băncile centrale, instituţii bancare din fiecare ţară cu rol de supraveghere şi
organizare a relaţiilor monetar financiare ale statului, atât pe plan intern, cât şi în raporturile cu
străinătatea;
 băncile comerciale - instituţii bancare care îşi desfăşoară activităţile comerciale atât
pe plan intern, cât şi extern.
La rândul lor, după specificul activităţilor desfăşurate, distingem mai multe tipuri de
bănci comerciale, astfel:
 bănci de depozit, care au ca funcţie principală transformarea resurselor pe termen scurt
(depozitele persoanelor fizice şi firmelor) în credite pe termen scurt, mediu şi lung; acest tip de
bănci îl întâlnim în ţări precum: S.U.A., Franţa, Japonia, Marea Britanie, Olanda;
 bănci comerciale (commercial banks), care au activat, de la început, pe pieţele de
eurodevize, în scopul identificării unor modalităţi de atenuare a constrângerilor legate de
expansiunea lor geografică;
 bănci regionale, care şi-au făcut apariţia în marile centre financiare (New York,
Frankfurt, Tokyo, Londra), şi care şi-au dezvoltat ulterior, în străinătate, reţele dense de
sucursale şi filiale;
 bănci de clearing (clearing banks), care au deţinut o poziţie activă pe pieţele
eurodevizelor şi care, de asemenea, şi-au creat o vastă reţea internaţională;
 bănci universale, cu originea în Germania, Austria, Elveţia, investesc şi intermediază
mari capitaluri şi fonduri în cadrul pieţelor financiare interne şi internaţionale;
 casele de economii şi instituţiile specializate, specializate în atragerea economiilor
populaţiei şi fructificarea lor, sunt mai dezvoltate în Germania, Italia, Belgia, Franţa, Japonia,
Olanda; deşi centralele regionale ale caselor de economii rivalizează cu marile bănci,
angajamentul lor internaţional este încă mic comparativ cu cel al băncilor mari.
Amplificarea interdependenţelor economice dintre ţări, care a cunoscut o adevărată
explozie în secolul XX, a generat necesitatea adoptării unor reglementări, la nivel internaţional,
a raporturilor de plăţi, împrumuturi şi alte angajamente existente între diverse ţări, ca urmare a
schimburilor comerciale, de capitaluri şi finanţare a diferitelor proiecte menite să contribuie la
dezvoltarea economică generală.
Necesitatea adoptării unor reglementări internaţionale în domeniul monetar-bancar a fost
impusă şi de rezolvarea contradicţiei dintre caracterul internaţional al schimbărilor economice
şi caracterul naţional al mijloacelor de plată. Primele încercări de reglementare în domeniul
relaţiilor monetare internaţionale s-au limitat la o anumită zonă geografică şi au apărut sub
forma uniunilor monetare sau blocurilor monetare încă din prima jumătate a secolului trecut.
După 1990, datorită mutaţiilor ample intervenite pe pieţele financiare şi bancare
internaţionale (determinate de accelerarea proceselor de dezintermediere financiară, de
concentrare şi universalizare a băncilor), această structurare a băncilor devine tot mai relativă.
Ieşirea din criză a sistemelor bancare s-a realizat între 1990-1996, în special prin infuzii
publice de capital şi prin scăderea drastică a dobânzilor pe termen scurt pentru mai mulţi ani.
În 1996, marile bănci americane mai puternice ca niciodată, au mai mulţi bani decât au nevoie
pentru finanţarea întreprinderilor şi încep să utilizeze aceşti bani pentru a fuziona între ele.
Concurenţa acerbă, instaurată la nivelul activităţii bancare internaţionale după ieşirea din
criză, a generat o accentuare a procesului de concentrare bancară prin fuziuni şi achiziţii şi
crearea unor conglomerate financiare, a unor grupuri financiare cu activităţi multiple care
domină, în prezent, peisajul bancar internaţional. Consecinţele principale ale acestor procese
au fost reducerea numărului de bănci şi creşterea dimensiunilor acestora.
Pe de altă parte, unificarea europeană trebuie să treacă peste existenţa sistemelor bancare
şi financiare naţionale. Cu cât crearea euro a permis emergenţa unei vaste pieţe internaţionale
de emisiuni de obligaţiuni în euro, cu atât integrarea bancară este lentă şi dificilă, mai ales în
activităţi de detaliu. Comisia Europeană şi-a propus ca obiectiv crearea unei pieţe europene

2
unice de servicii bancare şi financiare. Reglementarea bancară prudenţială şi armonizată pe o
bază centralizată şi distorsiunile locale de concurenţă sunt în curs de eliminare, una după alta,
graţie acţiunii Directoratului General pentru Concurenţă din Comisia Europeană împotriva
protecţionismului statelor şi aşezămintelor. Politica bancară este disociată de politica monetară
cu scopul de a nu expune Banca Centrală Europeană la obligaţia eventuală de a-şi exercita
funcţia de instituţie care dă cu împrumut. Supravegherea bancară pune în evidenţă bănci
centrale şi autorităţi de control naţionale. Controlul prudenţial este în fiecare ţară a UE
aproximativ de 90% de origine comunitară. În UE, paşaportul unic, recunoaşterea mutuală şi
controlul sucursalelor din străinătate de către ţara de origine ar trebui să favorizeze dezvoltarea
unor mari bănci paneuropene prin fuziuni transfrontaliere. De fapt, băncile preferă să cumpere
filiale în străinătate şi nu au în vedere în mod necesar să le transforme ulterior în sucursale.
Politica de control asupra schimbului monetar, menţinută, în majoritatea ţărilor
dezvoltate a determinat o separare a activităţilor bancare interne de cele internaţionale
desfăşurate, în cea mai mare parte, în cadrul pieţelor de eurodevize. Totodată, trebuie să se facă
distincţie între bănci multinaţionale şi bănci internaţionale.
Băncile multinaţionale sunt băncile care şi-au implantat sucursale şi filiale în mai multe
ţări, activitatea transnaţională depăşind o pătrime din totalul activităţii desfăşurate. Acestea se
deosebesc de băncile internaţionale care efectuează operaţiuni pentru clienţii din diferite ţări
sau în diferite valute, de la sediul din ţara de reşedinţă.
La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ţările în faţa unui paradox:
pe de o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate şi să ofere o gamă
crescândă de servicii pentru o concurenţă globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai
flexibile, pentru a supravieţui pe o piaţă aflată în continuă schimbare, în acest sens, sistemele
bancare din ţările dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere - adică o mai mare
parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Atât
entităţile financiare, cât şi cele nefinanciare, ca şi depunătorii şi investitorii au avut roluri-cheie
şi au beneficiat de pe urma acestei transformări.
Pieţele financiare naţionale au devenit din ce în mai mult o parte integrantă a sistemului
financiar global. Centrele financiare oferă acum plasamente şi servicii pentru investitorii din
toate ţările, iar solicitanţii de împrumuturi au acces la capitalul de pe pieţele internaţionale.
Companiile multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de capital
pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi achiziţii, în timp ce intermediarii financiari
pot strânge fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare uşurinţă prin accesarea acumulărilor de
capital din marile centre financiare internaţionale. Ca urmare, se constată tendinţa băncilor de
a-şi extinde activitatea dincolo de aria lor tradiţională de activitate care consta în depozite şi
acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe ţări şi-au modificat legislaţia pentru a permite
băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiţii, gestionarea activelor şi chiar
asigurări, permiţându-le astfel să-şi diversifice sursele de venit şi să-şi reducă riscurile.
Conform opiniei specialiștilor BRI, în ciuda trendului general, modelele de afaceri
adoptate de bănci diferă de la un sistem bancar la altul. În primul rând, unele sisteme bancare
adoptă modelul multinaţional în timp ce altele se află mai aproape de modelul internaţional. În
al doilea rând, sistemele bancare diferă în funcţie gradul de centralizare.
O bancă centralizată atrage fonduri către sucursalele mari şi le redistribuie apoi în cadrul
grupului; o bancă descentralizată permite filialelor sale să atragă fonduri în mod autonom
pentru a-şi finanţa activitatea în fiecare locaţie. Bănci multinaţionale pot sta la fiecare capăt al
acestui spectru de frecvenţe. În schimb, băncile internaţionale, prin natura lor tind să fie mai
centralizate.
Băncile spaniole sunt descentralizate în sensul că sucursalele lor din străinătate atrag
fonduri în mod autonom în fiecare ţară gazdă. Pe de altă parte, băncile elveţiene sunt mai
centralizate, folosind sediile lor centrale pentru redistribuirea fondurilor la nivelul grupului. La

3
nivelul băncilor americane şi canadiene se constată o şi mai mare centralizare. Distribuţia
globală a finanţării, de asemenea, evidenţiază gradul de centralizare în rândul băncilor care
sunt mai aproape de modelul internaţional. Cuantumul datoriilor deţinute face distincţia între
băncile japoneze, dependente de finanţarea oferită de ţara de origine, și băncile germane sau
franceze, cu o gamă largă de obligaţii.
În timp, tendinţa de migrare de la modelul bancar internaţional la cel multinaţional este
mult mai evidentă în unele sisteme bancare decât în altele. Mai multe sisteme bancare au
crescut gradul de intermediere locală în străinătate, inclusiv băncile spaniole, franceze şi
britanice. Băncile belgiene înregistrează de asemenea un trend ascendent de la un nivel scăzut
de multinaţionalizare. Pentru cele mai multe sisteme bancare, tendinţa de a extinde activitatea
de creditare locală este mai pronunţată în ţările emergente. Prin urmare, tendinţa generală spre
modelul de sistem bancar multinaţional reflectă efectele creşterii portofoliilor de acţiuni de pe
pieţele emergente şi o creştere mai rapidă în rândul băncilor descentralizate multinaţionale, mai
degrabă decât o evoluţie universală în modelele de afaceri. În contextul crizei, această tendinţă
de a restrânge activitatea de creditare externă a fost impulsionată.

1.2. Băncile centrale

În prezent, practic toate ţările din lume au o bancă centrală. Ele exercită aceleaşi mari
funcţii. Dar există între aceste instituţii diferenţe importante care rezultă din istoria monetară
şi politică. În particular, gradul lor de autonomie este variabil. Două modele de bancă centrală
se opun: banca centrală sub tutelă – plasată sub autoritatea directă a statului – şi banca centrală
independentă – care nu primeşte nicio instrucţiune de la guvern. Începând cu anii 1980, se
observă o mişcare în favoarea celui de-al doilea model.
Economistului francez Leon Aucher i se atribuie invenţia expresiei de „bancă centrală”.
În economiile moderne, banca centrală este, în general, definită prin funcţiile sale. Pentru
Denise Flouzat, „banca centrală se defineşte ca fiind instituţia care se situează în centrul
sistemelor de plăţi pentru a garanta reglementarea şi controlul masei monetare. Este instituţia
considerată ca fiind aptă să păstreze încrederea în moneda naţională”. Pentru Michel Albert, „o
bancă centrală este autoritatea publică însărcinată: (a) să controleze finanţarea economiei
asigurând emisiunea biletelor de bancă şi să acorde credite băncilor comerciale în cadrul
politicii monetare; (b) să supravegheze şi să gestioneze sistemele de plăţi, în particular,
compensarea cecurilor şi viramentelor interbancare; (c) şi, în anumite ţări, să supravegheze
soliditatea sistemului bancar şi financiar” . Aceste două definiţii pun accentul pe o trilogie a
funcţiilor unei bănci centrale – definirea şi implementarea politicii monetare; supravegherea şi
gestiunea sistemelor de plată; reglementarea şi supravegherea sistemului bancar. Mai precis, o
bancă centrală joacă rolul unui împrumutător de ultimă instanţă, asigură prin lichidităţi
refinanţarea băncilor comerciale, supraveghează şi reglementează activitatea bancară,
facilitează funcţionarea sistemului de plaţi şi controlează masa monetară şi rata dobânzii pentru
a atinge obiectivele macroeconomice referitoare la creşterea economică, inflaţie, şomaj, rata
cursului de schimb şi balanţa de plăţi. Prin consecinţă, este un actor major al sistemului
financiar. Această definiţie a băncii centrale, deoarece ea este funcţională, nu este nici precisă
şi nici imuabilă. De-a lungul istoriei, funcţiile băncilor centrale au evoluat în strânsă relaţie cu
transformările sistemelor financiare.
Băncile centrale, după ce au obţinut monopolul emisiunii biletelor de bancă, au fost
însărcinate cu un anumit număr de funcţii de autoritate monetară faţă de băncile de rang
secundar. Aceste funcţii au fost preluate progresiv, pe măsură ce s-au implicat în afacerile
statului şi în special în politica economică. Din această cauză, marea majoritate a băncilor
centrale au fost naţionalizate (devenind bănci cu capital de stat), o excepţie fiind cea a celor 12
bănci de rezervă din Statele Unite ale Americii.

4
 În prezent, aproape peste tot în lume se aplică principiul unicităţii băncii centrale: există
o singură Bancă a Angliei, o singură Bancă a Franţei, o singură Bancă a Italiei, o singură Bancă
a Germaniei, Belgiei, României, etc. Cazul Statelor Unite ale Americii, unde există
douăsprezece aşa zise "Bănci de Rezervă" nu constituie, de fapt, decât o excepţie aparentă,
deoarece acestea sunt subordonate unui singur organ central – Sistemul Federal de Rezerve –
care se comportă ca o instituţie unică.
În ceea ce priveşte denumirea băncii centrale, aceasta diferă de la o ţară la alta, putând
exista astfel: bănci care includ în denumirea lor numai numele ţării respective (Banca Angliei,
Banca Franţei, Banca Italiei, etc); bănci care poartă denumirea de Bancă Naţională (în special
ţările Europei Centrale şi de Est: Banca Naţională a Poloniei, Banca Naţională a Ungariei,
Banca Naţională a României, etc); bănci care poartă denumirea de Bănci de Rezervă (Federal
Rezerves – în Statele Unite). De asemenea, persoana care conduce această instituţie poartă
denumiri diferite: de preşedinte (Germania, Olanda, etc) sau de guvernator (Anglia, Belgia,
România etc).
Existe două modele opuse de bancă centrală: 1) banca centrală sub tutelă – statutul
anterior anului 1993 al băncii Franţei putând fi un bun exemplu ; 2) banca centrală
independentă, Banca Centrală a Germaniei (Bundesbank) fiind arhetipul. Al doilea model a
triumfat în anii 1990 şi, Bundesbank a servit ca model la elaborarea statutului BCE.
Modelul băncii centrale sub tutelă. Banca Franţei a fost creată în ianuarie 1800 la
iniţiativa lui Bonaparte, pe atunci prim-consul. Este a treia bancă centrală creată în Europa.
Capitalul său (30 de milioane de franci) era deţinut de sectorul privat. Conducerea sa era
asigurată de un Consiliu General Compus din cincisprezece regenţi aleşi din ansamblul general
al celor două sute cei mai importanţi acţionari (faimoasele „două sute de familii”). Gestiunea
sa era supravegheată de trei cenzori. Ea avea ca misiune principală emisiunea biletelor plătite
la vedere şi la purtător. Privilegiul emisiunii de bancnote era limitat în timp – trebuind să fie
discutat la fiecare cincisprezece ani – şi în spaţiu, deoarece Banca Franţei nu este singura care
emitea bancnote – dacă un monopol al emisiuni îi este conferit pentru Paris începând cu anul
1803, de-abia în anul 1848 va obţine dreptul de emisiune pentru întreaga Franţă.
Statutul din 1973 indică clar tutela statului asupra Băncii Franţei. Articolul 1 îi atribuie
o funcţie vagă: Banca Franţei primeşte din partea statului misiunea generală de a supraveghea
moneda şi creditul. Ea este plasată sub autoritatea guvernului. Guvernatorul este numit de
Consiliul Miniştrilor pentru o perioadă nedeterminată, fiind la dispoziţia preşedintelui
Republicii, care îl poate revoca în orice moment. Consiliul General – care nu are decât un rol
de gestiune internă a Băncii – este format din guvernator, doi sub-guvernatori şi din 10
consilieri numiţi de ministrul economiei. Banca gestionează rezervele valutare, dar în linia
impusă de guvern. Ea determină rata dobânzii în cadrul politicii monetare definite de către stat.
În 1993, conform cu Tratatul de la Maastricht – care obligă ţările membre ale viitoarei Uniuni
Monetare la desprinderea băncii centrale de influenţa guvernului – Franţa abandonează
modelul băncii centrale sub tutelă şi adoptă modelul „german”.
Modelul băncii centrale independente. Bundesbank a servit ca model la elaborarea
statutului Băncii Centrale Europene. De menţionat este faptul că independenţa unei bănci
centrale nu se decretează. Independenţa şi credibilitatea unei bănci centrale nu pot fi
reglementate numai prin statut, ci se construiesc în timp şi sunt determinate de existenţa unui
mediu favorabil.
Independenţa unei bănci centrale este garantată atunci când următoarele trei condiţii sunt
îndeplinite:
 independenţa operaţională: este libertatea de care dispune banca centrală pentru
elaborarea şi implementarea politicii monetare;
 independenţa guvernatorilor: aceasta este evaluată examinând dacă guvernatorul şi
consilierii băncii sunt numiţi de către executiv sau acesta nu are decât un drept de propunere,

5
dacă există posibilitatea de revocare (cu sau fără obligaţie de justificare), dacă reînnoirea
mandatelor este posibilă sau nu, dacă reprezentaţii guvernului pot dispune de dreptul de vot în
cadrul organelor de decizie;
 independenţa financiară: ea este asigurată dacă statul nu are posibilitatea de a-şi
finanţa cheltuielile prin credite acordate de banca centrală.
Bundesbank a fost creată în 1957. Este o bancă centrală federală: în fiecare Land,
Budensbank dispune de un organ de reprezentare care poartă numele de Bancă Centrală a
Landului (Landeszentralbank sau LZB). Consiliul său (Zentralbankrat) – compus din
preşedinte, vice-preşedinte, membrii consiliului de administraţie şi preşedinţii LZB – este
instanţa de decizie supremă. Aceasta determină politica monetară fixând rata dobânzii.
Independenţa Bundesbank faţă de puterea politică este dublă:
 independenţa operaţională. Misiunea sa este „de a garanta valoarea monedei”
(articolul 3 din Legea din 1957) şi nu este obligată să susţină politica economică a guvernului
în măsura în care aceasta este în contradicţie cu prima misiune: „În cadrul relaţiilor cu guvernul,
banca centrală este suverană. Ea nu este responsabilă decât faţă de ea-însăşi. Este vorba despre
o instituţie care nu trebuie să ofere explicaţii nimănui, nici Parlamentului şi nici Guvernului .”
 independenţa organică. Modul de desemnare a membrilor Consiliului asigura
independenţa. Este adevărat că sunt numiţi de preşedintele federal, la propunerea guvernului,
dar numai cu avizul Consiliului. Pe de altă parte, ei beneficiază de un mandat prelungit şi
irevocabil. În fine, ei nu sunt responsabili în faţa Parlamentului.

1.3. Sistemul European al Băncilor Centrale

Eurosistemul desemnează dispozitivul ce permite Sistemului European al Băncilor

Centrale (SEBC) să-şi îndeplinească sarcinile în zona euro. El este format din BCE şi băncile
centrale naţionale din zona euro.
Banca Centrală Europeană (BCE) are sediul la Frankfurt pe Main. Este singura instituţie
federală a Uniunii Europene. Tratatul ce a instituit Comunitatea Europeană (tratatul de la
Maastricht) este fundamentul juridic al BCE şi al SEBC. Astfel, SEBC este compus din BCE
şi din băncile centrale naţionale (BCN) ale celor douăzeci şi opt de state membre ale Uniunii
Europene.
Misiunile fundamentale ale Eurosistemului sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare în zona euro;
 conduita operaţiunilor de schimb, deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale
ale ţărilor din zona euro;
 promovarea unui sistem de plăţi eficient;
Odată cu naşterea euro şi dispariţia monedelor naţionale, băncile centrale din ţările
membre ale zonei euro nu mai pot defini şi implementa propria politică monetară.
În prezent, guvernatorii acestor bănci participă la elaborarea politicii monetare din zona
euro (care este centralizată). În schimb, executarea deciziilor este descentralizată, operaţiunile
de politică monetară fiind implementate prin canalul băncilor naţionale.
Eurosistemului i s-a atribuit o independenţă comparabilă cu cea a Bundesbank. Această
decizie se explică prin performanţele realizate de banca germană în ceea ce priveşte stabilitatea
preţurilor. Această independenţă este însoţită de un anumit număr de constrângeri ce vizează
asigurarea responsabilităţii şi transparenţei Eurosistemului.
Obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea
stabilităţii preţurilor în zona euro, condiţie necesară a creşterii durabile şi sănătoase a
economiei ţărilor comunitare.
Atribuţiile fundamentale ale Băncii Centrale Europene, ce reies din îndeplinirea acestui
obiectiv şi conforme cu Tratatul de la Maastricht, sunt:

6
  defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii Europene;
 coordonează operţiunile de schimb valutar;
 deţine şi gestionează rezervele valutare oficiale ale statelor membre ale Uniunii
Monetare;
 asigură buna funcţionare a sistemelor de plăţi (transfer).
Banca Centrală Europeană este singura entitate abilitată să emită bancnote denominate
în euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt împuternicite să bată moneda metalică în
euro, în limitele aprobate de Banca Centrală Europeană. De asemenea, Banca Centrală
Europeană îndeplineşte funcţii consultative în privinţa aspectelor care intră în sfera sa de
competenţă. Cu prioritate, Banca Centrală Europeană este consultată în ceea ce priveşte
problemele monetare, mijloacele de plată, băncile centrale naţionale, organizarea statisticii,
sistemele de plăţi şi de decontări de interes naţional, stabilitatea instituţiilor de credit şi a
pieţelor financiare. Banca Centrală Europeană este consultată cu predilecţie asupra legislaţiei
comunitare privitoare la controlul bancar şi stabilitatea sistemului financiar şi la rândul său
poate solicita avizul instituţiilor comunitare şi autorităţilor naţionale asupra consecinţelor
măsurilor pe care le dispune în domeniul său de competenţă.
Banca Centrală Europeană reprezintă Sistemul European al Băncilor Centrale în
domeniul cooperării internaţionale şi colectează cu sprijinul băncilor centrale naţionale
informaţii statistice de la autorităţile naţionale competente sau direct de la agenţii economici
din ţările Uniunii Europene.
Eurosistemul şi Sistemul European al Băncilor Centrale sunt conduse de organele de
decizie ale Băncii Centrale Europene şi anume de Consiliul Guvernatorilor şi Consiliul
Director. Fără să prejudicieze rolul acestora, Consiliul General reprezintă un al treilea organ de
decizie al Băncii Centrale Europene care cuprinde reprezentanţi ai tuturor ţărilor membre ale
Uniunii Europene, şi care va exista atâta timp cât anumite state membre ale Uniunii Europene
nu vor adopta euro ca monedă comună.
Dacă toate marile bănci centrale sunt în prezent independente, autonomia lor este mai
mult sau mai puţin puternică. Există, de asemenea, între ele mari diferenţe în ceea ce priveşte
responsabilitatea şi transparenţa. În consecinţă, există mai multe modele de bancă centrală.
Sistemul Federal de Rezerve din Statele Unite. Sistemul Federal de Rezerve din Statele
Unite (legea Rezervelor Federale din 29 decembrie 1913) este conceput de o aşa manieră încât
să menţină instituţia sub supravegherea guvernului; misiunea noii structuri este să confere ţării
o monedă suplă, să favorizeze scontarea efectelor de comerţ şi să amelioreze supravegherea
sistemului bancar. Pe de altă parte, pentru a evita orice concentrare de puteri, sistemul este
descentralizat pe trei nivele:
1) băncile comerciale membre;
2) cele douăsprezece bănci federale de rezervă: New York, Boston, Philadelphia,
Richmond, Cleveland, Chicago, Atlanta, Saint-Louis, Dallas, Minneapolis, Kansas City, San
Francisco. Într-o uniune monetară, există riscul de a se forma grupuri de presiune în scopul
susţinerii unei politici care să favorizeze interesele locale în detrimentul intereselor altor state.
Soluţia americană pentru a rezolva această problemă este originală. Ea constă în organizarea
Rezervelor Federale în douăsprezece districte – fiecărui district îi corespunde o bancă centrală
– care prezintă un aspect curios: decuparea districtelor este inegală. În cadrul aceluiaşi district
sunt reunite părţi din state diferite. Mai exact, fiecare stat este delimitat în două părţi, astfel
încât districtul nu corespunde frontierelor statului. Această delimitare face mai dificilă
constituirea grupurilor de interese locale. Într-adevăr pentru ca un grup de interes să se
constituie este necesar sprijinul a mai multor state. Această soluţie nu poate fi transpusă şi în
Uniunea Europeană, deoarece aceasta nu are o organizare federală. Delimitarea districtelor –
ce ar reuni regiuni având interese economice diferite – ar constitui un exerciţiu foarte complicat
şi ar crea implicaţii politice greu de surmontat.

7
 3) Comitetul Federal de Rezerve (Federal Rezerve Board). Băncile private nu au putere
de influenţă asupra băncilor federale de rezervă, chiar dacă ele deţin în integralitate capitalul
acestora. Pe de altă parte, băncile private participă la desemnarea celor nouă membri ai
Consiliului de Administraţie – locuri împărţite între bancheri, industriaşi, comercianţi,
agricultori şi reprezentanţi publici pentru a se asigura un echilibru. Până în anii 1930, băncile
federale de rezervă au avut puteri reale, în special cea prin care puteau fixa rata de scont pentru
băncile private. Criza financiară din 1929, care a provocat falimentul a 40% dintre instituţiile
de financiare, arată limitele marelui compromis al lui Wilson: concilierea intereselor statului,
apărate de Comitetul Federal de Rezerve cu interesele financiare ale acţionarilor băncilor
federale de rezervă. În 1935, Legea Bancară conferă Consiliului Guvernatorilor, noul nume al
Comitetului Rezervei Federale, putere de control asupra băncilor federale şi creează Comitetul
de politică monetară (Federal Open Market Committee - FOMC). Cei şapte membri ai
Consiliului Guvernatorilor – cu sediul la Washington – sunt numiţi de către preşedinte, cu
aprobarea Senatului, pentru un mandat de paisprezece ani. În fruntea sa se află un preşedinte
al cărui mandat, reînnoibil, este de patru ani. Consiliul Guvernatorilor fixează nivelul ratei de
scont practicată de băncile federale de rezervă şi nivelul rezervelor obligatorii pentru bănci. El
orientează deciziile comitetului de politică monetară (FOMC), în cadrul căruia deţine
majoritatea voturilor. Acesta este compus din cei şapte membri ai Consiliului Guvernatorilor,
din preşedintele Rezervei Federale din New York şi din patru preşedinţi ai altor bănci de
rezervă federale. Prin tradiţie, preşedintele FOMC este preşedintele Consiliului Guvernatorilor.
FOMC se reuneşte de opt ori pe an. El fixează principalele orientări în ceea ce priveşte politica
monetară, în special în ceea ce priveşte operaţiunile de open market. El fixează rata fondurilor
federale, pe baza unui sondaj economic, denumit cartea galbenă a stării economiei, realizat de
către FED.
FED beneficiază de independenţă sporită faţă de puterea executivă. Independenţa
conducătorilor săi: niciun membru al guvernului nu participă la reuniunile Consiliului, anumiţi
membri ai FOMC nu sunt numiţi de puterea politică. Independenţa financiară: singura agenţie
guvernamentală care nu primeşte subvenţii de la stat; ea se finanţează prin intermediul
dobânzilor la împrumuturile pe care le acordă prin intermediul operaţiunilor de pe piaţa
monetară, precum şi prin intermediul comisioanelor pentru serviciile pe care le furnizează
băncilor de depozit. Independenţa operaţională: după al doilea război mondial, FED a ieşit de
sub influenţa Casei Albe.

1.4. Activitatea bancară din România

Primele evocări de activitate cu caracter bancar, în sensul modern al termenului, apar în

Ţările Române încă din perioada feudalismului, fiind desfăşurate de zarafi şi cămătari. Zarafii
aveau ca principală ocupaţie, într-o primă etapă, schimbul de monede, asemănător schimbului
valutar în numerar astăzi. Această activitate era necesară din cauza multitudinii de însemne
monetare provenite din diverse ţări, pe teritoriul ţării noastre. În preajma înfiinţării primului
sistem monetar naţional, în anul 1867, se estimează că circulau peste 80 de tipuri de însemne
monetare pe teritoriul Ţărilor Române, din aur, argint şi aramă, cum ar fi: napoleonul francez,
lira sterlină, lira otomană, ducatul austriac (monede din aur), icosarul, rubla, sfanţicul, creiţarul,
talerul (monede din argint), paralele, piaştrii, copeicile (monede din aramă)1.
Prima bancă a fost Banca Naţională a Moldovei, înfiinţată în 1857. Un moment important
în evoluţia activităţii bancare în Ţările Române l-a avut înfiinţarea în anul 1864 a Casei de
Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie românească de credit (actuala Casă de Economii
şi Consemnaţiuni). Aceasta îşi atrăgea resursele din depunerile de consemnaţiuni private,

1
Kiriţescu C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 136

8
precum şi din resurse publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor publice, administraţiilor
locale, etc).
După acest moment au fost înfiinţate şi alte instituţii bancare cu capital preponderent
autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural şi Urban (1873-1875); Banca
Marmorosch-Blank (1874); iar în Transilvania, Banca Albina (1872); Banca Furnica (1883)
etc.
Anul 1867 aduce înfiinţarea sistemului naţional monetar, instituind bimetalismul şi
punând ordine în circulaţia monetară din Principatele Unite. Acest lucru a contribuit la
dezvoltarea instituţiilor de credit şi a relaţiilor capitaliste.
Prin legea din 17 aprilie 1880 lua fiinţă Banca Naţională a României (B.N.R.), bancă
de „scompt şi circulaţiune”, înfiinţată după modelul Băncii Naţionale a Belgiei şi respectând
principiile şcolii bancare, ca rezultat al dorinţei unanime a tuturor participanţilor la viaţa
economică a ţării. Banca avea capital atât particular (2/3), cât şi de stat (1/3). Principalele
operaţiuni pe care le putea derula BNR, conform statutului erau: scontul, avansurile pe scrisuri
funciare, efecte publice şi alte valori, emisiunea de bancnote.
Înfiinţarea BNR a dus la creşterea rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri
ale economiei, prin reţeaua sa de sedii din ţară putând mobiliza disponibilităţile băneşti şi
acorda credite mai lesne. De asemenea, prin introducerea bancnotelor se creau premisele unei
circulaţii băneşti elastice, moderne şi mai ieftine.
În perioada cuprinsă între momentul înfiinţării BNR şi izbucnirea Primului Război
Mondial, în ţările române existau 195 de instituţii bancare private. Primele 9 bănci româneşti
din sistem erau următoarele2:
bănci cu capital românesc: Banca Agricolă (1894), Banca Comerţului din Craiova
(1899), Banca de Scont a României (1898), Banca Românească (1911);
bănci cu capital străin: Banca Generală Română (1897), Banca de Credit Român
(1904), Banca Comercială Română (1906), The Bank of România Limited (1904);
bănci cu capital mixt: Marmorosch-Blank & Co.
Pe lângă aceste instituţii bancare mari funcţionau şi o serie de bănci de talie mijlocie, cu
capital românesc, a căror activitate era orientată către agricultori, comercianţi şi micii
industriaşi.
În perioada primului război mondial, băncile româneşti şi-au sporit capitalul social,
contribuind la finanţarea nevoilor ţării aflate în război, în timp ce băncile cu capital străin au
avut o atitudine de aşteptare şi mare prudenţă, nemodificându-şi capitalul social.
Perioada următoare a fost caracterizată de avânt economic şi cristalizare a relaţiilor
capitaliste, apogeul fiind atins în perioada interbelică, după constituirea statului naţional
unitar. Paralel cu dezvoltarea economică, sistemul bancar românesc s-a extins şi întărit,
numărul băncilor crescând de la 215 în anul 1918 la 1.122 în anul 1928, cu un capital total de
10 miliarde lei, la care se adăugau şi cele 4.743 de bănci populare3.
Criza economică mondială din anii 1928-1933 a afectat puternic şi sistemul bancar
românesc, o parte însemnată dintre băncile mici şi mijlocii dând faliment sau fuzionând cu
altele mai puternice; în consecinţă, la sfârşitul anului 1941 numărul băncilor în România era de
2724.
În perioada 1934-1941, existau 5 bănci comerciale mari: Banca Românească, Banca de
Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română, Societatea
Bancară Română, care alcătuiau „marea finanţă" a ţării. Acestea, în anul 1941 deţineau 52%
din totalul activelor bilanţiere bancare, iar primele trei dintre băncile mari (Banca Românească,

2
Slăvescu V., Marea finanţă din România în vreme de război, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1920, p.
205
3
Rotaru C., Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 123
4
Idem, p. 141

9
Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) deţineau peste 70% din totalul resurselor
financiare ale „marii finanţe” a ţării. Potrivit „Tabloului nominal al băncilor din România,
aflate în evidenţa Consiliului Superior Bancar" din data de 9 august 1941, existau 410 bănci
comerciale, cu un capital social de 5,9 miliarde lei, din care 273 erau bănci cu capital românesc.
În perioada celui de-al doilea război mondial, băncile româneşti au contribuit la
susţinerea economiei şi a nevoilor de război ale ţării. În această perioadă sunt înfiinţate o serie
de instituţii financiare, unele cu sprijinul financiar al statului.
Sistemul bancar românesc în perioada economiei de comandă. Procesul de
transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei centralizat-planificate a
prevăzut trei etape principale5:
etatizarea Băncii Naţionale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca
Republicii Populare Române - bancă de stat;
a doua etapă a fost legată de actul naţionalizării principalelor mijloace de producţie
din iunie 1948. Prin acest act a trecut în proprietatea statului cea mai puternică bancă de
creditare pe termen lung a industriei – Societatea Naţională de Credit Industrial;
cel de-al treilea moment important îl reprezintă măsura luată prin Decretul nr. 197
din 13 august 1948, prin care băncile societăţi pe acţiuni devin proprietate de stat.
După 1989, s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două nivele,
asemănător celor din economiile dezvoltate, odată cu trecerea către economia de piaţă.
După anul 1990 sistemul bancar din România a fost structurat pe trei paliere:
- Banca Naţională a României – banca centrală a statului român;
- băncile comerciale;
- băncile şi instituţiile de credit specializate.
În prezent, în România activează 37 de instituții de credit, dintre care opt sunt sucursale
ale băncilor străine. Instituţiile financiare bancare și nebancare, se pot constitui şi funcţiona, cu
respectarea legislaţiei bancare, în una din următoarele categorii:
I. Instituţii de credit:
a) Instituţii de credit persoane juridice române:
- bănci;
- bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- bănci de credit ipotecar;
- organizaţii cooperatiste de credit;
b) Sucursalele instituţiilor de credit persoane juridice străine:
- sucursale ale instituţiilor de credit din state terţe
- sucursale ale instituţiilor de credit din alte state membre
II. Instituţii de plată;
III. Instituţii emitente de monedă electronică;
IV. Instituţii financiare nebancare.
Actualul sistem bancar românesc este rezultatul restructurării băncilor existente la
începutul anului 1990, al apariţiei băncilor private cu capital românesc şi/sau străin, al
privatizării majorităţii băncilor cu capital de stat, al falimentului şi ieşirii din sistem a mai
multor instituţii de credit. Totodată, ca urmare a tendinţelor ce se manifestă pe plan
internaţional, este şi rezultatul înfiinţării de filiale sau sucursale ale instituţiilor de credit străine,
al fuziunilor şi preluărilor de către instituţii de credit străine a băncilor româneşti şi nu în
ultimul rând, al extinderii reţelelor de unităţi teritoriale (sucursale, agenţii, reprezentanţe şi
puncte de lucru) într-un mediu concurenţial tot mai puternic.

1.4.1. Banca Națională a României

5
Turliuc V., Basno C., Circulaţie bănească şi de credit, Editura universităţii Al.I. Cuza Iaşi, 1981, p. 94

10
 Principala sarcină, menţionată expres în legea de înfiinţare şi în statutul de funcţionare,
constă în sprijinirea politicii economice a guvernului, îndeosebi prin controlul şi dirijarea
circulaţiei băneşti, a stabilităţii preţurilor, a gradului de utilizare a forţei de muncă şi a
echilibrului balanţei de plăţi externe, în condiţiile unei creşteri economice corespunzătoare.
Principalele funcţii ale băncilor centrale sunt:
 emisiunea monedei de credit, respectiv a bancnotelor, cu respectarea normelor
prevăzute prin sistemul bănesc;
 concentrarea resurselor mobilizate de băncile comerciale şi acordarea de credite
acestor bănci, pe baza primirii la rescont a cambiilor;
 influenţarea directă şi indirectă a volumului creditului şi costului creditului; acordarea
de împrumuturi statului, păstrarea şi administrarea tezaurului de stat, a rezervelor bugetare şi a
stocului naţional de mijloace de plată externe.
Simpla enumerare a acestor funcţii relevă că banca centrală acţionează ca o bancă a
băncilor, în sensul că, clientela sa principală este formată din băncile comerciale şi celelalte
instituţii de credit.
Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, cu atribuţii specifice
unei bănci centrale într-o ţară cu economie de piaţă. Prin actuala lege a statutului B.N.R. (Legea
nr. 312/2004) obiectivul fundamental al B.N.R. a fost definit în mod explicit ca fiind
“asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”. Pentru atingerea acestui obiectiv, B.N.R.
elaborează şi aplică politica monetară şi politica de curs de schimb, utilizând proceduri şi
instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit,
precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii. Pe lângă statuarea unicităţii obiectivului
fundamental, actuala lege întăreşte independenţa funcţională a băncii centrale prin stipularea
faptului că sprijinirea de către B.N.R. a politicii economice generale a statului se face fără
prejudicierea obiectivului său fundamental şi totodată, consolidează independenţa
instituţională a băncii centrale prin menţionarea independenţei sale faţă de autorităţile publice
sau faţă de orice altă instituţie sau autoritate în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
Substanţa funcţionalităţii B.N.R. este cel mai bine reliefată de cele patru prerogative
importante pe care le are:
- de emisiune monetară;
- de bancă a băncilor;
- de gestionar al rezervelor internaţionale ale statului;
- de bancă a statului.
1. Funcţia de emisiune a băncii centrale
B.N.R. este unica instituţie autorizată să emită şi să pună în circulaţie însemne monetare,
sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României pentru
plata tuturor obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie,
care exclude rezerva de numerar, se evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea B.N.R.,
aceasta fiind rezultatul punerii şi retragerii în/din circulaţie a însemnelor monetare prin
intermediul celor patru sucursale ale băncii centrale care mai efectuează operaţiuni cu numerar
(Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş).
În anii 2005-2006 s-a desfăşurat cu succes acţiunea de denominare a monedei naţionale,
vechile însemne monetare fiind înlocuite cu altele noi, prin tăierea a patru zerouri din “coada
leului”. O acţiune similară va avea loc, cel mai probabil, când România va îndeplini criteriile
de convergenţă nominală şi reală pentru a adopta euro, renunţând astfel la moneda proprie.
2. Funcţia de bancă a băncilor
Banca centrală se diferenţiază faţă de celelalte instituţii de credit prin aceea că nu
efectuează în mod direct opraţiuni pentru publicul larg (entităţi economice nebancare,

11
organizaţii non-profit, populaţie), clienţii săi fiind băncile comerciale, băncile şi instituţiile de
credit specializate, precum şi Trezoreria Statului.
B.N.R. îşi exercită efectiv rolul de bancă faţă de celelalte instituţii de credit prin:
- competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunderea pentru
supravegherea prudenţială a acestora;
- deschiderea şi operarea conturilor curente şi de depozit ale instituţiilor de credit;
- creditele de refinanţare pe care le poate acorda instituţiilor de credit, dar şi prin
depozitele (rezervele) constituite de instituţiile de credit în conturile deschise la banca centrală;
- reglementarea, autorizarea şi supravegherea sistemelor de plăţi (inclusiv
reglementarea instrumentelor de plată), precum şi prin monitorizarea sistemelor de plăţi şi a
instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei acestora.
În primii ani ai perioadei de tranziţie de după 1990, B.N.R. şi-a îndeplinit rolul de
“împrumutător de ultimă instanţă” în economie, prin creditele de refinanţare acordate
instituţiilor de credit care înregistrau deficite de lichidităţi. După anul 1997, instituţiile de credit
nu au mai avut nevoie să apeleze cu regularitate la credite de refinanţare ale băncii centrale,
volumul acestora reducâdu-se semnificativ. În aceste condiţii, pentru promovarea unei politici
monetare eficiente banca centrală a pus accentul pe operaţiunile de piaţă monetară
(vânzări/cumpărări de titluri de stat, atragere de depozite la termen de la instituţiile de credit şi
emiterea de certificate de depozit), aceasta devenind debitor net faţă de instituţiile de credit în
cadrul sistemului bancar.
3. Funcţia de gestionar al rezervelor internaţionale
Urmărirea menţinerii rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe
ale României este atribuţia exclusivă a B.N.R.. În acest scop, banca centrală, respectând
regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine
rezervele internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor
exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe sub formă de bancnote, monede şi disponibil în conturi la bănci sau la
alte instituţii financiare în străinătate;
- orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a
efectua cumpărări de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de drepturi
speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de
persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de apreciere a
riscurilor, exprimate şi plătibile în valută;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne
străine sau de instituţii financire interguvernamentale, exprimate şi plătibile în valută.
Rezervele internaţionale sunt folosite pentru plata obligaţiilor externe asumate de statul
român şi constituie totodată, suportul intervenţiei băncii centrale pe piaţa valutară interbancară
pentru a influenţa în sensul dorit evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu
principalele valute utilizate pe plan internaţional.
4. Funcţia de bancă a statului
Atribuirea calităţii de bancă a statului pentru B.N.R. are la bază următoarele motivaţii
principale:
- forma de proprietate;
- statutul de “casier general” al Trezoreriei Statului;
- poziţia de creditor al statului în raporturile de credit cu Guvernul României;
- rolul de autoritate monetară, valutară, de credit şi de plăţi a statului.
Capitalul social al B.N.R. este deţinut de stat, considerându-se că acest regim al
proprietăţii este cel mai adecvat pentru o autentică autonomie instituţională şi funcţională.

12
Pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi pe contul statului, banca centrală ţine în
evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis pe numele Ministerului
Finanţelor Publice. În acest cont sunt evidenţiate încasările statului şi prin intermediul său sunt
efectuate plăţile la care se angajează statul, în limita disponibilităţilor existente în acest cont.
În baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice şi în conformitate cu propriile
reglementări, B.N.R. poate acţiona ca agent pe contul statului, în ceea ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi altor instrumente negociabile de
îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitate şi transfer al titlurilor de
stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului;
e) efectuarea de plăţi prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor aferente
serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.
În ceea ce priveşte calitatea sa de creditor al statului, modificările aduse legii statutului
B.N.R. în 2004, în cadrul procesului de armonizare a legislaţiei bancare din România cu cea
din Uniunea Europeană, interzic băncii centrale să împrumute direct statul, atât prin operaţiuni
de creditare, cât şi prin achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat. Calea obişnuită prin care banca centrală
poate deveni creditorul statului este cumpărarea de titluri de îndatorare ale statului de pe piaţa
secundară, în scopul exercitării atribuţiilor sale de autoritate monetară pentru îndeplinirea
obiectivului fundamental: asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare,
sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda
naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.
Conducerea Băncii Naţionale a României este asigurată de un Consiliu de administraţie,
compus din nouă membri, iar conducerea executivă se exercită de către guvernator, prim-
viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori.
Membrii Consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani,
cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de administraţie,
completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă pe întreaga durată a mandatului.
Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de către
Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea
atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.
Capitalul actual al Băncii Naţionale a României este de 300 miliarde lei şi aparţine în
întregime statului.
Legea nr.312/2004 prevede la art.1 alin.(2) că Banca Naţională a României este o
instituţie publică independentă, iar la art.3 alin.(1) că Banca Naţională a României şi membrii
organelor sale de conducere, în îndeplinirea atribuţiilor, nu vor solicita sau primi instrucţiuni
de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.
Conceptul de independenţă a băncilor centrale include patru tipuri de independenţă:
funcţională, instituţională, personală şi financiară, descrise în Rapoartele de convergenţă al
Băncii Centrale Europene. Analiza aspectelor legate de independență are un rol important în
evaluarea nivelului de convergenţă dintre legislaţia naţională a statelor membre care nu au
adoptat moneda euro, pe de o parte, şi Tratate şi Statutul SEBC și al BCE, pe de o altă parte.
Independenţa funcțională. Independenţa băncilor centrale nu este un scop în sine, ci
reprezintă un instrument esenţial pentru atingerea unui obiectiv clar definit - menţinerea
stabilităţii preţurilor. Acest tip de independenţă este asigurat prin dotarea băncilor centrale cu
mijloacele şi instrumentele necesare pentru îndeplinirea acestui obiectiv în mod independent

13
de orice altă autoritate. Cerinţa privind independenţa băncilor centrale, prevăzută în Tratat,
reflectă opinia generală conform căreia obiectivul fundamental de menţinere a stabilităţii
preţurilor este realizat în mod optim de o instituţie pe deplin independentă, al cărei mandat este
clar definit.
Independenţa instituţională. Principiul independenţei instituţionale este enunţat în mod
expres la articolul 130 din Tratat şi la articolul 7 din Statutul SEBC și BCE. Aceste două
articole interzic băncilor centrale şi membrilor organelor de decizie ale acestora să solicite sau
să accepte instrucţiuni de la instituţiile sau organismele UE, de la guvernele statelor membre
sau de la orice alt organism. În plus, acestea interzic instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agenţiilor UE, precum şi guvernelor statelor membre orice încercare de influenţare a acelor
membri ai organelor de decizie ale băncilor centrale ale căror decizii pot influenţa îndeplinirea
de către băncile centrale naționale a misiunilor legate de SEBC. Legislația națională ar trebui
să reflecte ambele interdicţii şi să nu limiteze domeniul de aplicare a acestora.
Independenţa personală. În temeiul articolului 14.2 din Statutul SEBC, statutele băncilor
centrale naționale trebuie să specifice o durată minimă de cinci ani pentru mandatul
guvernatorilor. De asemenea, prevederile acestui articol oferă protecţie împotriva demiterii
arbitrare a guvernatorilor, precizând faptul că guvernatorii pot fi eliberaţi din funcţie doar în
cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării îndatoririlor ce le revin sau în
cazul în care se fac vinovaţi de abateri grave, şi menţionează posibilitatea de a introduce o
acţiune la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Independenţa financiară. Independența financiară este capacitatea unei instituții de a
dispune în mod autonom de resursele sale. Independenţa generală a unei bănci centrale ar fi
periclitată în situaţia în care o bancă centrală nu ar fi în măsură să dispună, în mod autonom,
de resurse financiare suficiente pentru îndeplinirea mandatului (respectiv, îndeplinirea
misiunilor legate de SEBC încredinţate acesteia prin Tratat şi Statut). Principiul independenţei
financiare implică şi faptul că o bancă centrală trebuie să dispună de mijloace suficiente nu
numai pentru exercitarea misiunilor legate de SEBC, ci şi pentru îndeplinirea propriilor atribuţii
la nivel naţional (de exemplu, finanţarea administrării şi a operaţiunilor proprii).

1.4.2. Băncile comerciale

Băncile comerciale sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare cu titlu profesional

activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public (persoane fizice,
persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, ce nu au capacitatea şi experienţa
necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a sumelor depuse) şi de acordare de credite
în cont propriu. În calitatea lor de societăţi comerciale care urmăresc obţinerea profitului pentru
acţionari, băncile comerciale se constituie şi încep să funcţioneze pe baza capitalului social
subscris de acţionari şi vărsat integral sub formă bănească.
În România activitatea băncilor comerciale este reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, act normativ
care se aplică băncilor, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale
acestora şi băncilor din alte state membre ale U.E., respectiv din state terţe, în ceea ce priveşte
activitatea acestora desfăşurată în România. După ce România a devenit stat membru al U.E.,
instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă dintr-un alt stat
membru pot desfăşura la noi în ţară activităţi bancare prin înfiinţarea de sucursale sau prin
furnizarea de servicii în mod direct.
Legea care reglementează activitatea bancară, după armonizarea deplină a acesteia cu
directivele U.E. în domeniu, permite băncilor, în limita autorizaţiei acordate de B.N.R., să
desfăşoare următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi alte fonduri rambursabile;

14
 b) contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
operaţiuni de factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de
călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel
de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte
aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor
servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării, cu
respectarea obligaţiei de păstrare a secretului profesional bancar;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului
financiar.
Operaţiunile de leasing financiar se pot desfăşura în mod direct de către bănci începând
cu data aderării României la U.E.; până la această dată, aceste operaţiuni au putut fi efectuate
numai prin societăţi de leasing financiar, constituite ca filiale ale băncilor. Băncile pot
desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de B.N.R., cum ar fi: operaţiuni
ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul grupului din care face parte banca;
prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate,
reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în formă bănească la momentul
subscrierii, aporturile în natură nefiind permise. Nivelul minim al capitalului iniţial este stabilit
de B.N.R. prin reglementări, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 mil. euro.
Fondurile proprii ale unei bănci, ce cuprind în principal capitalul social subscris şi vărsat,
primele legate de capital, rezervele legale, statutare şi alte rezerve, rezultatul reportat pozitiv al
exerciţiilor financiare anterioare, precum şi profitul net al ultimului exerciţiu financiar, nu
trebuie să scadă sub nivelul minim al capitalului iniţial. În scopul asigurării stabilităţii şi
siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau îndeplinirii obligaţiilor asumate, fiecare bancă trebuie
să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul
cerinţelor de capital pentru acoperirea tuturor riscurilor la care se expun: riscul de credit,
riscurile de piaţă (riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă),
riscului operaţional şi riscul reputaţional.

15
 În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii
întregului sistem bancar, B.N.R. urmăreşte respectarea unor cerinţe de natură prudenţială,
impune măsuri şi aplică sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii
bancare (riscul de credit, riscurile de piaţă, riscul operaţional, riscul reputaţional).
Tendinţe în evoluţia sistemului bancar din România. Sistemul bancar românesc a
înregistrat după anul 2000 o dezvoltare durabilă, cu creşteri semnificative ale numărului de
clienţi şi a volumului de activitate, atât în domeniul corporate, dar mai ales în activitatea de
retail. Pentru creşterea activităţii de retail băncile şi-au extins reţeaua de unităţi teritoriale într-
un ritm accelerat, proces ce se află în plină expansiune. Totodată, băncile şi-au îmbunătăţit
gama de produse şi servicii pe care le oferă persoanelor fizice şi întreprinderilor mici şi mijlocii,
atât ca rezultat al inovării specifice în acest domeniu de activitate, cât şi ca efect al creşterii
concurenţei din sectorul bancar, ce a condus şi la scăderea treptată a marjelor dintre dobânzile
active şi cele pasive.
O particularitate a sistemului bancar românesc este concentrarea sediilor centrale ale
băncilor în Bucureşti. În celelalte oraşe din ţară mai există sedii centrale ale băncilor doar în
Arad, Cluj-Napoca, Sibiu şi Tg. Mureş. Dezvoltarea tot mai accentuată a reţelelor de sedii
secundare ale băncilor (sucursale, agenţii, reprezentanţe şi puncte de lucru) şi creşterea an de
an a volumului de operaţiuni efectuate pentru clientelă au făcut necesare infrastructuri IT
puternice şi implementarea de soluţii software care acoperă operaţiunile bancare de bază,
activităţile de investment banking, relaţia cu clienţii, sistemele de plăţi, trezoreria lichidităţii,
gestionarea riscurilor, gestiunea activelor şi pasivelor, problemele financiare şi raportările
prudenţiale către B.N.R..
O provocare pentru sistemul bancar românesc a constituit-o trecerea în anul 2005 la
sistemul electronic de plăţi, cu cele trei componente: ReGIS – pentru plăţile de mare valoare
sau urgente, SENT – sistemul de compensare automată, şi SaFir – sistemul de înregistrare şi
decontare a operaţiunilor cu titluri de stat. Soluţiile adoptate la nivelul fiecărei bănci din sistem
şi pe ansamblul sistemului bancar permit efectuarea plăţilor în timp real, atât între sediile
aceleiaşi bănci (transferuri intrabancare), cât şi între bănci diferite (transferuri interbancare),
cu excepţia plăţilor iniţiate cu cecuri, cambii şi bilete la ordin, a căror decontare prin sistemul
electronic de plăţi va necesita un anumit decalaj de timp între momentul iniţierii şi cel al
finalizării plăţii. De reţinut că în sistemul electronic de plăţi sunt procesate şi plăţile Trezoreiei
Statului în relaţia acesteia cu instituţiile de credit, precum şi transferurile interbancare ale
băncilor şi instituţiilor de credit specializate (EXIMBANK, C.E.C., băncile pentru economisire
şi creditare în domeniul locativ, Casa centrală CREDITCOOP). O particularitate prezintă Casa
centrală CREDITCOOP care decontează prin sistemul de plăţi atât plăţile interbancare proprii,
cât şi pe cele ale cooperativelor de credit afiliate.
Similar tendinței observate la nivel european în ultimii ani, sectorul financiar nebancar
din România și-a continuat expansiunea, în principal pe canalul fondurilor de pensii private și
al instituțiilor financiare nebancare. Riscurile sistemice care se pot manifesta la nivelul
sectorului se mențin la un nivel relativ scăzut. Sectorul financiar nebancar este orientat cu
preponderență către economia națională, atât în termeni de plasamente, cât și în ceea ce privește
profilul investitorilor.
Impactul rezultatelor votului privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană a avut
efecte temporare asupra principalelor segmente ale pieței financiare din România, în timp ce
temerile privind creșterea economică globală și divergența politicilor monetare au continuat să
influențeze comportamentul investitorilor.
Procesul de consolidare a pieței bancare a continuat prin noi achiziții bancare, finalizarea
unor fuziuni fiind în derulare. În prezent, în România activează 37 de instituții de credit, dintre
care opt sunt sucursale ale băncilor străine.

16
 1.4.3. Instituţiile de credit specializate

În scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii financiare, prin Ordonanţa Guvernului nr.

28/2006 (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 266/2006) au fost reglementate
condiţiile minime de acces la activitatea de creditare a altor instituţii financiare decât instituţiile
de credit. Prin acest act normativ au fost definite instituţiile financiare nebancare ca fiind
persoane juridice constituite cu scopul de a desfăşura, cu titlu profesional, activităţi de creditare
ale căror surse de finanţare provin din resurse proprii sau împrumutate de la instituţii de credit,
de la alte instituţii financiare sau, după caz, din alt surse prevăzute de reglementările legale în
vigoare.
Instituţiile financiare nebancare pot desfăşura următoarele activităţi de creditare:
a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare,
credite imobiliare, microcredite, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring,
scontare, forfetare;
b) leasing financiar;
c) emitere de garanţii şi asumare de angajamente, inclusiv garantarea creditului;
d) acordare de credite cu primire de bunuri spre păstrare, respectiv amanetare prin case
de amanet;
e) acordare de credite către membrii unor asociaţii fără scop patrimonial, organizate pe
baza liberului consimţământ al salariaţiilor/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin
împrumuturi financiare a membrilor lor, respectiv case de ajutor reciproc.
f) acordare de credite de către persoane juridice fără scop patrimonial din fonduri publice
sau puse la dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Având în vedere definiţia dată şi activităţile permise de lege, putem trage concluzia că în
categoria instituţiile financiare nebancare sunt cuprinse: societăţile de credit de consum,
societăţile de microfinanţare, societăţile de credit ipotecar, societăţile de factoring, societăţile
de leasing financiar, fondurile de garantare, casele de amanet, casele de ajutor reciproc şi
persoanele juridice fără scop patrimonial care acordă credite din fonduri publice ori puse la
dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Dacă facem o comparaţie între obiectul de activitate al instituţiilor financiare nebancare
şi cel al instituţiilor de credit, observăm că activităţile de acordare de credite, leasing financiar,
emitere de garanţii şi asumare de angajamente intră şi în obiectul de activitate al instituţiilor de
credit. În schimb, activităţile prevăzute la lit. d) sunt specifice caselor de amanet, cele de la
lit.e) caselor de ajutor reciproc, iar cele de la lit. f) entităţilor constituite în baza actelor
normative cu privire la asociaţii şi fundaţii. Ceea ce diferenţiază în mod evident aceste instituţii
financiare implicate în activitatea de creditare de instituţiile de credit propriu-zise, rezultă din
interdicţiile impuse de această lege specială instituţiilor financiare nebancare, acestora
nefiindu-le permis:
- să desfăşoare activităţi de atragere de depozite ori de alte fonduri rambursabile de la
public;
- să emită obligaţiuni, cu excepţia ofertelor publice adresate investitorilor calificaţi, în
înţelesul legii privind piaţa de capital;
- să includă în obiectul principal de activitate o activitate care nu este prevăzută în mod
explicit de lege.
Neavând dreptul să deschidă conturi curente pentru clienţi şi să atragă depozite de la
public, instituţiile financiare nebancare nu pot emite creanţe asupra lor însele şi, pe cale de
consecinţă, nu creează monedă, îndeplinind doar funcţia de redistribuire a monedei de la o
entitate economică la alta. Operaţiunile de încasări şi plăţi aferente activităţii de creditare se
derulează prin conturi deschise de instituţiile financiare nebancare la instituţii de credit

17
persoane juridice române şi la sucursale din România ale instituţiilor de credit străine, precum
şi prin casieriile proprii.
Cu excepţia caselor de amanet, a caselor de ajutor reciproc şi a persoanelor juridice fără
scop patrimonial, instituţiile financiare nebancare se constituie ca societăţi comerciale pe
acţiuni. Capitalul social al acestora trebuie să fie vărsat integral în formă bănească la momentul
subscrierii. Conform prevederilor legii, nivelul minim al capitalului social este stabilit în mod
diferenţiat în funcţie de activităţile înscrise în obiectul de activitate al instituţiei financiare
nebancare, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în lei al sumei de 200.000 euro.

1.5. Reglementarea şi supravegherea bancară şi rolul acestora în asigurarea

stabilităţii sistemului financiar –bancar

Dardac și Moinescu (2007) consideră că, în timp ce reglementarea bancară se defineşte

prin ansamblul de legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se
referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor bancare şi la verificarea
modului cum sunt respectate şi aplicate reglementările bancare.
În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de reglementare şi
supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului
bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice
cele mai normate. În funcţie de motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi trei clase
de reglementări bancare: reglementarea economică, reglementarea prudenţială și
reglementarea monetară.
Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se obţină asigurarea că
băncile mobilizează resurse şi acordă credite în condiţii de eficienţă economică.
Cea de-a doua clasă de reglementări este cea preventivă sau prudenţială. Reglementarea
prudenţială are menirea să garanteze alocarea eficientă a resurselor, să minimizeze riscurile pe
care şi le asumă băncile şi să asigure stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a
sistemului bancar în ansamblu.
A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este menţinerea stabilităţii valorii
externe şi interne a monedei naţionale, prin controlul exercitat asupra lichidităţii totale a
sistemului bancar.
În timp ce analiza macroprudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul, printre activităţile
oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe piaţa de capital, este foarte rar
inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal
protecţia consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă
rezultatele supravegherii microprudenţiale, pe care băncile centrale le consideră strict legate de
sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi
investitorilor.
Pe de altă parte, ne raliem opiniei lui Dardac și Moinescu (2007) care apreciază că
supravegherea bancară se referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a
instituţiilor bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate reglementările
bancare. În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de reglementare şi
supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului
bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice
cele mai normate.
Funcţiile supravegherii bancare determină o serie de sarcini care pot fi grupate astfel:
 activităţi de protecţie a investitorilor, care se bazează pe asigurarea unui sistem
bancar competitiv şi pe contractarea riscului moral indus de existenţa sistemului de asigurare
a depozitelor prin crearea regulilor de bună practică şi pe distribuirea informaţiei;

18
  supravegherea la nivel micro, care se axează în primul rând pe protejarea
deponenţilor;
 analiza macroprudenţială, care grupează activităţile ce au scop monitorizarea
expunerii la riscul sistemic şi identificarea potenţialelor „ameninţări” la nivel macroeconomic
ca urmare a dezvoltării pieţelor financiare.
În timp ce analiza macroprudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul, printre activităţile
oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe piaţa de capital, este foarte rar
inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal
protecţia consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă
rezultatele supravegherii microprudenţiale, pe care băncile centrale le consideră strict legate de
sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi
investitorilor.
Criza financiară globală a scos în evidență atât limitările disciplinei de reglementare cât
şi cele ale pieţei. Ea evidenţiază importanţa combinării aplicării unei reglementări puternice,
trainice şi anticipative cu o mai bună utilizare a disciplinei pieţii. A scos de asemenea în
evidenţă importanţa elementelor fundamentale, şi anume, cadrele juridice şi instituţionale
solide şi transparente pentru promovarea stabilităţii financiare. În multe ţări în curs de
dezvoltare, concluzia este că dezvoltarea capacităţii de supraveghere trebuie să fie o prioritate
de vârf.
După instalarea crizei, s-a discutat mult despre utilizarea acesteia pentru a face să treacă
reformele dorite. La nivel global, G-20 a decretat Comitetul de Stabilitate Financiară (FSB),
după transformarea lui în 2009, pentru a promova dezvoltarea şi implementarea coordonată a
politicilor eficiente de reglementare, supraveghere şi ale altui sector financiar. Ca parte a
acestei agende a reformei de reglementare, comitetul Basel a pregătit noi cerinţe de capital şi
lichiditate pentru bănci conform celui de-al treilea cadru de reglementare Basel III. La nivel
naţional, multe economii au decretat sau iau în considerare noi legi şi regulamente ca răspuns
la lecţiile învăţate din timpul crizei.
Lecţiile pot fi învăţate prin analizarea reglementării şi supravegherii în economiile care
se aflau la epicentrul crizei financiare globale şi cele care nu se aflau pe această poziție. Noul
sondaj global realizat de Banca Mondială sugerează că ţările neaflate în criză – cele care nu au
fost afectate de criza bancară din 2007 - 2009 – au avut cerințe mai stringente de capital,
niveluri de capital mai ridicate şi cadre de reglementare mai complexe. Ele au avut proceduri
de audit mai stricte, limite cu privire la expunerea părţii terţe şi standarde de clasificare a
activelor; şi organele lor de supraveghere au solicitat acţionarilor să sprijine băncile aflate în
pericol cu capital nou. Ţările neaflate în criză erau de asemenea caracterizate printr-o calitate
mai bună a informaţiilor financiare şi stimulente mai mari pentru utilizarea acelor informaţii.
Considerăm că această criză financiară globală a declanşat de asemenea o dezbatere politică
sănătoasă asupra abordărilor de reglementare şi supraveghere. Această dezbatere continuă
printre organisme de reglementare, autorități monetare şi academicieni a condus la propuneri
multiple de reforme, evidenţiind diversitatea de păreri. Este probabil ca acest lucru să
influenţeze procesul reformelor de reglementare şi să îmbunătăţească viitoarele rezultate.

19