Mihail Kogalniceanu în adunarea

Ad-hoc de la Iași

Adunările Ad-Hoc, și-au inceput activitatea la 22 septembrie/4 octombrie

1857 la Iași. Deschiderea lor a prelejuit manifestatii, în care mulțimea și-a arătat
atașamentul la cazul Unirii. Adunarile Ad-Hoc mai cunoscute sub numele
neoficial de Divanuri Ad-Hoc, au fost adunări consultative convocate în 7
octombrie 1857 în Moldova și în 8 octombrie 1857 în Valahia, cu scopul de a
exprima voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor. Ele
erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei si ai
țărănimii clăcașe.1

Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea

Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă,
reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu,
Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția
separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe
Asachi, Costache Negruzzi etc.)., care doreau menținerea separării, motivîndu-și
opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei
la București.2

Mihail Kogalniceanu ales de către colegiul electoral al proprietarilor de

terenuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu nou-înființat, prin
care moldovenii au câștigat dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în discuții
cu reprezentanții Divanului din Țara Românească din Divanul lor, și și-a reluat
campania în favoarea unirii și a autonomiei sporite, precum și principiile
de neutralitate, guvern reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu, aducerea la
conducerea țării a unui „prinț străin”.3 Cu toate acestea, atât Kogălniceanu cât și

1
Istoria Românilor, vol VII, Tomul 1 coord. Dan Berindei, Editura Academiei, Bucureşti 2003, p.446

2
https://www.unitischimbam.ro/adunarile-ad-hoc/
3
Ibidem

1
 Alecsandri, s-au prezentat inițial în calitate de candidați pentru titlul regent de
Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a renunțat primul, pentru a-l susține
pe Costache Negri. Candidatura lui Negri a fost respinsă de către otomani, care a
preferat să-l numească pe Teodor Balș (iunie 1856).4

Reacţiunea separatistă din Moldova a organizat alegerile la 7/19 iulie, dar

le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare de tensiune care i-a determinat
până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului
Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos.
Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei falsificase alegerile pentru
Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele
antiunioniste; scoaterea unioniştilor din cursă fusese pusă în aplicare prin
înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.5

După ce Vogoride, caimacanul Moldovei, orbit de promisiunile de

preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă
soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi a descoperit corespondenţa acestuia cu
Poarta Otomană, şi a înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care a dat în
vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.6

Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile

d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete
trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-
se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de
Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai
după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi,
bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.7
Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare
a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 85 de deputaţi, numai doi s-

4
Eugenia Ciocan, Tudor Bucur, vasile Aramă, Românii la 1859: Unirea Principatelor în conştiinţa europeană,
Editura stiinţifică şi Enciclopedica Bucureşti1984, vol.2, p.225, doc.81
5
L. Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaţionale (1856-1859), în Unirea
Principatelor şi Puterilor Europene, Editura Academiei RSR Bucureşti 1984, p.61
6
L. Brian, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iaşi 1978, p.82

7
Ibidem, p.75

2
 au pronunţat împotriva unirii). După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din
Moldova şi cele din Valahia, au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi,
burgheziei, țărănimii clăcașe, care au făcut propuneri referitoare la înfăptuirea
unirii Principatelor Române. Prin documentele aprobate de aceste adunări, au fost
puse bazele fuzionării celor două principate.8
E primul pas făcut în această luptă uriasă, e prima victorie câștigată spre
spre realizarea acestei ideii atât de scumpă Românilor și Divanul AD-hoc își
începe lucrările sale în ziua de 22 septembrie 1857 iar acel al Munteniei în 30 al
aceleași luni.9
În acestă adunare, figura lui Kogălniceanu se desemnează cu o putere ne
mai auzită, aici pentru prima dată se arată marele să talent oratoric: nu există
sedință în care Kogălniceanu să nu propună o nouă reformă, sau țină o cuvântare
îndemnând pe toți acei din jurul său la luptă. Activitatea lui Kogălniceanu în
acestă adunare este ne obosită și figura lui este ridicată ca o stea asupra tuturor
celorlalți membri ai acestei Adunari.10

A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina privilegiile

și rangurile boierești, anulând astfel de acte legislative impuse pentru prima dată
de prințul Constantin Mavrocordat.  Propunerea finală, impunerea efectivă a unei
legi pentru toți, serviciul militar obligatoriu și eliminarea scutirilor de taxe după
rang, a fost făcută de o comisie în care se aflau Kogălniceanu și Vasile Mălinescu,
și a fost adoptată de către Divan pe data de 29 octombrie 1857, cu 73 din 77 de
voturi (restul de 4 au fost abțineri)., Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că
„întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și toată lumea, foști prinți,
marii boieri, boierii de rang inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă
egalitaristă, renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot ceea ce deriva din vechiul
regim, și chiar tot ce semăna cu vechiul regim”.11 El a reținut că doar doi membri
ai clasei boierești au refuzat să respecte noile principii Vornicii Iordache
Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu (în Țara Românească). În noiembrie, Partida
Națională a adoptat o lege care consemna sfârșitul discriminării religioase

8
Ibidem, p.177
9

10
Nicolae Isar, Istoria modernă a Românilor, 1774/1784-1918, Editura Universaitară, Bucureşti 2006,
p.230

11
Ibidem, p.231

3
 împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din Moldova (în special, față de romano-
catolici și armeni gregorieni).[54] Legea a fost propusă de Negri. 12

Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe rezolvarea

chestiunii țărănești, dar, cum a admis, electoratul boieresc l-a amenințat cu
concedierea dacă îndrăznea să insiste. Prin urmare, el a semnat propunerea mai
moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea instituirea unor noi corvées de către
boieri, lăsând alte probleme pentru a fi discutate într-un plen viitor și
permanent. Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate a Adunării,
ceea ce a dus, după părerea lui Kogălniceanu, la crearea a doi poli, unul liberal și
unul conservativ, înlocuind unionismul și cauzând conflicte în fosta majoritate
unionistă (care a dus la formarea partidelor Național Liberal și Conservativ).[3]

Dejucând planurile opoziției de Vogoride și grupul său de discipoli

conservator în timpul noilor alegeri pentru Divan, Kogălniceanu a fost capabil să-l
promoveze Cuza în Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui
Cuza în aceeași postură în Țara Românească (5 februarie) - unirea de fapt a celor
două țări ca Principatele Unite. În octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în
ceea privind unificarea, pe care, după cum a menționat, a trecut de vot cu numai
două voturi împotrivă (Alecu Balș și Nectarie Hermeziu, locțiitorul de episcop de
la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata, reprezentantul țăranilor
pentru județul Putna. În timpul anului 1859, Kogălniceanu a stat din nou în
Divanul ad-hoc și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din tabăra
unionistă, promovând în același timp lui candidatura în București - prin urmare,
profitând de ambiguitățile din Tratatul de la Paris.

Bibliografie:
1. Eugenia Ciocan, Tudor Bucur, vasile Aramă, Românii la 1859: Unirea
Principatelor în conştiinţa europeană, Editura stiinţifică şi
Enciclopedica Bucureşti1984, vol.2.
12
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura
Albatros, Bucureşti 1975, p.608

4
2. Istoria Românilor, vol VII, Tomul 1 coord. Dan Berindei, Editura
Academiei, Bucureşti 2003.

3. L. Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor

internaţionale (1856-1859), în Unirea Principatelor şi Puterilor
Europene, Editura Academiei RSR Bucureşti 1984.

4. L. Brian, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859),

Editura Junimea, Iaşi 1978

5. Nicolae Isar, Istoria modernă a Românilor, 1774/1784-1918, Editura

Universaitară, Bucureşti 2006.

6. Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor din cele mai

vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti 1975.